S-a întâmplat. Se întâmplă.
S-a întâmplat să scormonesc din nou în copilărie. Asta face psihanaliza. Te provoacă spre autoanaliză.
Se întâmplă ca Matei din tei să împlinească imediat un an.
Trecutul și prezentul s-au ciocnit și au provocat neliniște și agitație.
Întinsă pe canapea, mi-am amintit că am început, pentru a câta oară?, un jurnal intim. M-am ridicat. Am căutat. L-am găsit. Am citit. Cum m-am așteptat, nu m-am simțit confortabil să mă descopăr. Firește, am un blog, dar aici plasticizez enorm. Sinceritatea cântărește cât un sâmbure de strugure. Pe caietul jurnal mi-am permis cruzimea lipsei de prefăcătorie. Și mi-e frică. De ce mi-e frică?

Eu scriu despre mine și experiențele mele. Să fantazez universuri necunoscute mă pasionează pentru scurt timp, apoi mă plictisesc. Revin la mine, la eu, la metehnele mele. Sunt o ființă neterminată și probabil așa o să și mor. De aceea caut să trăiesc frumos, în frumos, în paradis, cu paradisuri artificiale, cu flori regale, pantofi și genți peste bugetul meu. De două luni n-am tăiat o factură, dar mă tentează zilele astea să-mi dăruiesc ceva scump.

Mi-e frică de scris deoarece părinții mei m-au umilit în copilărie. Tata a arătat tuturor foile unde îmi închipuiam o viață fără el. Mama m-a acuzat că îi fac rău cu scrisul și să încetez. Poate, trag concluzia acum, de aici mi se trage și repulsia pentru a crea universuri. Mă interesează realitatea și în special propria realitate.

Din când în când m-am apucat de un jurnal pe care am avut grijă să-l ascund, iar ulterior să-l distrug. Să nu cumva să mai ajungă pe mâinile cuiva. Să mai aibă cineva acces la mine. Cu toate astea, sunt convinsă că mi-au mai scăpat pagini mâzgălite care mă tulbură. Nu scap de scris cum nu scap de diaree când se pornește. Dacă o fi un simptom? Ar fi o posibilitate. Ar explica și incapabilitatea mea de a reține cuvinte. E exasperant să caut același cuvânt în dicționar de n ori. De ce le uit? Citesc zilnic și totuși cuvintele, unele, se ascund apoi de mine. Se încuie în mine.

Pe caietul amintit, datat în 2019, am notat că mi-e frică de un nou copil în viața mea. Consideram că acel copil va fi cu siguranță sfârșitul pseudo-carierei mele de scriitoare. Nu o să mai scriu niciodată o carte. Am abandonat jurnalul. Nu l-am aruncat, nu l-am rupt. L-am ascuns din nou.

Mateiu împlinește un an, iar eu continui să fiu un copil. De un an sunt un copil cu doi copii. Trag speranța că 40 de ani o să-mi aducă maturizarea, și, desigur, creșterea economică. Doresc efectiv să mă scoată banii afară din casă.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cum s-au abătut numeroase boli pe capul meu, săptămână trecută, ca o șchiopă, ca o știrbă, alegeți, dar mai ales ca o femeie cu voce, enervantă pentru unii bărbați, puternică pentru unele femei, aici nu alegeți, am comandat aproape zilnic mâncare. La vecinii de la Valahia m-am plâns că sunt cu orteză și mi-au livrat chiar doamnele cu care am dialogat cordial la telefon. Le mulțumesc și să fie sănătoase. Dacă mă iau ca reper, să nu pice din picioare și să-și ademenească bubele bătrâneții. De exemplu artroza. Am făcut și eu căutări pe Google despre o ruptură parțială de ligament și m-am îngrozit: operație, artroză, sfârșitul genunchiului. Cu ceva tot am sfârșit, cu informațiile despre ligamente de pe Google.

Sâmbătă m-am trezit bine. Piciorul meu s-a recuperat favorabil. Stau chiar picior peste picior. În fiecare seară trăiesc Povestea porcului. Adaptat, trăiesc Povestea purcelei. Îmi dau orteza jos, îmi trag piciorul sub pătură și mă simt frumoasă. În fiecare seară, de câteva săptămâni, aștept să-mi arunce cineva orteza pe foc. Făt Frumos s-o arunce ca să mai poată să iasă și el în lume cu mine.

Cu dispoziția grozavă de sâmbătă, am intrat la bucătărie și mi-am răsfățat odrasla cu ouă și sparanghel. Am ținut-o așa până seara, când am preparat adevărate paste carbonara fără smântână. Diferit, am deschis o sticlă de vin de la Oprișor. Strigă Oltenia după mine. Mi-am turnat lichidul în pahar și mai mult mi s-au scurs ochii. Am pupat vinul. Am gustat vinul. Am poftit. Am savurat câteva guri.

O zi extraordinară din punct de vedere gastronomic. Asta până la un punct. Mamanu mi-a reproșat că e rușine să comanzi supă. Mi se scurseseră deja ochii după vin, la replica cu supa mi-au ieșit din cap. Asta e gândirea ei. Uneori m-aș arunca în apă și aș înota până pe o insulă în Grecia, dar simt că nu e suficient. Aș pune un ocean între noi. Cu un ocean între noi aș înceta să lupt pentru a fi. Aș fi. Părinții rar le permit copiilor să fie. De ce? Pentru că se bosumflă cum se îndepărtează copilul de gândirea lor.

Sunt de câțiva ani, dar duc lupte. Nu par să se sfârșească. Trag concluzie că nu or să se sfârșească niciodată. De ce? Din motive stupide ca rușinea de a comanda supă.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ce să mai și scriu?! Am căzut. Merg în cârje. Mi s-a spart un dinte. Nu folosesc paiul, dar beau și mă uit la televizor cu dintele provizoriu. Așa mi-a sugerat Paul Zaharia când m-a consultat Zânul a doua zi după implant. Peste astea, am crezut că m-am pricopsit cu domnu covidel. Am crezut. M-am testat azi și a ieșit negativ. Pe mail mi-au reamintit și de data aceasta să-mi port în continuare de grijă. Ce ironie!

Mă îngrijesc, adevărat, dar intelectual. Am grijă să nu prostesc. Printre scutece, vitamina D, lapte, mâncare și jocuri, pun mâna pe o carte imediat cum am câteva minute libere. M-am apucat să citesc despre viața lui Freud, iar discursul meu îndată s-a colorat și am început să mă exprim cu entuziasm.

Freud e modelul meu. De aici, de la recunoaștere și verbalizare, mi-au auzit urechile. Pe șarlatanul ăla îl admiri tu? Drogatul ăla, știi că se droga?! Freud? Freud e ăla care a vrut s-o fută pe mă-sa?! Freud a tratat numai oamenii cu bani. Freud e expirat. Freud a fost un obsedat. Freud a trăit cu fata lui. Freud, Freud, Freud.

M-au amuzat gogomăniile astea de fiecare dată și nu o să încerc să schimb părere cuiva. Cine face asemenea afirmații oricum nu cunoaște opera sau viața lui Freud. O să notez, succint, ce anume m-a învățat pe mine Freud.

În primul rând mi-a atras atenția asupra cuvintelor. Nevoie. Plăcere. Neplăcere. Vinovăție. Rușine. M-am aplecat mult asupra cuvintelor. M-am cocoșat, iar la finalul Operelor esențiale am avut curajul să sar în fața trenului și să nu mă lovească. Trenul a lovit-o pe Anna și nici o altă femeie nu o să mai sfârșească așa pentru că simte, gândește și acționează.

Nu m-am mai simțit singură și nenorocită deoarece în copilărie am avut gânduri nepotrivite. Mi-am dorit, în câteva rânduri, ca părinții mei să moară. Și l-am citit pe Freud și am respirat ușurată. Nu e păcat, nu sunt un monstru, nu o să ajung o criminală. Fanteziile unui copil necăjit nu schimbă soarta și nu te trimit în iad. Iadul nu există după moarte, iadul e:
1. în noi.
2. pe pământ.
3. în celălalt.

Alege. Am ales. Am ales să renunț la învățături din bătrâni care mi-au mutilat sufletul. Vremurile s-au schimbat. Schimbarea e bună chiar dacă ne sperie ca dracu. Oh, deja am scris mult pentru un text pe blog. O să mă opresc. Mă ustură ochii. Mă doare piciorul. Mi-e somn.

Interesează pe cineva cum m-am schimbat după ce l-am citit pe Freud?

Foto: Bogdan Mosorescu

V-am promis că o să revin cu o poezie de Baudelaire. Adevărul este că nu am versuri de Baudelaire în bibliotecă. Dețin Paradisurile artificiale de Baudelaire. Oricum nu-mi arde de Baudelaire. Mă simt mai apropiată, zilele astea, de Ivan Denisovici.

Ieri seară, mi-am luat antibioticul, am înghițit calmantul, mi-am făcut injecția. Injecția mi-o fac la oglindă. Nu mă întrebați de ce. Chiar nu știu. În fiecare seară, de patru săptămâni, am întâlnire cu mine în oglindă pentru injecție. Aseară am ridicat capul. Când bag acul în burtă de obicei cobor și nasul. M-am privit în oglindă și m-am descoperit frumoasă. Ieri am stat 3 ore pe scaun la dentist. Toate au început să mă doară, chiar și sufletul cum a concluzionat Zânul Măseluță în timp ce-mi masa pometele. Oare durerea, durerea de picior, durerea de măsea, durerea în general poate accentua frumusețea? După cele 3 ore la dentist, am plâns în hohote vreo zece minute.

Zânul Măseluță a avut grijă de mine. Mi s-a spart dintele când scriam într-o seară. Ca acum. Mateiu dormea lângă mine. Eu am luat un sugiuc și nu spun că mi s-a spart de la o bomboană. I-am scris la Zân. Zânul m-a sunat a doua zi. M-a chemat să verifice daunele. Firește, daună totală deoarece ieri am suportat extracție și implant. Pe scaunul ăla mi-am rechemat în minte doctorii importanți din viața mea, Rodica Luca, Dorin Grigoraș și Zânul. Ce m-aș fi făcut fără ei? Ce aș fi făcut fără Zân care a venit sâmbătă de acasă să improvizeze ceva pentru a nu pica gingia? Zânul care a muncit suplimentar să nu devin Muma Pădurii la 38 de ani?

Dacă nu aveți un Zân, atunci găsiți negreșit unul. Bube din astea oribile, imbecile, dureroase se pot întâmpla la orice vârstă. Ce faci când se întâmplă? Cine te bagă în seamă pentru că te doare? Urgențele sunt pline de urgențe și nici o urgență nu este mai urgentă ca alta. Știți povestea.

Sunt norocoasă și recunoscătoare pentru că am acces la echipa de la Smile Vision. Zânul se cheamă Mario Chilom și datorită lui, o s-o celebrez pe Mara anul acesta cu toți dinții în gură, unul provizoriu, dar executat cu măiestrie.

Vă îndemn pe toți să vă faceți rost de Zân sau Zână Măseluță.

Sunt șchioapă. Sunt știrbă. Sunt obosită. Sunt în toane bune. M-am trezit ieri dimineață cu un mail de la Ciprian Valcan. Uneori un proiect îi aduce aminte de mine și mă propune. Așa am ajuns să lucrez într-o editură cu 13 ani în urmă. La proiectul din prezent nu am îndrăznit să mă înham. Toanele bune nu mi se trag de la un posibil proiect, ci de la recuperare. Domnul profesor mi-a propus recuperarea pentru doctorat, deoarece am fost un student care merită.

De la proiect, prin discuția despre doctorat, mi-am băut ceaiul citind o poveste, un eseu și un articol despre Buenos Aires. Domnul profesor știe ce îmi place. Într-adevăr, cu Mateiu alături, am parcurs greu povestea, eseul și articolul. Pauzele dese au provocat reluări, dar ce dimineață specială am trăit!

O să vă notez o frază din eseu și m-ar interesa interpretarea găsită de voi.

La vue d`un homme donne la fievre au lion. Mais dans ce cas il mange un singe et se retrouve gueri. Similia similibus. Traduc. Apariția unui om îi provoacă febră leului. În acest caz, mănâncă o maimuță și se simte vindecat. O boală poate fi vindecată prin ceva care provoacă simptome similare. Nu sunt așa sigură că am exprimat exact semnificația lui similia similibus.

Ce interpretare găsiți?

Foto: Bogdan Mosorescu

Am citit Opere Esențiale de Freud. Nu i-am citit biografia. Am cumpărat cartea de ani de zile, Peter Gay, Freud, O viață pentru timpul nostru. Nu m-am atins de ea. Îmi imaginez că mi se adresează întrebarea: De ce nu ai citit biografia? Poate n-am vrut să fiu dezamăgită. E o personalitate atât de controversată. Are admiratori câți detractori. La fel ca doctorul meu ginecolog. Poate n-am dorit să iau contact cu admirația altei persoane. Poate puțin din amândouă m-au ținut departe. Freud și-a câștigat autoritatea în fața mea, nu a primit-o ca tata.

De două zile m-am apucat de carte. Prima zi mai mult am răsfoit-o și am purtat-o dintr-o cameră în alta. A doua zi am citit jumătate de capitol. Azi mă simt mai inteligentă. Să vă povestesc.

Freud s-a născut în 1856. Vă atrag atenția asupra anului, asupra secolului, asupra perioadei. Antisemitismul se răspândea ca un cancer și Freud a suferit din cauza asta. Curajos și suficient de puternic, cu o furie controlată, nu a acceptat niciodată să fie umilit. Tot în acest timp, evreii au început, prin mai multe edicte, să aibă drepturi. Cum era compusă societatea atunci? Din prea bogați și din prea săraci. Imperiile au intrat în declin. Cine să muncească în noua ordine? Aristocrația? Prostimea? Pentru unii nu se cădea. Pentru alții nu se potrivea.

Evreii au muncit. Evreii au devenit notari, bancheri, doctori. Perioada le-a fost prielnică. Așadar, cam așa au ajuns ”evreii să conducă lumea.” N-au înșelat. Au învățat. Au muncit. S-au disciplinat. Au câștigat meseriile bănoase și respectabile, nu le-au picat din cer.

Imediat sfârșesc primul capitol. Dacă sunteți curioși, mai povestesc despre. Acum mă retrag cu cartea și o pungă de M&M.

Foto: Bogdan Mosorescu

Aseară am tras de mine. Scriu! Nu scriu! Ba scriu! Ba nu scriu! M-am întors pe partea cealaltă și m-am culcat. Mi-am reproșat în gând lipsa de disciplină. Am hotărât să scriu în fiecare seară. Când îmi lipsesc subiectele, s-ar putea să vă notez câteva versuri.

Poftesc uneori la poezie. Corectez. Poftesc uneori la poet. Din facultate au început să mă fascineze viețile lui Rimbaud și Baudelaire. Mi-l imaginez pe Rimbaud în pantaloni kaki, cu un sac de cafea în spate, într-un apus care îți taie respirația cum numai în Africa e posibil. Rimbaud a făcut trafic cu cafea. Baudelaire m-a atras cu paradisurile artificiale și cu excesul de eleganță. Viețile lor m-au dus către poezie. De obicei admirăm munca unei persoane și suportăm un transfer de la muncă la persoană. Persoana devine mai frumoasă. Cu Rimbaud și Baudelaire s-a întâmplat invers. Viețile lor au înfrumusețat poezia.

Oare cum aș putea să înfrumusețez aceste zile ale omenirii? Să ne așezăm și să citim poezie până ajungem la suflet nu e realizabil. Ne-am civilizat, dar tot animale am rămas. Înainte să adorm aseară mi-am propus să încerc o descrierea a mea exclusiv cu defecte fizice și imperfecțiuni morale.

Ceva de genul:
Am picioare strâmbe care m-au torturat în adolescență. Detest forma sânilor mei. Abdomenul mi se împarte în două. Ați văzut o scroafă care alăptează? Cam așa să vă imaginați mușchii mei abdominali. În rest sunt perfectă. Nu glumesc. Orice altceva iubesc la corpul meu.

La imperfecțiuni morale o să folosesc mai mult tastatura. Am mințit. În prezent rar minciunesc și atunci pentru a nu provoca bosumflări sau să nu rănesc. Am încercat să-mi amintesc prima minciună ieșită pe gură. Nu mi-am amintit. Am furat un elastic de păr. Am înșelat. Am lovit. Am copiat de câteva ori. M-am lăsat pradă nervilor. Am jignit. În prezent vexez fără cuvinte urâte. Rareori am privit cu invidie la altcineva, dar am adunat câteva episoade. Un episod cu colege de facultate care nu treceau pe la cursuri, nu învățau, dar promovau cu note mari. Un alt episod cu bloggeri care habar nu aveau să scrie, stilistic și gramatical, dar raportau un trafic gigant. Mi-au trebuit ani să accept că blogul și bloggerii n-au legătură cu scriitorii, talentul și creația. Un alt episod nu mai știu. O să caut o poezie la Baudelaire care să se potrivească acestor mizerii sufletești.

Până atunci, mă retrag de pe blog. Îmi pun un episod din Sex and the city.

Foto: Bogdan Mosorescu

Beteagă. Sunt beteagă. Ciuntită. Mi-am spart o măsea. Nu par într-un loc bun. Aseară am plâns în hohote. M-am descărcat. Azi mi-am reluat rolul fără să-mi simt umerii grei.

De fapt m-am înscris la târgul celor de la Artisans Bazaar. Ura! Vă mai amintiți de Tricoul Inteligent Dunia? Nici afacerea mea nu pare într-un loc bun. Dar a crescut. Există un magazin și cel mai important, o direcție.

Tricoul a apărut când m-am trezit lefteră după despărțirea de tatăl Marei. Cu reprezentarea de Monica Columbeanu pierdută, mi-am suflecat mânecile, mi-am stors creierii. Un tricou imprimat cu citate din cărțile lecturate mi-a creat iluzia unor viitoare facturi plătite. S-au adunat anii și s-au adunat degeaba. Nu mă pasionează crearea de haine, dar am nevoie de haine ca mijloc de a promova literatura. Cine mi-o cere? Cine are nevoie? Nimeni și neica nimeni. Mi-am pus singură pe umeri această misiune. Să promovez literatura. În fond am diplomă de filolog, iar femeile ca mine citesc cărți extraordinare. Pierdeți dacă nu citiți ce vă recomand.

Ca să păstrez hainele, am nevoie de ele, am creat un magazin online cu piesele clasice, tricouri, bluze, câteva rochii. Orice altceva mai scot în față, un model de rochie, un sacou, în prezent am sacouri, vin într-o ediție limitată care nu va fi reluată. Am 11 sacouri și nu o să le mai repet. Cu sacourile o s-o celebrez pe Simone de Beauvoir. Un sacou vândut vine cu o carte semnată de Simone. Mă folosesc de trupul femeii să ajung la mintea ei. Poate unele dintre voi o să vi se pară că semănăm. O să opriți la stand. O să vă las în pace, cel mai sigur o să citesc și poate o să vă admir pantofii.

Așadar, în martie ne vedem la Artisans Bazaar. Ca strategie de vânzare, într-o zi o să aleg o oră pentru reduceri. Atât. Nu prea îmi permit reduceri.

Întrebarea este dacă o să ne vedem cu cârje sau fără. Cu siguranță o să ne vedem cu sacou.

Ne vedem la Artisans Bazaar! Ce dor mi-a fost!

O să vă demonstrez că nu degeaba am o diplomă de filolog. Știu să recomand cărți. Mi-am luat în serios această sarcină.
Domnul profesor Iosif Cheie Pantea a subliniat importanța de a recomanda cărți. Înainte de un examen ne-a ținut o cuvântare moralizatoare despre atribuțiile unui filolog veritabil. Asta ne diferențiază, a insistat. Asta mă diferențiază, confirm.

De la filologie ajung la social, la relația dintre ea și el. În urma cărților lecturate, vă notez aici o întrebare. Puteți să vă verificați adevăratele sentimente. De exemplu: Știind ceea ce știți după ani de relație, ați mai alege să trăiți lângă cel de lângă voi? Știind ceea ce știți. Repetați. Știind ceea ce știu. Care e răspunsul?

De data asta nu aștept și nu solicit răspunsuri. E pentru voi răspunsul știind ceea ce știți.

De două săptămâni de când țopăi, țop la bucătărie, țop la baie și țop pe canapea, îmi privesc piciorul umflat și experimentez diferite stări. Da, mi-e groază că mi-am nenorocit piciorul, dar alte gânduri, uneori neîncăpătoare, îmi provoacă scurte zăpăceli.

Îmi beau ceaiul verde în continuare și arunc un ochi pe fereastră. Peisajul e trist, blocuri de jur împrejur. Un nuc imens, superb, impunător reacționează la urâțenie. De fiecare dată îmi zic că e greșit. E greșit să te trezești și să dai cu ochii de betoane. Mă așez apoi pe canapea. Scriu. Citesc. Hoinăresc pe hartă. De fiecare dată îmi zic că e suficient. E satisfăcător să te trezești și să dai cu ochii de lucrurile tale.

Și așa mai departe. Pendulez între aceste sentimente, furie și satisfacție. Mi-e bine și nu mi-e bine. Uneori toate rânduielile lumii le consider inutile sau aberante. Când privesc luna, când vizionez filme despre spațiu, când urmăresc activitatea celor de la NASA, atunci nu pricep apucăturile oamenilor. Pentru ce? De ce?

Privesc pe geamul de la bucătărie și devin o străină. Mă așez pe canapea și mă relaxez. Îmi trăiesc cu voluptate ratarea și visez la lumea largă. Mă văd la Roma, mă văd pe dealuri la Schela. Râd cu prietenii. Mă plimb pe străduțe la Lisabona. Mă destrăbălez într-un așternut alb delicat. Mănânc paste. Mă dau cu sania. Mara, Matei, un copil, doi copii, am două brațe și le închid peste ei.

De ce am nevoie de mai mult? Mă refer la o casă cu o verandă mică pentru un balansoar alb unde să citesc, să sorb cafea, să urlu la copii când mă enervează. Nu am nevoie. Am nevoie. Depinde unde mă aflu când mă întreb, la bucătărie sau pe canapea.

Nici în pat nu sufăr după iarba din curtea casei închipuite. Am brațe care mă înconjoară. Îmi place uneori să adorm în brațe, iar apoi să trec ușor pe pătrățica mea. Acum vreau la casă. Un vecin ascultă muzică la volum maxim. Eh, noroc că am simțul umorului și râd înainte de toate!

Credeți că e prea devreme să-i scriu lui Moș Crăciun să pună elfii la treabă pentru un balansoar?!

Foto: Bogdan Mosorescu