Am parcurs aproape 100 de pagini din Băieții de pe strada noastră. Curge lin o poveste tare cunoscută tuturor. Este vorba despre Dumnezeu și primii oameni, Adam și Eva, dar la o scară redusă. Ce idee ingenioasă! Mă roade curiozitatea de felul cum o să povestească despre celelalte religii ale lumii. Presupun că nu a fost interzis pentru că a scris despre creștinism.

Am parcurs și vreo 70 de pagini din Ordinea mondială. Ca întotdeauna, istorie înseamnă Imperiul Roman, apoi statele puternice ale lumii, Franța, Anglia, Germania, Spania. Istorie fac personalitățile remarcabile, cum ar fi Richelieu care a înțeles, în negura acelor vremuri, însemnătatea statului. A înțeles și s-a impus.

Găsesc fascinantă istoria. Dacă ar reuși cumva elevii să se apropie de această materie, atunci s-ar ridica nivelul decenței.

Afară e caniculă. Privesc pe geam și salcia, cred că-i un soi de salcie, nu se clintește. Nu știu unde s-or fi aciuat porumbeii. Îi hrănesc proprietarii casei cu salcie și nu se mai dau duși de vreo 2 ani. Avantajul insuportabilei călduri ține de lipsa porumbeilor. Lipsa lor îmi păstrează balconul curat de găinaț.

Criza mea de fiere s-a dovedit o infecție cu helicobacter. Oh, ce încântare să mă însoțească tocmai această bacterie la mare. Plecăm luni la mare, eu potcovită nemaipomenit. Așa e viața, cu dureri!

Părăsesc canapeaua. Aici am scris. Intru în oale să pregătesc o supă cremă pentru Mateiu.

Aș râde, dar durerea și indispoziția transformă zâmbetul în rânjet.

Rânjesc.

Foto: Simona Nutu

Aceste zile aparțin întru totul însemnărilor. Supraveghez un copil de 3 ani, iar ziua pot să fur doar minute traduse în câteva pagini citite. Dar mă încăpățânez să leg propoziții, să-mi storc alăturări plăcute de cuvinte. Și asta doar ca să pot răspunde, când sunt întrebată: Ce faci?!

Citesc Ordinea mondială de Kissinger și Băieții de pe strada noastră de Naghib Mahfuz. Ziua închid toate geamurile și trag draperia în camera Marei pentru un aer respirabil în apartament. De la uși, pe care încă le așteptăm, nu funcționează nici aerul condiționat. Gătesc pentru supraviețuire. Beau cu frică o ceașcă de cafea. Fierea stă în vizită în măruntaie mai mult ca niciodată. Mă joc ascunsa cu Mateiu. Mama, unde ești? Mama! Seara a început să ceară povești. Am început cu Gulliver. A cerut altă poveste. Probabil fiind băiat, m-am pomenit povestindu-i Iliada, iar la final i-am recitat primul vers: Cântă, zeiță, mânia ce aprinse pe Ahil…, care la noi s-a transformat în Cântă, zeiță, nervii lui Mateiu. Îl amuză. Recită prin casă și verifică la mine. Așa, mama, așa?!

Petrec timp considerabil în casă, iar la amiază, printr-o liniște obținută de somnul lui Mateiu, mă simt ca într-o imensă burtă. Înghițită de bloc, asist într-o reprezentare de Eva nealungată din grădină, la zgomotele din adâncimea imobilului. Țevile de apă și pereții concep o existență separată, ignorată și misterioasă. Nu m-a poftit nimeni în partea adâncă, sediul fecalelor, lăturilor, gângăniilor și duhorilor. N-am ce face, ascult. Refuz să mă gândesc la întunericul blocului. Am început să caut copaci de apartament. După măslin, am găsit un soi de smochin. Îmi surâde ideea.

Știți întrebarea aceea: Dacă ați putea lua masa cu o personalitate, pe cine ați alege? Fără să clipesc, Freud aș articula, dar ieri am cochetat cu ideea de a-l alege pe Richelieu. De fiecare dată când îmi bag nasul în istoria și politicile lumii, Richelieu se înalță înaintea tuturor.

Voi cu ce personalitate ați prânzi?

Foto: Simona Nutu

Gata, am sfârșit Jurnalul lui Kafka! Toată viața, scurtă cât i-a fost, s-a ferit de orice l-ar fi oprit să scrie. Frica de o existență căldicică în sânul căsătoriei, fără posibilitatea de a se dedica complet creației, l-a condiționat să aleagă celibatul. Și-a dorit căsătoria, iubirea, prietenia, sexul. A visat, și-a imaginat, s-a străduit pe alocuri. Orice apropiere de căsătorie l-a umplut de neliniște. A ales întotdeauna scrisul.

Fix pe dos, eu mi-am dorit creația, scrisul, publicarea, validarea. Am visat, mi-am imaginat, m-am străduit pe alocuri. Am ales existența căldicică în familie.

Frământările imprimă o stare bolnăvicioasă. Nu ești bolnav, dar te simți. Kafka a fost și bolnav. Eu nu mă știu, dar am zile când mă comport ca atare. În primul rând mă tulbură o senzație la stomac. Nu e vorba despre un gol, mai curând un bolovan în mișcare centrifugă. Mă aștept la o sfârtecare în orice clipă. Uneori mi-am închipuit cum lupta asta de la interior va țâșni afară într-o hemoptizie odioasă și înspăimântătoare. Au trecut ani. Sunt bine mersi. Pot să amintesc despre episoade cu crize de fiere, dar nici o tragedie n-a avut loc.

Mai nou, ca să-mi amplific sentimentul de importanță și mister, am început să înlocuiesc obiecte prin casă. Le schimb de la modul rezonabil pe modul extravaganță. Nu suflu o vorbă celor din familie. Mă simt ca Dexter. N-am o colecție de lame cu sânge în ventilație, dar am palpitații când sunt întrebată despre oale, solnițe, farfurii, pahare, lenjerii, chiar și peria de la toaletă. Mara a început să observe. Făt Frumos mai puțin. Pe Mosorescu l-am întrebat ce gust au cocoșeii. Privirii nedumerite i-am adus ajustări cu o trimitere din cap la tuciul Creuset. Spune, are un gust mai bun, așa-i? O fi totul la mine în cap, dar este o terapie funcțională.

Scrisul pe blog mă ține ocupată. Fără satisfacții incomensurabile, mă ridic dimineață din pat pentru ceva numai al meu. Voi ce mai citiți în aceste zile toride?

Foto: Simona Nutu

În loc de o băutură de vară, cu fructe, neapărat mentă, obligatoriu alcool, într-un pahar care mi-ar satisface gusturile rafinate, mi-am pregătit o cană de ceai de sunătoare. Am fiere leneșă. Așa mi s-a explicat în urmă cu câțiva ani. Lenea ei îmi strică mie ore din zi și din noapte. Azi noapte, gândacii de bucătărie și cu mine umblam prin casă după un No-spa.

Acum scriu cu cana de ceai lângă mine și mă gândesc la întâlnirea de sâmbătă dimineață. O să mă văd cu Vulpea boemă ( Cine e Vulpea boemă?) la Haiku (Ce este Haiku?).

Vulpea boemă este un brand de haine. Eu iubesc persoana din spatele brandului. Este vorba despre Carmen. Cu Carmen am început să lucrez la proiectul #poartariduri. Pe lângă mine în încercarea donquijotească de a sublinia importanța și privilegiul de a înainta în vârstă mai stau Carmen, Bogdan și Simona. Muschetarii ridurilor au urcat femeile pe pereți cu ocazia zilei de 8 martie anul trecut în cadrul unei expoziții găzduite de Casa cu iederă.

Haiku este o cafenea care funcționează în tandem cu galeria META Spațiu. Cunoașteți poziția erotică în care partenerii stau unul în brațele celuilalt într-un fotoliu? Într-o înlănțuire asemănătoare îmi închipui cafeneaua și galeria. Pasiune. Artă. Prietenie. Știință. Povești. Cafea. Bijuterii. Prezențe. Într-un singur spațiu s-au amestecat valorile cu plăcerile, arta și prăvălia, știința și cafeaua.

Vremurile țin cu cafeaua de specialitate. Orice cetățean mai spălat cu un gel de duș de la 50 de lei în sus preferă cafeaua la râșniță, prăjită, întoarsă, sucită, uscată, suflată de brizele Africii sau Americii de Sud. Îngroș aceste rânduri. Prefer cafeaua râșnită, prăjită și cum am înșirat mai sus. Caut harta imaginară a cafelei. Timișoara se fălește cu multe cafenele, dar mie îmi place cel mai mult la Haiku pentru întreg. Sorb cafea. Mă uimesc pereții. Trag cu ochiul la bijuterii. Aud vorbindu-se despre artă și știință. Într-o lumea fițoasă, dar nepretențioasă, Haiku face diferența. Haiku este o veritabilă cafenea academician, nu pretins academician. Mie îmi place strada, dar apreciez și respect academia. Îmi place cârciuma, dar mă delectez în cafenele. Ambele spații oferă experiențe specifice și nu trebuie să alegi. Poți să te deplasezi într-o parte sau alta. Te duci oricum după predispoziție.

Haiku este un spațiu unic la Timișoara. Când îi treceți pragul, să-mi scrieți.

Foto: Simona Nutu

Din preocupările mundane, mamiceală, achiziționat canapea, reduceri la Zara Home, pregătit mâncare, dat cu aspiratorul se ivesc deodată lecturi uluitoare, ieșiri la galerii, spectacole de teatru. Funcționez ca un gheizer, dar în loc de apă fierbinte, la anumite intervale arunc activități alungătoare de tâmpenie.

După 40 de ani ești într-un real pericol să tâmpești. Toate o iau razna, corp, minte, suflet. Bărbații se perpelesc mai mult ca femeile. Noi ne-am luat la trântă cu sinele după 35 de ani. Asist la zvârcolirile lui Făt Frumos. E năucit de viață. Asist la zvârcolirile cumnatului. E obosit de viață.

Tuturor, femei și bărbați, ne pare rău de jumătatea de viață trecută. Ne auzi rostind pe fiecare: O viață de om!, O altă viață! Cel mai greu suportăm pierderile. Când unul dintre noi părăsește această lume atunci nu reușim în nici un chip să ne împăcăm cu situația grea.

Așteptând să ne trezim, am adormit. Așa ne surprinde moartea. Dormind. Pentru că am considerat că avem timp. Timp pentru ce? Timp pentru a fi oameni mari, pentru a fi părinții noștri.

Acest moment l-am presupus marcat, zgomotos, anunțat. În metrou ți se anunță stația următoare. De aceea primim diplome de absolvire. Să conștientizăm etapele. După școală rămânem de izbeliște. Începem și ne suflecăm mânecile. Ne punem pe treabă. Continuăm. Clopoțelul nu mai sună. Premii nu se mai dau. Diplome nu mai primim. Încotro de îndreptăm? La ce stație coborâm?

Stop! Ai împlinit 40 de ani. Am împlinit 41 de ani. Ce am făcut cu jumătatea de viață trecută? Am observat că mă irită persoanele trecute de 60 de ani care evoca amintiri din primii 10 ani de viață. Când aveam 8 ani! Hm, e lung drumul și nesigur. La 20 de ani se cuvine să vorbești de vremea când abia împliniseși 8. La 60 de ani abține-te. Nu mai interesează pe nimeni oricât de emoționat ar fi. Va fi interesant să-mi recitesc textul la 60 de ani. O să râd de mine. O să-mi scape o înjurătură. O să mă disprețuiesc. O să mai trăiesc? O să mai fiu lucidă?

M-am umplut. Imediat o să arunc afară o activitate alungătoare de tâmpenie. M-am apucat de Kissinger, Ordinea mondială. M-am trezit și intenționez să rămân trează. Cine stă treaz cu mine?!

Foto: Lorena Dumitrașcu

Mai am de parcurs vreo 100 de pagini până sfârșesc Jurnalul lui Kafka. Am citit câteva pagini la amiază, imediat după masa de prânz luată în compania lui Mateiu. Greu mi-am adunat mințile. Ușor distrată, ușor îngrijorată, ușor încălzită, 26 de grade Celsius în casă, ușor ambițioasă și greu chibzuită am ieși la mall să-i cumpăr lui Mateiu o jucărie.

Nu mai am nici un chef de Kafka. Mă apuc de Gianfranco Calligarich, Plimbări cu câinii. Am răsfoit-o duminică. Azi mă așez să o citesc. Ocolesc lectura prin câteva rânduri scrise pe blog. Doarme Mateiu. L-a obosit căutarea jucăriei la mall.

3 ani cu 41 de ani. Bunica mea ar fi zis că am făcut copil la bătrânețe. Eh, alte vremuri, o știm cu toții. Am colege care abia acum se bucură de maternitate. Eu mă mențin tânără. Mateiu mă provoacă zi de zi să-mi reactualizez tinerețea. Să alerg când pedalează cu repeziciune. Să alerg când îl amuză să fugă până în marginea drumului. În principal mă provoacă să alerg, să transpir, să șuier amenințări printre dinți.

În alergări, nădușeli și amenințări mă gândesc mereu la mine, la viața mea. Cum ar fi fost viața mea fără ei, fără Mara și Mateiu? M-aș fi dedicat scrisului trup și suflet? M-aș fi aventurat în necunoscut alegând călătorii departe de casa de la Schela?

Schela, un cartier mărginaș al orașului Severin unde taximetriștii refuzau să te ducă sau îți percepeau taxă de exterior. Ce-i drept, localnicii numeau o porțiune de drum aeroport, lega marginea de centru, dar nu-l știu funcțional. O funcție a îndeplinit, de spațiu destinat amanților. O listă cu numere de mașini au umplut doi stâlpi de beton. Iubirea carnală dezvelită sau încifrată, depinde de imaginația fiecăruia. Cât de dotați cu imaginație au fost cetățenii de la Severin o dovedesc stâlpii de pe aeroport. Asta se întâmpla în anii 90. În prezent nu mai există nici un spațiu gol între margine și centru. S-au unit. Eu mergeam cu caprele pe acolo. Când eram mică, tata povestea că unde locuim noi și toți vecinii noștri, el mergea cu gâștele. Observați evoluția, progresul, promovarea. De la gâște, la capre, iar de la capre, la mall. Copiii mei ies la mall, unul la Starbucks, altul la carusel sau Happy Color.

Mă consolez cu blogul. Mă ajută să respir, să trăiesc, să-mi suport ratarea. În unele zile trăiesc ratarea fără nici un strop de durere. Nu simt că am pierdut nimic. În alte zile, ei bine, mă așez covrig în pat și-mi plâng de milă. Nu mult, cineva trebuie să mă strige de undeva. Mama! Mama! Mama!

Dunia! Dunia! Dunia! Mă ridic. Acționez. Funcționez. Jumătate din viață e dusă. Încerc un plan pentru cealaltă jumătate.

Să râdem înainte de toate.

Mă topesc. Nu mă plâng. Constat. Există o mică posibilitate să fi tâmpit de la căldură. Visele m-au reîntors la anii din facultate. Trei nopți la rând am purtat conversații cu fete pe care nu le-am mai văzut de ani. Nu mă mir. Nu mai caut să înțeleg de ce mi-a fugit mintea. Mă ridic din pat fără nici un fel de interes.

Aerul condiționat nu funcționează. Are legătură cu ușile apartamentului pe care le așteptăm din martie. Ieri mi-am pus un costum de baie din două bucăți. Un model de costum de baie purtat în facultate când umblam cu fetele pe care nu le-am mai văzut de ani. În facultate purtam cu mândrie un abdomen plat. Azi port iritată un abdomen rupt în două, rupt și cu aspect de coajă de portocală. Mă indispune aspectul de coajă de portocală. O să arunc toate costumele de baie din două bucăți.

De când mă știu, vara a însemnat întotdeauna timp petrecut în malul apei. M-am născut la Severin. Ce să faci într-un oraș de provincie cu trei luni de vacanță? Stai în malul Dunării și aștepți apusul. Dunărea se liniștește. Soarele coboară. E frumos și trist. La 20 de ani am fost martoră la spectacolul dat de apus. La 40 de ani apun și mă simt tristă. E frumos, dar trist.

M-am întrebat dacă regret anii aceia. Mateiu pedala azi în fața mea, iar eu mă chestionam. Regret? Regret vremea din facultate când purtam cu mândrie un abdomen plat și petreceam cu fetele pe care nu le-am mai văzut de ani? Nu știu să-mi răspund. Mi-e dor de anii de facultate, dar nu m-aș întoarce în nici un fel.

Am băgat doi cocoșei la cuptor. Am cumpărat un buchet de flori. Am citit câteva pagini din Jurnalul lui Kafka. La Praga am revizitat muzeul Kafka. Prima dată i-am trecut pragul în urmă cu 15 ani. Mara creștea în mine. Abdomenul plat se rotunjea. Mușchii se rupeau. În 18 iunie am trecut din nou pragul muzeului. Mara m-a ținut de mână. În muzeu se află un telefon, linie directă cu Gregor Samsa. Am ridicat receptorul. Firește, nimic! Ne-am amuzat. I-am redat Marei începutul din Metamorfoza.

Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni transformat într-o gânganie înspăimântătoare.

Toată lumea cunoaște începutul povestirii lui Kafka. Am introdus-o și pe Mara în toată lumea. Cu fiecare zi care trece dau mai departe tot ce prețuiesc și respect. Mă micșorez în importanță cum scădea soarele în Dunăre la Severin. E frumos, dar trist.

Mateiu doarme. O să mă așez pe canapea și o să privesc tavanul pentru câteva minute. Aștept să coboare soarele.

Azi, mâine, poimâine sfârșesc cartea lui Mircea Mihăieș, Istoria lui Corto Maltese – pirat, anarhist și visător. De când am început-o, deschid ferestre și uși fantasticului. Furată de lectură, primele 50 de pagini le-am devorat, m-am lăsat mușcată de bizar.

În aeroport la Munchen, în timp ce Mara proba un tricou, mi-au picat ochii pe o șapcă de lână model de căpitan. Am zâmbit. La Rostock am fost atacați de pescăruși, iar pe feribot, în timp ce-l supravegheam pe Mateiu la locul de joacă, Corto Maltese însuși a trecut pe lângă mine.

Mi-am luat ochii de la copil și am privit în urma bărbatului lungan, cu șapcă de marinar și geacă de piele. Asemănarea izbitoare cu desenele lui Hugo Pratt mi-a smuls din nou un zâmbet. Mintea a legat și a înlănțuit informații și imagini. Înțeleg. Mintea a selectat anumite informații și imagini. Înțeleg și asta. Dar asemănarea izbitoare cu Corto Maltese?! Mintea mea n-ar fi putut să facă asta.

La un moment dat am ieșit pe punte. Scrutam orizontul pentru a zări Danemarca. În stânga mea s-a ivit din nou Corto Maltese. Trăgea dintr-o țigară. L-am privit insistent, fără rușine. M-a privit insinuat cu colțul ochiului. Am revenit la interior. M-am așezat. Am reluat lectura. Am încercat.

Ce faci când ți se întâmplă izbiri de realitate cu fantastic? N-am încercat să găsesc nici o explicație. Nu m-am mirat. N-am năpustit peste Corto Maltese de pe feribotul de la ora 11:15 ca să-i arăt cartea și poze cu Corto Maltese, personajul lui Hugo Pratt.

Mi-au fugit gândurile la un bun prieten care sfidează de când ne cunoaștem regulile societății. Refuză angajarea. Refuză stabilitatea unei familii. Este el oare un Corto Maltese? Și pot eu, ca prietenă, să-i apreciez curajul, nebunia, romantismul, spiritul de aventură? Cuprind cu mintea un asemenea comportament. S-ar putea să-l și invidiez un pic. Dar știu cum se raportează ceilalți la el. Mama copilului lui e înspăimântată. Dacă seamănă copilul cu el? Cunoștințelor comune le provoacă neliniște. N-au unde să-l încadreze și asta îi sperie la fel de tare ca pe mama copilului lui.

Constat că cel mai bine suportăm delegarea. Altcineva să fie răspunzător chiar și de propriul nostru destin. Corto Maltese pare că a fost stăpân în viața lui. Cel puțin din ce am citit în cartea lui Mircea Mihăieș. Benzile desenate cu Corto Maltese nu le-am răsfoit niciodată, dar acum mă bate un gând. Asta încearcă și prietenul meu, să fie stăpân pe viață și în viața lui.

… deși ești cu buzunarele goale, știi că ai în buzunar harta unei comori ascunse.

Deși nu-i împart stilul de viață, îi înțeleg credința nejustificată în harta comorii ascunse din buzunar. În viața mea secretă n-am renunțat o clipă la spiritul aventurier.

În aceste zile mă declar îndrăgostită de Corto Maltese. Și totul a pornit de la o carte.