Am avut azi o întâlnire la școala Marei cu profesorii de română, matematică și germană. Fiind în clasa a VII-a, a dat teste la materiile menționate într-o redare fidelă a testelor naționale. Am profitat de smiorcăielile ei referitoare la stres și l-am adus în discuție pe Robert Sapolsky. Stresul provocat de teste este unul pozitiv. O pregătește pentru ceea ce o să urmeze anul viitor.

Eu însă am fost luată pe nepregătite. Mara studiază la Montessori, școală privată. Firește, o cu totul altă mâncare de pește pentru societatea și sistemul educațional românesc. M-am obișnuit cu mediul altfel prin facturi lunare.

După vacanța de primăvara, Mara s-a mutat în sediul nou. În prezent, Montessori însoțește copiii până la liceu. Înainte să intru în curte am inspirat un aer impregnat de miros de tei. Am urcat scările exterioare. Am trecut pragul. Ochii mi s-au oprit în balustrada albă și decupată a scărilor interioare. Senzația de ordine și curățenie m-a fermecat. După discuții, directoarea instituției, ne-a permis un scurt tur al clădirii. Respect. Acesta este cuvântul care cuprinde tot ceea ce înseamnă un elev la Montessori. Respect pentru elev ca persoană, respect pentru nevoile elevului, respect pentru mintea și trupul elevului, respect pentru eforturile financiare ale părinților.

Nu pledez pentru învățământul privat. Învățământului de stat îi datorez întâlnirile năucitoare cu Ilie Gyurcsik, Adriana Babeți, Gabriela Glăvan, Cornel Ungureanu, Pompiliu Crăciunescu, Ciprian Vălcan. Din nefericire pentru cetățenii români, fiecare profesor numit de mine reprezintă o excepție și nu regula. Toți acești excepționali profesori au suferit și suferă din cauza condițiilor din instituții. Profesorii mei s-au descurcat. Se descurcă. Condițiile s-au îmbunătățit pe alocuri. La Montessori pe alocuri mai au loc derapaje. Montessori ca întreg prilejuiește, întreține și susține scânteia fiecărui elev. Știți că fiecare copil poartă în interiorul lui o scânteie ucisă prea des de pretențiile nejustificate ale părinților? Montessori construiește un pod între nevoile elevului și pretențiile părintești.

Contrat unor atitudini care nu alcătuiesc neapărat o majoritate, n-am emis niciodată pretenții de la școală doar pentru că o plătim. Apucătura asta o puteți citi cu cheia mentalității românești sau cu cheia aristocratului închipuit. De aceea m-a luat pe nepregătite azi. M-au încântat condițiile și povața unui profesor: Vacanța e pentru joacă.

Să fie joacă, să fie vacanță!

Să fie, să fie, să fie Montessori!

Ies rar din casă. Fiecare ieșire din lumea construită în interiorul unui apartament amenajat cu exces de cărți îmi confirmă acest adevăr. Ar trebui să practic zilnic o plimbare. Mi-am promis deseori că o să înfăptuiesc. Nu se întâmplă. Mi-e ciudă pe mine.

Azi, la semafor, am trăit două experiențe. Prima experiență o să vă provoace râsul, a doua groaza. La al doilea semafor era să dea mașina peste mine. M-a salvat un șofer care a claxonat. Eu m-am oprit, mașina a trecut în viteză pe lângă mine. I-am mulțumit șoferului așezându-mi palma pe piept și mi-am continuat drumul. Eram o mamă în întârziere la grădiniță, probabil de aceea nu m-a călcat mașina.

La primul semafor doi bărbați au ignorat martorii fără voie din jurul lor. Așteptam cu toții verdele când unul dintre bărbați s-a confesat:
Iar ne-am certat. Așa se întâmplă după fiecare team building. E nebună! Își imaginează numai orgii. A urmat o pauză. Cel de-al doilea bărbat nu a comentat, nu a pus nici o întrebare. A continuat primul bărbat. Bine, eu am încercat să organizez un sex în grup, dar nu am reușit. Deja picioarele ne purtau pe zebră. Mi-am continuat drumul și m-am întrebat: De ce a numit-o nebună pe soție?

Imediat am început să gândesc acest text. Începutul nu aveam cum să știu că va fi despre norocul meu de a fi în viață. Am zâmbit, probabil absent, tot drumul până la Modex unde m-am întâlnit cu o prietenă.

Am pentru femei, dar și pentru bărbați, o recomandare. La fiecare team building la care participă partenerul/partenera plănuiți-vă o ieșire care să presupună prieteni, parfum, neapărat alcool. Nu păziți. Nu sunați. Nu tânjiți. Dacă aveți copii mici în grijă și nu puteți să vă organizați ieșirea la aceeași dată, atunci week-end-ul imediat următor. Nu puneți întrebări. Așteptați să fiți întrebat.
Ce ai făcut?
Cu câteva diferențe, ce ai făcut și tu.

Frica de necunoscut ne ține în viață, dar ne ține și la respect. Team building-urile, delegațiile, misiunile justifică și motivează plecările de acasă, dar nu justifică și motivează prostia. Nu fiți proști! Nu permiteți partenerilor să se distreze, iar apoi să se reîntoarcă la confortul casei ca regi unși de dumnezeu.

Viața e scurtă. Vă scriu din norocul chior al zilei care mi-ar fi putut fi ultima pe acest pământ. Deșteptați-vă!

Foto: Bogdan Mosorescu

Majoritatea a căzut de acord. Psihologii au confirmat. Primii 5 ani ai copilului au o deosebită importanță. Poți toată viața să te bizui pe fundație.

Dimineață selectam hainele, albituri, colorate, mătase. Printre lenjerie, întors de bluze și doza de detergent, primii 5 ai din viața copilului i-am suprapus peste începutul anilor 20.
La 20 de ani m-am confundat cu o buruiană. Am crescut cum s-a nimerit. Norocul a ținut locul ploii. Ghinionul a luat locul erbicidului. Am avut noroc. Am avut ghinion. N-am avut un plan. Deplâng, de la cei 40 de ani împliniți, lipsa unui plan. Știu acum și sunt recunoscătoare că balanța s-a înclinat cu circumstanțe favorabile.

Povestind cu diverse persoane, cele mai multe femei, mi-a atras atenția vârsta de 20. Vârsta conține germenii distrugerii sau ai excelenței. Mai mult ca niciodată, la vârsta de 20 de ani ai nevoie de modele grandioase. Modelele te ghidează până se fixează gustul fiecăruia. Contrar părerii Marei mele, gusturile se discută și sunt schimbătoare. Gusturile variază în funcție de punctul de referință. Dacă vă interesează să aflați mai multe despre punctele de referință, vă recomand cartea lui Daniel Kahneman, Gândire rapidă, gândire lentă.

La 25 de ani cortexul s-a dezvoltat. Ca la periuța de dinți a Marei, s-a efectuat o tură întreagă, cercul s-a închis. Ar trebui să primim și la 25 de ani un test APGAR. Mușchi, ritm cardiac, grimasă, aspect, , respirație s-ar putea citi ca autenticitate, perspicacitate, gândire, aspect și rațiune. De la 1 la 5 am da o notă separată fiecărei categorii. La final, o notă generală. S-ar îmbunătăți considerabil viața tinerilor.

Pentru mine încerc să efectuez o reducere a pagubelor efectuate de alegeri neinspirate, ghinion și riscuri neasumate. Stau atât de comod în viața mea și aproape orice schimbare mă dezgustă și mă înfricoșează. Mi-ar plăcea să efectuez teste cu persoane de 40 de ani. Ce îți mai dorești la 40 de ani? Cum te eliberezi de sentimentul de posesie? Mai poți la 40 de ani să atingi excelența?

Merge mașina de spălat. Mateiu o să intre pe ușă dintr-un moment în altul. O să-mi întrerupt textul despre excelență. Am întrerupt chiar procesul de excelență cu ani în urmă. Mă gândesc deseori cei 20 de ani ai mei. Zâmbesc. Sentimente plăcute și neplăcute mă cuprind din toate părțile. S-ar putea să-mi urce tensiunea de la intensitatea emoțiilor sau de la cele 2 cafele sorbite. Nu știu, dar mă scutur de amintiri și-mi reiau activitățile zilnice.

Este confortabil și liniște la 40.

Foto: Lorena Dumitrașcu

Ați întâlnit vreodată gânduri de mamă sau de gospodină transformate într-o capodoperă, într-un Munte vrăjit sau într-un Orlando?
Mă ridic în fiecare dimineața din pat ca orice alt autor din lumea mare. Primii pași aș jura că sunt identici. Cu toții luăm drumul spre baie. Ce se întâmplă apoi? La mine se aude mama. Fiecare ureche răspunde unui glas.
Mama!
Mama!
Mă spăl pe dinți și mă privesc în oglindă. Mi-e gândul doar la ceai, la canapea, la Jurnalul lui Kafka. Am ajuns la Caietul al VIII-lea. Trece o oră între gând și faptă. Lectura ridică o barieră. Suspendarea gândurilor despre detergenți, supermarket și treburi casnice mă încurajează să-mi suport viața.

Îmi suport viața cu grație. O găsesc adeseori plăcută, amuzantă, privilegiată. În unele minute, alteori ore, zile mai rar, mă doboară inutilitatea. Stau inutilă pe canapea. Sorb ceai. Citesc Jurnalul lui Kafka. N-am visat niciodată să salvez lumea. N-am visat niciodată să schimb destine. Am crescut cu lipsuri, iar aceste lipsuri mi-au modelat visele. Dacă e să fiu corectă, mamanu mi-a modelat visele. Mereu i-am reproșat atitudinea supusă, nepretențioasă. Parcă-l aud în urechea distinsă pe personajul lui Dickens, Uriah Heep: Be humble, be humble!

M-am împotrivit prin însușire inconștientă. Am rămas refractară în teorie. Gura a rostit adevăruri inconfortabile, dar ce am înfăptuit? Visul l-am retezat. Un vis fără cap, un vis blocat în nevoi primare, un vis al lui mamanu de a sta iarna la căldură și vara la răcoare. M-am așezat comod în viața mea, iar eu în tot acest timp am crezut că am timp pentru excelență.

Amuzant, ușor trist, suportabil. E călduță viața mea, e acel moment al zilei când soarele pătrunde blând pe fereastră. Spectacolul de umbre și lumini te fascinează. E o promisiune acolo, o speranță, dar și o moarte.
De-a lungul anilor am ucis variații de a fi și am devenit cine s-a nimerit prin noroc și ghinion. Prea puțin am avut controlul propriei vieți.

La 20 de ani am avut un anturaj. Acel anturaj a dat și a schimbat viața. În prezent cred că am un control doar asupra felului cum gândesc. În gândire s-ar putea să ating excelența. Cum? În primul rând pentru că râd des și din tot sufletul.

Umorul e salvarea mea.

Foto: Simona Nutu

Poartă riduri este.
Proiect.
Îndemn.
Speranță.
Demnitate.
Privilegiu.
Poveste.

Poartă riduri este o poveste. Azi i-am mai adăugat o pagină. Încă o femeie a acceptat să îmbogățească acest palmares. Se numește Ileana. Vă gândiți la Cosânzeana? Asociați cu Ileana din Noaptea de sânziene? Ileana din #poartariduri aparține clasei optimiștilor. În viața de zi cu zi este parteneră, mamă, prietenă, polițistă, cofetar închipuit.

Priveam azi către Ileana și Simona. Ileana cu zâmbetul pe buze. Simona țac-țac cu aparatul. Am recapitulat obiectivele proiectului: acceptarea vârstei, familiarizarea cu oxidarea, iubirea de sine, autenticitatea. Pentru prima dată mi-a trecut prin cap că această poveste nu e tocmai clară. Am primit suficiente reproșuri și atacuri legate de muzele proiectului. Așa le numesc. Asta sunt. Că una și alta au intervenții. Că nu sunt toate naturale. Stop!

Natural? Naturalețe? Să ne amintim de naștere. Capul alungit, vernixul și lanugo necesită efort și răbdare din parte părinților. Să ne amintim de adolescență. Coșurile, pilozitatea și sudoarea solicită ajutor și ce se întâmplă? Intervenim asupra corpului. Intervenim asupra corpului de la capul alungit încoace. Nu mi-e clar exact ce înseamnă natural pentru unele dintre noi în acest context.

Povestea s-ar putea să nu fie coerentă. Natural înseamnă nici o intervenție asupra corpului? Dar cum e posibil?! Amintiți-vă! Vernix, coșuri, păr vopsit, defilare pe tocuri, găuri în urechi. Natural înseamnă lipsa operațiilor estetice, injecții de botox și colagen. V-am prins! Natural înseamnă fără intervenție umană. Vreți să spuneți naturalețe, adică lipsă de artificialitate, comportare firească, atitudine naturală. Operațiile estetice și injecțiile de botox uniformizează trupul, de acord, dar pune semnul egalității între aspect și caracter. Buzele naturale nu confirmă un caracter demn. Buzele cu aspect de maimuță nu confirmă un caracter detestabil.

Povestea #poartariduri ar putea fi foarte bine despre apă și săpun, despre igiena elementară, despre o greutate corporală adecvată. Toate parfumurile din lume, Chanel, Goutal folosit de mine, nu depășesc în atracție și seducție apa și săpunul. Curățenia semnifică facerea unei persoane. Sofisticarea împrăștie discret parfum, un parfum simțit prin apropiere, prin intimitate.

Refuz uniformizarea în frumusețe. Refuz măcelărirea în numele frumuseții. Aici includ buzele augmentate, chipurile statuare, viața însăși primejduită de operații aberante. Doamnelor, asta este psihoză ca la carte, adică așa am citit eu în cărți, nu pun un diagnostic.

Medicina ne permite în prezent să trișăm moartea. E o iluzie. Moartea învinge întotdeauna. Colegul meu de bancă a suferit AVC la 40 de ani. Doamna cu florile, Anca Lupu, nici măcar nu s-a știut jucătoare. N-a mutat. A pierdut pur simplu.

Îngrijiți-vă! Spălați-vă! Mâncați pentru voi nu pentru cei lipsiți de hrană în Africa. Utilizați botox cu măsură. Consultați doctorul. Citiți. Ieșiți la teatru. Creșteți necontenit spiritul.

Fiți femei frumoase nu femei statui.

De-a lungul anilor s-au adunat critici legate de scrisul meu pe blog. N-am fost niciodată dispusă să le dau atenție, de aceea am reușit să merg înainte.

N-ai talent. Ești proastă. Ești curvă.

Lipsa talentului, prostia și curvia au fost stoarse de sens propriu. Mi s-a evaluat blogul. Mi s-a scos fișa matricolă. Mi s-au numărat bărbații din așternut. Notez cu ironie.
La sens figurat, capacitatea creatoare are loc în subteran, dau în gropi și sunt josnică. Notez cu tristețe.
Literal ați înțeles ce înseamnă lipsa talentului, prostia și curvia.

Firește, în paralel, m-am întărit cu aprecierile.

Talent. Inteligență. Rafinament.

N-am petrecut timp cu detractorii. N-am petrecut timp cu admiratorii. I-am preferat pe ultimii cât să le mulțumesc frumos. Ambele categorii reprezintă capcane pentru sine. Când suportam atacuri violente, cuvintele rănesc și ucid, mă chestionam: Ce să fac acum, să nu mai scriu pentru că CINEVA mă anulează? Când mi aduceau laude, cuvintele întăresc și desfată, mă gândeam la profesorul Ilie Gyurcsik. Să mă dezvolt, să mai urc o treaptă spre cer, să privesc cu bunăvoință, să fiu, să râd, să încerc să înțeleg.

Dacă aș fi renunțat la blog, acum la 40 de ani ce aș mai fi avut? Cine aș fi fost? Când Mara și Mateiu vor pleca de acasă, ce companie o să-mi fiu? Mă îngrozește ideea de a rămâne fără un rost după ce zilele mele nu or să mai însemne drumuri la școală, gătit, spălat, dereticat, supravegheat, alergat la doctori, activități cu copiii. Cine sunt eu fără copiii mei? Să se întrebe toți părinții. Să pună mâna să-și creeze o viață pe lângă copii altfel le creștem aripi ca să le legăm prin șantaj emoțional la bătrânețe. Nu dai un telefon mamei tale care te-a crescut! Cât am suferit cu tine în cele 3 zile de spitalizare de la Țurcanu! Of! Of! Of!

Am continuat blogul cu aprecieri și critici laolaltă. N-am aplecat urechea și am ajuns în punctul în care reprezint și manifest blogul.

Eu sunt Dunia. Citiți-mă sau nu mă citiți. Eu scriu. Voi alegeți.

Foto: Lorena Dumitrașcu

Duminică dimineață, într-o scurtă călătorie la Budapesta, o fugă de două zile, am deschis cartea lui Salman Rushdie, Cuțitul, Reflecții în urma unei tentative de asasinat. Mâine, la Cărturești, pe Mercy, o să aibă loc un dialog între Dana Crăciun și Gabriela Glăvan pornind de la acest volum. Mi-am propus să citesc câteva pagini. Nu-mi place să merg la asemenea întâlniri fără să citesc. De aceea particip rar la lansări de cărți. Până mâine la ora 18, ora evenimentului, o să sfârșesc cartea.

Am citit fără să respir, acaparată și năucită de propriile asocieri ale minții mele. Mi-am apreciat din nou ateismul ca atitudine în viață. Îmi este greu să înțeleg extremiștii. La fel de greu mi-a fost să pricep geometria și trigonometria. De aceea am abandonat. Aș putea să revin asupra matematicilor din curiozitate, dar n-aș putea să mă aplec asupra fundamentalismului.

Adevărat, am crescut într-o familie laică. Părinții nu s-au dus la biserică, dar au respectat, în baza educației primite, învățăturile ortodoxismului. Le-am respectat și eu până m-am lămurit, iar lămuritoare au fost relațiile de prietenie cu persoane din alte religii. În câțiva ani mi-a intrat în cap interpretarea. Religia înseamnă interpretare. Biblia înseamnă interpretare. Interpretarea provoacă discordie. În repetate rânduri m-am confruntat cu un soi de judecată discriminatorie. E firesc ca un ortodox să mintă, să înșele, să fure, să ucidă. Tânără și fără experiență, am apărat o perioadă ortodoxismul. Mi-e clar acum că apăram un fel în care am fost crescută. Neînțelegerile provocate de religie, învierea, duminica sau sâmbăta e zi de odihnă, aprinderea lumânărilor, îmbrăcămintea, m-au ajutat să trag o concluzie. Am inferat. Pentru mine baptiștii, adventiștii, catolicii, penticostalii, faptele lor particulare mi-au creat o părere generală despre religie. Greșit, firește! M-am scuturat de tot ce înseamnă și vrea să însemne religia.

Contează să fii o persoană care se străduiește să aleagă corect. Binele și răul alternează în viață. Nu ne definesc neapărat ca-n povești. Ne dau o direcție sau o credință după unii. Să crezi că putem mai mult, că suntem mai mult.

M-a năucit această carte. Abia aștept întâlnirea de mâine.

Abia aștept să vă văd.

Este perioada din an cu o semnificație deosebit de importantă pentru credincioși. Le învie dumnezeul. A înviat acum câteva săptămâni pentru catolici. Mâine seară învie la ortodocși. Învierea pentru mine a adus o certitudine. Școlile n-ar trebui să predea o religie anume, ci istoria religiilor. La copii să ajungă des și constant informații despre binele comun, despre cum anume să ne ajutăm reciproc în ciuda diferențelor de mentalitate și cultură.

Mâine dimineață o să ne îndreptăm spre Budapesta, Făt Frumos, Mateiu și cu mine. Lăsăm în urmă tradiția și obiceiurile. Eu am renunțat cu ani în urmă să-i dau sens lumii pornind de la un dumnezeu care leagă și dezleagă. Nu e ușor. În primul rând rămâi fără o poveste de care să te legi de lumea întreagă. Nu poți să rescrii povestea sau să trăiești fără una.

La început a lipsit coerența. Cum mergi înainte dacă n-ai nici o explicație de unde vii? Așa m-am apropiat de cărțile de istorie. M-am hrănit cu informații și m-am ținut tare în fața poveștilor. M-au interesat dezvoltarea oamenilor, comportamentul acestora și puterea lor creativă.

Oamenii au capacitatea să încânte și să dezamăgească. Binele și răul au apărut ca descriere a ceea ce zace în noi. Nu e bine în lume. Nu e rău în lume. Noi le-am adus prin fapte, iar faptele au oscilat în funcție de mărimea capului. Capetele mai mici, creierul mai mare ne-au pricopsit cu conceptele de bine și de rău. Le-am proiectat în afara noastră.

Mi-e greu să-mi imaginez o lume fără lanțurile religiei. Cu părere de rău, mulți dintre noi au nevoie de povestea nașterii și învierii. Să-ți vezi 80 de ai de treaba ta devine obositor. În fiecare zi din viața ta să-i dai un sens vieții? Fără un plan al unei puteri nemăsurate? Obositor, neliniștitor, înfricoșător, șocant.

Poveștile ne calmează, ne adorm în fiecare seară. Mergem la culcare liniștiți. Cineva are grijă de noi. Ne mai ceartă. Ne mai pedepsește. Dar nu suntem singuri.

Singuri respirăm și singuri murim. În timpul vieții construim o familie în jurul nostru. Pentru mine e suficient să-mi suport viața și să o înfrumusețez.

Cu aceste gânduri vă urez zile introspective. Învățați-vă să vă complimentați, apoi să vă criticați pentru a vă ierta, iar la final să vă recompensați. Trăiți înfrumusețând. Muriți cu părere de rău. La revedere tot ceea ce știți! Cum să nu fie sfâșietor?!

Foto: Lorena Dumitrașcu

Duminică seară am ieșit în oraș. Am acceptat invitația Biancăi Granieri de a celebra nașterea, o naștere, firește, a ei. Nu comentez despre vârstă. Cine mai ține socoteala anilor după 35 de ani? Începem să numărăm vise, amintiri, întâmplări, senzații, momente. Toate astea nu au ani. Alcătuiesc un tabel periodic personal al unei persoane. Ce număr atomic are exaltarea respirației tăiate în Portofino? Care e masa atomică a unui apus în Zanzibar? Ce număr atomic are o noapte fierbinte în Lisabona? Continuați.

Bianca Granieri nu este legată de o vârstă, ci de o provocare intenționată a realității. Tocmai de aceea discuțiile purtate în cele câteva ore petrecute pe barcă, pe malul Begăi, au desfăcut legături închise în minte. Au revenit în centrul atenției. Mi-am amintit de o doamnă din copilăria mea, o femeie blondă care a refuzat uniformizarea și anonimatul într-un oraș cotropit de adevărurile incontestabile ale religiei. Doamna a trăit fiind. Știți ce înseamnă asta la Schela, un cartier pe hârtie și sat în mentalitate de la Severin? Înseamnă dat de coate, râsete, batjocură, devalorizare, minimalizare. Îmi amintesc părul ei blond pieptănat în sus a la Brigitte Bardot, un machiaj strident și hainele bătătoare la ochi prin lipsa kaki-ului din perioada comunistă. A fost o femeie curajoasă. Să trăiești după capul tău în unele locuri și în unele timpuri este același lucru cu a merge să lupți pe front doar ca să oprești un glonț.

La Timișoara putem să țesem o iluzie a libertății. Te înconjori de câteva persoane, te îndepărtezi rar de centru și călătorești des. Ajungi să crezi că trăiești în Europa. Duminică am râs, am sorbit margarita și am admirat femei într-o Europă liberă, populată de femei sclipitoare.

Femeile astea reprezintă o adevărată putere, energia lor ar putea face o diferență în orașul ăsta. Din păcate funcționăm în grupuri intangibile. În fiecare an, Bianca reușește o alăturare. Stau femeile pe același loc. Oamenii de știință au descoperit cum să rupă un nucleu în două, dar nu-i văd capabili să le vină de hac femeilor. Aceasta este o glumă. Râdem înainte de toate.

Duminică m-am simțit extraordinar. Am uitat să mă simt bine fără să verific telefonul, fără să stau cu gândul la copii. Revin pe drumul bun, iar începutul a fost cu sentimente calde, discuții despre artă, oameni bogați, îmbrățișări și un apus de soare.

Noroc, Bianca Granieri!