Azi e ultima zi din săptămâna PSI la Cărturești. Cum mereu am îngrășat porcul în ziua de Crăciun, o să vă notez o listă specială de cărți.

În următoarele rânduri o să descoperiți preferințele literare ale lui Freud. Și în secolul XIX se organizau liste cu cărți, dar fără scopul traficului atras de număr.

Lista cu 10 autori buni după Freud:

1. Gottfried Keller
2. Conrad Ferdinand Meyer
3. Anatole France
4. Emile Zola
5. Rudyard Kipling
6 Lord Macaulay
7. Dmitri Merejkovski
8. Multatuli (Eduard Douwes Dekker)
9. Theodor Gomperz
10. Mark Twain

De Multatuli aud prima dată, iar de unii autori nu am citit nimic. Voi?

Foto: Bogdan Mosorescu

Bună ziua, oamenilor. V-aș întreba cum vă e ziua. Nu vă întreb. E vreme de război. Altfel spus, e vreme să se manifeste din nou ura. De ce să ajute România Ucraina? Ucraina a furat România. Ucraina a întărâtat Rusia. Citiți istorie, insist. De ce să nu pedepsim toți rușii, chiar și copiii ruși?

Am stat departe de blog. În fiecare seară am privit laptopul, nu l-am atins. Pe facebook am postat exclusiv despre război. Ce să scriu? Ce să arăt?
În continuare, subiectele preferate și dezvoltate pe blog, relația dintre ea și el, mamele despărțite, literatura, părinții și copiii, comportamentul diferențiat pe gen, ar aduna articol după articol. Viața merge înainte și pe vreme de război. Am mers la cumpărături. Am citit. Am gătit. Mi-am celebrat Mateiu. A împlinit un an în 25 februarie. Am transpirat cearșafuri cu sentimente intense. Mă refer la starea specifică îndrăgostiților ale căror atingeri transcend lumea cunoscută. O oră am fugit în necunoscut. E firesc, mă simt bolnavă de la toate cele care se întâmplă. Războiul m-a șocat.

Pe facebook mi-e imposibil să defilez cu viața casnică și nebombardată. Să adaug poze cu Mateiu? Îmi ard obrajii de rușine, de furie, de frică, de neputință. Am visat tancuri. M-am trezit transpirată și paralizată de frică. Pas cu pas, îmi repet. Pas cu pas le amintesc și celor care îmi scriu despre neliniștea provocată de război.

Să mă pierd în muncă e la fel de grețos. Munca mea presupune expunere. Pare că îmi lipsește integritatea și-mi neglijez responsabilitățile. Folosesc în continuare hârtie igienică de la dm, dar mă reține groaza de durere, trupuri sfârtecate, copii uciși, membre dislocate ca să încerc reclama. Nici măcar nu o să-mi cer scuze colaboratorilor. O să pierd pentru că nimic nu mai are gust, miros și rost. Obrajii lui Mateiu mă alină și mă umplu de groază. Ochii Marei mă alină și mă umplu de groază. Ce viitor au ei?

Istoria se repetă, iar oamenii au păreri.

M-am trezit azi dimineață. Am deschis telefonul. Am verificat grupul prietenelor și am găsit: Bună dimineața, a început războiul.
Suntem în anul 2022, iar Rusia a atacat Ucraina. În acest an, un conducător de stat își rezolvă conflictele cu arme, tancuri, bombe.
În lumea asta am adus doi copii. Ce a fost în capul meu?

O tristă, tristă, tristă dimineață.

S-a întâmplat. Se întâmplă.
S-a întâmplat să scormonesc din nou în copilărie. Asta face psihanaliza. Te provoacă spre autoanaliză.
Se întâmplă ca Matei din tei să împlinească imediat un an.
Trecutul și prezentul s-au ciocnit și au provocat neliniște și agitație.
Întinsă pe canapea, mi-am amintit că am început, pentru a câta oară?, un jurnal intim. M-am ridicat. Am căutat. L-am găsit. Am citit. Cum m-am așteptat, nu m-am simțit confortabil să mă descopăr. Firește, am un blog, dar aici plasticizez enorm. Sinceritatea cântărește cât un sâmbure de strugure. Pe caietul jurnal mi-am permis cruzimea lipsei de prefăcătorie. Și mi-e frică. De ce mi-e frică?

Eu scriu despre mine și experiențele mele. Să fantazez universuri necunoscute mă pasionează pentru scurt timp, apoi mă plictisesc. Revin la mine, la eu, la metehnele mele. Sunt o ființă neterminată și probabil așa o să și mor. De aceea caut să trăiesc frumos, în frumos, în paradis, cu paradisuri artificiale, cu flori regale, pantofi și genți peste bugetul meu. De două luni n-am tăiat o factură, dar mă tentează zilele astea să-mi dăruiesc ceva scump.

Mi-e frică de scris deoarece părinții mei m-au umilit în copilărie. Tata a arătat tuturor foile unde îmi închipuiam o viață fără el. Mama m-a acuzat că îi fac rău cu scrisul și să încetez. Poate, trag concluzia acum, de aici mi se trage și repulsia pentru a crea universuri. Mă interesează realitatea și în special propria realitate.

Din când în când m-am apucat de un jurnal pe care am avut grijă să-l ascund, iar ulterior să-l distrug. Să nu cumva să mai ajungă pe mâinile cuiva. Să mai aibă cineva acces la mine. Cu toate astea, sunt convinsă că mi-au mai scăpat pagini mâzgălite care mă tulbură. Nu scap de scris cum nu scap de diaree când se pornește. Dacă o fi un simptom? Ar fi o posibilitate. Ar explica și incapabilitatea mea de a reține cuvinte. E exasperant să caut același cuvânt în dicționar de n ori. De ce le uit? Citesc zilnic și totuși cuvintele, unele, se ascund apoi de mine. Se încuie în mine.

Pe caietul amintit, datat în 2019, am notat că mi-e frică de un nou copil în viața mea. Consideram că acel copil va fi cu siguranță sfârșitul pseudo-carierei mele de scriitoare. Nu o să mai scriu niciodată o carte. Am abandonat jurnalul. Nu l-am aruncat, nu l-am rupt. L-am ascuns din nou.

Mateiu împlinește un an, iar eu continui să fiu un copil. De un an sunt un copil cu doi copii. Trag speranța că 40 de ani o să-mi aducă maturizarea, și, desigur, creșterea economică. Doresc efectiv să mă scoată banii afară din casă.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cum s-au abătut numeroase boli pe capul meu, săptămână trecută, ca o șchiopă, ca o știrbă, alegeți, dar mai ales ca o femeie cu voce, enervantă pentru unii bărbați, puternică pentru unele femei, aici nu alegeți, am comandat aproape zilnic mâncare. La vecinii de la Valahia m-am plâns că sunt cu orteză și mi-au livrat chiar doamnele cu care am dialogat cordial la telefon. Le mulțumesc și să fie sănătoase. Dacă mă iau ca reper, să nu pice din picioare și să-și ademenească bubele bătrâneții. De exemplu artroza. Am făcut și eu căutări pe Google despre o ruptură parțială de ligament și m-am îngrozit: operație, artroză, sfârșitul genunchiului. Cu ceva tot am sfârșit, cu informațiile despre ligamente de pe Google.

Sâmbătă m-am trezit bine. Piciorul meu s-a recuperat favorabil. Stau chiar picior peste picior. În fiecare seară trăiesc Povestea porcului. Adaptat, trăiesc Povestea purcelei. Îmi dau orteza jos, îmi trag piciorul sub pătură și mă simt frumoasă. În fiecare seară, de câteva săptămâni, aștept să-mi arunce cineva orteza pe foc. Făt Frumos s-o arunce ca să mai poată să iasă și el în lume cu mine.

Cu dispoziția grozavă de sâmbătă, am intrat la bucătărie și mi-am răsfățat odrasla cu ouă și sparanghel. Am ținut-o așa până seara, când am preparat adevărate paste carbonara fără smântână. Diferit, am deschis o sticlă de vin de la Oprișor. Strigă Oltenia după mine. Mi-am turnat lichidul în pahar și mai mult mi s-au scurs ochii. Am pupat vinul. Am gustat vinul. Am poftit. Am savurat câteva guri.

O zi extraordinară din punct de vedere gastronomic. Asta până la un punct. Mamanu mi-a reproșat că e rușine să comanzi supă. Mi se scurseseră deja ochii după vin, la replica cu supa mi-au ieșit din cap. Asta e gândirea ei. Uneori m-aș arunca în apă și aș înota până pe o insulă în Grecia, dar simt că nu e suficient. Aș pune un ocean între noi. Cu un ocean între noi aș înceta să lupt pentru a fi. Aș fi. Părinții rar le permit copiilor să fie. De ce? Pentru că se bosumflă cum se îndepărtează copilul de gândirea lor.

Sunt de câțiva ani, dar duc lupte. Nu par să se sfârșească. Trag concluzie că nu or să se sfârșească niciodată. De ce? Din motive stupide ca rușinea de a comanda supă.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ce să mai și scriu?! Am căzut. Merg în cârje. Mi s-a spart un dinte. Nu folosesc paiul, dar beau și mă uit la televizor cu dintele provizoriu. Așa mi-a sugerat Paul Zaharia când m-a consultat Zânul a doua zi după implant. Peste astea, am crezut că m-am pricopsit cu domnu covidel. Am crezut. M-am testat azi și a ieșit negativ. Pe mail mi-au reamintit și de data aceasta să-mi port în continuare de grijă. Ce ironie!

Mă îngrijesc, adevărat, dar intelectual. Am grijă să nu prostesc. Printre scutece, vitamina D, lapte, mâncare și jocuri, pun mâna pe o carte imediat cum am câteva minute libere. M-am apucat să citesc despre viața lui Freud, iar discursul meu îndată s-a colorat și am început să mă exprim cu entuziasm.

Freud e modelul meu. De aici, de la recunoaștere și verbalizare, mi-au auzit urechile. Pe șarlatanul ăla îl admiri tu? Drogatul ăla, știi că se droga?! Freud? Freud e ăla care a vrut s-o fută pe mă-sa?! Freud a tratat numai oamenii cu bani. Freud e expirat. Freud a fost un obsedat. Freud a trăit cu fata lui. Freud, Freud, Freud.

M-au amuzat gogomăniile astea de fiecare dată și nu o să încerc să schimb părere cuiva. Cine face asemenea afirmații oricum nu cunoaște opera sau viața lui Freud. O să notez, succint, ce anume m-a învățat pe mine Freud.

În primul rând mi-a atras atenția asupra cuvintelor. Nevoie. Plăcere. Neplăcere. Vinovăție. Rușine. M-am aplecat mult asupra cuvintelor. M-am cocoșat, iar la finalul Operelor esențiale am avut curajul să sar în fața trenului și să nu mă lovească. Trenul a lovit-o pe Anna și nici o altă femeie nu o să mai sfârșească așa pentru că simte, gândește și acționează.

Nu m-am mai simțit singură și nenorocită deoarece în copilărie am avut gânduri nepotrivite. Mi-am dorit, în câteva rânduri, ca părinții mei să moară. Și l-am citit pe Freud și am respirat ușurată. Nu e păcat, nu sunt un monstru, nu o să ajung o criminală. Fanteziile unui copil necăjit nu schimbă soarta și nu te trimit în iad. Iadul nu există după moarte, iadul e:
1. în noi.
2. pe pământ.
3. în celălalt.

Alege. Am ales. Am ales să renunț la învățături din bătrâni care mi-au mutilat sufletul. Vremurile s-au schimbat. Schimbarea e bună chiar dacă ne sperie ca dracu. Oh, deja am scris mult pentru un text pe blog. O să mă opresc. Mă ustură ochii. Mă doare piciorul. Mi-e somn.

Interesează pe cineva cum m-am schimbat după ce l-am citit pe Freud?

Foto: Bogdan Mosorescu

V-am promis că o să revin cu o poezie de Baudelaire. Adevărul este că nu am versuri de Baudelaire în bibliotecă. Dețin Paradisurile artificiale de Baudelaire. Oricum nu-mi arde de Baudelaire. Mă simt mai apropiată, zilele astea, de Ivan Denisovici.

Ieri seară, mi-am luat antibioticul, am înghițit calmantul, mi-am făcut injecția. Injecția mi-o fac la oglindă. Nu mă întrebați de ce. Chiar nu știu. În fiecare seară, de patru săptămâni, am întâlnire cu mine în oglindă pentru injecție. Aseară am ridicat capul. Când bag acul în burtă de obicei cobor și nasul. M-am privit în oglindă și m-am descoperit frumoasă. Ieri am stat 3 ore pe scaun la dentist. Toate au început să mă doară, chiar și sufletul cum a concluzionat Zânul Măseluță în timp ce-mi masa pometele. Oare durerea, durerea de picior, durerea de măsea, durerea în general poate accentua frumusețea? După cele 3 ore la dentist, am plâns în hohote vreo zece minute.

Zânul Măseluță a avut grijă de mine. Mi s-a spart dintele când scriam într-o seară. Ca acum. Mateiu dormea lângă mine. Eu am luat un sugiuc și nu spun că mi s-a spart de la o bomboană. I-am scris la Zân. Zânul m-a sunat a doua zi. M-a chemat să verifice daunele. Firește, daună totală deoarece ieri am suportat extracție și implant. Pe scaunul ăla mi-am rechemat în minte doctorii importanți din viața mea, Rodica Luca, Dorin Grigoraș și Zânul. Ce m-aș fi făcut fără ei? Ce aș fi făcut fără Zân care a venit sâmbătă de acasă să improvizeze ceva pentru a nu pica gingia? Zânul care a muncit suplimentar să nu devin Muma Pădurii la 38 de ani?

Dacă nu aveți un Zân, atunci găsiți negreșit unul. Bube din astea oribile, imbecile, dureroase se pot întâmpla la orice vârstă. Ce faci când se întâmplă? Cine te bagă în seamă pentru că te doare? Urgențele sunt pline de urgențe și nici o urgență nu este mai urgentă ca alta. Știți povestea.

Sunt norocoasă și recunoscătoare pentru că am acces la echipa de la Smile Vision. Zânul se cheamă Mario Chilom și datorită lui, o s-o celebrez pe Mara anul acesta cu toți dinții în gură, unul provizoriu, dar executat cu măiestrie.

Vă îndemn pe toți să vă faceți rost de Zân sau Zână Măseluță.

Sunt șchioapă. Sunt știrbă. Sunt obosită. Sunt în toane bune. M-am trezit ieri dimineață cu un mail de la Ciprian Valcan. Uneori un proiect îi aduce aminte de mine și mă propune. Așa am ajuns să lucrez într-o editură cu 13 ani în urmă. La proiectul din prezent nu am îndrăznit să mă înham. Toanele bune nu mi se trag de la un posibil proiect, ci de la recuperare. Domnul profesor mi-a propus recuperarea pentru doctorat, deoarece am fost un student care merită.

De la proiect, prin discuția despre doctorat, mi-am băut ceaiul citind o poveste, un eseu și un articol despre Buenos Aires. Domnul profesor știe ce îmi place. Într-adevăr, cu Mateiu alături, am parcurs greu povestea, eseul și articolul. Pauzele dese au provocat reluări, dar ce dimineață specială am trăit!

O să vă notez o frază din eseu și m-ar interesa interpretarea găsită de voi.

La vue d`un homme donne la fievre au lion. Mais dans ce cas il mange un singe et se retrouve gueri. Similia similibus. Traduc. Apariția unui om îi provoacă febră leului. În acest caz, mănâncă o maimuță și se simte vindecat. O boală poate fi vindecată prin ceva care provoacă simptome similare. Nu sunt așa sigură că am exprimat exact semnificația lui similia similibus.

Ce interpretare găsiți?

Foto: Bogdan Mosorescu

Am citit Opere Esențiale de Freud. Nu i-am citit biografia. Am cumpărat cartea de ani de zile, Peter Gay, Freud, O viață pentru timpul nostru. Nu m-am atins de ea. Îmi imaginez că mi se adresează întrebarea: De ce nu ai citit biografia? Poate n-am vrut să fiu dezamăgită. E o personalitate atât de controversată. Are admiratori câți detractori. La fel ca doctorul meu ginecolog. Poate n-am dorit să iau contact cu admirația altei persoane. Poate puțin din amândouă m-au ținut departe. Freud și-a câștigat autoritatea în fața mea, nu a primit-o ca tata.

De două zile m-am apucat de carte. Prima zi mai mult am răsfoit-o și am purtat-o dintr-o cameră în alta. A doua zi am citit jumătate de capitol. Azi mă simt mai inteligentă. Să vă povestesc.

Freud s-a născut în 1856. Vă atrag atenția asupra anului, asupra secolului, asupra perioadei. Antisemitismul se răspândea ca un cancer și Freud a suferit din cauza asta. Curajos și suficient de puternic, cu o furie controlată, nu a acceptat niciodată să fie umilit. Tot în acest timp, evreii au început, prin mai multe edicte, să aibă drepturi. Cum era compusă societatea atunci? Din prea bogați și din prea săraci. Imperiile au intrat în declin. Cine să muncească în noua ordine? Aristocrația? Prostimea? Pentru unii nu se cădea. Pentru alții nu se potrivea.

Evreii au muncit. Evreii au devenit notari, bancheri, doctori. Perioada le-a fost prielnică. Așadar, cam așa au ajuns ”evreii să conducă lumea.” N-au înșelat. Au învățat. Au muncit. S-au disciplinat. Au câștigat meseriile bănoase și respectabile, nu le-au picat din cer.

Imediat sfârșesc primul capitol. Dacă sunteți curioși, mai povestesc despre. Acum mă retrag cu cartea și o pungă de M&M.

Foto: Bogdan Mosorescu

Aseară am tras de mine. Scriu! Nu scriu! Ba scriu! Ba nu scriu! M-am întors pe partea cealaltă și m-am culcat. Mi-am reproșat în gând lipsa de disciplină. Am hotărât să scriu în fiecare seară. Când îmi lipsesc subiectele, s-ar putea să vă notez câteva versuri.

Poftesc uneori la poezie. Corectez. Poftesc uneori la poet. Din facultate au început să mă fascineze viețile lui Rimbaud și Baudelaire. Mi-l imaginez pe Rimbaud în pantaloni kaki, cu un sac de cafea în spate, într-un apus care îți taie respirația cum numai în Africa e posibil. Rimbaud a făcut trafic cu cafea. Baudelaire m-a atras cu paradisurile artificiale și cu excesul de eleganță. Viețile lor m-au dus către poezie. De obicei admirăm munca unei persoane și suportăm un transfer de la muncă la persoană. Persoana devine mai frumoasă. Cu Rimbaud și Baudelaire s-a întâmplat invers. Viețile lor au înfrumusețat poezia.

Oare cum aș putea să înfrumusețez aceste zile ale omenirii? Să ne așezăm și să citim poezie până ajungem la suflet nu e realizabil. Ne-am civilizat, dar tot animale am rămas. Înainte să adorm aseară mi-am propus să încerc o descrierea a mea exclusiv cu defecte fizice și imperfecțiuni morale.

Ceva de genul:
Am picioare strâmbe care m-au torturat în adolescență. Detest forma sânilor mei. Abdomenul mi se împarte în două. Ați văzut o scroafă care alăptează? Cam așa să vă imaginați mușchii mei abdominali. În rest sunt perfectă. Nu glumesc. Orice altceva iubesc la corpul meu.

La imperfecțiuni morale o să folosesc mai mult tastatura. Am mințit. În prezent rar minciunesc și atunci pentru a nu provoca bosumflări sau să nu rănesc. Am încercat să-mi amintesc prima minciună ieșită pe gură. Nu mi-am amintit. Am furat un elastic de păr. Am înșelat. Am lovit. Am copiat de câteva ori. M-am lăsat pradă nervilor. Am jignit. În prezent vexez fără cuvinte urâte. Rareori am privit cu invidie la altcineva, dar am adunat câteva episoade. Un episod cu colege de facultate care nu treceau pe la cursuri, nu învățau, dar promovau cu note mari. Un alt episod cu bloggeri care habar nu aveau să scrie, stilistic și gramatical, dar raportau un trafic gigant. Mi-au trebuit ani să accept că blogul și bloggerii n-au legătură cu scriitorii, talentul și creația. Un alt episod nu mai știu. O să caut o poezie la Baudelaire care să se potrivească acestor mizerii sufletești.

Până atunci, mă retrag de pe blog. Îmi pun un episod din Sex and the city.

Foto: Bogdan Mosorescu