Recent Posts by Dunia

Dunia are 7 ani

În 23 septembrie 2007 publicam primul text pe blog. Pe 23 septembrie 2007 am inventat-o pe Dunia. În 23 septembrie 2014 sunt Dunia.
Dunia are 7 ani.

Azi, cu ocazia acestor ani, intenționez să public primul meu text din nou, dar înainte am de dat niște explicații.
Textul a fost scris după o pauză de 4 ani. În facultate nu am scris absolut nimic, am păstrat tăcerea. Motivul stă în slăbiciunea mea. Am permis unora sau altora să-mi dicteze dacă să scriu sau nu. Între timp, crescând Dunia, devenind Dunia, mi-am întărit stima de sine.
Nu pot să nu mai scriu doar pentru că unii îmi contestă talentul, capacitatea și forța de creație. Scriu.
Scriu pentru că îmi place, pentru că interiorul defulează cu stări lungi depresive dacă nu-i satisfac nevoia de fantezie, pentru că adorm și mă trezesc uneori cu gândul la scris.
Scriu.
M-am decis să scriu în ciuda criticilor sau descurajărilor, în absența unei recunoașteri solemne și convenționale.
Cu intenție, la faptă, prin acțiune, public acum textul Doi, un text mustind de influența lui Pessoa. În 2006 l-am descoperit pe Fernando Pessoa, iar în 2007 intram, ascunzându-mă după Dunia, în lumea bloggerilor.

Doi pentru cei șapte ani.

Aş vrea să-l descriu pe Doi. El şi ea, cei doi… Nu cochetez cu o poveste de iubire, ci cu tendinţa aproape generală a fiinţei care încearcă să posede jumătatea lui Doi. Următoarele rânduri se datorează constatării că omul nu posedă pe drept nimic (ne aflăm într-o zonă a spiritului, deci bunurile materiale nu sunt acceptate).
Rareori controlăm sentimentele, exclusiv instinctele se impun, şi clar mintea ne trădează, iar corpul este un adevărat duşman. Deci ce ne mai rămâne? Minte, trup, instinct şi sentiment sărbătoresc în râs neputinţa numelui care dă contur persoanei sociale.
Schiţând instabilitatea celei mai perfecte creaturi ale Naturii, pun întrebarea care mă jenează. De ce vrea Unu să-l posede pe Doi, dacă el însuşi este trădat de ceea ce reprezintă? Este absurd, este o durere agresivă şi un păcat mortal. Nu mă am pe mine, dar mă regăsesc în cătuşele pe care le pun în fragilele păreri reprezentative confecţionate empatic despre celălalt.
Mintea, care pe mine mă înşală, vrea subjugarea lui Doi, replică a neputinţei, acţiune a orgoliului nesăbuit. Sentimentele, total necontrolate, valorifică ierarhic trăirile celuilalt, impunând categoric exclusivitate, iar jenantul trup uman vrea o recunoaştere a suveranităţii de către supus, deşi coroana anatomiei noastre se leagănă periculos la fiecare tentaţie. Cuvintele par să conţină, în subsidiar, frustrarea fiinţei umane care este organizată social. Dar îmi permit totuşi să construiesc afirmaţia că nu este deloc aşa. Nu de frustrare este vorba în toată această acţiune, ci de ignoranţă şi de crezul omului că este un mic Dumnezeu al celuilalt. Asumându-şi inconştient acest statut, de ce nu şi-ar exercita şi forţa? Dar puterile noastre sălăşluiesc în carne, nu în divin.
Deşi suntem plini de momente de nimic, valorificate şi gustate cu nesaţ, vorbele ne pierd, la fel şi acţiunea de a-l poseda pe celălalt. Numai atunci când vom renunţa la această nevoie de a poseda, deşi o să ne pară rău, o să reînviem, o să ne eliberăm de o ruşine.

Între lumi cu Sorin Onișor

Muncesc la acest text de ieri. Nu am scris un rând, nu am notat un cuvânt sau vreo frază, dar mărturisesc că am muncit la el.
Ieri de dimineață, azi de dimineață, am formulat și reformulat în gând. Acum m-am așezat la scris.
Toți aceia care scriu presupun că au experiența pierderii momentului. Trăiesc ceva extraordinar, ei, cei care scriu, iar extraordinarul reprezintă categoria non mundanului, și realizează la un moment dat că în loc să-și petreacă prezentul, îl transformă, în cazul meu, într-un text pentru blog.
O secundă de luciditate mi-a fost suficientă. Am revenit în prezent, în dimineața mea, pe un deal acoperit de ceață, alături de Sorin Onișor.
Întâlnirea cu Sorin Onișor e povestea mea de azi. Intenționam să public doar o fotografie cu mine și cu el, dar m-am răzgândit. Imaginea constituie domeniul lui, pasiunea lui, stilul lui de viață.
Pentru aceia care nu au auzit niciodată de el, e bine venit cuvântul înaintea imaginii. Cuvântul meu despre el, simțirea și emoția mea.
Ieri am petrecut o dimineață în prezența lui Sorin Onișor, dar pentru prima dată l-am cunoscut în urmă cu un an pe un pod, nu orice pod, ci unul între lumi, cum chiar el mi-a subliniat, podul de la Porțile de fier.
Între lumi am strâns mâna și am urmărit cât am putut activitatea acestui om. Priveam amuzată și deconcertată. În fața mea se mișca un om, în mintea mea, într-un spațiu infinit, se mișca un zeu. Între timp s-a produs demascarea, Sorin Onișor a devenit Sorin, iar Sorin, cu însușirile lui excepționale, carisma și spectacolul pe care-l emană a reușit să transmită. Oamenii vorbesc de obicei, foarte rar își transmit ceva. Sorin transmite forța și putința lui de sublimare. Un profesor de geografie poate să devină un fotograf consacrat.
De ce este nevoie?
De pasiune.
Și uite și de asta, pentru mine destinul se acoperă de inutilitate. Nimeni nu ne hotărăște în mod fatal și irevocabil viața, ci noi înșine. Nici o forță supranaturală sau exterioară, ci forța noastră interioară, pasiunea și capacitatea de a sublima, de a ne desprinde de nevoile primare și de a da valoare lui a fi, a fi om, a fi propriul creator, a fi geniu prin cultivarea și maximizarea inteligenței.
Un geniu, cu toate însușirile și abilitațile, nu înseamnă nimic fără voința de a spori, supunerea formală ucide orice desfășurare întru acțiune.

Întrebarea mea de ieri, întrebarea mea pentru mine: câtă forță am eu în mine de sublimare?
Răspund azi: nu știu.

… loc liber să răspund în viitor.

Sorin Onișor prin cuvânt, în curând Sorin Onișor prin tehnica fotografierii.

Hai să schimbăm subiectul

Dacă ai carte, ai parte!

Un exemplu de protază și apodoză. Ai parte este apodoza. Firește că începutul dacă ai carte este protaza!

Mi-am însuși aceste cuvinte din Ulise. Corect spus, și aceste cuvinte. Pe parcursul lecturii, nu notez aici cât anume mi-a luat să sfârșesc această carte, am învățat mai multe cuvinte necunoscute. Unele tot necunoscute au rămas, deși le-am căutat în dicționar.

Construiesc un text cu aceste cuvinte pentru introducere. Nu mă pot decide cum să păstrez cartea asta lui Joyce în simțiri. M-au încercat sentimente plăcute și neplăcute. Am pipăit cu degetele când am descoperit celebra frază: istoria e un coșmar din care aș vrea să mă trezesc. Am subliniat, apăsând, o altă frază, de data aceasta deloc celebră: nu putem să schimbăm istoria, așa că hai să schimbăm subiectul. Nu descriu siguranța că am redat exact cuvintele lui Joyce, dar conținutul transmite exact ideea.

Din sutele de pagini ale cărții, atât am păstrat eu cu luciditate. Doua fraze cu care m-am jucat, câteva cuvinte și stilul aparte gramatical al scriitorului. M-am surprins punând punct după conjuncții sau prepoziții. Am suportat o influență. De ce? Pentru că.

Toamna la Univers

Am de făcut un anunț. Îi privește pe cititorii acestui blog, căci vocea mea de azi aparține editurii Univers.
A apărut un nou titlu, Ciudata mea căutare pe urmele lui Mensonge de Malcolm Bradbury.

Pe lângă titlu, aș vrea să dau mai departe o altă informație prefăcută deja în cunoaștere. În 1970, Malcolm Bradbury împreună cu Angus Wilson au conceput primul curs de creative writing din Marea Britanie la University of East Anglia. A existat un scadal în jurul acestei inițiative și un unic student s-a înscris. Numele studentului: Ian McEwan.

3d_coperta_Mensonge (1)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Conținut și imagine. Dragi iubitori de cărți, să citim.

O lume fără povești

Am început, în urmă cu o lună, să mă uit la un serial, Once Upon A Time. Nu se potrivește cu lecturile mele actuale, nici măcar cu sentimentele mele actuale, dar asta nu m-a oprit. Mai mult, visele s-au dus într-o altă direcție.
Recunosc, conținutul manifest al viselor din ultima vreme mă nemulțumește. Așa am ajuns să-mi vâr nasul în povești.
M-am întrebat: ce-ar fi fost Alba ca Zăpada fără mama vitregă?
Ce-ar fi fost Aurora fără vrăjitoarea cea rea?
Ce-ar fi fost Cenușăreasa fără aceeași mamă vitregă?
Niște fete îndrăgostite, niște simple fete îndrăgostite, nici o poveste.
Toate am fost îndrăgostite, dar nu toate am luptat pentru dragoste.
Așadar, importantă este dragostea sau lupta?
Omul nu știe să trăiască fără luptă, căci oricâte secole numără omenirea, oricâtă școală cuprinde omul civilizat, tot nu putem să trăim fără să avem nostalgia supraviețuirii.
Sincer, nici măcar nu pot să-mi imaginez lumea fără rău. Dacă e ceva care să definească cel mai bine rasa umană cred că nu greșesc dacă afirm, fără îndrăzneală, că ceea ce ne descrie ca rasă constă în contrarii.

Puterea de apreciere a binelui și a frumosului stă în cunoașterea răului și a urâtului. O platitudine, o și mai banală observație!
Totul se schimbă în raport cu acțiunea celor care aleg răul și urâtul. Unii nu fac rău pur și simplu, ci desăvârșesc răul și urâtul. Deja am o jenă lingvistică în a mă folosi de verbul a desăvârși pentru a exprima o acțiune a răului. Mă opresc.

Ce-ai fi fost Albă ca Zăpada fără mama vitregă?

Ar fi fost oricare dintre noi, eu, tu sau ea care ne-am îndrăgostit. Poate o lume fără contrarii ar fi o lume lipsită de povești. O lume bună și frumoasă, dar fără povești. Exprim o răutate: Herta Muller ar mai fi luat Nobelul?!

Îmi revin puțin rușinată, dar nu-mi reproșez impertinența. Rămân aici, în această stare, o stare destul de confuză, recunosc.

O lume bună și frumoasă fără povești.

Cealaltă jumătate a rasei umane: femeia

Mi-am dat seama zilele trecute că devin o prezență tot mai neplăcută. Bineînțeles, totul, absolut, ține de împrejurări.
În aceleași zile mi-am dat seama și cât de plăcută devin.
În mine împac foarte bine această contradicție, ceilalți însă nu acceptă.
Mi-ar plăcea să fiu mai coerentă, să am un început.
Un început ar fi gura mea mare, slobodă.
Tot un început ar fi faptul că citesc, și tot un început ar fi vârsta.
Cărțile m-au schimbat. Truism, dar banalitatea asta constituie realitatea mea. Cu convingere afirm că reprezint produsul unor anumite lecturi. Din rândurile unei cărți mi-am însușit ideea că nu-mi permit să fiu proastă.
Oamenii, mulți, își permit să fie prosți.
Eu nu mi-am permis, iar azi îmi interzic. Și citesc, nu-mi las mintea să hălăduiască în convenții și pretenții. Exist pe lumea asta pentru mine, nu pentru ceilalți, mă fac plăcută mie, și apoi celorlalți.
Îndemn dragile mele femei să fie propriul lor stăpân sau stăpânul minții lor și al trupurilor lor. De aceea, avortul este o decizie a femeii stăpână pe corpul ei.
Da, foarte neplăcută mă fac. Îmi fac sincere și reale griji că unii prieteni o să le interzică soțiilor să mai poarte conversații cu mine, influența mea îi demască prea mult pe unii dintre ei care profită doar de hazardul de a se fi născut de sex masculin.
Pe aceleași dragi femei le îndemn să citească, le repet fraze întregi din Simone de Beauvoir și John Stuart Mill.
Lui Mill i-aș săruta mâinile, și nu doar lui, au fost mulți ca el care au acționat pentru cealaltă jumătate a rasei umane, pentru femei.
În Supunerea femeilor există cele mai pertinente răspunsuri pentru cei mai impertinenți misogini. Diferența dintre bărbat și femeie ține de forță, ca un dat, restul e doar construcție, una primitivă de altfel.
Needucate, supuse, fără drepturi secole de-a rândul, iar argumentul misoginilor stă în lipsa unor opere în rândul femeilor de dimensiunile unui Homer sau oricare alt bărbat.
Eh! În acest punct, azi, la această vârstă, pufăi pe nas și zâmbesc condescendent. Da, disprețuisc pe oricine îmi aduce un asemenea argument.
Mă transform tot mai mult într-un obiect pentru sexul masculin, pentru orice persoană de sex masculin cu care intru în contact.
Sunt foarte conștientă de acest aspect. Cu rare excepții, nimeni nu-și dorește o asemenea femeie, care chiar zilele trecute gândea despre ea: dar de ce să-mi doresc o imagine de femeie respectabilă?!
Tatăl Marei mi-a zis de foarte mult timp, în repetate rânduri că aș fi fost o femeie mult mai bună dacă nu aș fi citit atât.
In facultate, un prieten cu care împart o poveste romantică, mi-a comunicat că a găsit soția perfectă, are însușirile necesare unei soții, printre care și blândețea cu copiii.
Obiect, asta reprezint pentru mulți. Ca accesoriu pentru un ego disperat după venerație aș fi perfectă, perfectă în felul meu.
Dar fără a fi morală, nevoia mea nu stă în moralitate, refuz statutul de obiect. Trupul reprezintă o victorie atât de mică, câștigul stă doar în mintea meu, în felul mea de a fi în care, ca un autodidact redutabil, permit omului să fie el însuși, să-și manifeste orice libertate, orice gând ascuns, orice intenție presupusă necuviincioasă.
Nu m-am născut să judec, nu m-am educat să judec, nu mă interesează să judec.
Îmi place însă să mă joc, iar jocul meu preferat stă în exprimarea amăgitoarei libertăți. În fond, nimeni nu este cu adevărat liber, cu totii suntem sclavi, ai soțului sau soției, ai părinților, convențiilor sociale, opiniei publice.
Dar ceea ce-mi doresc cu adevărat să experimentez este tocmai acest sentiment: libertatea, un spirit liber să plece pe drum cu sau fără Kerouac, să-și folosească vocea pentru a scoate din ființă cele mai obscure, plăcute sau neplăcute sentimente.

Da, citesc. Nu știu alții de ce nu o fac și nu înțeleg mai ales altele de ce nu o fac. Reamintesc, ni s-a permis să fim o jumătate educată, și fără pretenția de a cere ceva pentru noi, măcar cu exigență să ne exersăm inteligența.

A fi inteligent ține și de a face o alegere, alegere pentru educație.

Eu sunt. Eu am.

M-am oprit. Nu mai caut nici un sens în viața asta a mea. Îi dau uneori felurite semnificații. Ezitai puțin când tastai felurite. Inițial gândisem într-un alt sinonim. Primul gând poate fi doar una dintre alegeri.
Mă împac.
Dacă m-am oprit, acum mă împac.
Cu aceeași viața, viața mea.
M-am oprit să caut un sens vieții mele și mă împac cu viața mea. Decizia aceasta mi-a afectat cumva câinele, când mă zărește, pe lânga sărut, îmi caută mâna, își bagă singur botul în umezeala palmei.
De ce e atât de supus dulăul meu cu ochi albaștri încă nu știu. Cum nu știu de ce mă tulbură nespus Pastorala lui Beethoven.
Am dezvoltat o obsesie. Muzica urlă și umple liniștea casei. Muzica asta urlă și umple neliniștea ființei mele.
După o săptămână în Italia, undeva în Liguria, există chiar și o mare liguriană, alcătuirea mea la care am muncit s-a năruit ca un castel de nisip. Am cedat din nou nervos. Calmul aparent, detașarea afișată, înțelegerea și compasiunea s-au dus într-o secundă, într-o privire nebună, pierdută.
Iau totul așa cum este.
M-am lamentat, mi-am plâns de milă bineînțeles. Munca mea, străduința, cărțile, oamenii, muzica, tot ce m-a ajutat s-a pierdut.
M-am oprit.
Nu mai caut un sens vieții, atunci de ce dau atâta sens unei crize? Îi dau sens, importanță, o investesc cu puterea unui subiect.
Eu sunt subiect.
Eu sunt puterea.
Eu am puterea.
Eu sunt. Eu am.
Eu.

Punct.

Notă: acesta e un text pe care nu-l recitesc pentru publicare. Îmi cer scuze pentru greșeli de orice fel.

Curs de filozofie povestită XVI

Într-o dipoziție romantică reiau cursul de filozofie povestită. Recomand să fie consumat cu Sonata lunii a lui Beethoven, un romantic, un geniu romantic de altfel, căci azi despre Romantism o să povestim.

 

 

Ne transpunem, așadar, la sfârșitul secolului al XVIII-lea – mijlocul secolului al XIX-lea.
Romantismul a început în Germania ca reacție față de glorificarea unilaterală a rațiunii în epoca Luminilor.

Noile cuvinte de ordine: sentiment, fantezie, trăire și nostalgie.

În Romantism, individul luat în sine a căpătat liberă trecere în ce privește interpretarea cu totul personală a existenței. Cultivarea eului aproape nu a avut limită. Aceasta a dus la o supralicitare a geniului artistic.

Exemplu: Beethoven. Personalitatea dă expresie propriilor sentimente și nostalgii. Bach și Handel își compuneau operele în onoarea lui Dumnezeu.

Schiller: activitatea artistului este ca un joc și numai când se joacă omul este liber, căci atunci el își face propriile legi.
Romanticii credeau că numai arta ne poate aduce mai aproape de inexprimabil.
Artistul are un fel de imaginație creatoare în stare să nască o lume. Granița dintre vis și realitate dispare.
Novalis, lumea devine vis și visul devine realitate.

Dorul după ceva depărtat și de neatins era tipic romantic, jinduiau și după o vreme trecută și dispărută. Se preocupau de latura noptatică a vieții, de întunecat, nefiresc, straniu, mistic.

Romantismul a fost un fenomen orășenesc. Romanticii tipici erau tineri, de multe ori studenți, deși nu se arătau deosebit de zeloși în ceea ce privește studiul.
Mișcarea romantică – o primă revoltă a tineretului în Europa.
Trândăvia era idealul geniului și inerția prima virtute romantică. Era datoria romanticilor să-și experimenteze viața sau să viseze la așa ceva.

Iubirea romantică: marea carte despre iubirea inaccesibilă este romanul în scrisori al lui Goethe, Suferințele tânărului Werther, 1774. Ea se termină cu sinuciderea lui Werther, care se împușcă pentru că nu o poate avea pe cea pe care o iubește.
Pretutindeni pe unde a apărut romanul, a crescut numărul sinucigașilor. În Danemarca și Norvegia cartea a fost de aceea interzisă o vreme. Nu era neprimejdios să fii romantic. Erau în joc sentimente puternice.

Trăsăturile importante ale Romantismului: nostalgia după natură și o adevărată mistică a naturii.

Îndărăt la natură, cuvintele lui Rousseau.

Schelling (1775-1854) a încercat să anuleze separarea dintre spirit și materie. El zicea că materia este o inteligență vie.
Schiller vedea în natură un spirit al lumii, dar el vedea acest spirit al lumii și în conștiința oamenilor. Natura și conștiința omenească sunt o expresie a unuia și aceluiași lucru.
Acest spirit al lumii poate fi căutat în natură ca și în propria simțire.
Novalis: înspre înăuntru merge drumul cel tainic.
Omul poartă în sine întregul univers și deci poate trăi cel mai bine taina lumii atunci când se retrage în sine.

Romantismul a contribuit la a confirma sentimentul propriei identități în fiecare națiune individuală.

Există 2 forme ale Romantismului:
– romanticii care s-au preocupat de natură, de sufletul lumii și de geniul artistic
– romantismul național, romanticii care se interesau de istoria poporului, limba poporului și mai ales de întreaga cultură populară.
Poporul era considerat a fi un organism care-și dezvoltă propriile posibilități, exact ca natura și istoria.
Ceea ce unea aceste 2 forme de manifestare ale Romantismului era cuvântul de ordine organism. Atât o plantă cât și un popor sunt un organism viu.

Basmul a fost idealul literar al romanticilor, cam tot astfel cum teatrul a fost forma artistică a Barocului. El dădea poeților posibilitatea de a se juca cu propria lor putere creatoare.
Romanticii concepeau ceea ce ei numeau sufletul lumii ca pe un eu care creează într-o stare mai mult sau mai puțin proprie visului, lumea întreagă.

Dumnezeu are o latură nocturnă.

Actul creației nu se petrecea întotdeauna în mod foarte conștient.

Poetul avea senzația că istoria pe care o scrie el provenea dintr-o forță lăuntrică proprie.
Dar tot el putea să înfrângă această iluzie. Putea să intervină în povestire prin mici comentarii ironice pentru cititor și atunci cititorului i se amintea dintr-o dată că basmul tocmai asta era, un basm.
Această formă a întreruperii iluziei o numim ironia romantică.

Aici se sfârșește cursul, o să revin cândva cu Hegel.