Diana Bodea
www.dianabodea.com
About: Dunia
Recent Posts by Dunia
Mereu
Mereu, mereu un trup şi-un gând revine
Şi ce-i mai bun în noi se-ntoarce iară,
Ca să urcăm un drum incert, de seară,
Ce într-un colţ de şoaptă se mai ţine.
Sunt doar un punct ce pentru-a câta oară
Stă matematic în adânc de sine
Şi nu mai ştie dacă-i rău sau bine
Să fii vehicul spaţiului de-afară.
Sfârşitul e o fracţie-n scădere.
Va dăinui ştiutul din potir,
Trup renăscut şi îmbiat la miere.
Din care-am tot desprins câte un fir,
Să-mi ţes veşmântul care nu mai piere
Şi stă la rând, să fie uns cu mir.
Mereu – Adrian Munteanu
Blog împrumutat
Începând de mâine, blogul meu va fi împrumutat pe o perioadă de două săptămâni. În aceste zile, mai multe persoane vor semna textele care vor apărea pe ddunia.wordpress.
Am luat această hotărâre în pripă, cu entuziasm și emoție. Blogul va fi împrumutat două săptămâni, căci două săptămâni eu o să lipsesc și nu o să am acces la el.
Moftul meu de femeie de 30 de ani stă într-o excursie prin Europa cu trenul. Mâine iau trenul spre Cracovia.
Cracovia, Berlin, Amsterdam, Bruxelles, Bruges, Luxembourg, Basel, itinerariul meu. Planul acesta de călătorie nu-mi permite prea multe accesări de net, plec de acasă să simt. Două săptămâni vreau să simt și să mă simt, două săptămâni în compania celei mai bune prietene, a cărților și a Europei. Trăiesc un vis și nu vreau să se destrame cu grija unui text neglijent pe blog. Dar am această grijă, grija blogului. Mi-am zis că am grija Marei, a lui Leto, e firesc să am și grija acestui blog. Mara merge la mamanu, Leto stă la un bunic, cu blogul ce să fac?
Așa s-a ivit ideea împrumutului. M-am convins că este o idee bună, iar de dimineață am început să vorbesc deja cu unii oameni. Am primit ajutor și m-am pus să scriu acest text. Eu urmează să invit unele persoane să scrie, dar las porțile larg deschise, oricine dorește să scrie, poate să lase un mail boemului meu Silviu Pârjolea, care este administrator de blog și invitat.
Pe ușa larg deschisă, găsiți această adresă de mail: duniaguest@gmail.com
Așadar, până în iulie, pe 9 iulie, când o să accesez chiar eu acest cont, să vă găsesc, să vă regăsesc pe ddunia.wordpress.com.
Asta face Dunărea din om
În fiecare an, în fiecare vară, experimentez o primă zi, prima zi de mers la Dunăre. La Severin, în locul unde merg eu la nobila baltă, înainte să ajungi la apă, treci calea ferată.
Am trecut ieri calea ferată și m-am oprit un moment. Am lăsat zgomotele și mirosul să vină la mine. Mereu sunt aceleași, aceleași zgomote, același miros. Eu sunt puțin altfel în fiecare an, dar Dunărea mea mă așteaptă la fel an de an.
M-am așezat ieri s-o privesc întâi, i-am cuprins malurile, mi-am recuperat amintiri, iubiri trecute, prietenii apuse sau prietenii acum într-un mormânt și am sărit în apa rece și tulbure.
Dunărea e tulbure, au fost furtuni. Asta spune omul născut la Dunăre.
Dunărea e mizerabilă. Asta spune orice om care o vede neagră și cărând mândră orice scapă omul sau natura.
I-am întors spatele în apus, după ce am înotat puțin în urma soarelui. Când apune, soarele pleacă la sârbi, așa vede severineanul, iar atunci când cade, lasă pe apă o alee de lumină. De fiecare dată prefer să urmăresc calea asta a soarelui și a apei.
La o oră după ce am înotat, îmi miroseam pielea. Revenind acasă, am ocolit baia, am mers în dormitor, am tras o rochie pe mine și am plecat grăbită spre o terasă unde eram așteptată. În mașină încercam, mirosind pielea grijulie, să recuperez acel miros de pește, nămol și apă dulce.
Asta face Dunărea din om. Ăsta e argumentul că niciodată, oricât de departe aș pleca, nu o să pot scoate Dunărea din mine.
Rivoli 59
Duminică am căutat niște mănuși chirurgicale, stăteam pe strada Rivoli din Paris, singură, concentrată, nădușită, și căutam cu ochii niște mănuși chirurgicale pe o clădire, așa primisem instrucțiuni într-un mesaj scris de la Sorin Oncu.
Printr-un raționament neînțeles acum de mine, mintea mea a cuprins imaginea unor mănuși imense chirurgicale, dar pe Rivoli nici vorbă de așa ceva. Am început să caut numerele pe clădiri, am zărit 57, eu aveam nevoie de un 59, dar în loc de 59, m-a izbit o multitudine de mănuși, colorate, umflate și înșirate pe clădirea din fața mea.
Am traversat strada, am urcat la etajul 5, am întrebat de Sorin și l-am găsit în compania unei doamne cu care am avut norocul să sporovăiesc puțin în franceză.
Bonjour.
Bonjour.
Tu parles francais?
Oui, je parle, j’ai etudie dans l’ecole.
Apoi a urmat un dialog lejer despre euroscepticism, iar după punct am început să mă bucur de Sorin și de instalația lui încă neterminată. Am aflat istoria clădirii, o aștern și aici foarte pe scurt.
Clădirea a aparținut unei bănci și foarte mulți ani a fost nelocuită. În anul 1994?, nu sunt sigură de an, niște artiști s-au instalat în clădire și au început să-i picteze pereții. Facem un salt, banca a vrut să-și recupereze clădirea, interesele au atras primăria, ministerul culturii și așa s-a descoperit că această clădire, ocupată acum de artiști, atrăgea în jur de 40 de mii de persoane pe an.
Numărul acesta a salvat arta, iar azi, și dragul meu Sorin Oncu are un spațiu în acea clădire unde își expune instalația inedită. Ca întotdeauna, și am început tot mai mult să apreciez acest gen de artă, Sorin atrage atenția asupra unei stări de fapt ascunsă între falduri de imagini idilice. Instalația lui desface realitatea Franței, realitate de care Sorin se îndoiește, căci romantismul și peisajele bucolice promovate de Franța nu îi vorbesc turistului sau nativului și despre cele 59 de centrale atomice. Franța are cele mai multe centrale atomice din Europa. Asta am aflat eu duminică la centrul de artă de pe Rivoli 59. Nu știam, iar modul cum mi-a revenit această informație, într-o franco-română, în desene și vederi reinterpretate, în champignoane închipuite ca centrale atomice, în zâmbete, în râsete cu lacrimi uneori, în șoapte când treceau vizitatori, mă asigură de acum înainte de un ochi puțin mai ager când vine vorba despre ceea ce primesc ca turmă atunci când se prezintă o națiune.
Mi-ar plăcea să pun și niște fotografii cu instalația, dar trebuie să-l aștept pe Sorin, să facă el acest pas, dar am câteva imagini cu clădirea, interior, exterior, și o fotografie, încercare stângace a mea, cu mine și Sorin.
Pentru o imagine mai clară, îi mulțumesc boemului Silviu Pârjolea.
Pentru românii de la Paris, nu ezitați să mergeți pe Rivoli 59.
A doua zi după 30 de ani
Am așteptat vârsta de 30 de ani la fel cum am așteptat vârsta de 18 ani, cu surescitare și cu speranță.
La 18 ani, am așteptat în iluzii libertatea care amăgește adolescentul. Cumva parcă 18 ar putea rupe lanțurile cu care ne-au împodobit părinții. A doua zi am constatat că nimic nu s-a schimbat.
Azi mi-e teamă de a doua zi după 30 de ani.
Vârsta asta am așteptat-o într-o promisiune, nu în iluzie. Azi am lanțuri foarte lungi și par liberă. Orice om vrea să pară liber, nu să fie neapărat în fapt. Concluzia poate fi simplă, o viață facem alegeri în funcție de o iluzie.
Cineva mi-a promis, cu o vorbă profetică, că 30 o să fie vârsta mea completă. La 30 o să fiu bujor de câmp, liliac alb în ianuarie, deplină, perfectă, absolută.
Cu siguranță 30 de ani o să mă surprindă perfectă ca femeie, relația mea cu mine ca femeie e cuprinsă în această sintagmă. Relația mea cu mine ca om mă agită însă. Mă paște o criză de personalitate, simt pur și simplu mișcarea la interior, se mută gânduri, se schimbă păreri, apar idei noi.
Uneori chiar nu știu cum reușesc să rămân mută când gâlceava de la interior pare să-mi mute maxilarele.
Iar acum, în gâlceavă, cu teamă, cu speranță naivă, pândesc ziua a doua. A doua zi după Crăciun, Crăciunul propriu și personal al genului feminin. O să mă privesc în oglindă și o să întâlnesc același chip, cu câteva riduri, cui îi pasă, dar privirea? Dincolo de oglindă, dincolo de căpruiul ochilor, o să-mi fie rușine.
Ce-am făcut cu viața mea?
Ce-a făcut viața mea din mine?
M-am pierdut în general, nu mi-am descoperit individualul, maladiile lui Noica răspund la unele întrebări, dar nu se potrivesc întru totul rănilor mele din copilărie sau educației mele universitare.
Uneori cred cu certitudine că tot ce îmi lipsește și tot ce vreau de la viață este armonia, dar mă mut repede rațional și sentimental din acest bluf de caracter, căci uneori râvnesc la profesie, alteori mă atrage gospodina, de multe ori izbutește feminista, de fiecare dată mă năpădește nimicul, nimicul lui Pessoa, nu sunt nimic. Nu voi fi niciodată nimic. Nu reușesc să voiesc să fiu altceva decât nimic. În rest, țin strânse în mine toate visele lumii.
Poate începând de a doua zi ar trebui să accept că armonia mea și echilibrul stau tocmai în acest haos sentimental, să mă accept cu toane, dar mai ales să mă accept modestă. Dar cum, cum? Întâmpin aici aceeași dificultate ca la iertare. Eu zic te iert, dar nu am habar cum să fac asta. Eu mă accept modestă, dar nu am habar cum să mă lepăd de toate așteptările mele pe care mi le-am ridicat copil fiind.
A doua zi după 30 de ani, mi-e imposibil să nu mă agăț de vorba aceea profetică, să nu sper, de aceea mi-au rămas niște zile zbuciumate de trăit.
Din nou, Casa Faenza
Ritm, blogul meu are deja un anumit ritm de câtva timp. Are ritm, și are timp, a devenit cumva autonom.
În ciuda acestui fapt, am rămas datoare câteva articole de bun simț. Azi nu mai amân și aduc mulțumiri sincere și apreciative lui Vladimir Bulat.
Am scris eu acum doi ani un articol despre copiii de la Casa Faenza Timișoara, iar Vladimir Bulat mi-a răspuns și a pregătit un pachet pentru ei. Anul acesta, cu ocazia acelorași sărbători pascale, fără să scriu însă, Vladimir m-a contactat și mi-a cerut ajutorul pentru a mai trimite un pachet copiilor autiști de la Casa Faenza.
Mi-a făcut nespusă plăcere să fiu mijlocitorul unui asemenea gest și separat, într-un dialog cu sinele, nu cu eul, mi-am întărit încrederea în oameni. Oamenii sunt buni, unii doar cresc prost. Neșansa strică orice personalitate, caracterul neavând nici o circumstanță favorabilă.
Am livrat pachetul cu zâmbetul pe buze. Am livrat pachetul în ochi de bugetari mirați că nu există nici o înțelegere între instituție și binefăcător, doar o pornire sufletească. Am închis ușa și am privit în urma mea cu un sentiment de mulțumire sufletească. Vladimir Bulat a fost tot timpul în gândul meu, atunci când am luat pachetul, când am livrat pachetul, când am zâmbit cu satisfacție.
Mulțumirile care merg la el acum vin din două direcții, de la instituție și de la mine.
Mulțumim, domnule Bulat.
Mulțumesc, Vladimir.
Zice Dunia
Îmi doresc pentru mine, cu toate lecturile, cu toate meditațiile și introspecțiile, să ajung în punctul acela în care nimic nu mă mai miră.
Consider că acest punct din viață aduce și detașarea, detașare de rău, de critică, de ipocrizie, de superficial. E uman zic eu.
Zilele trecute mi-am zis că tocmai această umanitate mă și dezumanizează. Un om atât de pașnic, atât de detașat îmi apare plin de iubire în absența ei. În prezența ei totul te miră, mai ales firescul.
Se pare că am devenit avangardistă, am terminat de nimicit obiceiurile vieții românești în mine, și rămânând fără obiect, am trecut la propriile teorii. Distrug ce am ridicat chiar eu.
Făcută în Oltenia
Vineri, o fotografie de pe plaiurile natale, Cazanele mici surprinse prin obiectivul lui Sorin Onișor.
Dialoguri în era E-reader
Cristina Chevereșan, Dialoguri în era E-reader
Dintr-un început formal, Domnule profesor, ați părăsit România la începutul anilor 80, care îmi anunța o lectură rigidă, am sfârșit lectura într-o conștiință de sine că ceva s-a schimbat.
Acest ceva se referă la perceperea fenomenelor lumii exterioare. Cartea de interviuri a Cristinei Chevereșan m-a îmblânzit intelectual.
La primul interviu, cu profesorul Marcel Cornis-Pope, am căscat firesc de plictis. Reacția nu se datora subiectului interviului, ci subiectului de român emigrat în America înainte de 89. Încă un român emigrat care face carieră în altă țară.
La al doilea interviu m-am relaxat cu Dragă Gish. Am citit cele câteva pagini dedicate scriitoarei americane de origine chineză, Gish Jen, savurând. Pe îndelete mi-am notat pe hârtie cuvântul etnie, America și catalizator. Nu aveam încă habar de direcția lecturii, dar eu începusem să-mi fac o idee. Mintea mea începuse deja să facă trimiteri asemenea notelor de la subsol. Îmi revenea în gând Lucian Blaga cu o observație a lui despre cultura franceză și cultura germană. Cultura franceză se consideră model și nu acceptă decât să fie imitată, iar cultura germană sfătuiește să fii tu însuți. De aici am considerat eu să scriu nota despre catalizator, America a devenit catalizator pentru diferiți cercetători de altă etnie.
Cu interviul lui Tino Villanueva mi-a venit o confirmare despre etnie. Poet american de origine mexicană, Tino mi-a prilejuit repezeala de a lipi eticheta cărții. Mi s-a părut firesc să-mi zic mie însămi că am în mâini o carte despre scriitori americani de diferite etnii, etnie care, subliminal, le dictează o anume direcție în cercetarea lor. Imediat după m-am pierdut lingvistic. Interviul mi-a ridicat întrebări de limbă.
În acestă deconcentrare am citit interviul lui Dominick LaCapra. Am pierdut direcția interviurilor, direcție închipuită de mine și într-un obscur raționament am dat paginile reactualizând conceptele de istorie, memorie, traumă.
Cu Lindsay Waters, angajat al Harvard University Press din 1984, m-am simțit admirând. Nu mi-a fost foarte clar dacă admir oamenii despre care citeam sau dialogul pe care l-a impus prin întrebări Cristina Chevereșan. La finalul acestui interviu a devenit clar, admiram deopotrivă omul care dădea și omul care lua interviul.
Am simțit foarte clar atunci mutațiile intelectuale, îmblânzirea de care am amintit la începutul acestor aprecieri critice.
La ultimul interviu, cu David Crystal, mă găseam surescitată. E oare posibil ca un lingvist aparținând unei generații fără E-reader să mă influențeze atât de mult în judecata despre propria mea generație? Cum poate o persoană educată în alt moment istoric să fie mai deschisă sufletește și intelectual cu tinerii de azi ca mine? Generația mea a participat la explozia internetului, nu a luat aminte din margine. Din participați, am trecut în margine prin lipsa de toleranță.
Dialoguri în era E-reader a devenit o lecție, lecție de toleranță mijlocită prin interviuri cu diferiți scriitori aparținând altei generații.
Sincer, nu am crezut în utilitatea unei asemena cărți, dar dialogul impus de Cristina Chevereșan m-a apropiat nesperat de mult de propria mea generație.
