Carrie Vielle
About: Dunia
Recent Posts by Dunia
Atelier, Vamă, Marius Chivu
Începui de dimineață să lucrez în manuscris la o povestire. Am descoperit pe facebook un atelier intensiv de scriere creativă la Vama Veche sub îndrumarea lui Marius Chivu.
Vă aduceți aminte că îmi foarte place Marius Chivu?
Încântată de atelier, de Vamă și de Marius Chivu, de fix această combinație, mi-am zis să încerc. Am timp până în 20 mai să scriu o povestire și să mă înscriu. Dacă o să fiu aleasă în urma preselecției, între 7 și 14 iunie o să vă scriu de la mare. Dacă nu o să vă scriu, o să vă pun poze. Neapărat și cu Marius Chivu.
Notez aici câteva rânduri din povestirea mea fără titlu.
Nu am nici o așteptare sau pretenție de la el sau de la relație. De două luni trăiesc ce se întâmplă fără să prilejuiesc întâmplări. L-am lăsat de la bun început să orchestreze bucata asta muzicală din viața noastră. Mi-a fost foarte clar în momentul când mi-a strâns mâna că o să fiu a lui. Ce nu mi-a fost clar și încă nu-mi este, ține de organizare. O să fiu a lui în așternut sau o să fiu a lui ca parteneră pentru un timp sau pe viață?
Să-mi țineți pumnii.
Domino biologic
Acesta nu este un text despre știați că…
Dar știați că auzul este rezultatul unui efect de domino biologic? Unde sonore, impulsuri nervoase, vibrații? M-am concentrat asupra sistemului senzitiv deoarece mă simt ca o balerină care nu-și menține echilibrul din cauza acelor perișori care se curbează în timpul rotației.
Vi se pare greu? Încerc cu alte cuvinte.
Cu alte cuvinte, îmi sună urechea, țiuie.
În tot acest dezechilibru, pe care corpul meu îl simte instantaneu de fiecare dată, mi-am amintit de spiritul ludic, despre a juca și a fi jucat.
Mi-am amintit, dar nu am cartea lui Ilie Gyurcsik, Paradigme moderne, la îndemână pentru a putea să verific ce anume semnifică a juca și a fi jucat.
Ca cititor, am reținut că experimentez și acțiunea de a mă pierde. Adevarat. M-am pierdut de foarte multe ori cu ajutorul cărților. Am călătorit în toată lumea. Aș putea să întrețin un jurnal de călătorie numai din pierdutul meu cu sprijinul lui Jules Verne. Insula Sfânta Elena și Noua Zeelandă, pământ neatins de mine, dar atât de bine cunoscut, constituie un excelent exemplu de o cunoaștere neparticipativă.
Ca ființă socială, notez aici că mă simt jucată. În acest punct, descriu o neputință: nu știu dacă sunt jucată sau mă joc pe mine însămi. Tot în acest punct, am nevoie de ajutor. Sunt ca o minge de fotbal care își caută singură un jucător care să o arunce spre poartă.
Caut. Și nu ofer recompensă pentru ajutor.
Spaimă mare, adesea fără temei
Panică!
Dacă nu mai apuc să citesc toate cărțile pe care mi le-am propus?
Dacă nu o să mai apuc să citesc cărțile despre care nu am auzit, cărțile care încă nu au fost scrise?
Dacă nu o să mai scriu nici o carte?
Panică!
Cu gena mea egoistă la Biserică
Trei capitole am parcurs din Gena egoistă. Am rămas prinsă cu gândurile în mașinile de supraviețuire. Am citit și explicațiile suplimentare. Pierdem vreun sens prin traducera unui cuvânt?
Mi-am amintit chiar acum un exemplu din Septuaginta, traducerea din ebraică în greacă a textelor vechi. Interpreții au hotărât ca tânăra femeie să fie tradusă cu fecioară. Minunea omenirii s-a săvârșit la nivel de limbaj.
Revin la mașinile de supraviețuire. Ce sunt aceste mașini? Cine sunt? Aceste mașini sunt chiar trupurile noastre. Mărturisesc că m-am privit lung în oglindă. Mi-am privit trupul ca pe un instrument. Ca percepție socială am efectuat o anchetă masculină. Glumesc. Tot încerc umorul în scris, dar cred că râd singură. Mi se întâmplă și în viața de toate zilele, să râd singură la glumele mele.
Așadar, o concluzie din primele trei capitole din Gena egoistă: trupurile noastre sunt mașini de supraviețuire pentru genele noastre, moleculele de ADN. În prezent, aici s-a ajuns.
În același prezent, asezonat cu conștiință, am acceptat ca pertinente unele explicații. De ce să nu accept aceste explicații despre evoluția omenirii?
Le-am acceptat, le-am îmbrățișat, le-am făcut loc în mine. În această nouă conviețuire, sâmbătă, moșind un superb băiețel, preotul mi-a întins icoana și crucea la pupat. Mi-au scăpat colțurile gurii rujate într-un roșu pletoric în jos, așijderea și fandacsia. Mi-am lipit fruntea prima dată. A doua și a treia oară am transferat acel roșu pletoric. Mi-am luat un angajament, dau cu el ocol în jurul mesei la Biserică. Am ridicat colțurile gurii, zâmbesc frumos, și fandacsia. Am simțit puțin privirea preotului asupra mea, dar există mari șanse să fie doar fandacsia responsabilă și nu frământările mele religioase, de fapt antireligioase.
Ziua de sâmbătă rămâne memorabilă prin impactul fandacsiei: se întâmplă ceva în oraș? Răspunsul meu: vine circul.
Iar frământările din Biserică s-au concretizat cu întrebarea: moașa, ai avut emoții la Biserică?
Eh! A avut moașa și emoții, dar cum altfel când găsești greșeli de gramatică în Crezul scris pe peretele Bisericii?!
Gena mea este profund egoistă. Să supraviețuiască cei care se străduiesc să vorbească corect în limba lor.
Culoare, Aram Nersisyan
Aram Nersisyan
Profilul celui care distribuie citate peste citate pe facebook
Căutam o introducere. De-a lungul timpului petrecut în fața unui ecran alb, am formulat multe introduceri. Mă miram acum despre subiect. Introducerea e secundară ca preocupare.
Scriu, rescriu, formulez, reformulez, notez, șterg întruna despre relații. Am scris și o carte despre. Cât să mai scriu despre și de ce oamenii mai sunt curioși să citească despre?
Mirându-mă, mi-am confirmat statutul de filozof. Uite așa s-a ivit filozofia, din mirare, iar eu descriu surprinderea fix în acest moment.
Fiecare text care cuprinde niște învățături despre a fi femeie, a fi bărbat, în acest mediu online, devine best distribuit. Am observat în această tendință, poate fi ușor numită și apucătură, o falsă împlinire a omului. M-a întrebat o prietenă la un moment dat cu vocea cea mai gravă: Dunia, ce părere ai despre persoanele care postează citate pe facebook?
Reacția mea la asemenea întrebare ar fi fost un hohot de râs. Vocea gravă nu mi-a permis și i-am cerut voie să mă gândesc înainte să-i răspund. A trecut un an sau chiar doi. Nu i-am răspuns niciodată.
O să răspund acum. De ce postează unii dintre noi citate pe facebook?
Încep cu mine.
Fac asta. Notez pe facebook citate din cărțile pe care le citesc, cărți care merită atenție, scriitori care sunt demni de a dăinui în conștiința noastră.
De ce distribuie alții citate pe facebook?
Ca utilizator de facebook, ca posesor de blog, ca o persoană stăpânită de pasiuni pentru psihanaliză și genetică, îmi permit următoarea îndrăzneală. Să schițez un fel de profil al celui care distribuie nenumărate citate pe facebook fără să fi citit scriitorul respectiv.
Așadar, îndrăznesc. Nu o să fie frumos, nu o să iasă frumos. De data asta nu o să-mi cer scuze, intenția mea nu constă în a aduce cuiva o ofensă.
În lipsa unui spirit matematic de a calcula aici un număr aproximativ, o să vorbesc la modul general.
În general, persoanele care distribuie foarte multe citate posedă o inteligență medie. Educația lor, intelectuală și emoțională, este una de suprafață. La adăpostul citatelor, pe care le postează din incapacitatea de a formula ceea ce simt și ceea ce gândesc, fac trimiteri către întâmplări și oameni din viața lor. Un citat însă redă niște opinii. Nimeni nu poate fi acuzat de ceea ce transmite prin acel citat. Lașitatea ține capul pe umeri.
Cuvinte cheie ale celui care distribuie citate peste citate: capacitate intelectuală redusă, banal, bărfitor, laș, impertinent, belicos, mahalagiu etc. Lista o păstrez deschisă.
…
Profilul acesta se aplică unei categorii anume, o categorie dirijată de lipsa unor valori. Ce fac valorile? Valorile reprezintă suportul nostru critic la care ne raportăm, iar lipsa lor creează sau recreează o societate primitivă.
Și o foarte mare îndrăzneală pentru încheiere.
Am descoperit pe facebook multe asemenea societăți primitive. În trecut există cu numele de ginți, în prezent cu numele de colectivitate.
Reamintesc, nu-mi cer scuze, dar recomand: citiți scriitorii pe care-i distribuiți pe facebook și orice rău pe termen lung devine bun.
Zice Dunia
De multe ori mă surprind imaginându-mă un fel de Napoleon al III-lea. Fără referire la adjective, cel neiubit, cel mic și așa mai departe, ci la un fel al lui de a fi: intenții bune, fapte proaste.
Mai am o consolare, cu tot dezinteresul pentru istorie, pentru contribuția ei la dezvoltarea capacităților intelectuale, am o șansă pe care oricum nu știu să mi-o calculez, de a rămâne în uitarea unora.
Da, este un text destul de abscons. Ce știe generația mea despre Napoleon al III-lea?!
Culoare, Anne Mortimer
Anne Mortimer
Pălăria, rochia, costumul bărbătesc, întâlnire la teatru
Prima piesă de teatru la care am mers a fost Punguța cu doi bani. Cu mulți ani în urmă, când învățătoarea ne-a încolonat, tu îl ții de mână, ea te ține de mână, am pătruns în sala de spectacol.
Prima atracție: scaunele.
Prima acțiune: foșneala.
A doua acțiune: probabil o urecheală.
Piesa de teatru, îmi amintesc foarte bine, a provocat și a menținut starea de surescitație. În urmă, de data aceasta nu cu așa mulți ani în urmă, în urmă cu 10 ani să zicem, când am devenit un consumator de teatru, am început să separ teatrul.
Cum se face asta? Foarte simplu.
Teatrul este o clădire, o instituție, o artă, un spectacol.
Teatrul cuprinde o sală, o trupă de actori, un directorat, un repertoriu.
Teatrul presupune public.
În ultimul an aici mă joc, acesta e spațiul meu de joacă: publicul. Publicul se împarte și el în câteva categorii. Trec peste aceste categorii, nu am starea necesară să scriu despre snobii de la teatru, și mă opresc într-o durere vestimentară.
Ținutele alese de doamne, domni și domnișoare la teatru semnifică un țipăt de durere. Dacă neapărat insistați că aș fi previzilă prin lamentare, că nu mai există eleganță și rafinament ca în perioada interbelică, de aici aș scrie un alt text demonstrând cât e de falsă această afirmație, așteptați o secundă.
Eleganță și rafinament există, dar există în doze exagerat de mici. Chiar acum mă întrebam dacă publicul, cel puțin publicul timișorean stă cumva prost la capitolul stima de sine. Să fie aici o stimă atât de scăzută în ceea ce privește haina festivă?
Teatrul reprezintă cea mai bună împrejurare de a experimenta eleganța, extravaganța, armonia textilă. Pălăriile pot deveni un subiect, rochiile o puternică recomandare, un stimulent pentru a te îmbrăca doar pentru a te dezbrăca. Știți ce insinuez, nu?
Eu.
Eu sunt un consumator de teatru profesionist deja. Acum m-am întors spre public. Îl provoc uneori prin ținutele mele să-l admir. Rochiile cu tul Diana Bobar, pălăriile Cosminei Nicolescu, perlele, broșele, voaletele Josephine, mantourile și fustele Oianu, inconfundabilele note de vârf ale acelui parfum 5 încearcă să provoace prin compoziția Paulei Dunia Aldescu.
Aproape mereu încerc și mă străduiesc să provoc bunul gust în asemenea instituții. Acest text este o inițiativă. M-aș bucura de ecou.
Ecou, ecou, ecou.
Ecou pentru rochii, pălării, perle, costume, papioane și cravate.
Ecou, u, u, u.
Notă:
Fotografia îi aparține lui Marian Filip, pălăriile sunt ale mele.
