Sâmbătă și duminică am fost la Codru. Codru este un festival care a avut prima ediție.

Locuiesc la bloc, iar ieșirile mă încântă de fiecare dată, în special cele în natură. Mara a cerut la festival. S-a jucat cu copiii până târziu în noapte. Mi-am amintit de stingere. Știe cineva la ce mă refer? La vârsta Marei, joaca pe stradă ținea loc de festival, terasă sau bar. Firește, joaca ținea și de oră. Ne auzeam numele strigat când ne era lumea mai dragă. Ne despărțeam ca îndrăgostiții în gară. Ne vedem mâine! Ne vedem mâine! Adormeam necăjiți, dar necazul era scurt de la oboseală. Adormeam înainte să atingem perna. Așa au adormit și Mara, și Mateiu, în mașină, cu capul pe-o parte, cu bale, cu gura deschisă.

Am privit oamenii la festival. Îmi place să privesc. Să observ. S-au dichisit. Oameni urâți, oameni frumoși, oameni cu câini, oameni interesanți, oameni cu copii, toți am alcătuit o comunitate care s-a deconectat de la urbe. Deconectarea reprezintă punctul tare al festivalurilor. Abandonăm raționalul și îmbrățișăm instinctul. Ridicăm mâinile. Fredonăm. Mișcăm corpurile în ritmul muzicii. Plătim lejer 25 de lei pe un hot-dog, eh, e festival, și apa merită opt lei! De fapt apa nu merită nici un ban. Înțeleg să n-ai voie cu alcool și mâncare. Apa nu are ce să caute pe lista produselor interzise. Apa e necesară, apa e viață.

În timp ce sorbeam o apă cu opt lei și-mi plimbam privirea de la o persoana la alta, mi-au picat ochii pe genunchii unei femei. M-am strâmbat. I-am admirat ținuta, pantaloni, bocanci, top. M-a respins prin reprezentare. Reprezenta categoria de vârstă din care fac parte și nu sunt deloc fana noastră. Redevenim obtuzi. În loc să spargem limite, ne îngrădim. Cea mai copleșitoare problemă a mea, am ajuns la vârsta părinților noștri așa cum i-am păstrat în memorie. Încă sunt supărată pe ei. Când le repet comportamentul, atunci mă enervez și mai tare. Se juca Mara cu copiii ascunsa aseară. Eu voiam să plec acasă, să fac un duș cald, să dorm. Fata voia să se joace. În 15 minute am pornit spre casă. Stingerea!

Vârsta cu apucăturile ei n-o agreez. Aștept cu interes viitorul. Viitorul vine.

Nu știu cum se face, dar se face cumva. Urmează să devin femeia de 40 de ani. Îmi dă târcoale liniștea. Atât cât poate o persoană agitată ca mine să experimenteze liniștea. Mă refer mai mult la minte. Încrețiturile creierului meu s-au armonizat. Îmi pasă și nu-mi mai pasă. Ieri m-am extaziat de o descoperire. Mă raportez la gând ca la o revelație. Ceva ce am citit la Murakami, Meseria de romancier, mi-a atras atenția.

Întâlnirea cu tatăl Marei mi-a schimbat viața. Viața mea ar fi fost alta. Întâlnirile cu banii întotdeauna transformă omul, în special omul slab. N-aș zice despre mine că mă încadrez în această categorie, dar cine știe?! Mi se pare că știu tot mai puțin pe zi ce trece. Adun informații, desigur, dar cât cunosc viața? Cu tatăl Marei alături nu am avut grija zilei de mâine. M-am obișnuit să cheltuiesc. Am fost privilegiată. M-am numit și am făcut referire la mine ca măgar închiriat.

M-am simțit uneori prost că beneficiez de plăcerile vieții fără să depun efort. M-au făcut prietenii să mă simt prost că nu muncesc, că sunt o întreținută. Nu le-am acceptat declarația, dar în adâncul meu, ghemuită și smiorcăită, le-am dat dreptate. Ce ciudă îmi este! Norocul nu se interpretează, norocul se apucă cu amândouă mâinile. Fără grija zilei de mâine am scris. Scriu din 2006 la blog. Scriu cu talent sau fără talent, dar cu voință. Nu am renunțat. Asta înseamnă ceva. Înseamnă că nu sunt chiar lipsită de ambiție.

Oamenii merg la școală, se angajează, se căsătoresc, fac copii. Eu am mers la școală, m-am angajat, nu m-am căsătorit și am făcut copii. N-am mers drept. Am cotit și tot cotesc. De-a lungul anilor nu m-a trăsnit nici o epifanie. Scriu pentru că mi-a venit ușor să fac compuneri. De la compuneri am ajuns să umplu foi și asta a fost. În facultate iar am cotit. Drumul drept presupunea un cenaclu, dar eu nu suport critica. Nu suportam. Acum o iau ca atare și râd. Aroganța mea a atins cote destul de înalte.

Citindu-l pe Murakami, revelația menționată, mi-am simțit conștient libertatea. În toți anii ăștia am fost un om liber. Am fost liberă să fac ce vreau, când vreau, cum vreau. Încă sunt, dar acum profit fără nici un sentiment de vinovăție.

Libertatea e îndoită de maternitate. Nu mă pot dedica unui roman. Nu pot refuza colaborările. Reprezentarea de măgar închiriat mi-o dă bugetul primit pentru îngrijire copil. Aceasta este o justificare și o să fie ultima dată. Nu am devenit peste noapte o altă persoană, dar peste noapte am schimbat abordarea. Colaborările mă consolează. Sunt măgar închiriat, dar din când în când îmi fac cinste cu nutreț singură. E bine, e cald, e satisfăcător!

Încheierea o fac tot cu trimitere la Murakami. Am nevoie de un bilet de intrare în lumea literară. Să intru, iar apoi să scriu cum mă duce capul.

Foto: Bogdan Mosorescu

Duminică dimineață ne-am urcat în mașină și am pornit la drum. Duminică seară am sosit la ATRA și am cerut cheia de la cameră. Am primit bulina galbenă. La Atra camerele n-au numere, au buline. În fața ușii, pe mochetă, e imprimată bulina. Așa l-am direcționat pe Mateiu către cameră. Unde e bulina galbenă, Mateiu?! Nu a nimerit-o, dar a zâmbit de fiecare dată când i-am deschis ușa.

Admir pensiunea Atra de ani de zile pe Instagram. Nu-mi amintesc cum am aflat de. Am încercat. Aș presupune că un tânăr prieten arhitect de la București mi-a semnalat-o. S-ar putea totuși să mă înșel. El, prietenul, mi-a enumerat câteva cabane prin munți. Le urmăresc de atunci pe Instagram. Când reușesc să mă organizez, atunci îmi rezerv o cameră la una dintre aceste cabane ridicate după un proiect al unui arhitect. Recunosc, am această slăbiciune. Aș călători pretutindeni în lume și mi-aș alege cazarea în funcție de arhitectul hotelului sau pensiunii. Firește, nu am buget pentru a-mi concretiza dorințele, dar sunt o femeie liberă. De cele mai multe ori fac ce vreau, cum vreau, când vreau. Într-o zi o să mă cazez într-un hotel proiectat de Geoffrey Bawa.

Pe Valea Doftanei ne-am cazat la ATRA Doftana, pe malul lacului Paltinu. La conceptul pensiunii au lucrat arhitecții Alexandru Maftei, Bogdan Babici și Bogdan Brandiburg. Poate vă interesează, poate nu vă interesează numele arhitecților. Pentru mine sunt importante spațiul, utilitatea, funcționalitatea, armonia, culoarea. Atitudinea dezastruoasă și defectuoasă a românului care se pricepe la tot ne-a transformat stațiunile în bâlciuri. Cine nu se întristează când vizitează stațiuni sluțite de mâna românului?

Camerele de la Atra au priveliște la lac. În prima noapte, de când a început să crape de ziua, am deschis ochii, am privit lacul, am adormit la loc și am repetat până m-am ridicat din pat. De trei sau de patru ori am privit, am zâmbit și am adormit la loc fericită. Toate zilele petrecute la Atra m-am simțit fericită. Arhitectura, peisajul și serviciile fac magie. Te culci și te trezești într-o Românie frumoasă, îngrijită, rafinată.

Avem munți grandioși. Avem poale de munți mutilate. Am călătorit cu Mara în Egipt. Când am ajuns la hotel, ne-am oprit în fața unor porți mari. Un soldat a deschis poarta și a închis poarta după noi. Îmi amintesc că am întors capul și m-am uitat. M-am simțit prinsă. Mi-a venit să plâng, dar am reprezentat adultul și i-am zâmbit Marei. Am călătorit cu Mara prin România. Când am ajuns la cazare nu ne-a deschis nimeni poarta, dar am închis-o noi. Ne-am izolat. În România te izolezi câteva zile într-un loc frumos pentru a avea parte de o experiență normală. Pentru că e normal să pretinzi frumusețe și să nu te simți prost pentru asta.

Am petrecut la Atra trei zile. O să mă reîntorc când o să se ivească prima ocazie. E aTra? Ar putea la fel de bine să fie aRta Doftana.

Sâmbătă am împachetat. Câteva schimburi, încălțările de munte, SFP-ul și am închis valiza. Duminică dimineață ne-am pornit spre Valea Doftanei. Am mers pe autostradă, pe drum național, pe drum județean. Am traversat orașe și sate.

Eu iubesc ideea de sat românesc. Ceva mă fascinează la sat, dar n-aș putea să numesc ce. Poate viața nevăzută prin geamul mașinii sau în cele câteva zile petrecute de mine la Prisăcea, la Podeni, la Salcia, la Cetate sau la Pristol. Oamenii se trezesc devreme. Hrănesc animalele. Pleacă pe câmp. Pregătesc mâncarea. Spală. O iau de la capăt.

Ce muncesc românii la sat? Am văzut la marginea drumului trei săteni. Toți aveau coasele pe umăr. Doi dintre ei, dacă am observat bine, aparțineau generației baby boomer. Le-am lipit eticheta după pantalonii de pânză în contrast cu blugii și cămașa celui de-al treilea, mult mai tânăr. Românii la sat muncesc pământul. Românii de la sat muncesc în alte țări.

Satul românesc e împopoțonat și neîngrijit. Nu-mi place. Aș vrea să-mi placă, dar oriunde privesc, mă izbesc prostul gust, sărăcia și lenea. Peisajul îți taie respirația. M-am uitat câteva minute la Bucegi. Seamănă cu Dolomiții. Dar poalele sunt românești. Toate stațiunile românești de interes național arată ca un bazar cu prăvălii, tarabe și culori hidoase. Ca să te bucuri de frumusețe și simplitate trebuie să te îndepărtezi de poale. Urci și urci. Mai urci puțin. Ajungi, intri și nu mai ieși câteva zile.

Cât plătești în România pentru o cazare simplă, frumoasă, inteligentă, prietenoasă cu copiii, cu servicii impecabile și mâncare savuroasă? Știu. E nepoliticos să vorbești sau să scrii despre bani. Nu contează. O să continui să vă chestionez. În România plătești cât în Austria, dar românilor, unora, nu li se pare corect. De ce? Pentru că e România. Pentru că nu e infrastructură. Pentru că Valea Prahovei este un coșmar din care nu ne-am trezit de ani de zile. Locurile speciale din România, cunosc câteva, duc o luptă cu mentalitatea. Curajoasă, curioasă, sfidătoare și individualistă am crescut. Mă aventurez de câte ori îmi permite bugetul spre asemenea locuri în care te izolezi și începi să privești, să respiri, să te bucuri, să fii, să fii fericit.

Am fost fericită ultimele trei zile. O să revin curând cu povești.

S-au întâmplat multe săptămâna asta. S-a întâmplat să ies în chiloți pe casa scării pentru a-l recupera pe Mateiu. S-a întâmplat să închid mașina, iar cheile și telefonul să rămână la interior. Un străin m-a ajutat să dau un telefon. S-a întâmplat să mă întâlnesc cu fostul elev select, actual student select. Și-a ales de la Bufnițe Istoria religiilor de Eliade, apoi am discutat o oră despre bullying.

S-au întâmplat și n-am avut chef să povestesc. Nici acum nu-mi ard buricele degetelor, dar nu-mi intră nici un comision dacă încetez să scriu. Așa că scriu.

Cum v-am mai spus de altfel, cu mine nu prea aveți ce să povestiți în afară de mamiceală, mâncare, curățenie și cărți. Pe lângă asta, mă plictisesc și aceste subiecte. Adevărul este că oamenii îmi plac cel mai mult în teorie.

M-am apucat de cartea Cutia lui Skinner de Lauren Slater. Am parcurs două capitole, adică două experimente ale secolului XX. Așa mi-am scos din memorie niște episoade în care am sfidat. L-am sfidat pe tata când i-am aruncat banii primiți pentru a merge la Timișoara pentru a da examen la facultate. Sfidare sau proastă creștere? Ca situație, cred că nici nu am sfidat, nici nu am dat dovadă de obrăznicie. Am reacționat la o figură autoritară care aplica forța și controla prin prisma banilor. L-am sfidat pe tatăl Marei când am urlat că mă lipsesc de banii lui. Oh, îmi păstrez vulgaritatea vorbelor pentru a echilibra ceea ce cred despre mine.

Am realizat, ca la mine se învârte totul în jurul banilor. N-am fost capabilă prin abilități intelectuale să cresc conturi la bancă, dar nici n-am ținut capul jos în fața persoanelor de care am depins financiar. Nu m-am supus tatălui, nu m-am supus partenerului. Atitudinea și revolta am căutat să le înțeleg. De aceea am citit și citesc în continuare psihologie. Sper în continuare să găsesc o pagină în care să mă potrivesc ca ultima piesă dintr-un puzzle. Nu s-a întâmplat până acum.

Am descoperit în mine părți care mă dezamăgesc, care mă întristează. Toate aceste părți adunate, când îmi măsor simpatia, nu cântăresc mult. Îmi place de mine. Consider că acțiunile reprobabile m-au ajutat să devin versiunea de azi. Azi nu scriu ca o versiune îmbunătățită, azi scriu ca o persoană impunătoare.

Mi-e bine cum sunt. Mi-e bine cu ce am. Pot mai mult. O să fiu mai mult. Vreau mai mult. Pot să trăiesc și cu cât am. Această atitudine o consider cea mai mare realizare.

Weekend-ul acesta a fost despre moarte. Am început să mă uit la Doctor Moarte. Am început și am sfârșit romanul Moartea fericită de Albert Camus. Primul a fost filmul. Probabil alegerea cărții o datorez filmului, căci comportamentul nu e greu de manipulat. Oricare ar fi motivul, mă felicit pentru duminica petrecută în compania lui Camus.

Să citești un scriitor mare se simte ca un ceai călduț pe pielea arsă. Știu ce vorbesc. M-am opărit la picior când eram mică. N-am mai avut piele pe jumătate din laba piciorului. M-a transportat tata la o doamnă care se ocupa de arși. Nu am fost la spital. Spitalul ne îngrozea. M-a urcat tata în Dacia albastră a vecinului nostru turc, și duși am fost. Eu am plâns și am stat, cât mi-au permis, cu piciorul pe geam. Am ajuns la doamna. Îmi amintesc mirosul dulceag, un cazan, tifonul înmuiat în ceai și mâna dolofana cu unghii tăiate scurt. A stors tifonul, iar durerea a luat-o doamna cu mâna.

Ieri mi s-au dus toate gândurile despre curățenie, gătit, prețurile imobiliarelor și m-am cufundat, îndrumată de Camus, în fericire. Să urmărești să fii fericit. Să ai voința fericirii. Să alegi. Viața femeii nu e bărbatul. Viața femeii e viața însăși. E o capcană în care pică majoritatea femeilor. Desigur, banii devin obligatoriu necesari. Oh, dacă ați citi cartea!

Legat de film, mă declar admiratoarea doctorului Jack Kevorkian. Într-o lume cu doctori ca el mi-ar plăcea să trăiesc, într-o lume unde pot decide să mor. Jack Kevorkian a fost un medic specialist în patologie care a susținut moartea fără durere sau eutanasia.
Mi-a murit o prietenă acum câțiva ani. Cu ea am învățat să merg pe bicicletă. Cu ea am încercat să fumez. Cu ea am mers la Dunăre. Cu ea m-am dat cu sania. Ea s-a îmbolnăvit de cancer. Nu avea 30 de ani. Mi s-a spus că se ruga să moară, atât de insuportabilă devenise durerea. Mi-e greu să-mi descriu furia. Mi-e greu să-mi controlez limbajul. Aș urla. Aș arunca vorbe. Aș disprețui orice credincios care ar justifica durerea, defecarea de durere, înnebunirea de durere, umilința unui bolnav. Datoria doctorului este să ajute pacientul. Moartea demnă sau moartea fericită ține de om. Dar în moarte omul uită să fie om și se poartă ca o jivină, iar natura nu cunoaște mila.

Dacă m-aș fi căsătorit după modelul american, cu jurăminte scrise, i-aș fi declarat lui Făt Frumos: Dacă va fi nevoie, o să te ajut să mori. Cea mai frumoasă și puternică declarație de dragoste.
Iubiți în halul acesta o persoană?

Zâmbesc. E un zâmbet larg care îmi arată chipul trăit. Apropo de a înainta cu demnitate în viață, vă șoptesc că urmează un proiect cu portrete ale unor femei naturale. Firește, nici nu se va pune problema de a poza alături de mincinoase care nu-și recunosc operațiile.

E liniște. Mi-am turnat un pahar de rose, Corcova. Mereu cumpăr vin, ceai verde cu iasomie și blugi. Să fie acolo, sigur nu strică. Nu m-am înșelat până în prezent. Articolele menționate mă inspiră. Vinul mă inspiră cel mai tare, mai, mai aș apuca drumul beției. Geniile au consumat cantități enorme de alcool. De aici și împăunarea bețivanilor, dar nu toți bețivanii sunt genii. La fel cum nu toate mamele ar fi capabile să aibă o carieră. Uuu, dar scoate vinul ăsta din mine și nici nu am terminat paharul! Mi-am turnat un pahar, ca măsură mi-am luat degetul. Băgați degetul în pahar, arătătorul, și obțineți cantitatea exactă.

Mă simt apropiată de Camil Petrescu, de delirul lui. Francezilor le-a lipsit un Camil, a afirmat scriitorul. Și românilor le lipsește Dunia. Mă pierd în mamiceală, curățenie, pregătirea mâncării, lectură. Doar asta am în cap și doar asta puteți să vorbiți cu mine. Când catadicsesc să conversez. Mă plictisesc inclusiv discuțiile despre literatură.

Știți ce ar zice lumea dacă divorțați?
Lumea ar zice că ați divorțat.

Am început cu un zâmbet. Sfârșesc la fel. Zâmbesc.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mai am 90 de pagini și isprăvesc Billy Bathgate. Mă bucur. Nu e vorba că nu-mi place. Îmi place. Lumea descrisă în roman însă îmi inspiră spaimă. De aceea mă concentrez pe structură. Cum îmi ia autorul mințile și le plimbă, prin limbaj, de la descrieri casnice la omoruri, de la dragoste filială la concepții despre viață, de la gangsteri la un anumit gând.

Ieri a venit peste oraș o boare neașteptată. Am ieșit cu Mateiu la plimbare. În timp ce împingeam căruciorul, am oprit cu Făt Frumos la un magazin cu covrigi. L-am așteptat să plătească și să-mi răspundă. L-am întrebat ceva. I-am povestit câteva scene din Billy Bathgate. Ce oportunități ar avea unii oameni în viață fără apelul la violență și la înșelăciune?
Am dat explicații. Nu justific și nu scuz acțiunile gangsterilor din roman, înțeleg.

Făt Frumos m-a privit. A băgat mâna în punga de hârtie, a rupt o bucată, i-a întins-o lui Mateiu. Am traversat strada. Am discutat până la intrarea în parc despre lux și voință. Putem să condamnăm dorința de a avea mai mult? De a fi mai mult?

Habar n-am cum au luat ca dat filozofii bunătatea sufletului omenesc. Nu am studiat îndeajuns. Probabil. Tind însă să cred că acest dat, de la Platon și până în prezent, e imaginat. Oamenii și-au trăit viața și și-au imaginat-o în aceeași măsură, dar în imaginație au intensificat. Sufletul este. Punem punct după verb. Punem punct în lumea reală. E reală peștera, când oamenii aprindeau focul și adormeau îmbrățișați ca să nu moară de frig sau atacați de vreun animal. S-au apucat de pictat pereții peșterii și au eliminat punctul. Sufletul este bun. Sufletul este rău. E reală societatea acaparată de social media. În social media am intensificat tot, în special secole de traumă.

E ușor că judeci, să condamni, să arunci cu pietre. În social media Isusul credincioșilor n-ar mai apuca să îndemne să arunce cu piatra cine nu a greșit. Isus ar fi covor, iar pietrele ar zbura direct în Magdalena. Magdalena e fata săracă de la țară care s-a lăsat amăgită de o haină nouă, de o masă caldă, de flori și excursii. Dar vă întreb. Ce oportunități are Magdalena? Mama ei e femeie de serviciu. Tatăl ei este șomer, alcoolic și le bate pe amândouă. Cum ar putea Magdalena să simtă mătasea pe trup, să soarbă vin franțuzesc, să savureze un concert, hai și din muzică de Bach? Cum? Abandonez și scenariul tragic. Magdalena s-a născut în orice sat românesc, în orice oraș mic de provincie. Ce oportunități are Magdalena? Oamenii se înmulțesc. Sexul se întâmplă din peșteri. De jos, din peșteră, s-au ridicat puțini să deseneze pereții. Din ignoranță se ridică la fel de puțini.

Vrea cineva să vină cu o altă perspectivă?

Sufletul este îndrumare spre corectitudine.

Foto: Zenobia Lazarovici

M-am îmbufnat puțin săptămâna trecută. Stăteam pe canapea. Am deschis mailul. M-am încruntat și mi-am strâns buzele.

Încă un titlu cu o chemare spre mii de euro pe lună și stare de bine de la un om de marketing. Oamenii caută să se supună. E un fapt cunoscut. În vremurile actuale, oamenii caută să se supună în propriile lor condiții. De aceea misiunea unui manager sau a unui guru întrece eforturile misionarilor care au creștinat păgânii. Oamenii de azi știu că pot alege. Nu le place un guru, o agenție, un șef de la locul de muncă, se mută. Oaia își alege ciobanul. Aici ne-a adus evoluția. Am rămas oi, dar cu opțiuni.

De aceea, ciobanul sau guru, sau omul de marketing trebuie să spună o poveste. În poveste să includă o boală, un divorț, greutăți personale, nesfârșite ore de muncă, abandonarea familiei. Să introducă o trezire, poate boala, poate exprimarea dorinței unui copil trist că mama sau tata nu se joacă. Bolile și copiii activează emoția. O familie în pericol activează voința și demnitatea.

În mail s-a menționat familia aproape destrămată din cauza muncii. Dar este din cauza sau datorită? Fără muncă rămâi cu timp de joacă pentru copii, dar fără jucării.

După ce ciobanul sau guru, sau omul de marketing a activat emoția, îți reamintește despre potențialul ființei umane și despre potențarea minții. Aici m-am încruntat și mi-am strâns buzele. Eu am tras următoarea concluzie: Am potențial, dar dacă nu cumpăr cursul nu o să câștig două mii de euro pe lună, deși stă în puterea mea. Voi ce concluzie trageți?
M-am gândit la pacienții bolnavi de cancer, la copila de pe holul de la Louis Țurcanu care trăgea perfuzia în urma ei după ultima ședință de chimioterapie. Pe ea nu a iubit-o dumnezeul credincioșilor. Ea ar putea să se vindece, dar îi lipsește atitudinea pozitivă. Lipsa credinței și a atitudinii pozitive scad hemoglobina. E deosebit de scârboasă, de nedreaptă și de infantilă gândirea asta. Cei fără gândire pozitivă și credință sunt pedepsiți. Cei fără SEO, cuvinte cheie introduse în articol și în titlu nu câștigă două mii de euro pe lună.

E nu câștig și e vina mea. Adevărat, este vina mea, dar strategiile romantizate, cu emoție și promisiunea stării de bine, mă înfurie. Starea de bine depinde și de oamenii din jur, iar uneori familia și prietenii ne rețin într-o buclă, o secvență dintr-un program. Am întors ieri în intersecția din Șagului și am realizat că de 20 de ani execut mișcarea asta. Vă întreb: Sunt rădăcini sau lipsă de voință?

Foto: Bogdan Mosorescu

Se pare că a citi doar beletristică e insuficient pentru mine. E nevoie să consum psihanaliză, istorie sau filozofie în același timp. Așa se face că m-am apucat de Franz Ruppert, deși nu consider că mă învoiesc să adopt metoda lui de terapie.
Dacă aș formula o intenție sau o constelație, cum cere Ruppert pacienților/clienților săi, atunci aș nota:

Furia, ce mă fac cu ea?

Am început și am sfârșit cartea Iubire, dorință și traumă. M-am simțit mizerabil. Am avut nevoie de duș după unele pagini citite.

V-aș întreba și o să vă întreb. Când un părinte lovește un copil, pentru binele lui, firește, ce simte copilul?
Vă răspund ca un copil lovit. Simți ură, umilință, furie, neliniște. De ce să-i provocați aceste sentimente copilului iubit? Care e binele când gândirea copilului se blochează. Persoana care mă iubește, îngrijește și mă protejează, ridică mâna la mine. Pentru a accepta penibila și nejustificabila violență, se dedublează. Iubește un agresor. Urăște un agresor.

Bătaia nu e niciodată soluția oricât s-ar minți agresorii și părinții violenți. Faptul că unii copii își scuză părinții, îi iartă sau ajung ei înșiși să folosească bătaia ca mijloc de educație demonstrează că nu au devenit adulți sănătoși.

Terapia ajută. Nu o evitați. Căutați-o.

Foto: Bogdan Mosorescu