De putina vreme m-am apucat de Esafodul lui Cinghiz Aitmatov. Mi-a fost destul de greu sa-i retin numele, iar primele pagini le-am citit oarecum rusinata, caci ma simteam straina in lectura si traiam o senzatie de infractor. Am patruns in lumea unui scriitor despre care nu stiu nimic si caruia nu ii retin numele. Asa ca am cautat informatii despre scriitor.
Pe langa cele cateva cuvinte despre Aitmatov, am descoperit si o poza. Un hm-aha am suspinat dupa ce m-am zgait la chipul din fotografie si m-am intors la lectura mai bine dispusa.
Dupa alte cateva pagini mi-am dat seama ca sufletul ma impunge. Ceva ma deranja clar, o forta de respingere ma izbea dintre paginile romanului.
Imi displacuse chipul, prea multe trasaturi tipice am zarit in poza lui Cinghiz Aitmatov. Imaginatia mea mi-a fabricat instant ipostaze cu Aitmatov undeva la o masa, cu un pahar de ceva in mana, gesticuland si scapand putina saliva in timp ce-si exprima ideile incomode si rasiste.
Dar am inlaturat cu o falsa tuse scenariul stupid si am dat pagina. Am invatat doua cuvinte, desant si logomahie.
Apoi am abandonat putin lectura. Cat timp am lipsit de langa carte, numele scriitorului imi revenea mereu in minte. Cinghiz Aitmatov, Cinghiz Aitmatov, Cinghiz Aitmatov, ca o incantatie, dar nu e deloc o incantatie, ci o asigurare ca numele asta nu o sa mai iasa niciodata din materia mea cenusie.
Merg acum sa ispravesc si ultimele pagini.

Scrisei primul cuvant si stersei. Imi luai o secunda sa ascult, imi plange fata. Ma asezai din nou la calculator, nici o fraza in plus. Cand ma ridicai avusei senzatia ca cineva sau ceva o sa-mi continue povestea.
Privesc acum harta lumii si ma gandesc la excursia de anul acesta cu fetele. In ce luna, in ce loc? Anul trecut am ales Creta, iar anul asta, ori de cate ori mi-am amintit de zilele mele grecesti m-am simtit curtata de fericire. Simturile mi-au permis o stare de usuratate, iar cand zic usuratate, nu va ganditi la neseriozitate, ci la o dispozitie sufleteasca sublima. Amintirile mele grecesti sunt o forma superioara a perfectiunii.
Marturisesc ca intamplarile vacantei de anul trecut nu descriu nimic exceptional, am mers la plaja, ne-am deplasat pe insula cu masina sa vizitam imprejurimile, am colindat terasele si am savurat cateva cockteiluri.
Totusi.
Stau si ma gandesc la ce pronume interogativ. Ce?
Ce simt sau care functii ale creierului sunt responsabile de amintirile mele perfecte? Am un paznic care nu ma lasa sa uit pana si banalul acelor cateva zile. Ma vad la dus, ma vad tolanita in pat, ma vad alergand dupa cadouri, ma aud rostind fraze, ma vad gesticuland. Pot sa redau detalii, ceea ce e foarte curios.
Iar detalii pot sa dau doar despre excursia din Creta si cea din Africa.
In Creta am avut o atmosfera familiara, incepeam ziua cu zambetul doamnei de la restaurant. Pe strada, de la hotel la plaja, vanzatorii ne salutau spunandu-ne pe nume, unii. Acolo toata lumea iti zambeste si iti vorbeste cu drag, si cu un grad de familiaritate care te atrage ca borcanul de dulceata al bunicii, asta dupa ce scapi de alerta in care esti ca turist intr-o statiune.
Unde merg anul acesta? Pentru ce loc si amintiri ma pun in asteptare?
Nu sunt sigura inca de loc, dar cu certitudine cunosc oamenii cu care o sa-mi construiesc amintirile vietii mele.

Cu boala dupa mine, intr-un vant nesuferit de primavara, aseara am mers sa-i vad pe Teo, Vio si Costel. Aveau ceva pentru mine, o portie de ras pe care nu am refuzat-o.
I-am ascultat pentru chiar nu stiu a cata oara, dar la spectacolul de aseara, pe langa ras, atunci cand exceleaza, si grimase, atunci cand le gasesc glumele nedemne, am zambit.
As vrea sa va imaginati un zambet al femeii din poeziile lui Blaga.
Genele mele au reprezentat cu o clipire (re)cunoasterea dinlauntrul meu. Am simtit ca baietii au trecut sau vor sa treaca la un alt nivel in glumele lor.
Imi amintesc primul ras al meu datorat lui Teo. S-a intamplat odata cu aparitia amuzantei povesti a prietenului care nu stie ca la sfarsitul unei propozitii se pune punct, ci un anume cuvant vulgar.
De atunci au trecut ani, iar in anii astia, la fiecare spectacol la care am mers m-am detasat de atitudinea comicului atunci cand persifleaza femeia, in fond, omul de pe scena munceste, nu ma judeca pe mine ca femeie. La spectacole de stand-up reprezint doar un element, unul important si stringent, caci comicul trebuie intotdeauna sa se raporteze la gustul si dispozitia publicului.
Iar aseara, Teo a abordat pula altfel, in paradigme si teorii. L-am ascultat facand glume despre lumea ideilor a lui Platon. S-a lansat chiar in explicatii ale eternului din spatele lumii simturilor unde totul e vesnic si neschimbator.
L-a pomenit in treacat pe Freud si tangential pe Hitler.
Mai pot continua, dar imi dau seama ca ma pot opri aici. Cu aceste glume mostre culturale, am zambit. Am devenit femeia lui Blaga. Consider ca baietii s-au cam saturat de privirea nediferentiata a publicului, isi doresc acum o percepere felurita. Teo nu mai vrea sa fie cunoscut doar pentru Cuvinte vulgare, acum exista un raport de masurare si apreciere a muncii lui, fraza la fel de valabila si pentru Vio si Costel.
Intr-adevar este greu sa dezlipesti etichetele de pe caractere, de fapt, nu este cu putinta asa ceva, un proces de dezlipire, ci trebuie sa te apuci de o munca oarecum pe dos, din intreg sa scoti bucati ca sa dobandesti masura muncii proprii.
Oare care este masura in stand-up?

Am adormit aseara sentimental, m-a ajutat Mircea Micu. Dupa o zi in care nu m-am putut ridica din pat, ameteli, dureri de cap, de genunchi si de gat, la vremea visului am intins mana dupa Poemele sentimentale. Imi amintesc sigur ca la secunda dintre veghe si somn scriam o poveste.
Acum nu-mi amintesc nimic si scriu despre perfida memorie care imi ascunde gandurile.
In starea de nesomn-neveghe creez cel mai usor, dar niciodata nu notez, deoarece de fiecare data sunt absolut convinsa ca o sa-mi amintesc.
Banuiesc ca am gasit formularile perfecte pentru unele preocupari ale mele cu note de poveste. Uneori nu am habar cum ajung sa-mi las mintea tarata in unele meditatii. Eu nu am cautat acele subiecte, dar nu ma pot sustrage influentei societatii.
Si de curand m-am prins intr-o hora.
Am inceput cu yoga. Am citit Duhul adevarului al lui Gregoire de Kalbermatten.
Am mers ca insotitor la numerolog si am ascultat. Pe alocuri am recunoscut matematica si m-a cuprins ciuda ca am o personalitate incompatibila cu stiintele exacte.
Am participat la discutii despre metempsihoza si la marturisiri ale unor cunostinte care au cautat sa afle ce au fost intr-o alta viata.
De aia mintea mea danseaza frenetic, isteric si nu pot sa-i dau altceva de munca, ma asteapta sa-mi dea o incheiere.
Am o minte rabdatoare, uneori o las sa imbatraneasca in semne si meditatii pana ajung sa-mi pun ratiunea si simturile in echilibru. Atunci imi inlocuiesc Chanelul cu miros de intelepciune.
De cateva zile nu mai port Chanel.
Am incheiat. Toate aceste cautari, in trecut, in stele, in numere m-au ajutat sa constientizez viata prezenta. Pentru unii prezentul e prea banal, prea lipsit de mister si de determinari si atunci isi cauta implirile in alte vieti, trecute sau viitoare.
Nu am cautat acest subiect, dar ma bucur de constatarile pe care le-am facut, caci astfel am realizat ca si eu insami trebuie sa-mi dau determinari armonioase in ora vietii mele prezente.

CINE SUNT EU? CARE-I LOCUL MEU IN COSMOS?

Fără mine nu se poate, dovadă că sunt.
Fără mine nu s-a putut;
dovada e că m-am tras din mine însumi
adică din acel mine care-a fost.

Eu sunt cel care nu se poate fără de el.
Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sunt cel care a dat mărturie
pentru existenţa lui Dumnezeu.

Eu sunt cel care am dat mărturie
de nonexistenţa lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.

Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu.

Eu nu sunt nici bun nici rău
ci sunt, pur şi simplu.

Eu sunt cuvîntul ,,sunt,,
Eu sunt urechea care aude cuvîntul ,,sunt,,
Eu sunt spiritul care înţelege cuvîntul ,,sunt,,

Eu sunt trupul absurd al lui ,,sunt,,
şi literele lui.
Eu sunt locul în care există ,,sunt,,
şi patul lui, în care doarme.

Mi-am inceput ieri ziua cu gura cascata. Cu capul pe-o parte, cu buza strivita, am ascultat cuminte prin pozitia impusa despre Zamolxe si Tăblițele de la Tărtăria. Dentista mea e fascinata de ezoteric.
Doua ore mai tarziu, intinsa pe un scaun de masaj, cu dureri picante la sprancene, faceam schimb de impresii cu cosmeticiana mea care practica yoga, o anumita forma de yoga.
M-am surprins in dialogul ultim, urmarind expresia fetei.
Ce zic ezotericii? Cei care fac yoga sunt oarecum pionierii spiritului.
Am avut oarecum o reprezentare de sobolan care a purtat maladia spiritului intre yoghin si ezoteric.
Iar seara, am patruns intr-un loc lejer unde se practica, din cand in cand, teatru de garaj. La inceput m-a derutat vanzoleala, nu parea ca am patruns intr-un bar fara mese libere, ci intr-o camera unde s-au nimerit prea multe persoane deodata.
Am sezut pe un scaun inalt de bar si am sorbit un ceai verde dintr-o halba. Mi-am lasat ochii sa cuprinda oamenii, i-am permis constiintei sa se dea in stamba cu senzatii.
O secunda am avut impresia ca stau la taclale intr-o nuvela a lui Dostoievski. Barbile barbatilor, mobilierul, parchetul au declansat o serie de imagini retinute inchipuit de la lectura Noptilor albe sau Crima si pedeapsa. Am poftit apoi intr-o camera alaturata si la microfon s-a asezat Nucu Pandrea.
Pana ieri, nu am stiut cine este Nucu Pandrea. Iar seara trecuta l-am ascultat cantand la frunza, la muzicuta, spunand bancuri, citind poezii sau epigrame.
Entuziasmul s-a instalat usor la primul sunet scos la frunza, la muzicuta, deja am cascat gura, gestul nefiind rest al diminetii. La poezii si la epigrame am ras.
Imi amintesc o epigrama:

Mult stimată Veronică,
Eu credeam c-o ai mai mică,
Dar mărturisirea-ţi clară,
Din Gazeta Literară,
Dovedeşte elocvent
Că în chestia matale
Cu-adâncimi fenomenale
Intră-ntregul continent!

Veronicăi Porumbacu, la apariţia versurilor  O, Europă, te simt în mine/Te simt adânc în mine!

La un moment dat, pentru a treia oara intr-o zi, am stat cu capul intr-o parte, acum datorita constiintei, care zgandarata de graiul si muzica lui Nucu Pandrea, a obligat inconstientul sa-mi redea unele persoane demult uitate. Mi-am amintit nostalgic de un bun povestitor de la Salcia, un sat din Mehedinti. Cu cat drag il ascultam si cu cata usurinta ne fascina. Rare asemenea persoane, iar momentele pe care le daruiesc nu stiu daca cunosc rasplata sufletelor distrate de propria carisma.
Aceasta intalnire cu Nucu Pandrea mi-a fost prilejuita de Aualeu Teatru si ma bucur foarte mult ca am ales sa inchei seara cum am inceput ziua: cu gura cascata.

Ieri la masa de pranz, in compania cumnatului, prietenului si mama acestuia, am ajuns sa vorbim despre ciobani. Am vorbit despre ciobani ca meserie, dar am ajuns sa despicam lingvistic cuvantul. Si hodoronc-tronc, am amintit de faptul ca eu am mers cu vacile si caprele cand am fost copil.
Imi pare rau ca nu-mi pot forta memoria sa scoata reprezentarile succesive ale discutiei. Imi amintesc niste irlandezi oameni de afaceri, o barfa despre o cunostinta, cartofii fierbiti, si ciobani. Nu am stiut ca stau in preajma unei povesti.
La sfarsitul frazei mele despre pascut vacile, mama prietenului mi-a zambit si i-a raspuns fiului.
„Nu este adevarat, Dunia a fost o finuta si cand am cunoscut-o noi.”
M-au cunoscut acum 6 ani.
Oare cat de alese imi erau atunci purtarile?
Si cat de mult le-am mai adaptat.
Hm!