Am ajuns la Universitate. O nevoie mi-a purtat pașii, pentru a câta oară?, pe coridoarele facultății. La intrare, soră mea m-a îndemnat să-l las pe Mateiu cu incredibilul unchi, dar am refuzat. Prefer să-l iau. Unii studenți or să realizeze unde duce sexul neprotejat. Zâmbete. Încercați să zâmbiți. Am glumit, dar nu știrbește cu nimic afirmația.

La etajul doi am privit coridorul. Uite-mă la examenul de la dialectologie! Uite-mă înainte să intru la Metea! Uite-mă când ies de la fonetica franceză! Uite-mă repetând la comparată! Uite-mă! M-am apropiat de 201 și s-au ivit doi autori, Kafka și Orwell. Ca studentă, m-am trezit în multe dimineți gânganie și în câteva dimineți am simțit o cușcă de șobolani aproape de chipul meu. M-am îndepărtat de sala de seminar. Am coborât la parter. Față în față cu ușa amfiteatrului A1, m-am încălzit. Am suferit în școală. Și am trecut la niveluri calitativ superioare.

În A1 am călătorit pe mare cu Ulise. În A1 am călătorit în Africa cu Charlie Marlow. Nu mai țin minte mare lucru din cartea asta. Ce rău îmi pare de mine și nu pot să nu-mi adresez din nou întrebarea: De ce uit ce uit? Din Inima întunericului am păstrat mai mult o senzație și puțin spre nimic din firul narativ. În A1 m-am lăsat ușor convinsă de măreția lui Cehov. Și în A1 mi-a trecut prima dată prin cap că aș putea fi extraordinară doar participând la câteva cursuri.

Părăseam uneori amfiteatrul într-o stare de beție. M-am îmbătat cu povești de la Adriana Babeți, Ilie Gyurcsik, Cornel Ungureanu și Gabriela Glăvan. Pluteam pe alee prin complex și nici o mârlănie nu mă putea atinge. Poate așa se simt femeile de azi care citesc cărți în care li se spune că merită mai mult. Mi-a recomandat cineva cartea. Nu știu cine.

Cu ani în urmă, nu am considerat că merit mai mult, ci am descoperit că merit. Dunia a meritat să aibă acces la educație, să pătrundă în lumi neînchipuit de frumoase și fascinante. Mi-ar plăcea să merg la școală în prezent. Acum nu-mi mai este frică de profesori, de secretare, de restanțe, de faptul că mi-aș face de rușine părinții dacă aș transpira cearșafuri cu iubitul.

Azi aș învăța. Azi aș transpira cearșafuri. Azi m-aș bucura de ambele fără să mi se pună cârcei pentru care consum magneziu ca nebuna. Azi s-a stins lumina. Copiii dorm. Mie mi-e somn.

Am început să mă gândesc la viața mea din urmă. Cu viață socială inexistentă, copil mare, copil mic, accident la schi, mă pun seara în pat la ora opt. Nu dorm. Somnul ar fi incredibil. Adorm Mateiu. Mă ridic din pat să mai spăl niște căni. Să fac un duș. Să mă demachiez. Să o învelesc pe Mara. S-o sărut pe Mara.

Mă așez la loc în pat. Deschid sau nu deschid blogul. Citesc sau nu citesc. Mă uit sau nu la filme. Mă gândesc. După 38 de ani, susțin că e bine să fii femeie. De asemenea, e bine să fii bărbat. Bărbații din jurul meu m-au asigurat de asta. Nu știu, sunt curioasă și mă întreb, cum e să fii transgender?

În prezent nu-mi pot forma o părere, iar mie îmi place să am păreri, să verbalizez, să argumentez. O părere, cineva?!

Foto: Bogdan Mosorescu

Crescută în malul Dunării, cu mersul la plajă fiind cam singura distracție ani la rândul, s-a întâmplat să citesc mult din plictiseală. Exact! Până să mă îndrăgostesc iremediabil de literatură, am citit pentru că altceva nu aveam ce face sau nu aveam voie să fac.

Multe cărți am cărat cu mine la Dunăre, dar cu două din ele păstrez amintiri vii. Prima este Așa grăit-a Zarathustra. A doua este Ulise a lui Joyce.

Sunt zile în malul Dunării când vântul și soarele se acompaniază. Țin neapărat să-i perpelească pe oameni, să le atragă atenția asupra pielii. În zilele astea pielea funcționează ca un creier exterior. Se excită. Se inhibă. Dopamină. Serotonină.

Într-o astfel de zi, cu ani în urmă, m-am așezat pe prosop. Mi-am scos cartea. M-am pus pe burtă. M-am apucat de citit. De la vânt mi s-a zbârlit părul. Nu exista, pe vremea acea, Storiana în viața mea cu epilarea definitivă. Nici picioarele nu le aveam atât de fine, dar carnea stătea bățoasă. Nu vă povestesc cum tremură în prezent când merg la recuperare în urma accidentului la schi. M-am lipit de prosop de la vânt. Cu palma lipită de frunte să-mi țin părul, am realizat că citeam și nu pricepeam nimic. Nietzsche presupunea să parcurg un dicționar. Am aruncat o privire, dar deja mă încălzisem. E un strop de transpirație, mic și nesuferit, care se rostogolește de la subraț spre sân. Știți despre ce vorbesc.

Gâdilarea m-a ridicat de pe prosop. M-am aruncat în apă. Și așa am ținut-o până seara. Și așa am ținut-o zi după zi, vară după vară. Puteam să stau să citesc. Puteam să înot. Puteam să privesc cerul. Zilele nu-mi erau ciuruite de programări. Îmi doream o viață socială intensă, dar vremurile și părinții m-au ținut tolănită la Dunăre.

Într-o altă zi asemănătoare, prosop, carte, burtă, citit, vânt, păr zbârlit, strop de transpirație, înot, am citit Ulise. M-am plimbat prin Dublin fiind în malul Dunării, iar memoria mea le-a condensat. Nu mai pot să separ Ulise de Dunăre, de pletele mele în vânt, de o dispoziție veselă a unui timp fericit.

Nu mi-e dor de acele zile. Privesc în urmă cu zâmbetul pe buze și mă întreb dacă nu cumva și prezentul, la fel ca trecutul povestit, nu e cumva dezirabil. Cert e că nu pare. E război la poartă. Orice aș povesti, tot la război ajung.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mi-am propus să scot untul din mine. M-a motivat fizioterapeutul. Muncește la mușchii mei cu mai multă tragere de inimă ca mine. Eu continui să miorlăi. La interior miorlăi. E vorba tot despre război, despre crime, despre execuții, despre copiii care mor sau rămân orfani. Un orfan mă distruge sufletește chiar mai mult ca o crimă.

O să scriu mai des în ciuda oboselii fizice și a informațiilor tragice care îmi revin din Ucraina. O să deschid măcar laptopul în fiecare seară. Acum nu o să pot reveni cu texte despre comportamentul femeilor sau despre purtarea bărbaților. Capabilă sunt, dar ce rost își mai au?! Ce rost își mai are faptul că mă obsedează faptul că sunt o femeie între două vârste?! M-am exprimat într-un articol că aș fi o femeie între două vârste și de atunci mă consumă observația.

Am vârsta la care mi-am propus să defilez cât pot cu aspectul fizic. România stă prost și la acest capitol. La 38 de ani, femeile din România, multe cel puțin, închid anumite capitole în viața lor. Îmi amintesc de Patrick Suskind și de Mihail Sebastian. Ambii au personaje feminine trecute de 30 de ani a căror viață s-a terminat. Au fost frumoase, așteaptă să moară.

Oare eu am fost frumoasă? Nu mai sunt frumoasă deoarece am pierdut privilegiul primei tinereți? La 38 de ani nu mai pot spera să se cutremure pământul sub mine atunci când transpir cearșafuri? Personajele lui Hemingway au simțit mișcarea pământului pe vreme de război chiar.

Am reușit pentru câteva minute să uit atrocitățile din Ucraina. Să mă pierd în banalitățile vieții. Să mă pierd în forța vieții. Forța vieții rămâne iubirea. Cum am putea să numim zilele pe pământ viață dacă n-am avea experiența îndrăgostelii?

Că în prezent oamenii continuă să se ucidă între ei mă depășește. Nu mă mir. Nu mă întreb. Mi-e scârbă. Mi-e rușine. Orice aș face, ajung în acest punct. Mi-e lehamite de rasa umană.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mi-e somn. De aceea o să scriu despre tăceri. Cine tace cu mine?!

Foto: Bogdan Mosorescu

Recapitulez. Am nevoie să-mi amintesc pentru a mă motiva. Simt că m-a părăsit inspirația. Nu am nimic în cap în afară de responsabilitățile zilnice și războiul. Mor copii. Cu acest fapt nu mă pot împăca. Ceea ce mă intrigă este ambivalența. Ies în parc cu Mateiu. Observ copiii. I-aș atârna pe unii în cui. Apoi imediat pot începe să plâng dacă îmi opresc privirea pe un chip de copil.

Sunt o femeie între două vârste. Aleg cum îmi convine, după situație, în care categorie să poposesc. La mai tineri sau la adulți, dar rar m-aș duce cu adulții. Am dat peste o fostă colegă de generală în parc și m-am întrebat ce am eu în comun cu ea, ce are ea în comun cu fetița din capul meu. A lovit-o seriozitatea într-o manieră care pe mine mă pune pe fugă.

Ca să deschid laptopul, ieri am recapitulat despre ce sunt în măsură și am autoritate să scriu. Pot să scriu despre cărți, asta în primul rând. Am terminat Literele și pe lângă diplomă mă recomandă pasiunea. Am fost și sunt un cititor celebru. Am experiența unei mame despărțite. Nu vă îndemn să mă abordați pe acest subiect, primesc lunar mailuri de la cititori. M-a bătut gândul să mă înscriu la un curs de dezvoltarea personală, dar m-am uitat la cursanți și m-am răzgândit. Pentru mine filozofia roz despre viață înseamnă naivitate. Nu se aliniază planetele pentru un viitor posibil succes al meu. Nu totul are un scop. Nu mă interesează să iert, să uit, să mă împac cu trecutul. Îmi doresc să iau totul așa cum vine și să râd înainte de toate. Ca mamă despărțită, am o victorie monstruoasă. Profesoara Marei m-a felicitat pentru comportamentul ei care nu s-a modificat în urma despărțirii. Firește, împart victoria cu tatăl ei. Pretind credit pentru 85% din munca depusă după ce am lăsat cheile și am părăsit o superbă casă de pe Eneas. M-am mutat într-un apartament comunist în care m-am dezvoltat cum nu aș fi reușit niciodată ca accesoriu pentru tatăl Marei. În al treilea rând, pot scrie despre copii. De 12 ani observ, citesc, iar acum m-am apucat de o carte despre creierul adolescenților. Mara m-a asigurat că ea nu este adolescentă, dar ascultă cu atenție ce îi povestesc din carte. Așa procedez de ani de zile cu ea. Citesc, apoi povestesc cu ea. Uneori o plictisesc vizibil, alteori îmi pune întrebări.

O să vă las acum. Fug la duș. Poate am noroc de data asta. Prima dată am ajuns până la ușa băii înainte să descopere Mateiu că lipsesc.

Mereu mi-am zis că am timp. Ai timp!
Am timp pentru carieră, pentru lupte, pentru călătorii, pentru a fi adult. M-am trezit adult. Văd în atitudinea celor din jurul meu. Mă jenez de doamnă și de dumneavoastră. Eu nu sunt adult cât mi se se spune că sunt unul.

Merg de două ori pe săptămână cu piciorul la recuperare. Bună ziua, doamnă. La revedere, doamnă. Să beți apă. Cum vă mai simțiți azi? Cât puteți să îndoiți piciorul? Pot. Aș putea și mai mult, dar mi-e frică să nu stric ceva. Ce să mai stricați, doamnă, deja e stricat!

Râsul a rămas numitor comun. Râd ca la 15 ani, ca la 25, ca la 35. Zilele astea mă străduiesc și cu râsul. Nimic, nici râsul, nici furia, nici lectura nu-mi mai vin natural. Programul meu nu s-a schimbat. Mamicesc. Citesc. Scriu. Mă îngrijesc. Gătesc. Visez în fața hărții.

Orice aș face în prezent, lipsește sarea din bucate.

Este mult praf în casă. Praful a distrus dimineață după dimineață. N-am mai privit. Am trecut cu privirea peste. Merge roboțelul zilnic. Zilnic revin praful, puful, părul, mai nou nisipul. A început Mateiu explorarea mediului în parc.

Am citit puțin în ultimul timp. Mintea și trupul îmi sunt angajate în tema războiului. Privesc harta lumii. Recapitulez ce cunosc din istorie despre lupta dintre democrație și comunism. Ce știți despre Vietnam? Ce știți despre Laos? Eu știu ce am citit în paginile scrise de Kissinger. Citiți! E un moment bun să puneți mâna pe o carte de istorie.

Mi-a devenit clar, la anii mei, că lumea e condusă de marile puteri. Că marile puteri nu s-au schimbat prea mult între timp. S-a schimbat discursul. S-au schimbat condițiile de viață. Nu s-a schimbat exploatarea. La baza nu s-a schimbat nimic. Cel puternic îl asuprește pe cel slab.

În prezent, când mergeți în Bora Bora și plătiți sume monstruoase pentru o noapte de cazare, la ce stat ajung taxele și impozitele? Ajung în Franța. Harta mea din sufragerie continuă să mă uimească. Câte insule în lumea asta administrate de Anglia și Franța!

Puterea o să provoace războaie până la finalul lumii așa cum o cunoaștem. Îmi pot imagina ușor lumea în conflict. Mi-e imposibil să-mi închipui o lume exclusiv pașnică. Și nu e nici măcar vorba despre Lume. Lumile din lume mă îngrozesc. Oameni violenți, oameni cruzi, lumea drogurilor, lumea traficului de organe sau de persoane, lumea pedofililor, lumea minților ignorante care reprezintă cancerul cel mai avansat și mai agresiv al planetei.

Trăim îngrămădiți și în același timp la ani lumină. Contactul cu un individ dintr-o lume subterană ne zguduie sufletul. Ce bine ar fi fost să fiu poetă! Să vă scriu despre iubire, despre dor, despre pasiune. Să mă folosesc de cuvinte pentru a-mi găsi privirile pierdute. Când te îndrăgostești, atunci atingi cu privirea. M-am ferit adesea. Mă feresc tot mai puțin.

Vă interesează un subiect anume despre care doriți să citiți pe blog?

Dacă. Dacă ăsta! Dacă n-aș fi avut copii, atunci aș fi plecat în Ucraina să vă scriu de acolo. Dacă nu în Ucraina, măcar la graniță. Să nu mai scriu din pat, de pe canapea, de la căldură. Așa visez eu cu mine. Mă visez curajoasă fără nici un delir de Ecaterina Teodoroiu.

În siguranță și confort îmi imaginez forța și îndrăzneala unei femei care nu are datorii maternale. Le-aș permite vremurilor sau le-aș da ocazia să-mi crească personalitatea, să mă fălesc cu ea peste ani. La bătrânețe nu aș răspunde: Am crescut copii, cea mai nobilă dintre meseriile lumii. Nu mă îmbată apa rece. Să cresc exclusiv copii nu mă satisface. Mă împlinesc copiii. M-au învățat iubirea necondiționată. Cu ei doi la piept e sublim. Vreau mai mult. La bătrânețe aș vrea să răspund: Am doi copii fericiți, independenți, un cont în bancă, multe căni de ceai achiziționate de prin lume și un Pulitzer. Am zis s-o las mai moale cu Nobelul, măcar un Pulitzer.

În loc de o prezență la graniță, merg la recuperare, supraveghez un copil, educ o preadolescentă, îmi plictisesc neuronii la supermarket. Mâncarea continuă să aibă gust, dar mi-e rușine. Mi-e rușine de oameni. Mi-e rușine să deschid blogul și să vă scriu cu talent de psiholog amator despre apucăturile semenilor.

Mi-au atras atenția semenii cu bravada. M-am uimit pe mine că am acordat credit. Că am luat de bun ce au scos pe gură. N-am strigat: Minți! S-ar fi încheiat dialogul, iar dialogul mă interesează. În continuare arăt interes pentru comportamentul oamenilor pe gen, pentru literatură, educația copiilor ca persoane cu drepturi, dar si responsabilități.

Ce responsabilități au copiii voștri? Am vreun cititor dezamăgit de tot ceea ce înseamnă a fi părinte?

Viața mea merge mai departe.
Am căzut, am un ligament parțial rupt. Mi s-a spart un dinte. Am suportat o extracție. A venit războiul la vecini. Am suportat, am suportat, n-am mai suportat și m-au năpădit ore întregi de groază. Nu mi-e frică de o posibilă invadare a României. Mi-e frică de lipsa de capacitate a omului actual. În prezent, un conducător al lumii își rezolvă conflictul ca bătăușul din curtea școlii. Putin dă cu pumnul. Lovește. Durere.

În primele zile după atac, copleșită de rușine, abia m-am mișcat. Mișcarea corpului mi se părea o impertinență. Au murit copii în timp ce eu îmi turnam apă caldă în cană pentru ceaiul verde. S-au zvârcolit oameni în timp ce am postat o poză pe social media. Paralizată psihic, mi-am suportat zilele urmărind în stare de șoc imagini cu ceea ce se întâmplă aproape de noi.

Am plâns pentru ruși și ucraineni. Mi-am privit copiii și aproape m-am aruncat ca o bocitoare pe jos. Tineri ruși și ucraineni răpuși din cauza puterii. Puterea ia mințile. Puterea i-a luat mințile lui Putin și toți asemenea lui. Putin nu e singur. Mulți nu recunosc și nu se recunosc. Putin există în fiecare dintre noi.

Am născut în 25 februarie anul trecut. M-a durut. Actul nașterii e barbar. Suferința fizică devine suportabilă când îți strângi copilul la piept. Mara în cazul meu. Mateiu în cazul meu. Dacă Mateiu ar fi major în Rusia sau Ucraina, un conducător cu drepturi depline, mi-ar trimite copilul să lupte. Pentru ce anume să lupte?

Avem hrană. Avem acoperiș deasupra capului. Avem apă. Planeta ne mai suportă. De ce ne mai ucidem între noi? Lipsa hranei a provocat războaie. Religia cu zeii și dumnezeii a provocat războaie. De ce continuăm să ne curmăm violent viețile? O fi ceva în genomul uman? Jocurile video s-au inspirat din războaiele oamenilor. Să tragi cu arma. Să zbori creierii. Să împroști sânge. Să vomiți. În realitate, un trup sfârtecat îți întoarce mațele pe dos.

Realitatea îți întoarce mațele pe jos. Stau la căldură, cocoțată într-un așternut impecabil și mâzgălesc pe blog. Familia mea e în siguranță. În alte locuri ale lumii, Africa, Asia, Europa, oamenii sunt în agonie. Micimea ființei ne îndrăcește. Avea tata o vorbă, pielea pulii. Suntem pielea pulii în universul ăsta și asta nu ne oprește să ne provocăm cele mai cumplite dureri.

O să mă opresc. Nimic din ce scriu nu are vreo importanță. Merg să mă spăl pe cap și să-mi duc viața cu superficialitățile caracteristice mie.

Foto: Evgeniy Maloletka