Colin Staples
About: Dunia
Recent Posts by Dunia
Eu deja am schimbat România, voi ce ați făcut?!
O să scriu și eu ceva despre nefericitul eveniment de la București.
Nu o să mă declar solidară, pentru că nu declarația mă face să fiu.
Nu o să-mi schimb poza de profil.
Nu o să ies în stradă.
Asta nu o să fac. Am hotărât să ies din muțenia impusă de mine însămi datorită reacțiilor și atitudinilor lipsite de decență.
Oamenii au ieșit aseară în stradă și au acum o atitudine (unii) față de cei care nu au ieșit lipsită de bun simț. Și orice ați crede, nu mă simt și nu o iau personal. Am un regret. Pentru prima dată regret că nu sunt unul dintre bloggerii mari, unul dintre aceia care primește la text sute de distribuiri. Mi-ar plăcea să ajungă textul ăsta la cât mai mulți. Cu numele meu mic, cu vocea fără însemnătate în online-ul românesc, mi-aș dori ecou.
Mi-aș dori ecou să vă arat obrazul meu și toți care vă credeți mai buni prin acțiunea voastră să-l pălmuiți. Căci o palmă primesc de fiecare dată când citesc rândurile unora care se cred mai buni pentru că au ieșt în stradă. Că ei au drepturi, iar ceilalți nu. Că ei schimbă ceva, iar ceilalți mustesc de inutilitate.
Așa să fie? Cu atitudinea asta schimbați voi țara? Cei buni sunt modești. Cei buni sunt decenți. Cei buni nu afișează superioritate. Cei buni schimbă și nu vorbesc ca fanfaronii. Iar cei buni știu că nu sunt chiar așa buni.
Să vorbim puțin de schimbare. Aici suntem de acord. Avem nevoie de ea. Eu, născută în 1983, deja am schimbat ceva în România mea. Îmi educ fata să aibă bun simț. Fata mea are cinci ani. Fata mea dacă vede o țigancă pe stradă mă întreabă de ce doamna aceea caută la tomberon. Doamnă, ați auzit?!
Țiganca e o doamnă. Asta e schimbare.
Fata mea nu aruncă gunoiul pe jos, nu merge pe pistele de biciclete, nu se referă la un om de culoare ca la un negru. Ea știe că toți suntem oameni.
Pe blog, de șapte ani îndemn la lectură, la ieșiri la teatru sau filarmonică. Am făcut asta. Fac asta. Fiecare muncește în felul lui la valoare. Dar reacțiile fac din valoare un cuvânt fără semnificație.
Asta e schimbare, iar eu deja am schimbat. Voi ce ați făcut? Ați scandat în stradă, și-au dat unii demisia și asta vă face mai buni? Mi se pare că e o atitudine fix ca a femeilor care au născut vizavi de femeile fără copii. A naște te proiectează în altă categorie de oameni, a oamenilor care au făcut ceva, care sunt împliniți și bineînțeles care și-au făcut datoria pe acest pământ.
Greșit! De ce nu vedeți că greșiți prin atitudine?! Bravo că ieșiți, că acționați, că provocați. Dar ce schimbați? Faceți voi politică? Dar politica e o ocupație superioară a oamenilor cu calități deosebite. E valabil de la Aristotel. Să vă fac cunoscut și asta. Nu sunt nici proastă, nici incultă, nici ignorantă. În stradă nu ies că mi-e frică de spiritul de masă. Am citit despre asta. Știu ce poate să provoace, la ce poate să îndemne.
Fiecare are motivele lui, iar până când nu o să înțelegem că toți avem drepturi egale, că toți suntem vinovați pentru toți și pentru toate, am citit Dostoievski, da, da, snoabă intelectual, că nici unul nu e deasupra celuilalt ca să poată lovi cu piatra, țara asta o s-o ducă rău, iar umanitatea și mai rău.
Problema este la specia umană, din noi pornesc toate acțiunile urâte și condamnabile. Din noi, nu din altă inteligență necunoscută. Aproape că îmi pare rău că mă expun la atâta critică. Dar o s-o fac. Asta pentru că refuz să ies în stradă și să mă lamentez în public. Și pentru că eu deja am schimbat România. Voi ce ați făcut?
Flavius Neamciuc sau Galben Auriu
Cel mai potrivit ar fi să scriu o poveste. Să-mi aleg vreo două personaje care să povestească despre un al treilea personaj.
Să sugerez inflexiunea vocilor, să indic starea de spirit din jurul personajului principal. La final să-i dezvălui numele.
Am stabilit.
Aleg: Un oarecare, Orișicine și Auriu. Auriu este personajul principal.
Un oarecare l-a întâlnit pe Auriu primăvara devreme. Nici primăvara nu prinsese de veste că era gata să se instaleze. Incandescentul luminos se sinchisește prea puțin de echinocțiu sau solstițiu. Nu e sigur Un oarecare dacă au dat mâna. De obicei e atent când dă mâna cu cineva. Felul cum ți se strânge mâna dezvăluie din caracter. Este convins de dispoziție. I s-a transmis o stare de bine. Și-au zâmbit, au efectuat munca pentru care se întâlniseră, iar apoi și-a văzut fiecare de ale lui.
Un oarecare s-a mai sărutat cu Orișicine și a părăsit locul mulțumit și bucuros.
A doua oară când energiile lui Un oarecare și Auriu s-au întâmpinat a ținut de coincidență. O împrejurare a cărei forță i-a pus față în față. Un oarecare a privit lung în barba lui Auriu și i-a mărturisit că privirea nu coboară. Ochii rămân la barbă.
O să abandonez personajele. Dacă persoanele nu apreciază personajele și îmi cer explicații? Eu sunt orișicine? De unde auriu? V-ați prins, eu eram un oarecare.
Renunț la personaje, dar povestea continuă. O mut dintr-un suprarealism mârlănesc în viața de toate zilele.
În mundan e confortabil. Devin eu. A treia oară când Eu l-am întâlnit pe Auriu (păstrez Auriu, cer îngăduință) a fost în urma unei ședințe foto mijlocită de Orișicine. Valabilă paranteza de mai sus. Auriu mi-a făcut câteva fotografii. L-am privit mult în ziua aceea. L-am ascultat. M-am fâstâcit de câteva ori în scaun. Îmi deranja confortul în prezența lui. M-am întrebat de câteva ori dacă intuiția mea a confundat sau are el o zi proastă?
În timpul pe care ni l-am oferit unul altuia, nimeni nu a petrecut în acea după amiază, nu am reușit să clarific ceea ce îmi revenea de la el. I-am cerut să se întâlnească într-o zi cu mine, să vorbim. Mă simțeam ca o mamă căreia nu-i vine să creadă că fetița sau băiețelul ei a pus mâna pe piatră și a lovit.
Ne-am revăzut tot la o sesiune foto, de data aceasta pentru Cititori pe bicicletă. Cu simțurile asmuțite să descoper un caracter frumos, așa cum l-am perceput bazându-mă pe afecțiune, am renunțat la orice întrebare. Mi-am ales marginea, mai puțin atunci când trebuia să fiu atentă la el și la obiectiv.
Am reușit să ne întâlnim săptămâna trecută. I-am mărturisit că vreau să scriu un articol despre el pe blog. Într-o cafenea nou renovată, am stat la masă cu Auriu și Orișicine. Cu mâinile încrucișate pe piept, mă aflam în apărare, am realizat repede și m-am lăsat pe spătarul canapelei, am anunțat că nu am nici un carnețel și nu o să notez nimic. Abia dacă o să-i pun întrebări, dar i-am și adresat una.
Cum poți tu, la 27 de ani, să ții ateliere pentru aceia care-și doresc să ajungă fotografi?
Cu un chip sobru, lipsit de superficialitate, mi-a făcut cunoscut faptul că în zilele noastre mulți oameni dețin aparate profesionale, dar nu știu să le întrebuințeze. În punctul ăsta intervine el. Cu bun simț, cu informații tehnice, Auriu face cunoscute aparatele de fotografiat ca obiecte.
Am reținut și am apreciat. Am început din nou să-l privesc cu drag și îngăduință. Nu a lovit cu piatra, ci cu un bulgăre de pământ.
De la această întrebare am ajuns la autosuficiență, la căutare, la nazism, comunism, lagăre și convingeri. M-am oprit asupra convingerilor. I-am atras atenția că iar trădează aroganță. Aici sunt eu cu buba. Îmi displace atitudinea de mândrie disprețuitoare.
Ne-am contrazis, ne-am ascultat, ne-am întrerupt și am discutat prea puțin despre fotografie, pasiune sau cursuri. Am descoperit că a terminat Politehnica, dar asta știe oricine de pe facebook.
De data aceasta am petrecut timp împreună. Nu i-am oferit timpul meu și aș presupune că nici el nu mi l-a oferit pe al lui. Am discutat ca doi adulți îngăduitori unul față de celălalt. Am fost dispuși să ascultăm. Și i-am compătimit puțin iubita. Da, de ce să uităm de frământările femeii? Am stat cu el aproximativ două ore. Ore în care am fost întrerupți de prieteni, cunoștințe, domnișoare frumoase. Mi-am și așezat ochelarii, gest care trăda insatisfacția. Dar fără să știe, tot el mi-a arătat că greșesc. A amintit de iubita lui în discuție, iar glasul îi era cald.
Și l-am apreciat. Și l-am admirat. Am părăsit cafeneaua, iar în colțul ei, afară, am stat de vorbă ca două babe. Despre pasiune, despre munca lui și ce intenții are. Despre fotografia de nuntă, fotografia de artă. Despre faptul că vrea să-și imprime personalitatea în ceea ce face, inclusiv în fotografiile de nuntă. Că el e omul acelor momente marcante din viața noastră.
Ne-am luat și la revedere.
Am plecat cu zâmbetul pe chip, bucuroasă că am găsit în Auriu un om frumos. Mi-am împăcat și teamă că intuisem greșit. Auriu, deși are experiență și lucrează de ani buni în domeniu, este la început de drum. Îi urez și sper să fiu contemporana unui artist cu un temperament uriaș de fotograf, dar cu o atitudine decentă. Asta îmi doresc eu pentru el.
Un fotograf care dovedește calități creatoare deosebite – Flavius Neamciuc.
Personajele: Auriu, Flavius Neamciuc, Flavius, într-o expresie latină înseamnă galben auriu
Orișicine, Romina Faur
Un oarecare, Paula Dunia Aldescu
De aseară pierd
Stau în fața ecranului alb de jumătate de oră. Aștept. De aseară pierd. Pierdem atunci când ne înfuriem.
După minute lungi, folosii nervii ca introducere.
Mă simt așezată în text. Concentrată pe subiect, se impune o liniște.
Nu, nu pot să scriu. Mă sufocă starea de enervare. O să revin mâine cu textul de azi. O să scriu ceva despre Flavius Neamciuc.
O să citesc, dacă nici iubitele mele cărți nu mă ajută, pierderea e cumplită.
#tricoulinteligentdunia, fasonul anilor încărcați de facebook
Încă mă mir de aceia care nu citesc. De ce nu o fac? De ce refuză cartea ca obiect, cartea ca lume, cartea ca o forță autorizată?
Mă mir, dar nu mă sinchisesc. Fiecare crede că alege pentru el, iar eu cred că am ales să citesc din multe motive despre care am povestit aici pe blog. Nu m-ar deranja să repet. Că vă bat sau nu la cap cu lectura e o obișnuință. Nimeni nu poate să numească cu exactitate când am început să fac asta.
De puțină vreme, m-am convins să forțez căile de acces în paginile cărți. Am mutat litere, am copiat cuvinte, am redat fragmente. De pe hârtie, pe bumbac. Celuloză și fir răsucit de bumbac. Cartea nu e un munte. Citiți munte ca ridicătură a scoarței pământului mai mare decât dealul, de obicei stâncoasă și depășind înălțimea de 800 de metri.
Ca reprezentare, cartea permite muntele în alcătuire. De exemplu, munte de cunoaștere.
Am adus muntele la Mahomed.
Am pus, am așezat, am aranjat, am pregătit mesaje din cărți pentru tricouri de bumbac. Numele mi-a venit așa de ușor, Tricoul Inteligent. Tot ce a urmat a devenit anevoios pentru mine. Amintiți-vă asemănarea cu muntele. Urcarea e de multe ori critică. Îmi lipsesc cunoștințele despre țesături. Merg prin depozite ca prin muzeele de artă contemporană. Nu pricep. Mă mulțumesc cu perceția.
Pipăi materialele și în funcție de buricele degetelor și ochi, aleg. Ce criteriu neghiob! Mă înveselesc când ajung la partea de grafică, la mesaje. Prin mesaje, simt că dau mai departe. Ăsta e scopul meu, să dau mai departe, să nu las unii oameni în necunoscut, unele judecăți în întuneric.
Nu mă las!
Nu mă las din a face cartea vizibilă, captivantă, un fason al anilor încărcați de facebook. Și fix aici mi-ar plăcea să divulg ceva din abis. Gândiți-vă la mine că stau așezată între două oglizi. Imaginea mea reflectată iar și iar. În infinitul acesta îmi imaginez cum poate cartea să aducă satisfacții pecuniare.
Șșșt! E un gând atât de intim, m-aș bucura să vorbim în șoaptă în prezența lui.
#tricoulinteligentdunia pentru oameni, singura valoare pe care o recunosc ca forță întemeietoare.
Doamna Pătrunjel despre parenting
Sunt fată de bucătar și nepoată de croitoreasă. Am ales două alianțe pentru a mă ajuta la construcția textului cu argumente.
Uneori sunt femeie de casă, subliniez uneori, și experimentez un a fi de gospodină. Acum am o ciorbă de văcuță pe foc. La foc mic.
Legătura de sânge amintită, fata de bucătar, puse pasiune în oală. Eu, ceea ce constituie individualitatea, personalitatea, cu înclinarea pentru scris, mă folosii de timpul folosit pentru tăierea rădăcinoaselor în cubulețe și născocii articolul ăsta.
Textul e deja conceput, acum așez în pagină.
Cu ochii pe lama cuțitului, nu cunosc dexteritatea pe tocător, ajunsei cu gândul la parenting. Întrebare. Poate să te irite un cuvânt?
Răspuns: poate! Prin asocieri cu fapte, persoane și întâmplări, un cuvânt deține forța de a deveni detestabil.
Eu nu-l suport. Am și reacție incontrolabilă când ajunge la urechile mele. Îmi dau ochii peste cap.
Introduc acum cea de-a doua legătură notată la începutul textului. Sunt nepoată de croitoreasă.
* am întrerupt puțin redactarea pentru a adăuga cartofii la ciorbă. Cartofii sunt ultimii.
Sunt nepoată de croitoreasă. În modă au existat întotdeauna tendințe. În modă. Dar tendințele s-au extins la mai multe domenii de activitate din viața oamenilor. Le-am descoperit și în creșterea și educarea copiilor.
Parentingul are acestă semnificație pentru mine. Să mă folosesc de un exemplu, asociez parentingul cu genele false sau buzele umplute cu botox. Sunt la modă și dăm năvală.
Fără să fac abstracție de punctele extraordinar de bine subliniate ale parentingului, suportul dat copilului, menționez atașamentul. Noii părinți sunt foarte atenți la afecțiunea oferită copilului. Și eu fac asta. Știți vorba aceea folosită în exces la mine în Oltenia? Eu te-am făcut, eu te omor? Am trasformat-o și aproape în fiecare dimineață îi declar Marei: eu te-am făcut, eu te giugiulesc.
Afectiunea, prin atingere și vorbă blândă, e importantă pentru aptitudinea de a trăi. Da, știm aproape toți. Atașamentul însă, practicat pe termen lung, anulează acel suport oferit copilului până devine adult. Atașamentul dezvoltă și conține sentimentul de vinovăție.
Părinții care trăiesc doar pentru și prin copiii lor, le lasă moștenire acest oribil sentiment care ne paralizează pe toți. Nu o să mă credeți pe mine. O să vă dați ochii peste cap. De data asta nu o să fac apel nici la autorități, nici Freud, nici Jung, nici Adler. Faceți dumneavoastră. Interesați-vă de efectele atașamentului pe termen lung.
Mă opresc aici. Ciorba e gata. Iar fata de bucătar nu respectă în întregime rețeta. Leuștean la ciorba de văcuță? Dar eu vreau și pătrunjel. Mie să-mi ziceți doamna Pătrunjel.
Azi, pentru dumneavoastră, doamna Pătrunjel despre parenting.
Cartea Paulei
Cartea Paulei
Text: Daniela Bădău
Mărturisesc curiozitatea care a precedat recepția cărții. Petrecusem împreună cu Paula patru ani pe băncile facultații de litere. Știam deci foarte bine avântul ei înflăcărat, entuziasmul ei pentru cunoaștere, verbul care merge direct la obiect, fără ocolișuri sinuoase, tranșând problematica, oricare ar fi ea, fără apel. Cartea Paulei este ca Paula : precisă și la obiect, neteda și directă, plină de savoarea propriei personalități angajată într-o căutare de sine cât se poate de onestă, de dispusă să învețe și să accepte miile de fațete ale unei feminități câteodată tulburatoare, iar alteori pur și simplu frumoasă.
Inainte de toate cartea Paulei mi se pare încercarea de a înțelege / explica subtilitățile unei femei întru totul asumate, dar femeie care trăiește într-o lume a bărbaților.
Structura : o rememorare a unor relații anterioare eșuate puse în contextul unei relații actuale care pare să fie rezultatul descoperirilor realizate în eșecurile trecute. Un happy end, ca să spun așa care cadrează narațiunea. Din punctul de vedere al scriiturii, forța stilului vine din stilul concis, direct, fără ocolișuri, frugal. Elaborarea unei sensibilități fragile și încăpățânate în același timp. Am admirat pasajele în care naratorul pune în valoare feminitatea protagonistei prin poze ale corpului gol. Goliciunea corpului este oglinda dezinhibării cu care protagonista scormonește în propriile gânduri, sentimente pentru a scoate la lumina acea parte spirituală, magica, absconsă a femeii neînțelese pe deplin încă. Verva, viteza dar și imuabila capacitate a femeii de adaptare, erijată neîndemânatic înspre o acceptare atât de completă a celuilalt încât sinele nu are altă posiblilitate decât de a se inhiba în măruntaiele nespusului de unde se revolta subtil uneori prin răzbucniri verbale adresate iubitului. Rezistența verbală are menirea de a atenua completitudinea cu care femeia se da pe dea-ntregul. Intrebările, neliniștile, multitudinea de sentimente neînțelese și temute de către iubit sunt semnul că adevărata ființă, esență a femeii nu este pusa (încă) suficient pe masă, dezgolită.
Deși cartea pune în lumină trei tipuri de bărbați, să nu ne lăsăm înșelați : despre femeie este vorba. Despre căutarea Ei în relația cu celălalt (el, masculul), în care, paradoxal, se caută pe ea. Rememorarile « vieților anterioare » pun în lumină maniere în care protagonista se muleaza fizic și sufletește pe imaginea proiectată de către prieten. Este un fel de ștergere a sinelui, înecare a sinelui în mrejele unei imagini mentale pe care partenerul și-a făcut-o despre femeia ideală. O relație amoroasă în care partenerei i se impune un model la care ar trebui să se adapteze. Surogat al unei imagini ideale, protagonista intuiește o nevoie greu de exprimat în cuvinte, dar care este prezentă în subsidiar de maniera permanenta. Simțindu-se în acest context oarecum neadecvată, protagonista se revoltă împotriva imaginii preconstruite găsindu-se astfel într-o căutare intuitivă a relației care să-i permită să rămână ea însăși. Puține personaje, nimic superflu, iar cele care există iau forma unor arhetipuri. Spre exemplu, mama soacră, cu care tânăra are o relație conflictuală, încarnează modelul impus femeii. Mamei soacre îi revine rolul modelului imposibil de urmat, ea evidențiază și mai mult faptul că alegerea bărbatului este condiționată de așteptările pe care și le-a format anterior întâlnirii.
Îi doresc Paulei cât mai multe cărți din acestea, tulburătoare și prin ușurința lecturii și prin asumarea acestor sentimente ne(/rau)spuse de către femei. Vocea protagonistei este fără îndoială vocea unei femei care vorbește pentru o generație. Vocea celei care a înțeles că femeia nu mai poate să aibă același rol în cadrul unei relații de uitare de sine în relația cu celălalt și nici măcar în relația cu sine însăși. Tocmai de aceea finalul este un « happy end »care, fără a fi o caricatură, este simptomatic pentru speranțele pe care le avem în relațiile actuale. Găsirea libertății în cuplu este oarecum echivalentul fericirii actuale. La mai multe cărți, Paula, la mai multe găsiri, drumul nostru, al femeilor este încă în amurg.
Notă: sunt recunoascătoare și bucuroasă de recenzia Danielei. Mulțumesc.
Să gândim și nu să reacționăm
Mi-am schimbat ochelarii. Nu i-am făcut favoarea doctorului de a-i purta și mi-au crescut dioptriile. Și-a reînnoit rugămintea în fața mea de a-i păstra pe superbul meu nas cam cât e ziua de lungă.
Cum în ultimul timp am apucături de a mă lua de literă și de sensuri, o să discutăm azi, dacă aveți bunăvoința de a interacționa pe blogul unei snoabe intelectual care NU poartă ochelari să pară mai deșteaptă, ci de nevoie, despre afirmația de mai sus.
Mi-au crescut dioptriile. Simt puterea lentilei. Cu ei pe nas, ce claritate, ce scris deslușit, ce imagini netăgăduite! M-am îndoit de câteva ori de ceea ce am avut în fața ochilor.
Vedeți dumneavoastră, am înlocuit lentila ramelor, dar am deplasat și convingeri.
A schimba se poate citi și prin a înlocui, a deplasa. Începutul textului conține un avertisment. Am apucături de a mă lua de literă.
Deplasându-ne, m-aș uita peste umăr să văd cine mă urmează, dar acțiunea e imaginară, de la schimbarea dioptriilor la schimbarea convingerilor, notez percepții.
PERCÉPȚIE, percepții, s. f. Reflectarea subiectivă în conștiința omului a obiectelor și fenomenelor realității obiective, care acționează direct asupra organelor de simț (în funcție și de experiența lui anterioară); imaginea ca rezultat al acestei reflectări; facultatea de a percepe fenomenele lumii exterioare.
Copy paste din DEX online.
Atât lentilele, cât și percepțiile ajută la claritate. Lentila ajută un organ de simț, percepția un proces psihic.
Am observat că oamenii abia așteaptă să fie indignați. Exemple: de rochiile soției președintelui, de propunerile Papei, de gafa unei moderatoare de la TV, de comportamentul copiilor și adolescenților etc. Mi-am zis că este vorba despre a-ți da determinațiile potrivite. L-am citit pe Noica, am subliniat și că vă aflați pe blogul unei snoabe intelectual.
Oamenii, prin indignare, își dau determinații potrivite. Am dedus asta. Posibil ca atunci să fi experimentat o stare beatifică. Spun asta deoarece s-a întâmplat să strâmb din nas la interpretare și să grăiesc mojicește că trăim printre mulți primitivi.
Folosesc cu dărnicie cuvântul primitiv. Orice reacție negândită o răsplătesc cu un primitiv. Cine mă cunoaște s-a obișnuit deja să exclam adeseori: Primitivule! sau Primitivilor!
M-aș bucura să vin cu o concluzie, scrisei prea mult și spusei prea puțin, spre nimic.
Esența: oamenii sunt cuprinși de indignare și parcă abia așteaptă.
Observație: cu lentile și percepții noi, am reușit să-mi păstrez calmul și să mă detașez. Lumea, în alcătuirea ei, omul, în evoluția lui, individul, cu educația lui, presupun judecată. Iar eu în jur văd prea multă reacție.
Să gândim și nu să reacționăm. Ilie Gyurcsik
Or Yehunda
Tu, cel din Or Yehunda, cine ești?
