Au trecut zile, au trecut luni, au trecut, iar eu nu am mai scris nimic despre lumea Marei. Mara mea are într-adevăr lumea ei, căci am grijă ca lumea mea să nu bruieze lumea ei, o las, cât îmi permit nervii, cât îmi permite educația, să descopere lumea de una singură. O îndrum când cere ajutorul și mă abțin uneori foarte greu, căci tendința adulților asta este, să spună copiilor ce să vadă, ce să gândească, ce să simtă despre lumea înconjurătoare, să nu fiu adult, ci om în fața ei.
A fi om în fața copiilor este un act de nemăsurat curaj și noblețe, iar eu scapăt cu noblețea, căci am o gură foarte mare și uneori o minte foarte simplă.
Revenind la Mara, la lumea ei, a desenat zilele trecute cu plastilină pe pereți steluțe. Am întrebat-o de ce a făcut asta, știind că nu are permisiunea, iar comportamentul urât se pedepsește.
Mi-a răspuns cu capul înclinat și zâmbind:
Dar am desenat pentru tine, mama, pentru tine.
Iar în altă zi, mergând cu mașina și ascultând muzică la radio, Mara mi-a atras atenția că a auzit dragoste.
– Mama, ai auzit, a spus dragoste.
– Da, mama, da, a spus. Dar ce înseamnă dragoste?
– Păi dragoste înseamnă să iubești mamele.
Am zâmbit potolit, am zâmbit amuzată.
Să țin minte să-i amintesc peste 10 ani ce înseamnă dragostea.
About: Dunia
Recent Posts by Dunia
Marele Gatsby
Am citit acum câțiva ani Marele Gatsby al lui Fitzgerald. Azi, acum, răsfoiesc paginile cărții și încerc să găsesc un pasaj care mi-a rămas foarte clar în amintire. La pagina 40, ediția cărții mele, începe petrecerea de la apartamentul închiriat de Tom Buchanan. Din toată cartea, eu am păstrat în amintire beția aceea. Detalii despre căldura verii, despre câine, alcool și mobilier.
La finalul cărții eram foarte sigură că am lecturat un roman nu pe gustul meu. Nu-mi schimb azi părerea, dar între timp, am luat mai mult aminte de acei ani. Am citit mai multă literatură americană, iar cu Kerouac s-a produs o schimbare.
De la Kerouac nu am mai citit literatura acelor ani cu pretenții, ci cu afecțiune. Nici azi nu înțeleg foarte bine acel stil de viață, dar îl accept, accept mai ales dorul de ducă și individualitatea.
Revenind la Gatsby, am văzut filmul imediat ce a apărut, poate e singurul film pe care l-am așteptat.
Mi-a plăcut, mi-a plăcut filmul în detrimentul cărții. Observ acum că a declanșat o oarecare isterie în rândul duduilor. Oare ce anume s-a apreciat? Visul? Iluzia? Tragedia? Iubirea?
Înclin foarte mult să cred, bazându-mă doar pe intuiție, așadar, oricine mă poate nu contrazice în afirmație, ci desființa cu argumente, că acest film le-a plăcut într-o notă de confirmare și consolidare a supremei iubiri.
Au mers duduile la film și au trăit în orele derulării filmului o iubire la care au visat sub pătură în adolescență. În adolescență adormeau cu gândul la iubire, în prezent s-au trezit cu gândul la iubire.
Au fremătat și suspinat în sală, poate au uitat chiar să-și mănânce popcornul, iar când lumina a izbucnit în sală, fiecare a clipit mulțumită că se întoarce acasă în relația ei plină de confort.
Nu mă exclud de obicei când fac afirmații despre sexul feminin, uneori suntem doar femei, indiferent de educație și personalitate, dar acum un oarecare sentiment de nedreptate îmi permite să rămân în margine și doar să le observ pe aceste extaziate care și-au falsificat câteva ore de realitate sperând cu gândul la marea iubire, dar trăind o iubire confortabilă.
Aproape nimic nu e confortabil în iubire. Aproape nu-mi înțeleg iritarea și ce anume le reproșez, dar simt deviată experiența pe care a adus-o cartea lui Fitzgerald. Cum fiecare a avut o anumită simțire după vizionare, și cum tocmai simțirea e cea mai importantă, eu totuși mă întreb dacă ele s-au întrebat cât de adevărate sunt simțirile lor și dacă se pot încrede în ele?
Sau s-au întors pur și simplu în relația lor ușor mofluze, dar mulțumite de confortul sentimental?
Cartea are mai multe planuri și îmi pare rău că planurile s-au pierdut în vise de gâște, poate asta mă irită cel mai tare.
Eșecul unui om constituie o experiență, eșecul lui Gatsby constituie eșecul fiecăruia dintre noi în fața iubirii, și fiecare dintre noi trăiește în eșec ignorându-l.
Iubirea aparține oamenilor, dar iubirea nu se vinde oamenilor.
Curs de filozofie povestită XI
Fără un soare suveran pe cer, mă gândii că un nou curs de filozofie povestită va fi foarte bine primit.
Finalul ultimului curs amintea de filozoful empirist Locke.
Azi ne distrăm cu Locke, iar eu îl plac foarte mult, deși nu i-am citit nici o lucrare. Cea mai importantă lucrare a lui este O încercare cu privire la rațiunea omenească.
Locke a trăit între anii 1632-1704. În tot acești ani a încercat să-și răspundă la unele întrebări, doar asta fac filozofii.
De unde își iau oamenii gândurile și reprezentările?
Putem să avem încredere în ceea ce spun simțurile noastre?
Locke era de părere că toate gândurile și reprezentările noastre sunt un reflex a ceea ce am văzut sau auzit. Înainte ca noi să fi simțit ceva, conștiința noastră este asemenea unei tabula rasa – unei table pe care nu se scrie nimic.
Locke compară conștiința cu o cameră nemobilată. Se ivesc senzațiile, vedem lumea, o mirosim, o gustăm, simțim și auzim, astfel iau naștere ideile simple senzoriale.
Și în conștiință se petrece ceva. Ideile simple vor fi prelucrate prin meditație, reflecție, credință și îndoială. Așa se nasc ideile reflexive.
Locke face diferența între senzație și reflecție.
Conștiința nu e un receptor pasiv. Ea ordonează și prelucrează toate impresiile senzoriale care o asaltează.
Locke subliniază că prin simțuri noi preluăm numai simple impresii.
Exemplul mărului.
Mănânci un măr, simți întregul măr într-o unică impresie simplă. În realitate preiei o serie de impresii simple, că e vorba de ceva verde. care miroase proaspăt, e zemos și are gust acrișor.
Abia după ce ai mâncat mai multe mere, te gândești că ai mâncat un măr.
Tot materialul cunoașterii lumii noi îl datorăm aparatului nostru senzorial. O cunoaștere care nu se lasă redusă la simple impresii prin simțuri este o falsă cunoaștere și trebuie respinsă.
Urmează a doua întrebare.
Este lumea cu adevărat așa cum o simțim noi?
Locke făcea deosebirea între calități senzoriale primare și cele secundare. Prin calități primare înțelegem: greutate, formă, mișcare și numărul lucrurilor.
Mai sunt senzații și cu privire la alte însușiri ale lucrurilor, ceva e dulce sau acru, verde sau roșu, cald sau rece. Locke le numește secundare, iar acestea nu redau însușiri reale, ci ele reprezintă doar influența însușirilor exterioare asupra simțurilor noastre.
Însușirile secundare diferă de la animal la animal, de la om la om.
Locke susține că e în firea rațiunii omenești să afirme existența lui Dumnezeu.
Cunoașterea lui Dumnezeu provine din rațiunea omenească.
Locke a apărat libertatea de opinie și toleranța. A preconizat egalitatea în drepturi a sexelor socotind că poziția subordonată a femeii a fost impusă de bărbați și tocmai de aceea bărbații pot schimba o asemenea postură.
Locke a fost printre primii filozofi care s-a preocupat de problema rolurilor care le revin sexelor în societate. Acest lucru a fost de mare importanță pentru John Stuart Mill.
Tot Locke a propus principiu al separării puterilor. Puterea în stat trebuie divizată în 3 instituții:
– legislativă sau parlamentul
– judiciară sau tribunalele
– executivă sau guvernul
Împărțire pornită de la Montesquieu.
Locke a susținut că legislativul și executivul trebuie separate dacă vrem să împiedicăm tirania.
Cam atât pentru azi, atât e chiar întins, știu. Dar nu avem soare, ne putem încumeta. Și v-am zis că îmi place Locke, nu?
Pe viitor revin cu Hume.
Ultimul zvâc al femeii
E ceva cu mine sau între mine și un drum făcut cu mașina. Întotdeauna o stare de mulțumire intensă se instalează în momentul în care m-am pus la drum.
Mă simt fericită și chiar sunt fericită.
Nu am habar de ce psihicul meu e atât de intim cu un mijloc de transport. Gândindu-mă acum la Freud, la analizele lui, pot face o presupunere. În copilăria mea, cele mai frumoase momente cu familia au început cu un drum, concedii ale părinților pe care le petreceau cu noi în diferite stațiuni ale țării.
E o explicație pertinentă care poate descrie plăcerea mea dintr-un drum cu mașina. Un drum cu mașina, cu condiția să fiu singură, îmi permite foarte mult să mă gândesc la ceilalți, eu în raport cu ceilalți.
Mă judec, mă dojenesc, mă încurajez, iau decizii, mă îmblânzesc, mă încrunt și zâmbesc. Uneori ies de pe partea carosabilă, căci visez cu ochii deschiși. Asta constituie o mare prostie și sunt conștientă, la fel de mare ca aceea de a-mi lua ochii de la drum să mă privesc în oglindă. Nu mă rujez, dar înfiripez un dialog cu proprii ochi.
În ultimul timp mă privește o femeie, iar sufletul meu începe să se ghemuiască ca un câine ud care în sfârșit a găsit un loc uscat.
Cunosc femeia care mă privește, dar nu o recunosc. Eu ieri am întins rușinată un buchet de flori învățătoarei mele. Ieri am plâns pe coridor, deoarece am uitat vocabularul acasă, iar doamna profesoară de română ne pedepsește cu un 4 în catalog. Tot ieri am fost în vizită la prietena mea pentru că a lipsit de la școală fiind răcită și sigur ieri sora mea mi-a făcut cu mâna din tren că a plecat la Timișoara la facultate lăsându-mă cu un copleșitor sentiment de singurătate.
Nu, nu recunosc femeia.
Dar tot ieri, îmi amintesc acum, am stat așezată pe marginea patului când ceva cald m-a determinat să mă ridic. Mi s-a rupt apa, căci ieri, într-o sală cu o lumină puternică, un bărbat un ochi albaștri și păr alb, mi-a pus o bebelușă pe piept.
Ieri s-au întâmplat toate astea, ieri am mers în clasa I primară și ieri am născut o bebelușă, dar tot nu recunosc femeia care mă privește.
Zâmbește ca mine, se încruntă ca mine, chiar își lasă puțin capul într-o parte ca mine. Trântesc oglinda, strâng de volan, accelerez, dar femeia e tot acolo în singurătatea mea fizică. Mă irită ochii aceia înțelegători. Atitudinea ei chiar mă înfurie. Ah! Un zvâc. E ultimul zvâc al femeii. Cu simțirile de copilă, cu un chip de madonă, madonă ca perfecțiune feminină nu mironosiță, femeia oferă ultimul ei spectacol. E perfectă. Femeia la 30 de ani e perfectă, nu schimbă prefixul, ci se desăvârșește. Puternic creatoare, puternic conștientă de sine, femeia câștigă un război care nu a existat niciodată.
Acceptă copila de la interior, acceptă chipul care îi revine de la exterior și pășește victorioasă.
A câștigat fără să știe că a participat la vreun concurs, dar mai ales nu știe ce a câștigat, e un câștig fără obiect, fără scop, doar un câștig al femeii la 30 de ani. La 30 de ani ești femeie și tot ce înseamnă și aduce cu sine femeia.
Elevii de la Ion Vidu și Sabin Păuța
Am traversat aseară Piața Victoriei din Timișoara în niște balerini rigizi care mi-au îngreunat mersul. Cu un spate drept de la disconfortul picioarelor, am intrat la Filarmonică într-un suflu. Am cerut un bilet în timp ce flecăream la telefon și m-am trântit pur și simplu pe un scaun.
Știam că urmează să ascult orchestra colegiului Ion Vidu cu următorul program: Bach, Marcelo, Vivaldi, Șostakovici, Rossini și Păuța. Cel mai mult voiam să ascult Rossini, dar cel mai mult viața te ia prin surprindere. Ziua de ieri mi-a confirmat încă o dată cât de nepăsătoare și ușuratică e fericirea.
Am mers la spectacol fără așteptări și am plecat fericită de la spectacol. Oamenii fac muzică ca să-și confirme că viața e frumoasă, dar acum mă pierd în afirmații personale. Ceea ce doresc este doar să povestesc cele două ore de ieri de la Filarmonică, două ore bezmetice, prima oră pregătind-o pe a doua.
În prima oră am ascultat Bach, Marcelo, Vivaldi și Șostakovici. Elevi cuminți și silitori, cu mari emoții, am observat și a fost vizibil pentru toată lumea, au dat tot ce au putut ei pe scenă. Francesca Moldovan și Ana Molnar Popa la vioară, Gabriela Damian la oboi, Radu Sinitean la fagot și Traian Moldovan la pian.
I-am aplaudat zâmbind și m-au încântat. În această primă oră, orchestra a sedus publicul. Am început să le prind zâmbetele, am început să le simt bucuria. Le priveam fețele fascinată și îmi recuperam oarecum niște amintiri ale mele din liceu. Am stat oarecum față în față cu mine, 16 ani cu 30 de ani și mă simțeam extatică.
După pauză, Rossini m-a încântat, dar nu m-a surprins, m-a surprins până la năucire Sabin Păuța. Aseară l-am descoperit, ignoranța mea e mare în materie de muzică, dar nu neapărat descoperirea în sine m-a năucit, ci distracția care mi-a revenit de pe scenă. Fețe de copii cu zâmbete curate, trăind în muzica lui Păuța cu o frenezie care ajungea până la mine.
Aș fi vrut să le mulțumesc pentru toată bucuria mea de aseară și m-am gândit că un text azi pe blog va fi modul meu de a-i felicita pentru incredibilul lor joc de aseară, căci tot spectacolul a devenit cumva o joacă în care toți caută să atingă buna dispoziție. Nu știu dacă ajunge să citească oricare elev de aseară acest text și nici nu are importanță, mulțumirile mele nu trebuie să ajungă neapărat la ei, ci doar să existe consemnate, ca o recunoaștere, ca o confirmare a fericirii mele de aseară.
Tot de aseară ascult neîncetat Păuța, nu mi s-a întâmplat niciodată să ascult muzică în timp ce scriu, iar acesta este și primul meu text scris cu muzică, scris oarecum cu febră, cu degete desprinse de mine.
Îmi permit tot pentru a mă controla
În ultima vreme mă gândesc foarte mult la mine, mă gândesc exagerat de mult la mine. Fraza asta trebuie citită altfel: în ultimul timp meditez la alcătuirea mea. Și fraza asta trebuie citită doar în realitatea prezentă.
Cum sunt eu?
În aceste meditații am descoperit în copilăria mea lipsa firescului. Ca orice descoperire, deși pare instantă, firește că nu este.
Viața mea în casa părintească mereu s-a agățat în idei preconcepute, ce trebuie, ce nu trebuie.
Îmi amintesc cât de uimită am fost atunci când un foarte bun prieten a zis că ar sparge un geam, iar sora lui l-a întrebat care geam. Pur și simplu am rămas cu gura căscată. Mintea mea o luase razna.
Cum care geam?
Cum care geam?
Asta e întrebarea? Asta e reacția?
La mine în familie s-ar fi criticat această apucătură și poate aș fi ajuns și pedepsită. La mine în familie totul se critica. Nu ne ascultam, iar dacă ne ajungea totuși ceva la urechi, mesajul era complet distorsionat. Fiecare îl asculta pe celălalt subiectiv, după propriile lui pretenții.
De aceea nu ne-am înțeles niciodată, de aceea cred că în familia mea nimeni nu știe să comunice, doar ne impunem sau ne supunem.
Azi știu că am această problemă. Dar până azi m-am mirat mult de alții, am citit cartea lui Lawrence, Fii și îndrăgostiți. Cât firesc în cartea aceea, câtă comunicare între fiu și mamă, câtă sinceritate, câtă normalitate. Încă mă mir.
Am început să tânjesc după normalitatea sentimentelor, după puritatea reacțiilor. Vrei să fii rău? Fii rău. Fii orice, dar sincer.
Am citit zilele trecute o carte despre mintea zen. Mi-am pus ochii în tavan și i-am întors în interior. Îmi doresc sinceritate. Uneori viața nu este deloc așa cum ne-o dorim, dar dacă ne străduim să fim noi înșine, ne putem face viața frumoasă. A fi tu însuți uneori contravine cu societatea, cu familia. Dar ce rost își are și prefăcătoria? În situațiile astea se cere stringent o cale de mijloc. Care e calea de mijloc?
Aceasta este întrebarea, acesta este și întrebarea mea. Nu am răspuns, nu cer unul de la nimeni, răspunsul semnifică munca individuală a oricărui individ care nu-și întoarce spatele de la nevoile spirituale ale ființei.
Tot ceea ce intuiesc acum că pot face, iar acestă facere sau nonfacere să fie autentică, este că caut firescul.
Vreau să fiu rea?
Sunt rea.
Vreau să înjur?
Înjur.
Vreau să nu vorbesc?
Nu vorbesc.
Îmi permit foarte multe, par să-mi permit tot pentru a mă controla. Din cartea despre mintea zen am înțeles că pentru a te controla trebuie să-ți permiți să fii tu. Iar când facem ceva rău să ne supraveghem, nu să ne interzicem, iar atunci se ivește și controlul. Am înțeles și am învățat multe din această carte, căci nu mi-a spus decât ceea ce cunoșteam, doar că nu aveam habar de acestă cunoaștere.
Tot ceea ce îmi doresc de la mine este să fiu eu însămi, tot ce doresc cititorilor mei este să fie ei înșiși.
Fii tu și viața se orânduiește de la sine.
Iubiri fără concurs, Mara și scrisul
De câte ori ajung în București, rar ce e drept, dar nu și în ultimele luni, întotdeauna caut să profit la maxim de ofertele lui culturale, expoziții, muzee, teatru, cafenele. De câteva luni cer însă foarte exact, vreau o piesă cu Manole, cu Marius Manole.
Săptămâna trecută am văzut două piese în care joacă actorul, Însemnările unui nebun și Oscar și tanti Roz.
Bineînțeles că această plăcere a mea, aproape slăbiciune nerecunoscută, a început să atragă diverse glume pe seama mea.
Vrei să te ridic să te vadă și pe tine, Manole?
De fiecare dată zâmbesc și foarte rar mă apăr. Mi se pare firesc să fiu încântată și să mă las încântată de actor, sunt fete care leșină după actori care joacă vampiri, mie de ce nu mi-ar plăcea să stau și să mă păstrez un pic amorezată de Marius Manole?!
Marius Manole este înainte de toate un foarte bun actor și se bucură de tot respectul meu, dar nu o să încerc acum să scriu despre talentul lui, ci despre o ciudă a mea.
Blogul acesta e bolnav de eu, de eul meu care uneori creează atâtea crize psihicului meu.
Revenind la Marius Manole, la o interpretare a lui, cea din Însemnările unui nebun, vă mărturisesc că în timpul piesei s-a tuns puțin. Nimic extraordinar, de acord. Dar Marius Manole joacă piesa aceea de o perioadă de timp și urmează să o mai joace. De fiecare dată își ia puțin din păr. Personajul o face, iar pe scena nici Manole nu cred să aibă habar că este Manole, ci doar personajul căruia îi dă viață. Asta e talentul, diferența dintre cabotini și oamenii cu stea în frunte.
Înainte de a merge la București, am citit o carte despre viața lui Ernest Hemingway, iar în timp ce personajul lui Marius Manole se tundea, mi-am amintit de Hemingway, de viața acestuia, de personalitatea lui.
Marius Manole și Ernest Hemingway, două personalități care, după părerea mea, nu trăiesc pentru artă, ci ei însăși au început să manifeste artă. Cumva talentul lor, harul de la Dumnezeu a devenit autonom. Independent de ființa lor, talentul i-a mistificat în veșnici mijlocitori de entuziasm pentru aceia din jurul lor.
Și eu? Totuși despre mine e vorba aici, nu despre Hemingway, nu despre Manole. Și eu ce fac pentru scrisul meu?
Cu ciudă, cu regret, cu o furie oarbă pun capul jos. Eu trăiesc pentru artă, dar nu mă dedic ei cu toată ființa mea. Poate o femeie după ce a devenit mamă nu o să mai cunoască niciodată egoismul în simțiri. Iubesc cu disperare mogâldeața mea de fetiță care uneori îmi cuprinde obrajii și îmi zice zâmbind cu ochii că e vrea să mă facă fericită, iar eu, uitându-mă la minunea din fața ochilor îmi accept drama asta, drama de a pune scrisul uneori pe locul 2.
Tot ce pot să fac este să accept și să împac două iubiri fără concurs.
The Human Body
Sâmbătă la prânz, ba chiar la prânzul al mare, am mers cu niște prieteni la expoziția The Human Body de la Muzeul Antipa din București.
Am auzit de această expoziție acum vreo 2 luni chiar de la un prieten de la Severin. Mi-a revenit informația în limba engleză, expoziția The Human Body.
După două săptămâni, o prietenă venită în vizită la Timișoara m-a întrebat dacă am auzit de expoziția de cadavre de la București.
Expoziție de cadavre? Ce vorbești acolo?! De ce aș merge să mă zgâiesc la niște cadavre? E permis, e legal, e moral?
Amețită de toate întrebările care au dat năvală, simțurile au respins clar expoziția. Am căutat pe internet despre expoziție, am găsit câteva articole, iar acest răgaz m-a liniștit.
The Human Body sau expoziția de cadavre?
Expoziția de cadavre, după ce am luat parte la expoziție, nu mă face să mă gândesc decât la un boicot al puritanilor români care s-au folosit de presă pentru o deturnare a ceea ce dorește să fie The Human Body.
Expoziția de cadavre reprezintă o adaptare brutală a unei cunoașteri într-adevăr dure. Nu contest o anumită tărie morală sau o pierdere în suflet al celor care au lucrat la exponate, dar ce revine vizitatorilor curioși sunt doar informații foarte clare despre anatomia omului.
Ne facem atâtea fotografii să ne vedem chipul și trupul, deși ne sunt cunoscute, o privire în interiorul nostru mi se pare binevenită. Nimic morbid nu mi-a revenit din plimbarea printre exponate. Am văzut organe, mușchi, viscere, creiere. M-am văzut pe mine la interior, o creație perfectă. Am poposit mai mult la organele bolnave de cancer, la fetuși, am fost atât de curioasă de fetița mea când eram însărcinată, și la sâni. M-am uitat la fascinația bărbaților și am văzut o bucată zdravănă de slănină, o slănină foarte asemănătoare cu grăsimea de porc chiar, și am văzut câțiva porci jupuiți la viața mea.
Am glumit cât am stat pe acolo și am văzut mulți oameni zâmbind. Am întâlnit oameni cu copii și îmi pare rău că nu a ajuns și Mara mea. Recomand oricui această expoziție, religia nu are ce căuta aici, nu ofensează biserica și nici buna credință.
Corpul uman e fascinant și chiar e păcat să nu ni se dea o șansă să vedem singuri cât de perfecți suntem. Perfecțiunea asta o distrugem tocmai din neștiință și din lipsă de respect. Dacă am fi capabili să luam aminte de măreția organismului nostru, ne-ar fi mult mai greu să-l mutilăm cu o atât de lejeră atitudine.
Pentru cei care nu au ajuns încă, expoziția ține până în iunie.
Zice Dunia
Când natura e generoasă, iar genetica excelează, se nasc unele femei superbe. La o femeie superbă, picioarele par să fure ochi, ochi de bărbat, ochi de femei, picioarele acaparează tot. Dar când pui pe aceste picioare fuste strâmte și foarte scurte, superlativul superb devine peiorativ.
Mă aflu la Târg de mirese de două zile și picioarele, deși magnifice, îmi afectează măruntaiele nu fantezia.
Piciorele par să fure și fantezia când ochii nu mai fac față ofertei.
București de mai
De ani de zile ajung în București în luna noiembrie. Întotdeauna soarele la București a fost generos, dacă se ivea, căci chiar nu era momentul lui.
Anul acesta, luna aceasta, azi, în sfârșită primăvară, soarele e firesc pe cer, este clar momentul lui.
Mergând prin București în orele dimineții, azi, mă gândii că Bucureștiul are farmec. Lumina se răspândește printre case, cuprinde casele și oamenii în armonie. Senzația aceasta de armonie devine palpabilă o clipită. Pari s-o cuprinzi cu mâna prin desprindere. Se desprinde mâna, părți de trup se întregesc cu orașul.
Și gata. Atât ține senzația, o răsuflate. Ai respirat și orașul devine oraș, iar tu doar carne.
Dar secunda e monumentală, e autonomă, e emoție pură, e suflet. Așa își dă omul seama uneori de sufletul din el.
