by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

Curs de filozofie povestită XVII

De 17 nov., 2014 0 Cursuri povestite , , , , 0

Azi este cândva. Am lăsat scris în 20 august că o să revin cândva cu un nou curs de filozofie povestită.

Să începem.

Georg Wilhelm Friedrich HEGEL s-a născut în anul 1770 la Stuttgart. A studiat teologia și a murit în 1831 de holeră.

Hegel este cel care dă o nouă semnificație spiritului universal. Prin spirit universal înțelege suma tuturor manifestărilor omenești.
Numai omul are spirit.

Kant vorbește despre lucrul în sine. Oamenii nu pot avea o cunoaștere limpede a tainelor naturii, un adevăr neatins.

Hegel vorbește despre un adevăr subiectiv.
În afara rațiunii omenești nu poate exista un adevăr. Filozofia lui Hegel este în primul rând o metodă de a percepe cursul istoriei.
Sistemele de filozofie dinaintea lui Hegel, (Descartes, Spinoza, Hume, Kant), au cercetat ce este fundamental cunoașterii oamenești, dar există niște premise atemporale ale cunoașterii lumii de către oameni.

Hegel nu este de acord cu aceste premise. Pentru el, fundamentele cunoașterii omenești se schimbă de la o generație la alta. Nu există adevăruri veșnice. Nu există o rațiune atemporală. Singurul punct fix este istoria.
Nu se poate susține că o anumită gândire ar fi pentru totdeauna și veșnic justă. Ea poate fi justă, însă, în locul unde stai tu.

Exemplu: argumente pro și contra sclaviei, acum și înainte.

Reflecția filozofică este ceva dinamic, un proces. Adevărul este acest proces. Nu există criterii, în afara procesului istoric, care să poată decide ce este cel mai adevărat și cel mai rațional.

Rațiunea este progresivă.

Hegel susține că spiritul universal evoluează spre o conștiință tot mai cuprinzătoare de sine însuși.

Lumea a existat dintotdeauna, dar prin cultura și evoluția umanității, spiritul universal devine conștient de ceea ce face particularitatea sa. Omenirea evoluează spre cunoașterea de sine.

Istoria prezintă o dezvoltare, raționalitate și libertate. Hegel vorbește despre dezvoltarea dialectică.

O afirmație se formulează, apare contrariul ei.

Cele 3 stadii ale cunoașterii:
– teză
– antiteză
– sinteză

Exemplu:
Descartes: teză.
Hume: antiteză.
Kant: sinteză.
După Kant, sinteza a devenit teză, așadar, urmează o antiteză.
Când exprimăm ceva o face dialectic. Încercăm să descoperim lipsuri într-un mod de gândire. Hegel definește asta drept gândire negativă.
Între un socialist și un conservator apare o încordare. Două moduri de a gândi. Amândoi au puțină dreptate, amândoi se înșală puțin.
Ce e just și ce e fals arată istoria. Numai ce este rațional este viabil. Ceea ce este rațional se schimbă constant.

Avem exemplul, în cazul lui Hegel, principiul egalitații în drepturi ale femeilor. Femeia corespunde unei plante și ar pune statul în primejdie.
Istoria a arătat că aici nimic nu a fost just.

Tot istoria va arăta dacă ceea ce noi considerăm azi just și de la sine înțelese vor rezista examenului său.

Bărbații au exprimat o teză.
Femeile o antiteză.
Azi trăim în sinteză.

Tensiunea dintre a fi și a nu fi e depășită de a deveni.

La Hegel, rațiunea e dinamică. Realitatea e plină de contradicții, descrierea realității e plină de contradicții.
Spiritul universal devine conștient în individ, rațiune subiectivă.
O conștiință mai înaltă dobândește spiritul universal în familie, în societate, în stat, rațiune obiectivă.
Cea mai înaltă conștiință este alcătuită din artă, religie și filozofie, rațiunea absolută.

Filozofia este oglinda spiritului universal.

De ce eu? Un film de Tudor Giurgiu

De 13 nov., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Diversitatea vieții mele din ultimul timp a început să mă amuze. Săptămâna trecută, sâmbătă, pe la ora opt seara făceam baie cu rățuște, peștișori și prințese, iar la zece dădeam un shot peste cap și discutam despre relații și compromisuri cu o prietenă.
Ieri, tot pe seară, am aprins lanterne de Sfântul Martin cu Mara și am privit un extraordinar foc de tabără la Herneacova. Puțin mai târziu în noapte, pe la opt, intram furtunos în Filarmonică unde a avut loc proiecția filmului De ce eu?, un film de Tudor Giurgiu.
În continuare, pentru cinefili, acei amatori pasionați de film care frecventează aceste spectacole cinematografice, nu o să povestesc filmul, o să mă opresc asupra unei subtilități sau a unui gând personal. Aș începe cu felicitări.
Felicitări, Tudor Giurgiu!
Felicitări, Emilian Oprea!
Felicitări tuturor actorilor din film.
După aceste felicitări transmise, mi se pare inutil să mai spun că mi-a plăcut. Pe tot parcursul filmului m-a însoțit o satisfacție: film european, film românesc european.
Am savurat această satisfacție printr-un abandon total al apucăturii de a critica și a găsi neajunsuri la tot ce este românesc. M-am surprins căutând și în paginile cărții, Sfârșit de sezon, de Marius Chivu, note specifice românești.
M-am scuturat, m-am scuturat fizic și psihic. Cultura minoră nu semnifică o lipsă de putere creatoare, cultura minoră, ca obiect de creație umană, trasează doar niște caracteristici, iar aceste caracteristici țin de imaginație, spontaneitate, sensibilitate, joc. Toate acestea se regăsesc în creațiile românului. Mă întreb acum, cum aș putea să exprim cel mai bine, să conving pe aceia care poposesc aici, că acest minor nu reprezintă un handicap? Cultura minoră are o structură proprie, autonomie, caracteristici.
În proiecția de aseară, a fost vizibilă această structură proprie a creatorului într-o cultură minoră. Obiectul, adică filmul, a fost realizat magistral.
Aprecierile mele au o direcție anume: structura filmului, jocul actorului, forța de a transmite. Pe subiect nu am fost deloc. O persoană ca mine care practică escapsimul zilnic, foarte greu, dacă nu imposibil, mă poate ține cineva sau ceva atentă când politica devine subiect de dezbatere.
Tocmai de aceea am fost foarte dezamăgită de public, de întrebările de la final. Am mers la o proiecție de film cu un final deschis, discuții cu publicul, iar publicul a profitat de această ocazie pentru a defula din nou frustrările politice.
Ponta și Iohannis. Cei care au răspuns la întrebări aseară au fost Tudor Giurgiu și Emilian Oprea, artiști, nu politicieni.
Am părăsit sala înainte să se termine discuțiile, dar direcția în care duceau, m-ar fi determinat și pe mine, asemenea personajului din film, să mă arunc de la balcon.
O exagerare, firește, dar cine nu exagerează zilele acestea?!

De ce eu?, film românesc european.

Bravo!

Cinque Terre

De 12 nov., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În 22 august, anul acesta, m-am trezit, am băut fresul de grefe și ceaiul, și m-am pus la drum. Eu și cea mai bună prietenă ne-am urcat în mașină cu destinația Cinque Terre. Nu știu cum se face, dar ne stă foarte bine cu drumul. Se așază peste alcătuirea noastră ca un sacou cusut direct pe trupurile noastre.
Am ajuns în Cinque Terre în 23 august pe la pranz. Ne place nespus să rătăcim drumul. Așa că în 22 ne-am rătăcit prin Verona.
Recunosc, dimineața de 23 a început magistral, cu șampanie și un mic dejun festin. La prânz abia am descoperit un alt fel de a fi al italienilor.
Un fel indolent pentru turiști și nevoile acestora. Am început ziua cu șampanie și am terminat-o cu o amendă de 121 de euro pentru parcare.
Să nu accelerez povestea, dar amintirile sunt deja copleșitoare. Nu am nici o grijă că nu am capacitatea de a reda fidel ceea ce am trăit în Cinque Terre.
Cinque Terre este o regiune din Italia patrimoniu UNESCO. Tradus, mașinile nu au voie să intre în nici un sat din cele cinci. Noi am fost cazate la Manarola. Există bariere care nu-ți permit accesul. Când ajungi în fața barierei, ca orice turist sigur pe el, ceri explicații și dai explicații.
În engleză, în italiană, în oricare altă limbă pe care am probat-o, italienii nu lămuresc. Unde lăsăm mașina? Avem bagaje. Ce reprezintă cele două bariere?
De la prima barieră ni s-a permis accesul până la următoarea pentru a ne caza, apoi să aducem mașina în parcarea cu plată. Ne-am cazat, dar în acest timp am luat o amendă de 121 de euro. Nu era permisă parcarea acolo, doar rezidenții au dreptul. Specific că și de la această barieră am mers în pantă aproximativ un kilometru până la hotel.
Drama s-a dezlănțuit când am părăsit Manarola. Am urcat cu bagajele. Chipul prietenei mele, pe care l-am privit cu îngrijorare, reda aspectul acela de ceară, un aspect folosit ca efect în teatru pentru verism.
Da, acestă organizare este de-a dreptul hidoasă.
Chipul meu l-am zărit în câteva oglinzi retrovizoare, dar eu, la polul opus, roșesc. Am ajuns la mașină sfârșite, nervoase, cu niște cuvinte laudative pentru italieni. Cum să subliniez laudative? Cu italice sau se desprinde din text insinuarea?
Succint, cam asta am întâmpinat la parcare și cazare. Am scris despre nemulțumiri, despre încântarea pe care am experimentat-o în acel peisaj într-un text separat. Subliniez doar că Cinque Terre constituie o destinație perfectă mai ales pentru iubitorii de drumeții. Am parcurs și noi un traseu între două sate, dar și aici o să construiesc un text separat.
Vacanța din august poate fi cuprinsă doar din părți, întregul mă pierde prin iritația pe care o resimt de fiecare dată când îmi amintesc de dispoziția italienilor de a evita orice efort pentru turiștii derutați.
Am fost o turistă derutată, dar m-am întors o româncă încântată.
Viața e dulce în Italia, e extrem de dolce vita.

Precomenzi la Univers

De 11 nov., 2014 0 Colaborari , , , , 0

S-a întâmplat din nou: am adormit în formulări despre textul de azi. Acum nu-mi amintesc nici despre ce era vorba. Nu mă mir, nu mă mai mir. Și nici nu mă străduiesc să recuperez gândurile de aseară.
O să mă adresez iubitorilor de cărți, căci am noutăți de la Editura Univers.
Între 10 și 19 noiembrie, vă puteți achiziționa Donul liniștit, romanul în patru volume al laureatului Nobel Mihail Șolohov, la jumătate de preț.

Filip Florian despre Donul liniștit:
„Am citit romanul acesta de trei ori, întotdeauna cu sufletul la gură, prima dată uitând să mănânc și să beau apă, prefăcându‑mă că nu‑i aud pe prietenii mei (cu strigăte de puști, nu de sirene), care mă chemau afară, la fotbal, la fabuloasele meciuri dintre echipele blocurilor D13 și D14. Din vraja celor o mie de pagini, mă urmăresc poveștile aiuritoare, iubirile, blândețurile și cruzimile, tumultul corurilor căzăcești, zăngănitul armelor și fornăitul cailor, mirosul câmpurilor jilave […]. Sunt îndrăgostit iremediabil de Axinia, iar, ori de câte ori mă gândesc la Daria, mă cuprinde cu regularitate tristețea. Despre Grigori Melehov nu știu ce să spun nici in ziua de azi, poate doar că pendularea lui între armata albă și cea roșie seamănă cu marile pendulări ale omenirii, din secolul trecut.“

banner precomanda Solohov

Lectură plăcută și profitați de oferta celor de la Univers.

Un vis de o zi

De 5 nov., 2014 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Zilele trecute am fost percepută ca o elevă silitoare. Întâmpin întrebarea și răspund: am ascultat. Într-adevăr se întâmplă destul de rar să ascult. În mod obișnuit aud.
Pe marginea frecvenței rar aș putea comenta. Oamenii pe care îi ascult sunt rari. Ca să ascult, am nevoie de încredere. Să cred în abilitățile și însușirile omului din fața mea. Astfel, devin o elevă silitoare.
În 9 noiembrie, duminică, o să aibă loc lansarea cărții Un vis de o zi. Pentru această carte, pentru acest eveniment am lucrat cu oameni care se bucură de toată încrederea mea.
Bogdan Mosorescu, coperta.
Lucian Popovici, afiș.
Romina Faur, specialist PR.
Mile Șepețan, fotograf.
Richie, blogger-moderator.
Cristina Dumitru, actriță.
I-am ascultat pe fiecare dintre ei. Pe rând, toți și-au exprimat propriile viziuni. Așa îmi place să lucrez, cu încredere și respect pentru munca celuilalt.

Cu această introducere, în urma colaborării între mine și ceilalți, o să lansez un concurs. Ofer 3 exemplare din cartea Un vis de o zi primelor 3 persoane care vor răspunde la următoarea întrebare: este feminismul irelevant în societatea actuală?

Aștept cu nerăbadare și multă curiozitate răspunsurile.

Mulțumesc.

afis-paula-fb

Limba română sunt eu

De 4 nov., 2014 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Se întâmplă tot mai des, oameni din jur, oameni cu care ai crescut sau ai devenit prieten în timp, hotărăsc să înceapă o viață în altă parte. S-o ia de la capăt într-o altă geografie, fie pe continent, fie peste ocean.
Ce înseamnă asta?
Că depun armele sau că îndrăznesc să-și schimbe viața?
Răspunsul depinde de interlocutor, interlocutor care la rândul lui este influențat de educație, situație financiară, orientare religioasă, contex socio-politic.
Personal nu mă interesează răspunsul la întrebare. Privesc doar ca o vacă tânără, foarte derutată în fața noii porți, cum România rămâne pe mâna mârlanilor și a unei categorii aparte în care mă includ.
Am avut posibilitatea, imediat după ce am născut, să aleg Germania ca reședință. Am refuzat experimentând o angoasă care mă punea pe fuga supraviețuitorului când simte pericolul.
M-am simțit amenințată, iar pericolul de care am amintit se referea clar la limbă, la limba românească. Aș putea oricând să schimb pământul, Anglia strigă în sufletul meu după mine, dar n-aș putea niciodată să renunț la a vorbi în românește.
Pare melodramatic, infantil, ar spune unii.
Eu simt însă, simt că asta sunt, o limbă, un grai, un reprezentant al identității vorbite. Mă aflu la polul opus cioranian, Cioran a refuzat să mai vorbească în limba română, eu refuz să mă exprim în oricare altă limbă. Apucătura aceasta a mea nu denotă un patriotism, dacă ar fi așa, am înțeles foarte prost patriotismul. Eu înaintez o presupunere: limba, împreună cu fetița mea, îmi confirmă un suflet, o iubire. Recunosc iubirea doar în graiul acesta.
Limba română nu descrie o nevoie, toată ființa mea exprimă limba română. Nu fac o declarație, nu confirm o apartenență, îmi răspund doar: limba română sunt eu.

În aceeași limbă
Toată lumea plânge,
În aceeași limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poți s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ți-e dor de mama,
Și vinul e mai vin,
Și prânzul e mai prânz.
Și doar în limba ta
Poți râde singur,
Și doar în limba ta
Te poți opri din plâns.

Iar când nu poți
Nici plânge și nici râde,
Când nu poți mângâia
Și nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tau în față,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.

În limba ta, Grigore Vieru

A doua zi după votare

De 3 nov., 2014 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am devenit foarte atentă la prima propoziție sau frază pe care o scriu. Mă feresc de negație. Mă feresc de Nu. M-am întrebat dacă am dezvoltat o superstiție. Nu știu.
Uneori însă mă simt plină de Nu.
Ziua asta e plină de Nu.
Nu mai pot și Nu mai vreau să văd și să citesc nimic despre alegerile prezidențiale. Oamenii au devenit foarte agresivi. Este vorba aici despre candidații la președenție? Nu. Este vorba despre caracterul oamenilor.
Îmi amintesc de nenorocirea cu câinii, o scuză pentru foarte mulți de a defula toată violența pe care se străduiesc s-o țină în ei.
Alegerile au ajuns tot o scuză pentru insatisfacțiile trăite în societate. Mă întreb, oare dezvoltarea, educația, gospodărirea, comunicarea, prosperitatea, toate acestea depind de un singur om? De un președinte de țară?
Îmi pare că avem conducătorii pe care îi merităm, după chip și asemănare. Am citit pe facebook părerei și păreri, oamenii și-au expus preferințele și alegerile pe această platformă fără eleganță și diplomație, ceea ce pretind de la un lider.
Oameni inteligenți care aveau și încă au admirația mea au ales să-și exprime preferințele și alegerile folosind cea mai ușoară stratagemă, s-au purtat ca niște neciopliți proferând injurii la adresa contracandidatului.
Mi-e rușine.
Am votat ieri plină de rușine. Am fost copleșită de acest sentiment și încă mai sunt. Am mers la vot pentru datoria civică, căci nu am pe cine să votez.
În tot circul pe care l-am experimentat pe facebook, în care toți au manipulat cu luciditate, au disprețuit cu nepăsare, au jignit cu intenție, a contat doar cine ar putea să câștige și nu adevărul.
Care adevăr?
Într-adevăr, care adevăr? Oamenii au unicul scop să se sfâșie într-o luptă pentru interesul propriului Eu. Un om corect nu manipulează, disprețuiește și jignește.
E copleșitor acest sentiment de rușine.
Se strigă schimbare în jur. Schimbare pentru România. România e a tuturor, noi, poporul, reprezentăm România prin caractere și personalități. Dacă ar putea, poporul meu drag, să privească puțin spre el, nu spre candidați, ce ar zări? I-ar plăcea?
Mi-e rușine. Nu pot să scap de acest odios sentiment și nu-l datorez stratagemelor candidaților, ci comportamentului oamenilor din popor.
Exagerările de care am avut parte și vor mai continua constituie tot o stratagemă. Totul ține de stratageme politice, dar caracterul ne aparține, e al fiecăruia dintre noi. Caracterul și voința de a începe să ne ajutăm prima dată prin gospodărirea părții și apoi a întregului.
Furia în care a fost adus poporul e tot o stratagemă, căci furia împiedică judecarea corectă. De unde știu toate astea?
Tot dintr-o carte, căci eu stau cu nasul în cărți, și chiar dacă lumea reală nu e în cărți, găsesc răspunsuri, iar răspunsurile astea mă ajută să vizualizez un tablou corect al comportamentului uman.
Schopenhauer are o cărțulie, Arta de a avea întotdeauna dreptate. În paginile ei, cine e curios, o să descopere tot acest circ în teorii și stratageme, căci oricât ne-am strădui, o să fim întotdeauna manipulați.
Îmi e rușine și pentru asta, dar măcar aleg să tac și nu jignesc.
Mi-e rușine, oamenilor din regiunea asta geografică de ce nu?!
Și să ne fie rușine întâi de noi și apoi de candidații la președenție.