by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

În cer și pe pământ, la Paris și la Târgu Jiu

De 3 iul., 2014 3 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Repetați după mine.
Constantin Brâncuși. Azi o să ne jucăm, apelând la niște erori de gândire, cu artistul Constantin Brâncuși.
La Paris, acolo unde se află și atelierul artistului, broșurile fac cunoscut vizitatorilor locul unde s-a născut artistul.
Constantin Brâncuși, născut în România, iar mai departe povestesc despre artistul francez.
La Târgu Jiu, cum ai intrat în oraș, vizitatorii citesc pe un fel de mulură, că se află în orașul lui Constantin Brâncuși.
Înainte de a începe joaca, fac o mărturisire.
Nu-mi pasă absolut deloc de cetățenia omului. Pe mine m-a bucurat nespus la Paris și nespus m-a bucurat la Târgu Jiu.
La Paris, privind prin geam un atelier conservat și păstrat identic ca atunci când Brâncuși crea în el, m-a emoționat.
Ieri, lipindu-mă pe Coloana Infinitului, eu și fata mea, am ajuns în cer datorită unei idei. Ideea lui Brâncuși ne-a trimis direct în cer. Ne-am îndepărtat picând din cer.
Părăsind parcul de la Târgu Jiu, am rememorat ce purtam în memorie de la atelierul de la Paris. Prima data mi-a venit în minte vatra și țestul. Imediat geografia. De ce și-a recreat în atelierul parizian un spațiu al țăranului român?
De pe broșură am citit că Brâncuși era preocupat de relația dintre spațiu și sculpturi. Brâncuși nu și-a umplut spațiul din atelier, Brâncuși a decorat spațiul atelierului. Dacă vindea o lucrare, rar, căci refuza s-o facă, imediat o înlocuia cu altă lucrare.
La Târgu Jiu, Coloana, Poarta sărutului și Masa tăcerii sunt așezate în linie, din nou spațiul în care te impui prin puterea creatoare.
Ce anume exprimă acest spațiu ordonat? Ce anume manifestă?
Eu ridic din umeri.
Mai departe o să pun niște fotografii de la Paris și Târgu Jiu.

Notă:
mulură: ornament arhitectural cu profil pronunțat.

IMG_0692

IMG_0129IMG_0130

IMG_0131IMG_0682

IMG_0720IMG_0725

Un cititor despre Ținutul sălbatic

De 1 iul., 2014 3 Colaborari , , , 0

Hello!

Revin cu părerea mea despre cartea “Ţinutul sălbatic” de Monique Proulx.

Această lectură a fost o gură de aer proaspăt în îmbâcseala zilnică de sarcini exacte.

Trebuie să recunosc că această poveste a fost mai pe placul firii mele poetice şi visătoare decât cea a lui Lars Saabye Christensen.

Ai nevoie de o imaginaţie vizuală foarte dezvoltată pentru a recepta cum trebuie această poveste.

Acţiunea cărţii se petrece într-un decor luxuriant, plin de farmec şi de pericol, chiar cruzime, care pare că reflectă natura interioară a personajelor. Mi-a acaparat simţurile cu magia peisajelor (descrierile sunt foarte dense), iar dintre personaje m-am ataşat de băieţel, Jérémie (cred că m-a ajutat şi coperta să empatizez mai bine cu personajul), de o maturitate surprinzătoare. Recomand călătoria în “Ţinutul sălbatic” !

Mulţumesc încă o dată din inimă deoarece mi-ai acordat şansa de a citi 2 cărţi superbe de la Editura Univers

Sper să ne mai auzim şi citim !

Toate bune,

Lavinia

Evident, desigur, firește, ZIC ZAC

De 30 iun., 2014 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Urmează să scriu despre un subiect pe care l-am ținut cât am putut numai pentru mine. Din 17 iunie seara m-am străduit să-mi păstrez o dispoziție sufletească.
Mărturisesc, e greu.
Să deschizi o ușă sau o fereastră în realitate poate ține și de întâmplare, dar acțiunea de a menține ușa sau fereastra deschise ține exclusiv de capacitatea fiecăruia dintre noi.
Cum am procedat?
Prima dată am transformat subiectul în obiect. Ca obiect, am putut să-i dau târcoale de jur împrejur.
Să decelez totuși subiectul devenit obiect, este vorba despre piesa de teatru Zic Zac.
Zic Zac mi-a fost recomandată de Godot. Nu acel Godot lipsit de determinații lumești al lui Beckett, ci de Godot Cafe-Teatru. Atât am știu despre această piesă înainte să ajung în sala de spectacol și mi-a fost suficient.
Am fost pe deplin recompensată. Mai fusesem între timp la alte două piese din programul lor, Marea iubire a lui Sebastian și Fă-mi loc.
Cu două piese arhivate deja în conștiință, la a treia am observat un tipar. Toate aceste piese mi-au lărgit percepția.
Am părăsit sala de fiecare dată drogată, iar drogul meu poartă un nume: teatrul.
Da, îmi place să mă droghez și să fiu dependentă de teatru. E ușa mea proprie prin care ies din realitate, din cotidian, din actualitate.
Aș ruga cititorii să facă un scurt popas cu mine pe acest cuvânt: actualitate. Pentru mine cuvântul actualitate a căpătat puteri extraordinare. De exemplu răspunde nevoilor mele și ale societății.
Totul trebuie actualizat, iar părțile sunt compuse din simțiri și rațiuni pentru a deveni întreg.
De foarte multe ori oamenii de azi se raportează la oamenii de ieri, iar de aici neînțelegerile. O acțiune în plină desfășurare nu se poate raporta la o acțiune săvârșită și încheiată decât dacă scopul este eșecul.
Actualizarea descrie o nevoie a putinței de a exista. Să ținem pasul.
Părăsesc acum semnificațiile procesului de actualizare și revin la teatru, la Zic Zac și la acțiunile mele.
Mi-am cumpărat o carte, Comentarii și delimitări în teatru de Camil Petrescu. Am intenționat cu această carte să înțeleg mai bine spectacolul. Nu am găsit nimic, obsevați, actual. Îmi place Camil, dar aș fi vrut să-mi revină aceste delimitări în teatru de la cineva contemporan cu mine.
Mă mulțumesc însă cu dragul de Camil care m-a și ajutat deja enorm.
Transformând piesa Zic Zac în obiect, dându-i târcoale prin semnificații, comentariile lui Camil Petrescu mi-au revelat evidentul. Din păcate am nevoie să mi se numească evidentul.
Evident că arta actorului este o artă întregitoare și un concept eclectic. Desigur că actorul vorbește ca să ia parte la acțiune și manifestă. Firește că dansul redeșteaptă și ațâță dorințe, iar muzica are influență asupra simpaticului nerv.
Evident, desigur, firește!!!
Știam toate acestea, dar nu le cunoșteam, dialectica reprezintă și ea tot o artă.
Cu Zic Zac, prin dialectică, sub îndrumarea lui Camil, am posibilitatea să vă ofer cel mai nou cuvânt pe care l-am învățat: cenestetică.
Cenestetica ar fi drama muzicală care cuprinde o acțiune, și muzică, și dans, și poezie, și decor.
Când am citit această frază în carte, am subliniat, iar în josul paginii am notat ZIC ZAC.
Zic Zac, cu Andrea Gavriliu, Ștefan Lupu și Gabriel Costin manifestă prin trup și grai acțiunea, muzica, dansul.
O să încerc acum o încheiere prin care atrag atenția asupra categoriilor de artă în teatru, care sunt 2, cunosc eu: arta dramatică și arta vizionară.
Arta vizionară ține de spectacol, drama încetează și se impune o percepere directă în antipozii neexplorați ai propriei conștiințe personale. Aproximativ cuvintele lui Huxley, și el m-a ajutat să înțeleg mai bine această distincție în teatru.
Cu Zic Zac te găsești față în față cu un spectacol, iar prin puterea spectacolului, eu, și îndrăznesc să presupun că și alți zeci de spectatori, am experimentat arta dicolo de cuvinte, vizionar.
Afară, ieșind afară din sală, puternic drogată, am inspirat. Teii dădeau propriul lor spectacol.

d.30

De 23 iun., 2014 5 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Stă în puterea mea să-mi dedic un text pentru cei 31 de ani împliniți. Aș deschide un dicționar de simboluri sau doar m-aș strădui să scot din memorie ce știu despre cifra 3 și aș fi gata instant cu un text.
Blogul nu funcționează însă cu normă. Nu am nevoie de un text pentru azi, dar am o nevoie. Nevoia mea stă în semnificații.
Aș lucra, și chiar asta fac în acest moment, la topica semnificațiilor, aș face puțină ordine interioară.
Îmi este la îndemână.
Deoarece la 26 de ani am devenit mamă, de 4 ani observ un omuleț care mă ajută fără intenție să mă cunosc.
Cine sunt eu? Cine sunteți voi?
Întrebare cu risc ridicat de instalare a plictisului, știu.
Întrebarea poate instala plictisul prin etichetă. Ah! Iar filozofie mârlănească, pasivă într-o lume plină de acțiune.
Urmează acum să alung acest căscat pe care mi l-am închipuit pe chipul fiecărui cititor.
Mara are 4 ani. La 2 ani și câteva luni a mers la grădiniță. În ultimul an, observând-o pe ea, m-am întors foarte mult spre mine.
Mara, la 4 ani, exprimă prin atitudine mai multe persoane, eu, tatăl ei, mătușa, bunica, prietena ei cea mai bună, personaje de desene animate.
Persoanele și personajele care au influențat-o sunt atât de lipsite de congruență uneori încât luciditatea mă asigură că recuperez prin fetița mea manifestările altor oameni.
Așadar, m-am întors spre mine, cine sunt eu, dar mai ales, cum pot să descopăr cine sunt. M-a ajutat Mara să conștientizez procesele de asimilare și influențare.
La 31 de ani procentul de asimilare poate fi fatal ființei. Îmi cunosc două mecanisme de apărare, râsul și cearta. Prin râs am rămas pasivă când ceva mă deruta. Prin ceartă am rămas la ceea ce eu am presupus că sunt eu prin principii de viață.
Aici m-am încurcat. Mara m-ar întreba și chiar mă întreabă destul de des: mama, ești confuză?
Cam da, cam sunt.
Eu la 4 ani exprimam prin atitudine pe mama, tata, sora, bunica, prietenele de joacă. În plus, față de copilul meu, am mai adăugat influențe, profesori, alți prieteni, personaje de film, iubiți.
Cine sunt eu? Unde sunt eu? Cât sunt eu? Cum poți să devii un eu autentic?
Am un singur răspuns: renunțarea și pierderea.
Pentru o perioadă determinată trebuie, dar trebuie imperativ, să renunțăm, printr-o izolare a ființei noastre de toate aceste influențe. Să ne desprindem de părinți, prieteni, modele alese. Să ne curățăm asemeni foilor de ceapă. Învelișul nu e ceapa propriu zisă, caracterul nu reprezintă omul propriu zis.
Nu vă grăbiți în presupuneri, știu, izolarea poate fi o aberație de lentile roz, ale mele lentile roz. Aș prefera galben, rozul nu este culoarea mea.
Izolarea fiind grea într-o realitate plină de responsabilități și priorități, putem practica meditația.
Meditația ajută să te întâlnești cu tine, să cureți ceapa pe care o reprezinți, să dai semnificații adevăratelor valori ale vieții.
Eu am încercat să răspund la o întrebare, dar acum se impune o altă întrebare: vrei să te cunoști? Tu, cititorul meu, vrei să te cunoști?
Eu vreau.
Tu vrei.
El vrea.
Ea vrea.

Raportul femeii la botul de rață

De 19 iun., 2014 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-am întâlnit cu femeia la Paris, iar impresia îmi reține încă atenția. Urmele mnezice și observațiile actuale mă provoacă să fac public ce simt.
Simt o infinită compasiune pentru femeie, pentru felul ei de a se raporta la cerințele bărbatului.
O să mă ajut de un exemplu. Am o prietenă, prefer s-o numesc prietenă, căreia i-a crescut foarte mult botul în ultimul an. Da, botox.
Mă uitam zilele trecute la ea, la gura ei, a mai crescut puțin în comparație cu lunile trecute. Întotdeauna am emis judecăți pentru această apucătură stupidă a femeii. Zilele trecute am compătimit-o sincer și am iubit-o nespus pe femeia aceea.
Tu, femeie dragă, tu ești frumoasă și foarte frumoasă dacă așa te percepi tu cu acel bot de rață. Înțeleg asta acum. Mi-a luat ceva vreme, dar înțeleg.
Cum am ajuns să înțeleg? Drumul e lung și deloc drept.
Am născut acum 4 ani, iar de vreo 2 ani citesc psihanaliză.
Devenind mamă, observația și analiza au trecut dincolo de curiozitate, s-au transformat în nevoie. O mama are nevoie să-și observe copilul.
Zi după zi, am observat, iar într-o zi am înțeles. Mara mea și-a însușit frumusețea raportându-se la povești. La 4 ani frumusețea constă în păr lung și rochii și mai lungi.
Să facem un salt.
Ce înseamnă frumusețea la 30 de ani?
La ce se raportează femeia?
La ce fel de frumusețe, cu accent pe fel.
Femeia se raportează la Angelina Jolie. Dau un nume ca punct de comparație, mă folosesc de nume ca să construiesc o apărare.
Răutăcioșii pot ataca acum. Doar femeile slabe, lipsite de personalitate, fără caracter apelează la asemenea tertipuri.
Am o rugăminte. Inspirați profund, dar inspirați până burta se lipește de spate. Expirați, iar apoi repetați după mine: oare?
Oare?
Există posibilitatea ca după o respirație atât de profundă să uiți întrebarea. Întreb din nou, repet: oare doar femeile lipsite de personalitate apelează la tertipuri?
Răspunsul e unul singur: nu.
Pentru ca un fenomen să fie posibil, este nevoie de o explozie, în cazul de față, de o cerință a bărbaților.
Bărbații au declarat, au creionat femeia aproape de perfecțiune, iar mapamondul le-a oferit și un model, Angelina.
Dacă Mara mea se raportează la Albă ca Zăpada, cu ajutorul meu, eu am așezat aceste povești în casă pentru ea, așa și femeia s-a raportat la un anume gen de frumusețe ajutată de formulările și indicațiile bărbaților.
Azi toate femeile cu bot de rață sunt criticate, ridiculizate, disprețuite mai ales de femeile așa zise sau percepute doamne.
Doamnelor, sunteți doamne prin puterea bărbatului, o femeie devine doamnă prin căsătorie, alt privilegiu al bărbatului care se naște domn, așadar bărbatul a ales. Tot el a ales botul de rață.
Ar avea sens să înșir motivele care l-au determinat pentru alegerea unei asemenea dimensiuni?
Îmi pare sincer rău pentru aceste dragi femei. Problema lor nu e una chirurgicală, ci psihică. Frumusețea lor constă în acest raport cu frumusețea. Nu femeia cu bot de rață trebuie să se schimbe, ci raportul, x,z sau z, cu care se compară pentru a fixa, a declara și a mărturisi o realitate.
Oricât de ridicol este botul lor de rață, femeile care au ales merită compătimite, nu disprețuite.
Din alcătuirea mea de azi, fără botox, fără silicoane, fără intervenții chirurgicale nu sunt mai bună ca nici una dintre cele care au apelat la ce am înșirat mai sus, mă raportez însă la un x, z și z diferit și accept.
Accept că femeia e mult mai supusă speciei, iar cu această luciditate curățată de rezistență, îmi port în lume feminitatea împăcată.
Specia supune femeia, dar femeia poate să se joace cu specia, iar când se joacă, femeia face regulile.

Nobilă prin colaborări

De 18 iun., 2014 0 Colaborari , , , , 0

Înainte să mă lansez și să mă pierd în propriile simțuri am o datorie care mă înnobilează.
Datoria: mijlocirea dintre cititor și carte.
Acțiunea: anunțarea următoarelor titluri.
La editura Univers au apărut 3 titluri noi:

Inci Aral, Galben ca șofranul
Jorge Amado, Morţile lui Quincas Berro Dágua și Bătrânii marinari
Gabriel Osmonde, Alternaștere

Lectură agreabilă, plină de senzații noi.

Prima mea întâlnire cu femeia

De 17 iun., 2014 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Prima mea întâlnire cu femeia a fost între paginile Simonei de Beauvoir. Am cunoscut femeia la sânul mamei. Am stat pe lângă femeie printre pliurile bunicii. Am devenit femeie prin influența unor profesoare.
Femeia însă am întâlnit-o prima dată ca personaj. Mama, bunica, profesoarele mi-au spus povești despre femeie. Știu bine că femeia are un rol. Am crescut și am devenit în timp ce femeile din jurul meu interpretau, nu-mi amintesc nici o femeie care să manifeste în copilăria mea.
Întâlnirea cu femeia personaj, acel personaj care exprimă și adoptă libertatea ca stil de viață, m-a impresionat profund.
La Paris, săptămâna trecută, am întâlnit femeia ființă socială. În nici un oraș, din cele vizitate de mine, nu am avut o asemenea senzație de firesc al femeii, de putere, de așezare în lume, de raportare la societate și cerințele ei.
Știu perfect că am țintit cu privirea la o terasă clavicula unei femei. Puntea aceea a umărului îmi revenea cu o percepție a întregului feminin. Acolo, în oasele acelea am simțit puterea eternului feminin.
Mi-a trecut prin minte, iar acum postulez, că adevărata libertate a individului o poți dobândi doar la Paris.
Oricare altă societate, oricare altă comunitate nu-ți permite exprimarea, iar dacă o personalitate puternică îndrăznește, manifestarea devine posibilă doar prin izolare. Izolare și marijuana, libertatea și expresia ei, libertatea și porțile larg deschise ale percepției.
Libertatea și societatea, oximoron? Chiar văd aici o relație paradoxală, una presupune, alta pretinde societatea de la trecătoarea ființă pe pământ.

Parisul fără pretenție, cu atenție

De 16 iun., 2014 6 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mă gândeam chiar acum, poți să mai scrii ceva despre Albă ca Zăpada? Da, Albă ca Zăpada povestea.
Răspunsul, unul negativ, descumpănește sau pe mine mă.
Reacția mea, această derută, își găsește explicația în intenția mea de a scrie despre Paris. Poți să mai scrii ceva despre Paris?
Răspunsul este unul pozitiv.
Da, poți.
Poți dacă lași în urmă turnul Eiffel, Champs Elysees, Arcul de triumf și Louvre-ul. Îmi imaginam acum în timp ce scriam cum adun în pumni aceste embleme pariziene și le depozitez într-un sertar al memoriei.
Iar acum să pornim să cunoaștem Parisul, fără hărți, fără o destinație anume. Turistul vrea să ajungă undeva, are comandamente pentru excursie.
Dar de fiecare turist răspunde un eu, iar eul, prin experiența și flexibilitatea dobândite de a jongla cu instanțe și instincte, are capacitatea de a surzi.
Nu mai răspunde cererilor cu pretenții imperative de a face poză cu obiectivele, uneori unicul scop al concediilor.
Fără aceste pretenții, începi să pierzi agitația și febra punctelor de atracție însemnate pe ghidul din mână. Pierzând pretenția, atragi atenția.
Devii atent în jurul tău, vezi ferestre mici, un ghiveci ascuns, fețele oamenilor. În marile orașe ale lumii, oamenii aproape nu au fețe, chipul se estompează. Turistul cere indicații unor fețe imprecise.
Plimbându-mă săptămâna trecută printre ferestre mici și oameni cu fețe, mi-am apropriat Parisul. În piata Vosges m-am tolănit, la terase am sporovăit, pe străduțe m-am oprit să privesc, să simt, să iau, să cuprind un ritm. Pentru ritm, mesele acelea mici cu două scaune, cu un pahar de vin în fața sunt de mare ajutor. Alcoolul deschide porți în realitatea oricui. Zi după zi, m-am străduit să deschid multe porți în realitatea mea. Unele porți abia le-am crăpat puțin, dar luminii nu îi trebuie prea mult.
Iar acum, la câteva zile după Paris, în fața calculatorului meu, simt acel spațiu îngust pe care l-am creat în puținele mele zile pariziene, strălucesc cumva.