Recent Posts by Dunia

Un cititor despre Accesorii pentru paradis

În 18 februarie, editura Univers, printr-un instrument de exprimare a culturii, de data aceasta blogul meu, a oferit cărți cititorilor.
Azi am primit o răsplată, impresiile unui cititor despre Accesorii pentru paradis de Marie Jeannne Urech.

Să presupunem că nu am citit Vian. Pe Kafka chiar nu l-am citit, sunt de părere că mai am timp. Dar oricum, n-am prea înţeles niciodată dorinţa asta de etichetare prin asemănări.
Marie-Jeanne Urech este o povestitoare cu foarte multă imaginaţie, nu e nevoie să ştii dinainte că are o scriitură asemănătoare cu a lui Vian. Proza dumneaei stă bine pe picioarele proprii. Iar aceste picioare lasă urme de paşi întru-un univers plin de imaginaţie. La urma urmei, la ce te poţi aştepta de la o scriitoare care are permis de conducere pentru Legoland?

Construit în patru planuri separate, care se întrepătrund la un moment dat, Accesorii pentru paradis ni-l prezintă iniţial pe doctorul Aarberg, specialist în defecte de fabricaţie, o boală foarte comună şi care se răspândeşte cu mare viteză. Pacienţii nu ies niciodată din salon, pentru că tratamentul constă în faptul că sunt puşi să doarmă. Frumoasă metaforă pentru viaţa de vis pe care ne-o dorim zilnic.

Fără a fi construit ca un roman poliţist, pe tot parcursul poveştii primeşti progresiv indicii, aceste accesorii pentru marele final.

Am putea vedea primele trei părţi constituiente ale cărţii ca fiind cele trei stadii ale omului: copilărie (în prima parte, cei doi copii ai doctorului Aarberg fug de acasă, din prea mult răsfăţ crede el), adolescenţă (când ai idei năstruşnice, cum ar fi de exemplu, să construieşti o oglindă care să reflecte razele soarelui într-un oraş rămas fără lumină, dar acoperit în permanenţă de nori roz proveniţi de la o uzină chimică) şi maturitate (când începi să vezi altfel lucrurile aşezate în lume şi, probabil vrei, de exemplu, să te căsătoreşti, aşa cum îşi doreşte foarte mult domnişoara Lempereur).

Marie-Jeanne Urech jonglează foarte fin cu metafore necesare să-şi modeleze universul propriu. Alege cu bună ştiinţă să ignore realitatea urâtă, cenuşie. Deşi realitatea răzbate din pasaje precum:

Aici aerul era acoperit de jeg. Un jeg care se impregna în haine cu un miros acru de supă. Un jeg care te sufocă la fiecare sfârşit de lună, când îţi bate proprietarul la uşă. Un jeg care nu iese nici la spălat şi care ţi se lipeşte de faţă ca eticheta unui magazin cu marfă ieftină.

Sau:

– Vezi, e prea târziu. Am eşuat. Am eşuat pe pământul ăsta unde oamenii vin să-şi ascundă ruşinea. […]
– Vezi lacrimile astea, nu pătează, dar e cea mai sângeroasă rană. […]
Asta era, vasăzică, un defect de fabricaţie! Inima smulsă, membrele strivite, capul cufundat în tristeţe, totul înecat într-un borcan cu formol. Ca să conserve suferinţa. În condiţiile astea nu mai poţi să lupţi. Nimic n-avea să oprească epidemia aceea. Ea avea să se răspândească fără încetare şi să cuprindă tot oraşul.

Chiar dacă nu te implici emoţional de la început, pe parcurs îţi dai seama că ai fost sedus şi eşti intrigat de firul narativ pe care-l urmezi, pentru că de fapt începi să recunoşti tiparul unei vieţi de om, cu toate trăirile interioare şi toate nemulţumirile exteriorizate către o societate care devine din ce în ce mai dezumaniza(n)tă.

Mi-a rămas în minte pasajul în care ni se arată cum funcţiona uzina oraşului, cea care produce un gaz euforizant roz. Dacă în filmul Soylent green, majoritatea populaţiei supravieţuia într-un univers distopic – suferind de poluare, suprapopulare, resurse epuizate, sărăcie, oceane pe moarte şi un climat arid şi fierbinte din cauza efectului de seră – datorită unor raţii de mâncare procesată (acea “pastă verde”), în Accesorii pentru paradis uzina produce euforie:

“Coşurile funcţionau la putere maximă. Oraşul nu era abandonat în timpul petrecerii. O echipă travestită în piese de şah le alimenta vărsând în ele saci de praf chimic care provoca o flacără frumoasă. La bufet, tocătura fusese schimbată cu nişte gustări. Odată ajunse în stomac, acestea declanşau râsete sonore reluate în cele patru colţuri ale halei de invitaţi beţi. […] Muzica, foarte puternică, astupa ţipetele celor cărora li se tăia beregata, care erau snopiţi în bătaie sau înghesuiţi într-un ungher. Trupurile erau probabil băgate în saci şi aruncate în cazane, ca să se şteargă orice urmă a agresiunilor. Flacără mare, nor roz, ploaie de confeti. […]”

Chiar dacă fictiv, universul creat de Marie-Jeanne Urech este totuşi unul trist, în ciuda poveştilor şi personajelor intrigante. Frumos, dar trist. Un paradis pe care-l merităm, care nu e mai urât decât al altora. Care e făcut după chipul şi asemănarea noastră.

Imperfect, dar uman.

Sebastian Mihail

Sebastian, îți mulțumesc frumos pentru implicare, pentru consumul sănătos, bezmetic și liber de literatură.

De la talpă la index

Mă împiedic, tot mai des, de nostalgii. Fie că deschid o carte care fulgerător mă duce cu ani în urmă, fie că ascult un cântec sau adulmec un anume miros, mă împiedic; nostalgii peste nostalgii.
Pe lângă trăirile mele singulare, am observat în jur o atitudine pro natură. Să scoatem copiii în natură, să iasă afară în stradă, să mănânce sănătos. Multă grijă pentru trup, acel trup pe care eu, când eram mică, îl purtam într-un spațiu deschis, într-o geografie.
Azi geografia s-a mutat de la talpă la index, copiii călătoresc cu google earth. Și părinții regretă talpa.
Nu mă exclud, mi-e dor de durerile de tălpi, de excursiile cu școala, de drumețiile cu prietenii.
O drumeție conține mai multe învățături ca o săptămână cu predare intensivă. Întorcându-mă spre nostalgii, de la ele am plecat, aș cere acelora care privesc cu melancolie vremurile, atunci și acum, să vadă reversul, partea mai puțin plăcută din cutreierarea pe câmp.
Adevărul este că se ivea plictiseala, iar plictiseala duce la atitudini diametrale. Realitatea se scindează.
Pe o parte, plictiseala provoacă imaginația.
Pe o altă parte, imaginația te îndepărtează de realitate. Fetița, în copilărie, prin condiția ei dată de sex, trebuie protejată, izolată. Din această izolare scapă prin fantezie. În adolescență adormeam seara în timp ce făuream povești de dragoste, eu fiind Cosânzeana. Rezultatul e unul singur: uimirea de pe chipul meu când am întâlnit dragostea. Pe buze se contura, fără rostire, o întrebare: asta e dragostea, asta?
Cumplită dezamăgire!
Dragostea și prima noapte de dragoste m-au umilit. Mi-am revenit treptat, în ani plini de prefăcătorii feminine.
Pe câmp, în plină și neîntreruptă visare, prin fantazare, cunoșteam dragostea în culori, în dans, în foșnet de rochie, într-o mână puternică de bărbat, într-o privire pierdută, într-un sărut în care fiecare uită de sine și devine celălalt.
Pe o altă parte, asta face imaginația, te îndepărtează de realitate. Mi se pare firesc să ieșim în natură, mi se pare dezirabil să cunoaștem minutul etern, dar îmi displace glorificarea unui trecut în care oamenii nu erau mai fericiți ca azi, ci cunoșteau altă realitate, își fixau alte scopuri, își duceau alte cruci.
Și noi suntem fericiți, nimeni nu ne oprește fericirea, noi ne construim edificii în calea ei.
Pretindem o viață fericită, dar viața nu a îndeplinit niciodată această condiție, viața ți-a dat zile, ore, momente.
Există ore în viața mea atât de fericite.
Și există disperări, profunde disperări.
Nostalgiile, prin evocarea trecutului, nu ajută, nu acționează, nu soluționează. Te opresc.
Te opresc din a trăi, iar omului îi e dat să trăiască.

Mișcări inteligente, mișcarea feței și a gurii

Atenție! Blog infectat de eu. La fiecare text, la începutul multor propoziții sau în mijlocul frazelor, apare: eu, eu, eu.
Încearcă acest eu să mă împace cu lumea, cu situațiile, dar mai ales cu mine. Stă umil ca un ghiocel încercând să potrivească cerințe și pretenții.
Nu e prima data când atrag atenția asupra infecției.
Cert este că nu reușește, nu s-a descurcat eul nici cu mine, nici cu lumea. Supraeul, închipuit ca un dresor cu cravașa în mână, satirizează fără milă pornirile îngăduitoare și lovește.
Lovește, lovește, lovește.
Jocul acesta, care aduce mai mult a țopăială, între eu și supraeu, un joc în oglinzi, o dedublare, multe persona, cele mai multe alienate, copleșește. Numără zile de intense trăiri, dar neesențiale. Ființa se risipește în negativ. Eul se atașează de neplăceri și se instalează.
Ăștia sunt toți oamenii mofluzi, încruntați, stupid de serioși. Ăștia sunt oamenii care vorbesc cu ei înșiși foarte urât, care abandonează acțiunea și devin pasivi.
Uneori eu devin stupid de serioasă. Îmi dau seama într-un moment de neatenție a supraeului și atunci mi-e milă de mine.
Și apoi mă pornesc să râd.
Dacă mai există persoane care nu știu, râsul exprimă veselia prin mișcarea feței și a gurii, iar aceste mișcări reprezintă cele mai inteligente mișcări ale omului.
Fiecare are un dat, datul meu e sunetul în cascade, iar aici excelez. Râd, și râd,și râd.
Provoc toți mânioșii la voie bună.

La Baziaș, contactul cu minutul etern

Ieri am tras cu urechea. E vorba de șuier, e vorba de clipocit. M-am așezat într-un mal de Dunăre, malul de la Baziaș. Am privit. În stânga mea, Mara arunca cu pietre. Prezent. În prezent am 30 de ani. Am închis ochii. Doar șuier și clipocit. S-a ivit copilăria. M-am dus nostalgic până la o vârstă cu o singură cifră.
Capul meu descria zborul unui vultur care a zărit hrană. Pândeam să văd ce scoate memoria. Formulam impresii și aranjam imagini. Africa și ogașele. În copilărie am cutreierat pe dealuri, prin păduri, traversam ogașele într-o stare febrilă.
În mintea mea s-a ivit Africa printr-o comparație. Continentul african m-a sedus, mi-a permis să-l calc devenind instrument de surprindere a frumosului, dar ogașul, ogașul a reprezentat pentru copilul impresionabil de atunci explorarea unei lumi necunoscute pe care o cuceream atunci când călcam pe rugi, dădeam la o parte crengi, mă speriam de șopârle.
Când ajungeam într-o poiană, mă simțeam ca Magellan, eram Magellan, am descoperit o poiană. Mă aruncam pe iarbă fără frică, atunci nu aveam temeri de șerpi. Îmi așezam doar pulovărul pe jos, mă trânteam pe el și priveam cerul. Încet încet mă plictiseam.
Veșnicia de aia s-a născut la sat, 5 minute puteau să reprezinte eternitatea, asta dacă nu ațipeam, iar când mă trezeam mă uitam în jur derutată crezând că e deja dimineață și trebuie să merg la școală.
Ce minut splendid și colosal experimentam apoi. Se instala pacea, școala era departe cu mirosul ei greu și înțepător de clor, iar cu simțurile recuperam șuierul și ciripitul.
Am retrăit ieri acele zile îndepărtate, atât de plictisitoare și totuși atât de pline de fantezie.
Am observat în jur nostalgia după acele vremuri, o dorință de reîntoarcere spre ele.
Eu nu știu dacă m-aș întoarce. Oamenii erau mai cruzi, mai aproape de natură, dar cruzi.
Aș schimba, dacă aș avea puterea, și cinismul de azi. Aș opri puțin ceasul prezentului, le-aș da un minut să stea pe iarba crudă de primăvară și să privească cerul, să experimenteze veșnicia lui Blaga, veșnicia omului de la sat. Dar doar atât, mentalitatea ar face ravagii.
Da, oamenii sunt înclinați să uite urâtul, femeile au tendința să glorifice copilăria, eu sunt un exemplu, dar există în biblioteci publice și personale, adunate în cărți, faptele oamenilor.
Glorificăm trecutul și comportamentul cetățenilor de atunci, purtăm nostalgii în suflet după unele deprinderi și obiceiuri ale unei societăți trecute, dar ne-ar fi suficient un mic exercițiu de memorie, un raționament să ne dăm seama că de fapt nu tânjim după ce a fost, ci după sentimentele noastre cu care trăiam în trecut.
Prezentul conține tot, natură, obișnuințe, deprinderi, tradiții, tot ce trebuie este să mai stăm din când în când în loc.
Stai omule în loc, fără nostalgii, fără să tânjești, doar stai și trăiește, ia contact cu minutul etern, cu plictiseala, cu emoția de a descoperi o atât de nesemnificativă poiană, poiana care ne transformă pe toți în exploratori.

Notă: Baziaș este locul unde Dunărea intră la noi în țară.

Exprimi o părere, dar și o părere de rău

Am reținut scena următoare dintr-un film cu Colin Firth. Personajul lui Colin Firth, un anume portretist, îi cere modelului său să nu mai vorbească deoarece îi schițează gura.
Se înțelege că acest model vorbise și vorbise, nu?
A vorbi, și a tot vorbi, ce nume poartă asemenea persoane? Locvace, guralive? Limbute?
Am auzit foarte des în copilărie vorbindu-se despre mine cu acești termeni, guralivă fată, limbut copil.
De ce vorbeam atât de mult? Motive: sunt extrem de curioasă, să-mi ascund copleșitorul sentiment de inferioritate, să exprim un entuziasm care mă acaparase.
Și azi vorbesc mult, dar locvacitatea descrie acum buchete, buchete de vorbe, nu un șir de vorbe.
Am ajuns să prefer tăcerea. Motive: evitarea unor discuții contradictorii, evitarea criticii, evitarea tendinței de a judeca.
În urmă cu o lună am asistat prin neputința de a mă îndepărta, o îmbrăcam pe Mara, la o conversație care mie îmi creștea tensiunea, iar Marei i se măriseră ochii. În acest timp căuta ochii mei pentru explicații. Ne confruntam amândouă, mamă și fiică, cu alegeri, ale mele, și deprinderi, ale ei, deprinderi care îi lipsesc deoarece eu le-am trecut cu vederea. Nu o educ pe Mara să fie fetiță, ci om, să fie esențial, subiect, privilegiu. Iar lângă noi, o mămică, pe un foarte însuflețit ton, cuvânta despre cum se poartă fetițele, cum se poartă băieții, cum se poartă între ei.
Am părăsit spațiul comun cât de repede mi-a permis dexteritatea degetelor și i-am dat Marei niște explicații pe care mă bucur că le-a acceptat fără întrebări suplimentare.
Bineînțeles că am povestit mai departe întâmplarea. Imediat ce m-am întâlnit cu o prietenă, m-am pornit cu avânt să dau mai departe impresiile mele, dar m-am oprit brusc.
Am întrebat: cum să povestesc ceva care îmi provoacă clar o neplăcere fără să judec? Căci nu vreau să judec, vreau doar să dau mai departe ceea ce am trăit.
Am stat puțin să mă gândesc.
Pot să relatez.
Spun ce s-a întâmplat fără nici o părere personală.
Situația însă nu permitea omiterea părerii personale, căci tocmai părerea mea o doream discutată cu prietena mea.
Uneori e atât de greu să nu judeci. Nici relatarea nu ajută dacă toată ființa e ultragiată.
Până la urmă am povestit, mi-am exprimat părerea, dar și părerea de rău. Nu vreau să judec. Și atunci muțești, te dai la o parte, te resemnezi și accepți că viața nu-ți trimite material uman valoros la kilogram, ci în felii foarte subțiri.
Abia atunci, probabil, începi să savurezi.

Lecția de violoncel și tocurile

Am un trup mignon, așa mă port, așa mă prezint în lume. Există o excepție, degetele. Am degete lungi la mâini, am degete lungi la picioare. Și uneori, când intenționez să trec peste capul naturii, îmi pun tocuri. Sar atunci la un metru șaptezeci, dar șchiopătez. Degetele. Degetele mele lungi și cochetăria femeii provoacă disconfort. Se pare că exersez eleganța și în scris, am ales să-mi exprim durerea printr-un corespondent, disconfort. De fapt mă cam doare ca dracu, fără nici un corespondent de data asta.
Totuși la teatru nu accept comoditatea. La teatru îmi pun rochiile cele mai elegante, diafane, vaporoase. La teatru aleg cei mai incomozi pantofi. Am încercat comoditatea, nu zic nu, dar am încercat și rușinea.
Să vă explic. Toaleta reprezintă și o formă de respect, de apreciere. Întotdeauna îmi netezesc poalele rochiei înainte de spectacol ca și cum ar urma să salut artiștii după spectacol.
Iar luni seară, fără nici o șansă sau hazard, nu puteam să-l întâlnesc pe Radu Beligan.
Dar dacă s-ar fi întâmplat? Să-i zâmbesc din blugi? Dintr-un pulover? Dintr-o bluză de trening? Da, am zărit și așa ceva în sala de spectacol.
Așa că luni seară, la piesa Lecția de violoncel, cu Radu Beligan, doar satisfacția sufletească îmi alina incomoditatea și mătasea rochiei, pliurile ei de Lolita care se desfăceau pe dantela panglicii de elastic a ciorapilor.
Din pantofi, degetele urlau.
Pe Radu Beligan bineînțeles că nu l-am văzut decât pe scenă, dar nu întâlnirea reprezenta esența, ci alegerea ținutei pentru o seară petrecută la teatru.
Piesa, Lecția de violoncel, printr-un eșafodaj al vieții de cuplu, a pus sub nas, sub ochi, a antrenat judecăți, pentru situații. Situația cuplului fără copii, situația cuplului cu copii, infidelitatea, renunțarea la sine, recuperarea valorii de sine, acceptarea, resemnarea, apariția pruncilor pentru a depăși infidelități, nemulțumiri, plictisul.
Oameni. Piesa ne-a trântit o oglindă în față, dar ce oglindă mizerabilă. Pentru prezentarea situațiilor penibile s-a ales ca instrument umorul. Nu știu de ce se cântă atât iubirea, umorul e acela care ne salvează.
Și am râs, am râs la niște situații tragice, situații care răvășesc, copleșesc. Dar fără umor la ce ne-ar fi provocat actorii? Nu știu, chiar nu știu.
Știu însă că umorul ajută pe oricine să accepte, să depășească, să învețe să trăiască cu plăceri și neplăceri.
Iar apoi viața.
Să ne trăim viața, cu iubiri, cu dezamăgiri, cu soare, cu ploi, dar mai ales cu umor.
Să ne trăim viața.

Eu să stau și el să treacă

Am o înțelegere cu timpul, eu să stau și el să treacă. Presupun că mulți se gândesc la tinerețe fără bătrânețe, dar nu e vorba despre asta. Nu, deloc. E vorba despre a scăpa de o anumită influență, influența lui Simone de Beauvoir.
Am citit cele două volume din Al doilea sex cu pauze lungi în lectură. După unele capitole eram conștientă că trebuie să mă detașez pentru a mă lepăda de înverșunare. Totuși am reluat teme ca prietenia dintre el și ea, condiția femeii, privilegiile bărbatului.
Am primit acuze de la prieteni, că sunt feministă, că am o judecată infectată, că sunt ipocrită.
M-am apărat, firește. Nu am scris nimic și nu am afirmat nimic dintr-o pornire feminină, ci pentru că acesta e adevărul, femeia reprezintă un obiect, devine pradă, bărbatul reprezintă un subiect, devine stăpân.
Fraza de mai sus dovedește că am nevoie să stau și timpul să treacă. Trecerea timpului nu ar schimba raționamentul, dar mi-ar însenina zilele.
Foarte hotărâtă să mă scutur de influențe ”simonești”, am deschis un mail de la editura Univers.
Ce am găsit?
Scriitoare norvegiană în România.
Între 18 și 20 martie, se va afla la București Hanne Ørstavik, cunoscută scriitoare norvegiană, autoarea romanului Iubire, tradus la editura Univers de Aurora Kanbar şi Erling Schøller.
Hanne Ørstavik se va întâlni cu cititorii miercuri, 19 martie, la ora 19.00, la Muzeul Național de Artă Contemporană. În cafeteria MNAC, scriitoarea va participa la o dezbatere literară despre femeia urbană a anului 2014, alături de E.S. Dna Tove Bruvik Westberg, Ambasadorul Norvegiei în România, Daniela Kammrath, editor-șef www.121.ro, Andreea Roșca, membru fondator al Fundației Romanian Business Leaders, Chris Simion, scriitor și regizor, Virginia Costeschi, președinte al Asociației Culturale BookMag.

Recunosc, am zâmbit cu un colț de gură trist. Ce e cu potriveala asta de fapte și întâmplări?
Știu, diferența e mare între masculin și feminin, dar eu nu o să descriu niciodată misandria, eu iubesc ceea ce reprezintă bărbatul, dar mai ales ceea ce prezintă bărbatul.
Totuși, dacă m-aș afla la București, nu aș rata dezbaterea de la cafeterie. Cititori, cititoare din București, îndrăzniți, îndrăzniți, profitați de ineditul unei asemenea întâlniri.

Sunt într-o relație cu Casa Faenza

Sunt într-o relație cu Casa Faenza Timișoara. Din martie, dar anul 2011, există o legătură între mine și această instituție. La rugămintea unei prietene, angajă a Casei Faenza, în fiecare an, în preajma sărbătorilor pascale cer ajutorul oamenilor buni, buni cu vorba și cu fapta, în sprijinul copiilor.
Iepurașul urmează să treacă și pe acolo, iar direcția lui e stabilită de porniri sufletești.
Cu acest text, intenționez să cer. Nu cer măsurabil. Nu interesează pe nimeni cât. Nu interesează pe nimeni ce.
Atenție, instituția lucrează cu acei copii cu probleme speciale. Bucuriile lor depășesc înțelegerea noastră. De aceea hăinuțe, jucării, dulciuri, donații în salbe de galbeni, glumesc, glumesc, toate vor fi binevenite, bine primite de instituție în numele copiilor.
Există și o răsplată. Un spectacol la care sunt invitați toți aceia pe care nu-i îndepărtează erorile de cromozomi. Genetica nu stăvilește iubirea sau așa ar fi firesc.
Acestea fiind spuse, pe acorduri de mandolină, ascult concertul de mandolină a lui Vivaldi în timp ce scriu, vă rog și eu frumos, în numele copiilor speciali de data aceasta, să urmați o pornire a inimii și spre Faenza.

O drumeție cu Mara

Marți seară, îndreptându-mă spre casă cu Mara, i-am spus, ca în fiecare zi după ce o iau de la grădiniță, că mi-a fost dor de ea. Marți seară am primit un altfel de răspuns. De obicei îmi vine înapoi: știu, mama, știu. În minutul acela, Mara s-a oprit, m-a privit, a ridicat umerii și mâinile și m-a întrebat: atunci de ce mă duci la grădiniță?
Mi-am revenit repede și i-am dat toate motivele, pentru prietenii ei de la grădiniță, pentru materialele Montessori, pentru excursiile pe care le fac, serile de creație.
Mi-a dat dreptate și ne-am continuat drumul, dar eu am hotărât atunci că am nevoie de o ieșire cu ea, eu și ea în natură, fără timp, libere să împărtășim și să vorbim.
Joi dimineață ne-am trezit, am pregătit un rucsac, un schimb de haine, fructe, biscuiți, apă, sendvici și am pornit spre Nădrag. Pe drum am vorbit prea puțin, uneori Mara dorește doar să privească pe geam. Fiecare cu gândurile ei, am ajuns în comuna Nădrag. Ne-am îmbrăcat, am schimbat câteva vorbe cu o localnică și am pornit spre cascada Cornet, un traseu ușor, extraordinar pentru copii mici.
Am o mărturisire de făcut. Noaptea nu m-am odihnit deloc, am visat mult, sărind din vis în coșmar, apoi iar vis. Faptul că urma să plec singură într-o excursie cu Mara nu le-a permis grijilor să se retragă pentru odihna mea. Scenarii peste scenarii, dintre cele mai negre, o mamă și o fetiță singure, m-au făcut să mă zvârcolesc ore în așternut. Da, am vizionat Minți criminale, am aprofundat comportamentul uman cu studii, știu foarte bine de ce pot fi oamenii capabili.
Dimineață însă, în timp ce ne îmbrăcam lângă mașină, privind în jurul meu, am tras aer în piept, am închis ochii și m-am asigurat că o să fie bine. Nu a ieși bine, a ieșit extraordinar.
Mara și-a burduși buzunarele cu conuri, s-a tăvălit în frunze, a ascultat ciripitul păsărilor, a studiat gâze, fluturi, a devenit atentă la susurul apei.
Jumătate de excursie mi-a vorbit despre tata, despre prietena ei de la grădiniță. Atât cât am urcat, Mara și-a tot lăudat tatăl și și-a exprimat dorința să fi fost acolo. Nu a lăsat deoparte, în discursul ei, nici rochiile. La coborâre însă, a vrut să stea la umbră sub copac, să-și savureze cele două felii de pâine și mi-a atras mie atenția asupra ciripitului din jur.
Am luat apoi mașina și am pornit pe un drum forestier, a învățat și Mara, e drumul bun, mama? E drum forestier, Mara. Aha, forestier. Am mers cu geamurile jos. Nici o voce nu m-a deranjat, răcește fata, e curent, mai pune-i un pulovăr.
Doar eu și ea, și încrederea dintre noi.
Mama, îmi deschizi și mie geamul?
Mama, poți închide geamul meu, vreau să-mi încălzesc mâinile.
Mama, poți traversa podul acela?
Nu, Mara, podul acela e exclusiv pentru oameni.
Și am mers o oră pe drum forestier, dar nu am găsit nici o cabană, căutam cabana Căprioara. M-am întors cu ciudă, dar plină de peisaje frumoase, de aer curat, de promisiuni, de o stare euforică.
La întoarcere, Mara a dormit tot drumul, iar eu m-am tot întrebat: de ce nu facem asta mai des? De ce?
Eh! Un răspuns deja există în text, poltroneria oamenilor. Să ies doar eu cu Mara pe trasee lungi, da, mi-e teamă.
Să ies cu alți oameni cu care nu mă potrivesc, iar nu-mi surâde. Dar ca întotdeauna, găsește mama o soluție și împacă și capra, și varza.
Pentru natură, orice.