Din preocupările mundane, mamiceală, achiziționat canapea, reduceri la Zara Home, pregătit mâncare, dat cu aspiratorul se ivesc deodată lecturi uluitoare, ieșiri la galerii, spectacole de teatru. Funcționez ca un gheizer, dar în loc de apă fierbinte, la anumite intervale arunc activități alungătoare de tâmpenie.

După 40 de ani ești într-un real pericol să tâmpești. Toate o iau razna, corp, minte, suflet. Bărbații se perpelesc mai mult ca femeile. Noi ne-am luat la trântă cu sinele după 35 de ani. Asist la zvârcolirile lui Făt Frumos. E năucit de viață. Asist la zvârcolirile cumnatului. E obosit de viață.

Tuturor, femei și bărbați, ne pare rău de jumătatea de viață trecută. Ne auzi rostind pe fiecare: O viață de om!, O altă viață! Cel mai greu suportăm pierderile. Când unul dintre noi părăsește această lume atunci nu reușim în nici un chip să ne împăcăm cu situația grea.

Așteptând să ne trezim, am adormit. Așa ne surprinde moartea. Dormind. Pentru că am considerat că avem timp. Timp pentru ce? Timp pentru a fi oameni mari, pentru a fi părinții noștri.

Acest moment l-am presupus marcat, zgomotos, anunțat. În metrou ți se anunță stația următoare. De aceea primim diplome de absolvire. Să conștientizăm etapele. După școală rămânem de izbeliște. Începem și ne suflecăm mânecile. Ne punem pe treabă. Continuăm. Clopoțelul nu mai sună. Premii nu se mai dau. Diplome nu mai primim. Încotro de îndreptăm? La ce stație coborâm?

Stop! Ai împlinit 40 de ani. Am împlinit 41 de ani. Ce am făcut cu jumătatea de viață trecută? Am observat că mă irită persoanele trecute de 60 de ani care evoca amintiri din primii 10 ani de viață. Când aveam 8 ani! Hm, e lung drumul și nesigur. La 20 de ani se cuvine să vorbești de vremea când abia împliniseși 8. La 60 de ani abține-te. Nu mai interesează pe nimeni oricât de emoționat ar fi. Va fi interesant să-mi recitesc textul la 60 de ani. O să râd de mine. O să-mi scape o înjurătură. O să mă disprețuiesc. O să mai trăiesc? O să mai fiu lucidă?

M-am umplut. Imediat o să arunc afară o activitate alungătoare de tâmpenie. M-am apucat de Kissinger, Ordinea mondială. M-am trezit și intenționez să rămân trează. Cine stă treaz cu mine?!

Foto: Lorena Dumitrașcu

Mai am de parcurs vreo 100 de pagini până sfârșesc Jurnalul lui Kafka. Am citit câteva pagini la amiază, imediat după masa de prânz luată în compania lui Mateiu. Greu mi-am adunat mințile. Ușor distrată, ușor îngrijorată, ușor încălzită, 26 de grade Celsius în casă, ușor ambițioasă și greu chibzuită am ieși la mall să-i cumpăr lui Mateiu o jucărie.

Nu mai am nici un chef de Kafka. Mă apuc de Gianfranco Calligarich, Plimbări cu câinii. Am răsfoit-o duminică. Azi mă așez să o citesc. Ocolesc lectura prin câteva rânduri scrise pe blog. Doarme Mateiu. L-a obosit căutarea jucăriei la mall.

3 ani cu 41 de ani. Bunica mea ar fi zis că am făcut copil la bătrânețe. Eh, alte vremuri, o știm cu toții. Am colege care abia acum se bucură de maternitate. Eu mă mențin tânără. Mateiu mă provoacă zi de zi să-mi reactualizez tinerețea. Să alerg când pedalează cu repeziciune. Să alerg când îl amuză să fugă până în marginea drumului. În principal mă provoacă să alerg, să transpir, să șuier amenințări printre dinți.

În alergări, nădușeli și amenințări mă gândesc mereu la mine, la viața mea. Cum ar fi fost viața mea fără ei, fără Mara și Mateiu? M-aș fi dedicat scrisului trup și suflet? M-aș fi aventurat în necunoscut alegând călătorii departe de casa de la Schela?

Schela, un cartier mărginaș al orașului Severin unde taximetriștii refuzau să te ducă sau îți percepeau taxă de exterior. Ce-i drept, localnicii numeau o porțiune de drum aeroport, lega marginea de centru, dar nu-l știu funcțional. O funcție a îndeplinit, de spațiu destinat amanților. O listă cu numere de mașini au umplut doi stâlpi de beton. Iubirea carnală dezvelită sau încifrată, depinde de imaginația fiecăruia. Cât de dotați cu imaginație au fost cetățenii de la Severin o dovedesc stâlpii de pe aeroport. Asta se întâmpla în anii 90. În prezent nu mai există nici un spațiu gol între margine și centru. S-au unit. Eu mergeam cu caprele pe acolo. Când eram mică, tata povestea că unde locuim noi și toți vecinii noștri, el mergea cu gâștele. Observați evoluția, progresul, promovarea. De la gâște, la capre, iar de la capre, la mall. Copiii mei ies la mall, unul la Starbucks, altul la carusel sau Happy Color.

Mă consolez cu blogul. Mă ajută să respir, să trăiesc, să-mi suport ratarea. În unele zile trăiesc ratarea fără nici un strop de durere. Nu simt că am pierdut nimic. În alte zile, ei bine, mă așez covrig în pat și-mi plâng de milă. Nu mult, cineva trebuie să mă strige de undeva. Mama! Mama! Mama!

Dunia! Dunia! Dunia! Mă ridic. Acționez. Funcționez. Jumătate din viață e dusă. Încerc un plan pentru cealaltă jumătate.

Să râdem înainte de toate.

Mă topesc. Nu mă plâng. Constat. Există o mică posibilitate să fi tâmpit de la căldură. Visele m-au reîntors la anii din facultate. Trei nopți la rând am purtat conversații cu fete pe care nu le-am mai văzut de ani. Nu mă mir. Nu mai caut să înțeleg de ce mi-a fugit mintea. Mă ridic din pat fără nici un fel de interes.

Aerul condiționat nu funcționează. Are legătură cu ușile apartamentului pe care le așteptăm din martie. Ieri mi-am pus un costum de baie din două bucăți. Un model de costum de baie purtat în facultate când umblam cu fetele pe care nu le-am mai văzut de ani. În facultate purtam cu mândrie un abdomen plat. Azi port iritată un abdomen rupt în două, rupt și cu aspect de coajă de portocală. Mă indispune aspectul de coajă de portocală. O să arunc toate costumele de baie din două bucăți.

De când mă știu, vara a însemnat întotdeauna timp petrecut în malul apei. M-am născut la Severin. Ce să faci într-un oraș de provincie cu trei luni de vacanță? Stai în malul Dunării și aștepți apusul. Dunărea se liniștește. Soarele coboară. E frumos și trist. La 20 de ani am fost martoră la spectacolul dat de apus. La 40 de ani apun și mă simt tristă. E frumos, dar trist.

M-am întrebat dacă regret anii aceia. Mateiu pedala azi în fața mea, iar eu mă chestionam. Regret? Regret vremea din facultate când purtam cu mândrie un abdomen plat și petreceam cu fetele pe care nu le-am mai văzut de ani? Nu știu să-mi răspund. Mi-e dor de anii de facultate, dar nu m-aș întoarce în nici un fel.

Am băgat doi cocoșei la cuptor. Am cumpărat un buchet de flori. Am citit câteva pagini din Jurnalul lui Kafka. La Praga am revizitat muzeul Kafka. Prima dată i-am trecut pragul în urmă cu 15 ani. Mara creștea în mine. Abdomenul plat se rotunjea. Mușchii se rupeau. În 18 iunie am trecut din nou pragul muzeului. Mara m-a ținut de mână. În muzeu se află un telefon, linie directă cu Gregor Samsa. Am ridicat receptorul. Firește, nimic! Ne-am amuzat. I-am redat Marei începutul din Metamorfoza.

Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni transformat într-o gânganie înspăimântătoare.

Toată lumea cunoaște începutul povestirii lui Kafka. Am introdus-o și pe Mara în toată lumea. Cu fiecare zi care trece dau mai departe tot ce prețuiesc și respect. Mă micșorez în importanță cum scădea soarele în Dunăre la Severin. E frumos, dar trist.

Mateiu doarme. O să mă așez pe canapea și o să privesc tavanul pentru câteva minute. Aștept să coboare soarele.

Azi, mâine, poimâine sfârșesc cartea lui Mircea Mihăieș, Istoria lui Corto Maltese – pirat, anarhist și visător. De când am început-o, deschid ferestre și uși fantasticului. Furată de lectură, primele 50 de pagini le-am devorat, m-am lăsat mușcată de bizar.

În aeroport la Munchen, în timp ce Mara proba un tricou, mi-au picat ochii pe o șapcă de lână model de căpitan. Am zâmbit. La Rostock am fost atacați de pescăruși, iar pe feribot, în timp ce-l supravegheam pe Mateiu la locul de joacă, Corto Maltese însuși a trecut pe lângă mine.

Mi-am luat ochii de la copil și am privit în urma bărbatului lungan, cu șapcă de marinar și geacă de piele. Asemănarea izbitoare cu desenele lui Hugo Pratt mi-a smuls din nou un zâmbet. Mintea a legat și a înlănțuit informații și imagini. Înțeleg. Mintea a selectat anumite informații și imagini. Înțeleg și asta. Dar asemănarea izbitoare cu Corto Maltese?! Mintea mea n-ar fi putut să facă asta.

La un moment dat am ieșit pe punte. Scrutam orizontul pentru a zări Danemarca. În stânga mea s-a ivit din nou Corto Maltese. Trăgea dintr-o țigară. L-am privit insistent, fără rușine. M-a privit insinuat cu colțul ochiului. Am revenit la interior. M-am așezat. Am reluat lectura. Am încercat.

Ce faci când ți se întâmplă izbiri de realitate cu fantastic? N-am încercat să găsesc nici o explicație. Nu m-am mirat. N-am năpustit peste Corto Maltese de pe feribotul de la ora 11:15 ca să-i arăt cartea și poze cu Corto Maltese, personajul lui Hugo Pratt.

Mi-au fugit gândurile la un bun prieten care sfidează de când ne cunoaștem regulile societății. Refuză angajarea. Refuză stabilitatea unei familii. Este el oare un Corto Maltese? Și pot eu, ca prietenă, să-i apreciez curajul, nebunia, romantismul, spiritul de aventură? Cuprind cu mintea un asemenea comportament. S-ar putea să-l și invidiez un pic. Dar știu cum se raportează ceilalți la el. Mama copilului lui e înspăimântată. Dacă seamănă copilul cu el? Cunoștințelor comune le provoacă neliniște. N-au unde să-l încadreze și asta îi sperie la fel de tare ca pe mama copilului lui.

Constat că cel mai bine suportăm delegarea. Altcineva să fie răspunzător chiar și de propriul nostru destin. Corto Maltese pare că a fost stăpân în viața lui. Cel puțin din ce am citit în cartea lui Mircea Mihăieș. Benzile desenate cu Corto Maltese nu le-am răsfoit niciodată, dar acum mă bate un gând. Asta încearcă și prietenul meu, să fie stăpân pe viață și în viața lui.

… deși ești cu buzunarele goale, știi că ai în buzunar harta unei comori ascunse.

Deși nu-i împart stilul de viață, îi înțeleg credința nejustificată în harta comorii ascunse din buzunar. În viața mea secretă n-am renunțat o clipă la spiritul aventurier.

În aceste zile mă declar îndrăgostită de Corto Maltese. Și totul a pornit de la o carte.

Mă păcălește vârsta lui Mateiu. Consider că am aceleași probleme întâmpinate de cei 3 ani ai lui. De fapt în casă trăim și suportăm cu toții vremuri shakespeariene. Mara devine Julieta. În plin proces de înflorire, dragostea a năvălit peste noi.

Până în prezent Mara a simpatizat un băiat sau altul. În special cei amabili îi atrag atenția. Nu avem nimic oficial, cum alege ea să se exprime. N-a ieșit la o întâlnire. Nu s-a ținut de mână. N-a experimentat magia primului sărut. Dar dragostea o interesează în toate formele. Pune multe întrebări legate de înamorare. Firește, s-a reîntors la nelămuririle legate de despărțirea dintre mine și tatăl ei. Cei 9 ani trecuți doar au reîncadrat împărțirea familiei ei. Nu o mai interesează de ce am ales drumuri diferite. O interesează punctual dacă unul sau altul am înșelat.

Nici o Julietă nu concepe să-l înșele pe Romeo. Exact asta i-am răspuns. Mara, pornim la drum într-o unică narațiune, să ne găsim jumătatea. Creierul, la adolescență, nu ne permite să vedem imaginea de ansamblu. De aceea trăim intens, acaparant, frenetic prima dragoste. Prima dragoste vine cu greutatea lecțiilor de descoperire de sine, de descoperire de celălalt, de desprindere, de alegeri, de picări în abis.

N-am mințit-o. Am trunchiat adevărul. Am mărturisit infidelitatea părinților, dar am oprit-o acolo. Problemele adulților n-au ce căuta în lumea inimilor înfometate de dragoste. Îmi doresc pentru Mara din tot sufletul o dragoste mare, necontaminată de deziluziile mele. N-am trăit o singură mare iubire. Am trăit câteva iubiri care m-au îmbogățit și m-au sărăcit sufletește. O contradicție, desigur, diferența constă în cantitate. Cât am dat. Cât am primit.

Părinții care trec printr-o despărțire și au copii adolescenți îmi provoacă o adevărată spaimă. Seamănă mult, ca senzație, cu visul în care picați în gol. Adolescentul te va trage la răspundere. Va judeca. Va striga. Se va opune. Părinții eșuează în înțelegere și respect. Pentru că refuză să înțeleagă revolta și furia adolescentului. Toată viața lui se spulbera ca o casă de paie în care au suflat persoane necunoscute. Celălalt se instalează. Un străin începe să te trateze respectuos, o prietenă a tatălui, un prieten al mamei.

Comunicați cu copiii. Nu le pretindeți să accepte in nuce. Părinții cred că au acest drept. Nu e nici un drept, este o scorneală impertinentă. Cu toții avem nevoie de timp să ne adaptăm schimbărilor. Oare când mama și tata, lumea întreagă și sigură a oricărui copil, se despart, nu merită răbdare?! Merită. Răbdați-le critica și furia. Povestiți împreună. Alcătuiți o narațiune coerentă. Mama și tata au greșit, dar or să se străduiască viața întreagă să rămână o familie. Familia înseamnă să fim prezenți, să fim alături, să creștem împreună. Noii parteneri ai părinților să nu împiedice creșterea împreună. Dacă îndrăznesc, atunci puneți limite, discutați sau chiar luați-vă adio.

Dragostea nu se opune niciodată familiilor, doar caracterele mediocre, rele și imbecile.

Copiii merită toate eforturile. Amintiți-vă durerile facerii și sentimentul năucitor de la prima întâlnire cu nou-născutul.

Adulții greșesc. Tot adulții au capacitatea să îndure, să repare, să reîncadreze.

Lăsați copiii să trăiască pe pielea lor poveștile de dragoste. Nu le dați informații legate de purtări stupide ale adulților. Spuneți adevărul, dar detaliile nu susțin adevărul, ci urâțesc sufletele nepătate moral.

Ajutați-vă copiii să iubească.

Foto: Lorena Dumitrașcu

Pare că mă pregătesc să plec la Bordeaux să-mi celebrez cei 40 de ani. De fapt o să pornesc la drum marți spre Copenhaga să-mi celebrez cei 41 de ani. Un an întreg s-a condensat în zilele trecute ca percepție. Scurgerea unui an ține de fantastic. Timpul a devenit nereal.

Înainte să mă bucur de ziua mea naștere, mă bucur de a sorei mele. În 5 iunie m-am întrebat ce anume mai e de sărbătorit. Viața, desigur, dar pe lângă minunea de a exista? Sunteți curioși de reprezentativitatea, disponibilitatea și ancorele vieții? Sigur îl recunoașteți în întrebare pe Daniel Kahneman, aceia care l-ați citit.

Privind chipul sorei, Karamazoava de Oltenia, a se înțelege senzuala de Oltenia, am realizat că a îndeplinit ca la carte pretențiile societății.

A îndeplinit reprezentativitatea. Karamazoava a fost o elevă sârguincioasă. A adus coronițe acasă. Ca studentă, a luat bursă. Ca tânără absolventă s-a angajat la o multinațională.
Dacă ați citi această descriere, cum credeți că s-a descurcat în viață?

Și-a calculat viitorul imaginându-și variantele și dificultățile cu care ar fi putut să se confrunte. Așa că a achiziționat un apartament, iar chiria a devenit rată la bancă. De ce să plătești chirie?, gândește românul.

A avut în vedere valoarea vieții prin procreare, și s-a ancorat cu doi băieți Feți Frumoși.

A făcut totul ca la carte. Probabil a și plantat un pom pe undeva. Școală, casă, căsătorie, copii și ne-am trezit la o cafea într-o zi întrebându-ne despre ce a meritat și ce nu a meritat în viață. Ne-am îndruma copiii să se supună pretențiilor societății?! Aceasta este o întrebare care naște alte întrebări cu răspunsuri dificile la care răspundem adecvat, dar vag.

Contrar apucăturilor vremii, nu-mi cresc copiii să fie cineva sau fericiți. Prefer să-mi cresc copiii cu povești și să le plantez în minte ideea de plan. Să aibă un plan, un motiv să înceapă ziua. Și cel mai mult insist să privească cerul și să citească istorie. Cosmosul și istoria ne potolesc de apucături stăpânitoare. Cine stăpânește cu adevărat ceva când propria minte e supusă erorilor de judecată?!

Priviți cât de des puteți cerul cu copiii. Citiți-le istorie. Râdeți cu ei. Putem să trăim într-o lume mai bună prin comunicare, visare și râsete.

Păreri?

Foto: Carmen Vulpea boemă

Ce înseamnă, în vremurile actuale, să ajungi la vârsta de 40 de ani? Înseamnă, în primul rând, o nepotrivire între vârsta biologică și vârsta psihologică. Întâlnirile din oglindă devin insuportabile și detestabile.

Cine ne privește din oglindă? În ciuda inteligenței și experienței de viață sau în ciuda ignoranței și a naivității, timpul scurs nu ne-a maturizat. Stăm la poarta maturității ca omul de la țară din povestea lui Kafka, În fața legii. Nu ni se permite să intrăm. E un păzitor care nu poate fi mituit. Într-o zi, chiar ziua morții, poarta o să se închidă, iar noi o să murim neajunși la maturitate.

Generalizarea vi se pare greșită, o eroare de judecată a autoarei? Să schimb la persoana I? Cine mă privește din oglindă? Stau la poarta maturității și nu mi se permite să intru? O să mor neajunsă la maturitate. Posibil. Probabil. Imprevizibil. Aștept. Între timp trăiesc cum pot mai bine.

Mi-am evaluat viața și notez că sunt suma unor evenimente care m-au marcat. Povestesc aceleași întâmplări. Evoc aceleași amintiri. Pot foarte bine să mă consider blocată în anumite situații, într-o memorie specifică. Amintirile noi se așază peste amintirile vechi așa cum mi le amintesc, nu neapărat cum le-am experimentat.

Amintirile vin, cele din ultimul deceniu, sub forma unor poze pe rețelele de socializare. Selectez de ani de zile ce-mi amintesc și ce uit. Am uitat mult. Îmi amintesc considerabil.

Conștientizez deplin ce noroc am avut. Sunt sănătoasă, n-am rate la bancă, n-am șef. Cum se face totuși că, deși lucidă și rațională, nu mă consider neapărat fericită? Timpul este răspunsul. Îmi calculez starea de bine din perspectiva apogeului-final, iar recent, firma unde am comandat ușile de la apartament a dat faliment. Falimentul au uitat să-l anunțe. L-am descoperit când am telefonat să întreb de montaj. Am fost poftiți la masa credențială. Am comandat alte uși. Am plătit alt avans.

În această iluzie de focalizare, termenul lui Daniel Kahneman, cum să mă consider fericită?

Nu mă consider. Și totuși sunt. Într-adevăr greu de acceptat.

Foto: Bogdan Mosorescu

V-am anunțat că port de grijă democrației. Azi am votat. Sper că cei mai mulți dintre noi și-au exercitat acest drept. Nimic în plus despre acest subiect. Mi-e capul plin de Olivia Rodrigo.

Olivia Rodrigo este o cântăreață americană. Este tânără, frumoasă, zâmbitoare, iar la 21 de ani, umple stadioane. Pe stadionul din Munchen am ascultat-o eu. M-au frapat chipul de Albă ca Zăpada și picioarele gotice. Zâmbetul te transpunea la Disney, iar bocancii te țintuiau în Evul Întunecat.

De două săptămâni cunosc acest nume. Mara și-a exprimat dorința de a merge la concert. Hocus-pocus, un zbor, un hotel, un drum scurt cu mașina și am pătruns în hala de la Olympiapark. Ne-am ocupat locurile, iar când Olivia Rodrigo a intrat pe scenă toată lumea s-a ridic cu religiozitate în picioare. Atunci am înjurat prima dată. Mi-am imaginat îndată tortura la care vor fi supuse degetele mici de la picioare. Marei i-am zâmbit și am asigurat-o că mă simt excelent. Și m-am simțit.

Am alungat asocierile. Așa merge mintea mea. Când mă aflu într-o mulțime, Elias Canetti se ivește cu masa și puterea. Mărturisesc, masa este fascinantă. De la Elias Canetti, la camerele de gazare, iar de la camerele de gazare la adolescenții plini de hormoni care din când în când cedează și trag cu arma. Atunci m-am hotărât că nici la baie nu o să merg. O să stau lângă Mara până la final.

Ca să alung asocierile, am început să privesc chipurile din jur. Toți cântau, se îmbrățișau, trăiau în moment cu tot cu telefoanele. Nu m-am abținut. I-am propus Marei să lase telefonul, să experimenteze starea de bine. M-a ascultat pentru scurt timp.

M-am trezit gândindu-mă la versurile Oliviei Rodrigo și la judecățile aplicate de adulți adolescenților.

Got your whole life ahead of you, you’re only 19.
Someday I’ll be everything to somebody else.
If someone tells me one more time, ‘Enjoy your youth,’ I’m gonna cry.

Ce nevoi au acești adolescenți? Să iubească și să fie iubiți, să se îndrăgostească, să le fie inima ruptă. Îmi amintesc clar că mi-am dorit același lucru. Sunt absolut convinsă că octogenarii și-au dorit același lucru. Ce vrem cu toții? Să oprim inima cuiva o milisecundă. Milisecunda asta reprezintă extraordinarul ființei umane. Milisecunda asta face suportabilă întreaga viață prin invitația la viață.

Îndrăgostiții reprezintă viitorul omenirii. Părerile unilaterale nu-și găsesc un sol fertil în îndrăgostiți. Am privit chipuri de băieți și fete care cântau cu pasiune despre iubire. Nu mi-e frică de tineri, ci de bătrânii care corup mințile tinere cu pretențiile lor că ar deține adevărul absolut.

Istoria ne-a servit adevărul în fel și chip. Ne-am înșelat de atâtea ori! Ne-am măcelărit de atâtea ori! Încă o facem. În loc să oprim gloanțe cu trupul, mai bine am opri priviri, inimi, mâini.

Așa mi-e dor de fiorul îndrăgostelii, de arătătorul care se mișcă ușor de fosa suprasternală! Știți despre ce vorbesc?! Firește că știți.

Să ne îndrăgostim, să ne reîndrăgostim, să ne creștem copiii cu cântece de dragoste.

Foto: Bogdan Mosorescu

Afară, mă apucă de nas mirosul de tei. Inspir lacomă de fiecare dată. Nu mă las rugată. Înăuntru, în apartament, mă apucă de nas mirosul de varză cu rață la cuptor. Am tocat varza, am călit-o câteva minute cu ceapa în ceaun și am dat cu ea la cuptor.

E ziua lui soră mea azi. Ne-am născut în aceeași lună. Ziua ei marchează scurgerea unui an. În 5 iunie îmi adaug și eu un an pe umeri. În 21, ziua mea, imit împlinirea unui număr de ani. De fapt azi adun. 40 plus 1, 41 de ani. Plănuim o călătorie în Danemarca pentru această adunare de ani. În 2023 am vizitat orașul Bordeaux. Nu știu cum a trecut atât de repede anul. Credeți-mă că îmi vine greu să realizez trecerea timpului. Dacă mă gândesc la călătoria la Bordeaux, atunci pare că s-a întâmplat ieri. Dacă încerc să-mi amintesc călătoria de la Bordeaux, atunci pare că s-a întâmplat demult, demult, tare demult.

La 40 de ani timpul se dilată, se contractă, se simte și se pierde în contradicții năucitoare. Ieri a avut loc la Universitatea de Vest o conferință. Matei Vișniec a vorbit unui public restrâns. Din nou m-am mirat de lipsa unor persoane. Unde au umblat? De ce nu sunt curioase de asemenea personalități? Vișniec a vorbit și despre contradicțiile în care omul poate să trăiască întreaga lui viață. A vorbit despre mai multe subiecte de la pupitru, dar prefer să notez aici unul anume: democrația.

Port de grijă democrației. Nu o menționez pentru a vă reaminti de alegerile care urmează. Voi singuri o să faceți asocierea. Exprimați-vă părere cu un vot, indiferent de cui anume îi acordați întâietate. Eu îi acord întâietate lui Fritz. Cu el consider că susțin și apăr Europa și principiile Europei. Egalitate! Fraternitate! Libertate!

În fiecare zi mă atacă și mă roade restrângerea libertății cetățeanului. A povestit Matei Vișniec despre idioții utili. Așa mă simt în prezent și așa îi simt pe cetățenii planetei, ca pe niște idioți utili. Nu vedem imaginea de ansamblu, ne lăsăm copleșiți de emoție, dăm întâietate emoției, decidem pe baza emoției. Schimbăm titluri de cărți. Concediem profesori pentru că arată nudurile din artă. Creăm situații și împrejurări pentru viol deoarece identificarea cu un gen ignoră biologia. De ce nu însoțim emoția cu rațiunea? De ce emoția guvernează unde rațiunea trebuie să aibă dreptul excepțional?

Nu văd o salvare. Nu o văd, dar fac tot ce-mi stă în putință să acționez în numele unor principii și valori care suportă pericolele și dificultățile. E greu în Europa azi. Lupt pe pătrățica mea. Îmi hrănesc mintea. Îmi îngrijesc reacțiile. Încadrez și reîncadrez aparatul politic de la Timișoara. Mi-e cel mai la îndemână.

Încadrați-l și reîncadrați-l pe Robu într-un context larg.

Încadrați-l și reîncadrați-l pe Fritz într-un context larg.

La Robu se ivesc apucăturile dictatoriale. La Fritz se ivesc pasiuni europene.

Ieșiți în 9 iunie la vot.

Foto: Bogdan Mosorescu