Din ianuarie m-am apucat să citesc Orb prin Gaza de Huxley. Aș putea foarte bine să recitesc cele 200 de pagini parcurse. Nu o s-o fac. Cele câteva pagini răsfoite azi m-au actualizat. Pot merge înainte în ciuda pauzei enorme.

Autorul s-a jucat cu succesiunea în timp a evenimentelor. Nu m-am prins dacă e un plan în spate, o semnificație. Urmăresc acțiunea și admir ușurința și naturalețea scrisului lui Huxley.

Am prins 15 minute întregi pe canapea. Suficient să sfârșesc un capitol. De la un capitol m-am trezit în corcoduș. M-am văzut clar într-un corcoduș. Nu e atât de complicat. Bat parcurile cu Mateiu. Zilele trecute mi-au picat ochii pe niște corcodușe strivite pe asfalt. Amintirile mi s-au declanșat. Când mergeam cu caprele pe dealuri, pe o porțiune de drum, cu Schela în spate, cu Dudașul pe partea stângă, un proprietar a plantat mai mulți corcoduși. De multe ori mi-am umplut buzunarele cu corcodușe. Au rămas cele mai delicioase corcodușe savurate de mine. Pe vremea aceea aveam vreo 11 ani. Mara are 12 ani. Anul acesta împlinesc 39 de ani, iar amintirea relatată e vie, e intensă, e simțită ca un trecut apropiat. Ieri m-am urcat în corcoduș. Soarele tocmai ce a apus lăsând cerul într-o culoare de portocală coaptă. Ceilalți prieteni s-au îndepărtat cu turma de vite. Eu nu m-am grăbit în pom. Mi-am umplut buzunarele, apoi am rupt-o la fugă pe coastă în jos. I-am ajuns. Mi-am luat locul în urma animalelor.

E tare derutantă vârsta mea. Sunt femeie?! Sunt fată?! Nu și nu. Sunt o femeie fată. Nu se lipește de mine importanța adultului. Fără gravitatea unei persoane mature, stau cocoțată în corcoduș și privesc cum se întâmplă viața în jurul meu. Din când în când mă dau jos și ajung din urmă viața. Fac ceea ce este de făcut. (Nu) Muncesc pentru blog. Refuz contracte dacă nu mă regăsesc în produse sau servicii. Pensia alimentară funcționează ca inelul Arabelei. Dacă nu mă potrivesc, atunci dispar. Educ. Trebăluiesc. Scriu. Citesc. Urc din nou în corcoduș.

E frumos în corcoduș. Cerul, la apus, are culoarea portocalei bine coapte.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mulți viteji s-au arătat la tastatură după tragedia de ieri de la Timișoara. O femeie s-a aruncat de pe bloc cu cei doi copii ai ei. Inclusiv eu m-am arătat. Mi-am exprimat o opinie. Nu am judecat. Sper că nu am făcut-o. Uneori nu reușesc să fiu coerentă. În articol notez că îmi lipsește coerența. În privat s-ar putea să mă scutur de orice responsabilitate și să afirm că ceea ce pricep cititorii deja nu mă mai privește. Dar mă privește. Fără cititori nu tai facturi, nu exist.

De când scriu, 2006, primul an al începutului erei Dunia, s-a creat un blog paralel. Prin subiectele abordate, am deschis larg o ușă pentru comunicare. Am primit destăinuiri. Mi s-a cerut părerea. Am fost judecată. Am fost admirată. Să rămânem un moment aici.

E cu putință să nu judecăm? Știu că toți avem capacitatea de a nu verbaliza criticile. Ele se ivesc în minte, dar le eructăm. După o masă copioasă, eliminăm gazele, nu vomităm mâncarea. În același fel ținem în noi și criticile. Capabili suntem. Dar să nu se formeze, e posibil?

Pentru că uneori jurnalismul n-are nimic de-a face cu informarea justă și obiectivă a publicului, primitivi și țopârlani, asta e deja o judecată, lasă comentarii la articole care fac imposibilă bunătatea și înțelegerea. Așadar, judec. Urmăriți-mă! La un articol despre femeia care s-a aruncat de pe bloc, un primitiv a concluzionat că nu a știut ce pulă să aleagă. Jurnalismul caricatural de la Timișoara a ales ca titlu reședința fostului soț. Fostul soț va veni din Austria, femeia nu a reușit să-și refacă viața cu un alt bărbat. O femeie se aruncă de pe bloc. O mamă se aruncă de pe bloc cu doi copii în brațe. Titlul din ziar țintește viața intimă a femeii, iar un primitiv o acuză de preacurvie.

Cum să nu judeci?! Eu l-am judecat pe primitivul necunoscut. Vitejii de la laptop sunt toți niște porumbei. Se umflă, se umflă și iar se umflă. Nu atacă, dar par să. Femeia aia s-a aruncat în gol. Asta presupune și curaj. Primitivul porumbel probabil, presupun cu cinism, suspină când îl bate un pantof.

Să judecăm sau să nu judecăm?!

Foto: Bogdan Mosorescu

M-am așezat să scriu, dar sunt complet incapabilă să-mi iau gândul de la femeia care s-a aruncat azi de pe bloc cu doi copiii în brațe. Am parcurs câteva articole din presă și m-am iritat. O moarte violentă și sângeroasă, o moarte care mă face să mă chircesc și să suport o apnee neașteptată. Ce a fost în mintea ei? Să iei un copil în brațe. Să iei al doilea copil în brațe. Să sari. Gata! Mi s-a oprit respirația.

Să-l iau pe Mateiu în brațe. Să o iau pe Mara în brațe. Să sar.
Presa ar nota că am fost o femeie inteligentă. Am terminat Literele. Pe facebook am pozat într-o femeie fericită. Am avut doi copii cu doi bărbați. Stop! Ăsta nu e jurnalism. Asta e o discuție la un birt.

Presa să relateze. Să lase creativitatea deoparte care oricum nu e creativitate. E o ceașcă de cafea cu 5 lingurițe de zahăr. Grețos! Cu greața asta am răsfoit câteva articole și m-am întrebat dacă depresia te poate împinge spre un asemenea act. Mi-e greu să accept ca explicație depresia în acest caz. Un depresiv mai curmă alte vieți?

Îmi tot imaginez femeia cu copiii în brațe. Ce anume le-a spus? I-a sărutat? Într-adevăr n-au plecat dintr-o lume extraordinară. Dar unde s-au dus? Și de ce într-un mod atât de brutal?

Mă doare stomacul. Mă doare capul. Plâng. Eu plâng. Societatea timișoreană  plânge.

E liniște în casă. Mara este la tatăl ei. Mateiu doarme. Mi-am deschis laptopul. Mi-am făcut un ceai. Am pus un suport de lemn sub cană. Imediat împlinesc 39 de ani. La 39 de ani arăți cine ești și cum ești. Până acum am tot povestit. Povestesc din 2006 despre mine pe blog. În prezent arăt cine sunt.

Mă pozez dimineața nemachiată. Postez pe Facebook și Instagram. Atrag atenția asupra ridurilor, porilor, părului alb, pielii mature. Filtrele de pe aplicații m-au provocat să privesc îndelung unele chipuri cunoscute. S-a operat. S-a injectat. Nu s-a operat. Nu s-a injectat. E filtru.

Chipurile de pe aplicații și chipurile de pe stradă mi-au amintit de un episod din facultate. Într-o noapte am atras un superb băiat. Acest băiat m-a condus acasă și mi-a dat întâlnire a doua zi. A doua zi, în timp ce pășeam alături de el, mi-am simțit obrazul cum arde. M-am oprit și l-am rugat să mă privească. Cred că am reușit să-l fac și pe el să roșească. Și-a cerut scuze. A menționat consumul de alcool și întâmplări trecute cu domnișoare cărora le dispărea frumusețea din timpul nopții cu apă și săpun. Am râs amândoi. Întotdeauna am avut simțul umorului și întotdeauna am apreciat simțul umorului la bărbați. Oamenii serioși mă plictisesc, îmi amintesc de tata și de tragediile vieții. Prefer să râd de mine, de ceilalți, cu ceilalți, și de viață.

De ce își modifică femeia chipul de Facebook? Pe cine păcălește? Dacă obține o întâlnire, atunci amână respingerea. Pentru că va fi respinsă la o întâlnire față în față. E un sentiment oribil să fii respins. E ca un tratament paliativ. Cauza rămâne. Cauzele sunt o stimă de sine scăzută și o lipsă de respect pentru propria persoană. De aceea Facebook-ul și Instagram-ul, cu pozele perfecte, mi se par triste. La dracu cu înșelăciunea! E multă tristețe și suferință. Oamenii sunt înfometați de iubire, de apreciere, de respect.

Pentru iubire, oamenii comit greșeli gigantice. Am o sugestie. Pentru flămândele de iubire, încercați prima dată să vă iubiți și să vă respectați. Nu să spuneți. Nu să urlați. Nu să bravați dacă aveți ascultători. Iubiți-vă! Respectați-vă! Pentru a vă iubi, stați câteva minute cu voi și respirați. Atingeți-vă. Pentru a vă respecta, citiți o carte. O carte e ca un duș după o zi petrecută în pădure. Schimbă perspectiva.

Iubiți-vă! Respectați-vă!

Am citit ieri seară, pe pagina de Facebook a lui Robert Șerban, că Festivalul de Literatură de la Timișoara nu este eligibil și nu va mai primi finanțare de la Primărie.
Cei care citiți, cei interesați de literatură, firește, presupun că vă mirați. În 2023, Timișoara va fi capitală culturală. Cum e posibil? Presupun că ăsta e gândul care vine ca uns peste iubitorii de literatură.

Vă mărturisesc că pe mine nimic nu mă mai miră din ce se întâmplă în această țară. Mă înfurie. Mă neliniștește. Mă șochează. Nimic nu mă miră. Și când simt că nu mai pot, mă potolesc cu faptul că aș fi putut să mă nasc în țări unde mamele își cresc copiii cu armele în mână. Nu e bine în România, e satisfăcător. În condiții de viață satisfăcătoare, într-o lume cu o atmosferă îmbibată de florile răului, România anului 2022 amintește de o țară civilizată la început de secol XIX. La 1801, oamenii neștiutori erau majoritari. În 2022, În România, oamenii neștiutori continuă să fie majoritari.

Țara asta, țara mea e cotropită de incompetenți cu purtări sălbatice. Cetățenii decenți și demni trăiesc ca într-un film științifico-fantastic. Undeva separat, la margine de pădure, într-un balon de săpun, într-o casă acoperită de iederă, își duc zilele oamenii muncitori, politicoși și demni. Uneori mai îndrăznește unul să-l apostrofeze pe un primitiv. I se smulge capul. Uneori se adună în grup și alcătuiesc un plan pentru înlăturarea incompetenților. Li se rup picioarele deoarece nu e forță suficientă, așa cum ne-a învățat istoria, pentru a impune o nouă forță. Oamenii decenți dezvoltă un comportament de subteran, iar dacă aleg în continuare România se orbesc și se surzesc. Construiesc o Românie imaginară și pică în nostalgii ale unui trecut glorios. România n-a atins niciodată gloria comportamental, iar după mamele și copiii actuali din parc, nici în viitor nu o să atingă gloria.

Mi-am propus să las deoparte frustrările legate de România. Să notez despre frumusețile ei. Să laud comportamentul cetățenilor muncitori și demni. Probabil am zile mai proaste și m-am trezit într-un desen al unui copil de 6 ani netalentat. Totul e gri, urât și trist. Urlu, dar desenul copilului netalentat mi-a retezat gura și nu pot să urlu.

Cum putem să ajutăm țara asta pentru a crește numărul cetățenilor educați?

Foto: Bogdan Mosorescu

Mi-am găsit inspirația azi într-o oală de fasole. Din când în când poftesc fasole uscată căreia îi adaug mult mărar la final. Așa o prepara bunica mea și încerc să recuperez timpul pierdut. Nu mi-a ieșit până în prezent. Mărarului îi lipsește intensitatea unei madlene.
Înainte să pun punct mi-a trecut prin cap că nimeni nu mai mănâncă madlene. Dacă nu ești student la Litere sau pasionat de literatură, cu siguranță savurezi brioșe sau cupcake.

Până seara mi-a trecut inspirația. De ce să notez despre paștele unui ateu? De ce ar interesa pe cineva că pentru mine paștele înseamnă mâncare. Stau uneori și citesc poezia lui Rimbaud, iar ochii mă ustură. În același mod citesc despre fripturi și salate. Ignor oboseala și roșeața ochilor. Insist să citesc, să descopăr noi senzații sau noi combinații de condimente.

Cum nimeni nu și-a dat viața pentru mine, cum păcatul nu-și are rost în viața mea, cum icoanele le-am înlocuit cu o fotografie cu Freud, cum citesc de ani de zile psihanaliză ca să mă tratez singură de pretențiile familiei și ipocriziile societății, paștele e un prilej de o masă îmbelșugată cu mâncare preparată de mâinile mele. Îmi place mâncarea mea.

Ziua de paște a adus ceva nou și colosal. Nu e nevoie să fac nimic. Să stau nemâncată. Să iau paște. Să mă închin. Să țin lumânarea aprinsă. Să ciocnesc într-un anumit fel. De paște e ziua mea liberă dintr-un a fi impus de gândiri arhaice și cărți neîncadrate în literatura fantastică. De paște observ agitația și tensiunea celorlalți, dar nu mă ating de nici un fel.

E un sentiment cald și plăcut. E cald și plăcut să-ți aranjezi viața după propriile greșeli și experiențe. E cald să fii. E plăcut să fii.

Și sunt. Voi sunteți în ziua de Paște?

Foto: Bogdan Mosorescu

Astă seară o strofă dintr-o poezie de Rimbaud.

De am poftă, eu, flămândul,
Pietre vreau, și vreau pământul.
Și prânzesc întruna cer
Și roci, și cărbuni, și fier.

Arthur Rimbaud, Un anotimp în infern, Deliruri, p. 172

Nu mai este mult. O să ajung femeie de 40 de ani. Poate în timpul rămas să se scurgă o să mă prind cum se trăiește viața în pielea unui adult. Poate pielea o să-mi convingă și creierul să facă saltul. Am rămas prea mult copil. Sunt un copil fericit și un adult derutat.

Credeam, când aveam 20 de ani, că până la 40 o să-mi dau seama ce anume contează în viață. Ridic din umeri. Nu știu. Orice răspuns aș alege simt și știu că nu e satisfăcător. Familia. Banii. Cariera. Starea de bine. Da. Nu. Da. Nu. Un amestec ar fi excelent.

Să ai familie, bani, carieră și stare de bine. Pentru 99.9 dintre noi lipsește o piesă. Pentru o singură piesă luptăm la nesfârșit.  Poate nu luptăm, ne jucăm. Ne place joaca. Oamenilor le place să se joace. Mă trece un fior numai când mă gândesc. Zâmbesc deja cu colțul gurii.

Viața mi-a arătat că aproape tuturor ne lipsește o piesă și compensăm. De acolo începe bravada. Dacă n-am familie, încep să exagerez cu avantajele celibatului. Dacă n-am bani, disprețuiesc paradisurile artificiale. Dacă n-am carieră, mă concentrez pe copii. Dacă n-am copii, salvez câinii de pe toate continentele. Dacă n-am stare de bine, descopăr puterea bolii. Dacă n-am talent la scris, scriu pe blog. Acesta nu e un cârlig. Nu încerc să vă prind. N-am nevoie de încurajări. Nu mai am nevoie. În toți anii care s-au scurs, am reușit singură să mă împing înainte. Încă un articol, și încă unul, și încă unul până la acesta în care nu mai are importanță talentul meu. Blogul a devenit locul meu de muncă. Fără blog sunt nimic. Rămân o mamă care crește doi copii. Cresc copiii, rămân mamă. Pleacă copiii, rămân fără nimic. Pentru asta, blogul trebuie să supraviețuiască, să mă reprezinte, să fie.

Poftesc de ceva vreme la poezie. V-ar plăcea să vă las pe blog poezii care îmi atrag atenția?

Foto: Zenobia Lazarovici

Am trecut pe lângă o fostă colegă în parc. Născută ca mine în 1983, m-au surprins umerii ei copleșiți de toate greutățile lumii. Prin comparație, presupun că eu plutesc pe pământul ăsta. Importantă și serioasă, această colegă mi-a grăbit pașii și mi-a provocat un episod introspectiv. Ce naiba au umerii mei de nu s-au cocoșat de importanța și seriozitatea adultului?

Citesc literatură de specialitate de când am născut-o pe Mara. Nu știu de ce nu citesc toți părinții că o școală a părinților nu avem. M-am apucat și de o carte despre adolescenți, dar nu pot să nu mă întreb: De ce e necesar ca adulții să învețe despre adolescenți? Chiar am uitat cum a fost? Chiar ați uitat? Draga mea colegă, chiar ai uitat?

Aș putea să povestesc nopți și zile despre adolescența mea: ce s-a întâmplat de ora de mate, de ce m-am certat cu, de ce am plâns, de ce m-am simțit umilită, cum m-am distrat într-o zi sau alta, la o petrecere sau alta. Firește, și memoria mea a selectat, dar nu am uitat perioada aceea. Perioada aceea este ieri pentru mine. Dacă nu ieri, atunci săptămâna trecută.

Asta mă face să cred că aș putea, pe la 60 de ani, să-mi dau întâlnire cu bărbați de 30 de ani. Pentru că nu e vorba despre nepotrivire, când mintea sfidează trupul. Mintea mea sigur îmi sfidează trupul. Genunchiul îmi trosnește de la căzătură, dar ieri am sărit ca o gazelă peste o baltă. Au!

Să rămână întrebarea: De ce au nevoie adulții să învețe despre comportamentul adolescenților?

Foto: Bogdan Mosorescu

Am ajuns la Universitate. O nevoie mi-a purtat pașii, pentru a câta oară?, pe coridoarele facultății. La intrare, soră mea m-a îndemnat să-l las pe Mateiu cu incredibilul unchi, dar am refuzat. Prefer să-l iau. Unii studenți or să realizeze unde duce sexul neprotejat. Zâmbete. Încercați să zâmbiți. Am glumit, dar nu știrbește cu nimic afirmația.

La etajul doi am privit coridorul. Uite-mă la examenul de la dialectologie! Uite-mă înainte să intru la Metea! Uite-mă când ies de la fonetica franceză! Uite-mă repetând la comparată! Uite-mă! M-am apropiat de 201 și s-au ivit doi autori, Kafka și Orwell. Ca studentă, m-am trezit în multe dimineți gânganie și în câteva dimineți am simțit o cușcă de șobolani aproape de chipul meu. M-am îndepărtat de sala de seminar. Am coborât la parter. Față în față cu ușa amfiteatrului A1, m-am încălzit. Am suferit în școală. Și am trecut la niveluri calitativ superioare.

În A1 am călătorit pe mare cu Ulise. În A1 am călătorit în Africa cu Charlie Marlow. Nu mai țin minte mare lucru din cartea asta. Ce rău îmi pare de mine și nu pot să nu-mi adresez din nou întrebarea: De ce uit ce uit? Din Inima întunericului am păstrat mai mult o senzație și puțin spre nimic din firul narativ. În A1 m-am lăsat ușor convinsă de măreția lui Cehov. Și în A1 mi-a trecut prima dată prin cap că aș putea fi extraordinară doar participând la câteva cursuri.

Părăseam uneori amfiteatrul într-o stare de beție. M-am îmbătat cu povești de la Adriana Babeți, Ilie Gyurcsik, Cornel Ungureanu și Gabriela Glăvan. Pluteam pe alee prin complex și nici o mârlănie nu mă putea atinge. Poate așa se simt femeile de azi care citesc cărți în care li se spune că merită mai mult. Mi-a recomandat cineva cartea. Nu știu cine.

Cu ani în urmă, nu am considerat că merit mai mult, ci am descoperit că merit. Dunia a meritat să aibă acces la educație, să pătrundă în lumi neînchipuit de frumoase și fascinante. Mi-ar plăcea să merg la școală în prezent. Acum nu-mi mai este frică de profesori, de secretare, de restanțe, de faptul că mi-aș face de rușine părinții dacă aș transpira cearșafuri cu iubitul.

Azi aș învăța. Azi aș transpira cearșafuri. Azi m-aș bucura de ambele fără să mi se pună cârcei pentru care consum magneziu ca nebuna. Azi s-a stins lumina. Copiii dorm. Mie mi-e somn.