M-am trezit duminică la 6:40. Eu m-aș fi întors pe partea cealaltă, dar Mateiu m-a tras de mână. Am acceptat fără să încerc să-l păcălesc. Știam că ceaiul va avea un gust diferit în dimineața aia. La ora 11 urma să merg la Teatrul Național pentru un dialog despre copiii cu nevoi speciale.
Acest dialog a închis atelierul Viitorul copiilor, un proiect din traseul Vocile orașului, parte din programul Timișoara Capitală Europeană a Culturii. Aceasta o fost o explicație pentru cine dorește să vadă imaginea de ansamblu.
Pentru pătrățica menționată, copiii cu nevoi speciale, cuvântul handicap nu mai este acceptat, puteți să dați deoparte informațiile despre Capitala Europeană a Culturii. Să ne concentrăm pe copii. Lumea aparține tuturor, dar unii o cunosc într-un mod deosebit. Un copil cu dizabilități severe vede, aude, pricepe, percepe în alt mod mediul înconjurător și omul. În ce mod? Nu aș ști să spun. Pot să vă povestesc despre o fată de la atelier. Mi-au atras atenția picioarele ei subțiri, părul strâns în coadă de cal și zâmbetul. Era îmbrăcată în pantaloni scurți cu tricou și adidași. Zâmbea când recunoștea un chip cunoscut. Făcea cu mâna. Dădea mâna. Se agita. Zâmbea din nou. Mergea greu și aveai impresia că picioarele i se vor rupe. Am plâns fără să încerc să mă prefac că nu plâng, fără să-mi șterg lacrimile pe furiș.
Copiii aceștia sunt, dar nu sunt printre noi. Trăiesc în lume, dar nu în societate. Oamenii actuali se poartă ca niște mimoze. Ce gladiole suntem în simțiri! Vai, nu pot să-i privesc, mi se rupe sufletul! Nouă ni se rupe sufletul, dar ei luptă cu boala, luptă cu izolarea, luptă cu marginalizarea, luptă cu stereotipurile.
În timp ce sunt priviți, prin boală și limitări, determină persoanele simțitoare să-și reconsidere viața. Unii se simt norocoși și recunoscători pentru ceea ce au. Au sănătate în primul rând. Cumva gândul acesta se termină. Părăsești pătrățica copiilor cu nevoi speciale și te reîntorci la obișnuințele personale.
Nu avem de ce să ne simțim vinovați, dar avem de ce să ne simțim datori. Le datorăm acestor copii un comportament politicos. Pentru asta e necesar ca acești copii să iasă în societate. Așa ne putem obișnui cu ei, așa ne putem reafirma umanitatea, așa ne putem numi oameni.
Sensibilitatea începe să ne transforme în idioți.
Lui Toru Okada, personajul lui Murakami din Cronica păsării-arc, i-au dispărut pisica și nevasta. Am parcurs 200 de pagini. M-am obișnuit deja cu neobișnuitul care ia locul obișnuitului și tot așa. Mă las acaparată. Îmi place să-mi las mințile agățate într-o poveste. Am revenit la o frustrare din copilărie. La mine nu se întâmplă nimic. Gătesc și eu spaghete ca Toru. Merg la curățătorie. Chiar azi am mers la curățătorie să ridic și să las. Nimic spectaculos, la pupitru a venit doamna morocănoasă, nici zâmbete n-am avut cu cine să schimb.
