About: Dunia
Recent Posts by Dunia
Doamna Pătrunjel despre parenting
Sunt fată de bucătar și nepoată de croitoreasă. Am ales două alianțe pentru a mă ajuta la construcția textului cu argumente.
Uneori sunt femeie de casă, subliniez uneori, și experimentez un a fi de gospodină. Acum am o ciorbă de văcuță pe foc. La foc mic.
Legătura de sânge amintită, fata de bucătar, puse pasiune în oală. Eu, ceea ce constituie individualitatea, personalitatea, cu înclinarea pentru scris, mă folosii de timpul folosit pentru tăierea rădăcinoaselor în cubulețe și născocii articolul ăsta.
Textul e deja conceput, acum așez în pagină.
Cu ochii pe lama cuțitului, nu cunosc dexteritatea pe tocător, ajunsei cu gândul la parenting. Întrebare. Poate să te irite un cuvânt?
Răspuns: poate! Prin asocieri cu fapte, persoane și întâmplări, un cuvânt deține forța de a deveni detestabil.
Eu nu-l suport. Am și reacție incontrolabilă când ajunge la urechile mele. Îmi dau ochii peste cap.
Introduc acum cea de-a doua legătură notată la începutul textului. Sunt nepoată de croitoreasă.
* am întrerupt puțin redactarea pentru a adăuga cartofii la ciorbă. Cartofii sunt ultimii.
Sunt nepoată de croitoreasă. În modă au existat întotdeauna tendințe. În modă. Dar tendințele s-au extins la mai multe domenii de activitate din viața oamenilor. Le-am descoperit și în creșterea și educarea copiilor.
Parentingul are acestă semnificație pentru mine. Să mă folosesc de un exemplu, asociez parentingul cu genele false sau buzele umplute cu botox. Sunt la modă și dăm năvală.
Fără să fac abstracție de punctele extraordinar de bine subliniate ale parentingului, suportul dat copilului, menționez atașamentul. Noii părinți sunt foarte atenți la afecțiunea oferită copilului. Și eu fac asta. Știți vorba aceea folosită în exces la mine în Oltenia? Eu te-am făcut, eu te omor? Am trasformat-o și aproape în fiecare dimineață îi declar Marei: eu te-am făcut, eu te giugiulesc.
Afectiunea, prin atingere și vorbă blândă, e importantă pentru aptitudinea de a trăi. Da, știm aproape toți. Atașamentul însă, practicat pe termen lung, anulează acel suport oferit copilului până devine adult. Atașamentul dezvoltă și conține sentimentul de vinovăție.
Părinții care trăiesc doar pentru și prin copiii lor, le lasă moștenire acest oribil sentiment care ne paralizează pe toți. Nu o să mă credeți pe mine. O să vă dați ochii peste cap. De data asta nu o să fac apel nici la autorități, nici Freud, nici Jung, nici Adler. Faceți dumneavoastră. Interesați-vă de efectele atașamentului pe termen lung.
Mă opresc aici. Ciorba e gata. Iar fata de bucătar nu respectă în întregime rețeta. Leuștean la ciorba de văcuță? Dar eu vreau și pătrunjel. Mie să-mi ziceți doamna Pătrunjel.
Azi, pentru dumneavoastră, doamna Pătrunjel despre parenting.
Cartea Paulei
Cartea Paulei
Text: Daniela Bădău
Mărturisesc curiozitatea care a precedat recepția cărții. Petrecusem împreună cu Paula patru ani pe băncile facultații de litere. Știam deci foarte bine avântul ei înflăcărat, entuziasmul ei pentru cunoaștere, verbul care merge direct la obiect, fără ocolișuri sinuoase, tranșând problematica, oricare ar fi ea, fără apel. Cartea Paulei este ca Paula : precisă și la obiect, neteda și directă, plină de savoarea propriei personalități angajată într-o căutare de sine cât se poate de onestă, de dispusă să învețe și să accepte miile de fațete ale unei feminități câteodată tulburatoare, iar alteori pur și simplu frumoasă.
Inainte de toate cartea Paulei mi se pare încercarea de a înțelege / explica subtilitățile unei femei întru totul asumate, dar femeie care trăiește într-o lume a bărbaților.
Structura : o rememorare a unor relații anterioare eșuate puse în contextul unei relații actuale care pare să fie rezultatul descoperirilor realizate în eșecurile trecute. Un happy end, ca să spun așa care cadrează narațiunea. Din punctul de vedere al scriiturii, forța stilului vine din stilul concis, direct, fără ocolișuri, frugal. Elaborarea unei sensibilități fragile și încăpățânate în același timp. Am admirat pasajele în care naratorul pune în valoare feminitatea protagonistei prin poze ale corpului gol. Goliciunea corpului este oglinda dezinhibării cu care protagonista scormonește în propriile gânduri, sentimente pentru a scoate la lumina acea parte spirituală, magica, absconsă a femeii neînțelese pe deplin încă. Verva, viteza dar și imuabila capacitate a femeii de adaptare, erijată neîndemânatic înspre o acceptare atât de completă a celuilalt încât sinele nu are altă posiblilitate decât de a se inhiba în măruntaiele nespusului de unde se revolta subtil uneori prin răzbucniri verbale adresate iubitului. Rezistența verbală are menirea de a atenua completitudinea cu care femeia se da pe dea-ntregul. Intrebările, neliniștile, multitudinea de sentimente neînțelese și temute de către iubit sunt semnul că adevărata ființă, esență a femeii nu este pusa (încă) suficient pe masă, dezgolită.
Deși cartea pune în lumină trei tipuri de bărbați, să nu ne lăsăm înșelați : despre femeie este vorba. Despre căutarea Ei în relația cu celălalt (el, masculul), în care, paradoxal, se caută pe ea. Rememorarile « vieților anterioare » pun în lumină maniere în care protagonista se muleaza fizic și sufletește pe imaginea proiectată de către prieten. Este un fel de ștergere a sinelui, înecare a sinelui în mrejele unei imagini mentale pe care partenerul și-a făcut-o despre femeia ideală. O relație amoroasă în care partenerei i se impune un model la care ar trebui să se adapteze. Surogat al unei imagini ideale, protagonista intuiește o nevoie greu de exprimat în cuvinte, dar care este prezentă în subsidiar de maniera permanenta. Simțindu-se în acest context oarecum neadecvată, protagonista se revoltă împotriva imaginii preconstruite găsindu-se astfel într-o căutare intuitivă a relației care să-i permită să rămână ea însăși. Puține personaje, nimic superflu, iar cele care există iau forma unor arhetipuri. Spre exemplu, mama soacră, cu care tânăra are o relație conflictuală, încarnează modelul impus femeii. Mamei soacre îi revine rolul modelului imposibil de urmat, ea evidențiază și mai mult faptul că alegerea bărbatului este condiționată de așteptările pe care și le-a format anterior întâlnirii.
Îi doresc Paulei cât mai multe cărți din acestea, tulburătoare și prin ușurința lecturii și prin asumarea acestor sentimente ne(/rau)spuse de către femei. Vocea protagonistei este fără îndoială vocea unei femei care vorbește pentru o generație. Vocea celei care a înțeles că femeia nu mai poate să aibă același rol în cadrul unei relații de uitare de sine în relația cu celălalt și nici măcar în relația cu sine însăși. Tocmai de aceea finalul este un « happy end »care, fără a fi o caricatură, este simptomatic pentru speranțele pe care le avem în relațiile actuale. Găsirea libertății în cuplu este oarecum echivalentul fericirii actuale. La mai multe cărți, Paula, la mai multe găsiri, drumul nostru, al femeilor este încă în amurg.
Notă: sunt recunoascătoare și bucuroasă de recenzia Danielei. Mulțumesc.
Să gândim și nu să reacționăm
Mi-am schimbat ochelarii. Nu i-am făcut favoarea doctorului de a-i purta și mi-au crescut dioptriile. Și-a reînnoit rugămintea în fața mea de a-i păstra pe superbul meu nas cam cât e ziua de lungă.
Cum în ultimul timp am apucături de a mă lua de literă și de sensuri, o să discutăm azi, dacă aveți bunăvoința de a interacționa pe blogul unei snoabe intelectual care NU poartă ochelari să pară mai deșteaptă, ci de nevoie, despre afirmația de mai sus.
Mi-au crescut dioptriile. Simt puterea lentilei. Cu ei pe nas, ce claritate, ce scris deslușit, ce imagini netăgăduite! M-am îndoit de câteva ori de ceea ce am avut în fața ochilor.
Vedeți dumneavoastră, am înlocuit lentila ramelor, dar am deplasat și convingeri.
A schimba se poate citi și prin a înlocui, a deplasa. Începutul textului conține un avertisment. Am apucături de a mă lua de literă.
Deplasându-ne, m-aș uita peste umăr să văd cine mă urmează, dar acțiunea e imaginară, de la schimbarea dioptriilor la schimbarea convingerilor, notez percepții.
PERCÉPȚIE, percepții, s. f. Reflectarea subiectivă în conștiința omului a obiectelor și fenomenelor realității obiective, care acționează direct asupra organelor de simț (în funcție și de experiența lui anterioară); imaginea ca rezultat al acestei reflectări; facultatea de a percepe fenomenele lumii exterioare.
Copy paste din DEX online.
Atât lentilele, cât și percepțiile ajută la claritate. Lentila ajută un organ de simț, percepția un proces psihic.
Am observat că oamenii abia așteaptă să fie indignați. Exemple: de rochiile soției președintelui, de propunerile Papei, de gafa unei moderatoare de la TV, de comportamentul copiilor și adolescenților etc. Mi-am zis că este vorba despre a-ți da determinațiile potrivite. L-am citit pe Noica, am subliniat și că vă aflați pe blogul unei snoabe intelectual.
Oamenii, prin indignare, își dau determinații potrivite. Am dedus asta. Posibil ca atunci să fi experimentat o stare beatifică. Spun asta deoarece s-a întâmplat să strâmb din nas la interpretare și să grăiesc mojicește că trăim printre mulți primitivi.
Folosesc cu dărnicie cuvântul primitiv. Orice reacție negândită o răsplătesc cu un primitiv. Cine mă cunoaște s-a obișnuit deja să exclam adeseori: Primitivule! sau Primitivilor!
M-aș bucura să vin cu o concluzie, scrisei prea mult și spusei prea puțin, spre nimic.
Esența: oamenii sunt cuprinși de indignare și parcă abia așteaptă.
Observație: cu lentile și percepții noi, am reușit să-mi păstrez calmul și să mă detașez. Lumea, în alcătuirea ei, omul, în evoluția lui, individul, cu educația lui, presupun judecată. Iar eu în jur văd prea multă reacție.
Să gândim și nu să reacționăm. Ilie Gyurcsik
Or Yehunda
Tu, cel din Or Yehunda, cine ești?
Cum să stați liniștiți când partenerul iese singur într-un club de noapte
Notă: articol experiment.
Stai! Oprește!
Lasă literele, lasă cuvintele și sensurile! Cine a intrat să citească doar pentru titlu? Lin. Nu o să bat obrazul nimănui.
A bate obrazul. Să ne jucăm puțin. Mă bucură joaca.
A fi gros de obraz = îndrăzneț.
A avea obraz subțire = a fi bine crescut.
A-i spune de la obraz = a-i spune cuiva direct, fără menajamente.
Cu ce obraz = cu ce îndrăzneală?
A-și scoate obrazul în lume = a se arată printre oameni.
A-și pune obrazul = a garanta cu cinstea.
Etc.
Exercițiul de mai sus demonstrează cât de greu este să comunicăm și arată imposibilitatea raționării întocmai hârtiei carbon folosită la copiere.
Așadar, nu gândim, nu simțim la fel cum îmi urlă uneori o voce feminină de la radio. Am corectat-o pe Mara, fetița mea, când am auzit-o fredonând. Am simțit-o derutată, dar mai am și eu niște resturi de principii lingvistice.
Revin la titlu. Dar cum aș putea să vă învăț eu așa ceva? Și de ce m-ați crede sau de ce ați aplica? Indivizii sunt unici. Genetic, moștenim gene diferite de la doi indivizi. De ce vă lăsați păcăliți? Aș avea un răspuns, dar mă feresc de insultă.
Mai ocolii una când renunțai să mă adresez cu măi, buimacilor!
După o reușită, cad mai greu în aceeași groapă. Am o groapă acum în față. Groapa asta e o metaforă, un cuvânt imagine. Câți v-ați imaginat o groapă? Mâna sus!
NU.
Nu știu cum să stați liniștiți când partenerul iese singur într-un club de noapte. Vă pot spune ce fac eu. Dorm. Somnul ajută corpul și creierul. Odihna oferă altă dimensiune oricărei situații, fie ea și critică.
Nu mă interesează cum procedează ceilalți. Și serios, chiar v-a atras un asemenea titlu? Poate sunteți nedormiți.
Îmi lăsați un comentariu toți cei care ați ajuns aici datorită titlului?
Vă rog, dar vă rog frumos!
Frumos, frumos!
Întrebare
Ce-ai făcut azi pentru mintea ta?
La ce vă expuneți copiii în primii șase ani din viață
Am scris, dar mai amintesc, sunt convinsă că nu strică, poate se fixează prin repetiție. La Timișoara se desfășoară prima ediție a bienalei, iar Fundația Art Encounters propune, provoacă, prezintă, reprezintă activități care au scop producerea unor valori estetice.
Propun și eu ceva. Să lăsăm gâlceava și pretențiile semiotice deoparte. Nu toți știm ce semnifică semiologia și nu toți cunoaștem faptele de cultură ca sisteme. Nici măcar eu, deținătoarea unei diplome a facultății de Litere în cadrul căreia semiotica a fost obiect de studiu.
Lipsa cunoștințelor teoretice nu ne împiedică să ne purtăm trupurile sau pruncii, dacă suntem părinți, la evenimente ca ateliere de creativitate brâncușiologică sau expoziții.
Am descoperit un articol în timpul petrecut pe facebook, pe pagina celor de la Art Encounters, în care, în urma unui studiu, ar fi adevărat ceea ce mie mi-a revenit de la Freud. Atenție la ceea ce vă expuneți copiii în primii șase ani din viață!
Dacă un omuleț nu intră într-o galerie de artă când e crud, șansele sunt tot mai mici să o facă la maturitate.
La început m-a pus puțin pe gânduri. Ceva nu se potrivea cu mediul meu de acasă. Eu am copilărit la Severin. Nu e Motru, nu e Petroșani, am fost la teatru de păpuși și la muzeu, dar asta se întâmpla după vârsta de șapte ani. Am fost cu școala.
Întotdeauna am deținut o bibliotecă. Obiecte în copilărie, aventură, călătorii, imaginație în adolescență. Dar nu reușeam să identific o participare a mea la o expoziție în primii ani de viață. Fustele rotitoare și colorate ale țigăncilor nu le pot lua în seamă. Până când am realizat.
A fost o ușurare, recunosc. Simțeam un disconfort psihic nepotriveala asta freudiană. Dar s-a potrivit. În primii ani am fost din plin expusă la artă. Un unchi, că am doi unchi dragi, este pictor. Mama lui, bunica mea din partea mamei, după ce i-a plecat flăcăul în lume să se școlească, i-a păstrat cu sfințenie, deși nu mi-o amintesc evlavioasă, pânzele, pensulele, șevaletul, sculptura. Un bust din acela cu capul chel. Ah! Stătea sus pe dulap, nu aveam voie să-l atingem, iar în cameră intram doar supravegheate, eu și sora mea.
Asta fac mamele, se fălesc cu creațiile copiilor, Mara deține un perete unde expune operele ei de artă.
Recitii. Îmi dau seama că mă întinsei. M-aș bucura să ajungeți la punctul pe care urmează să-l pun.
Punct.
Poate e ultima dată
Plouă. Bate vântul. Străzile au devenit galbene. Copacii cedează. În mașină cald și s-au aburit geamurile. Caut un loc de parcare mai aproape de poartă. Nu găsesc. Fac o parcare laterală, iar când opresc motorul, o mașină se pune în mișcare. Mă gândesc o secundă dacă să o mut.
Nu.
Mi-e lene.
Cobor și mă îndrept spre poartă. Abia mai văd, ochelarii cedează și ei. Lentilele se ceartă cu lumina, se transformă și îmi răstoarnă imaginile. Sun.
Reașez ochelarii cu nasul. În timp ce nasul îmi ridică ramele, buzele se înalță ca un țugui.
Fix când mă aflu pe piscul pliscului, îmi deschide doamna asistentă.
– Ați reușit, ați ajuns!
Părăsesc piscul și o pândesc pe doamna asistentă. Oare ce gândește de caraghioasa din poartă care stă în ploaie și vânt cu o pungă de mere în mână și cu buzele țugui?!
– Mă pregăteam să-i dau să mănânce.
Mă strecor pe lângă asistentă, intru în casă, mă descalț, iar punga se răstoarnă. Mă întind după mere, le așez la loc. Le șterg înainte bucată cu bucată.
– Unde este? La bucătărie?
Mă îndrept spre, dar mă oprește doamna asistentă.
– E la dumnealui în cameră.
Retrag mâna, îndrept spatele și mă îndrept spre dormitor. Deschid ușa și-l văd. Îi zâmbesc cu toată fața și țip când îl salut. E aproape surd. Mă recunoaște, vrea să se ridice din pat. O dată. Cade la loc. A doua oară. Cade la loc. A treia oară e în fund.
Mă așez lângă el, îi sărut obrazul pierdut și-l întreb ce face. Scenariul ultimilor cinci ani. Ce să fac, tată, întineresc?!
Răspunsul nu vine însă. Îmi dă mâna și ne ridicăm. În picioare se uită fix în ochii mei. Se scarpină după ureche și face câțiva pași spre usă. Pășește greu și se oprește.
– Mulțumesc, tată, că mai treci din când în când la mine.
Scenariul. E ceva schimbat. Mă uit din nou la el și îi zăresc o lacrimă. Mă sperii. Inima bate și vreau să părăsesc cât mai repede încăperea. Îi șterg lacrima și mai facem câțiva pași împreună.
– Deschideți, vă rog, geamul cât mănâncă.
În fața bucătăriei mă aplec și-l sărut din nou.
– Plec.
– Pleci?
– Plec.
– Să ai drum bun.
La poartă m-a oprit doamna asistentă.
– Știți, starea lui nu e prea bună. Ați făcut bine că ați trecut pe aici.
– În ultimii cinci ani am trecut de fiecare dată cu frică. Că poate e ultima dată când îl mai văd. Deja făceam glume despre vizita asta. Să mergem la moșu, să trecem să-l vedem că poate e ultima dată. Moșul are 96 de ani și de fiecare dată mi-a răspuns că întinerește. Azi îmi zise mulțumesc. Vă mulțumesc și eu, doamnă! O zi lină.
Bunicul meu întinerește.
