M-am obișnuit cu războiul din Ucraina. S-au redus discuțiile despre. Pe facebook e plin de maci în prezent. Unde e război? Mai este război? Ultimul articol citit a fost despre Azovstal și m-am cutremurat. Îmi plănuiesc plecarea la mare, iar gândurile mele n-au nimic în comun cu gândurile femeilor luptătoare din Azovstal. O femeie de acolo poate a fost torturată și violată în timp ce eu îmi căutam maiouri albe de bumbac pe un site sau altul. Mai multe femei poate au avut aceeași soartă.

M-am trezit cu gândul la Azovstal într-o seară în pat. M-am răsucit brusc. Smucitura spasmodică mi-a împins trupul contorsionat în afara patului. Cu capul în locul trupului și cu picioarele atârnând, am privit pe fereastră și am zărit două stele. Am clipit des. Cobori în jos, luceafăr blând/Alunecând pe-o rază/Pătrunde-n casă și în gând/Și viața-mi luminează!

Am adormit recitându-mi versurile lui Eminescu. Cum era? Se schimbă discursul. De la viața-mi luminează, Cătălina îi cere Luceafărului să-i lumineze norocul. Literatură și filozofie dintr-un așternut curat și cald. În ce așternut dorm ucrainenii rămași să lupte?

Iubirea și compasiunea ar salva lumea. Așa am citit în cărți. Violența întemeiază altă violență. Care e sensul omenirii? E evident că nu e nici un sens. Unii dintre noi ne naștem capabili de frumusețe, iubire și compasiune. Unii dintre noi ne naștem Hitler, Stalin, Putin. Cei mai mulți stăm inutili și privim. Privim cu compasiune și ne ducem viețile mai departe. Nu e războiul nostru. Nu este. E durere. Durerea e universală.

Foto: Bogdan Mosorescu

Îmi imaginez că îmi pun o rochie neagră, tocuri, ruj roșu. Îmi imaginez că ies la restaurant și savurez o mâncare delicioasă. Îmi imaginez că lenevesc la o terasă și sorb un pahar de vin. Îmi imaginez o noapte fierbinte și-mi iau ca reper o destrăbălare la Lisabona.

În realitate îmi pun tricou negru, leggings și adidași. În realitate ies mult în parc. În realitate privesc părinții și copiii. În realitate adorm seara cu Mateiu la sân și cu cartea lângă mine. Nu renunț. Citesc. Deschid laptopul să scriu. Stau și mă holbez la ecranul alb minute, apoi și mai multe minute.

Fraza de început continuă să mă terorizeze. Reușesc să leg câteva cuvinte, se foiește Mateiu, iar mintea se golește.
Ați citit Orb prin Gaza de Huxley? Ați citit Huxley? E un scriitor căruia cuvintele îi vin atât de firesc. Nimic nu e forțat în paginile lui. Măiestria cu care descrie banalitățile și stupiditățile vieții mă entuziasmează grozav. Pentru că de la trivial trece la filozofie și la forme de conducere fără nici o atitudine teatrală. E ca o discuție de-a mea din parc.  Mai puțin ochii dați peste cap. Le atrag atenția mamelor că le defulează copiii, nu le refulează. Împlinesc 39 de ani, iar persoanele din generația mea tot confundă refularea cu defularea. Iar eu par deșteaptă. De aceea ne ignorăm reciproc și descriem un comportament de curtea școlii. Te ignor. Nu mă joc cu tine. Ha! Ha!

Adevărat, nu am partenere de joacă. Ies uneori prietenele mele în parc cu mine și mă lasă să mă tolănesc pe iarbă și să citesc. Apoi povestim despre ceea ce citesc dacă e ceva care privește îmbunătățirea vieții. În prezent ne-am îmbunătăți viața cu o ieșire ca fetele. Toate simțim și avem nevoie. Ne punem la drum să tăcem, să râdem, să privim pe geam, să ne scuturăm de noi și să ne concentrăm pe eu. Să ne iubim. Mie mi-e dor de mine și de compania fetelor care îmi permit să tac. Să las turuiala deoparte.

Încet încet devin un personaj. Mă transform în literatură. O să mă așez curând pe raft și o să se pună praful pe mine.

Foto: Bogdan Mosorescu

Am vești extraordinare pentru comunitatea de români de la Frankfurt și Dusseldorf. În 21 mai și 22 mai aveți posibilitatea să vă vedeți la teatru. Marius Manole, Carmen Tănase și Maria Obretin joacă în comedia Ce avem noi aici? de Lia Bugnar.

Cred că identific prima emoție. Se va vorbi în limba maternă. Pentru românii plecați de acasă, și fără intenția de a se mai reîntoarce vreodată, limba devine impresionantă. O să vedeți actori renumiți. Pe lângă adjectivul laudativ, adaug impresia personală. Pe toți i-am văzut pe scenă și am recunoscut vocația. Nu e greu deloc. Când stai în scaun ca spectator, iar la un moment dat, în aplauzele de final, ai senzația că te-ai reîntors, deși evident ești proptit în același scaun, atunci înseamnă că ai experimentat detașarea, relaxare și ruperea de lumea de afară. Asta e puterea teatrului!

Detalii despre spectacol nu am, este o premieră. Îmi puteți povesti cei care ajungeți. O să las un link cu informații despre achiziționarea biletelor.

A treia emoție ține de ferchezuire. Vă rog să îmbrăcați rochiile negre și cămășile. Scoateți pălăriile. Probați pantofii cu toc. Alergați în adidași cu urme pe parfum scump. Mergeți să vă răsfățați și să râdeți cum românii știu să râdă.

Râdeți și să ne auzim românește de câte ori e cu putință.

Bilete aici.

Foto: Bogdan Mosorescu

Aud de când mă știu: Tu ai timp să citești! Adevărat, am. Dacă nu am, îmi fac. Cititul nu ține de relaxare, de clișeul cu paharul de vin, lumânarea, un umăr gol, o pătură aruncată lejer pe picioare. Cititul este ultimul kilometru de la maraton. Îți dai duhul, dar într-o stare psihică perfecționată. Nu e cel mai potrivit cuvânt. Mă refer la perfecționat. S-ar putea să vă descurajeze. Alegeți un sinonim. Lăsați-l în comentariu.

Pentru că eu am timp și îmi fac timp, m-am aventurat să găsesc timp și pentru alții.
Doamnelor, puteți să vă îngrijiți mintea când: vă vopsiți, vi se face pedichiura, mergeți la toaletă, stați la bucătărie, așteptați la semafor, vă așezați la o coadă, vă bronzați, beți o cafea, vă plictisiți până iese copilul de la un curs, seara înainte de culcare.

E necesar să purtați o carte în geantă, dar nu veți regreta. O să întâlniți propoziții sau fraze care vă vor da lumea peste cap. Înainte să băgați de seamă, o să suspinați și o să vă întrebați: Oare de ce nu mi-am dat seama?! Atât de simplu și de înnoitor este cititul.

Vă provoc! Cititul însuflețește și viața sexuală. E ca și cum ai ajunge instant pe o plajă în Zanzibar sau într-o sală de la Covent Garden. O forță se naște. Închideți ochii. Deschideți ochii. Zilele sunt numărate, dar de trăit le putem trăi cum îndrăznim.

Îndrăzniți!

Foto: Bogdan Mosorescu

Mateiu a adormit și am luat repede laptopul în brațe. Nu citesc. Nu bag la spălat. Nu gătesc. Nu trebăluiesc. Mă grăbesc să vă povestesc despre Micul prinț. Cartea lui Saint-Exupery poate fi singura carte citită în viață de către persoanele care nu găsesc plăcere și datorie în literatură. E și o datorie să pui mâna pe o carte. O datorie personală pentru că ți se schimbă perspectivele. O datorie către ceilalți pentru că orice șlefuire adusă caracterului îmbunătățește calitatea vieții în societate.

Dacă citiți Micul Prinț o să învățați câteva lucruri elementare. Primul, fundamental și colosal, perspectiva. Mai multe persoane privesc același lucru, dar văd ceva diferit. În Micul Prinț este vorba despre un elefant înghițit de un șarpe boa sau o pălărie. În viața fiecăruia dintre noi poate fi orice.

Al doilea lucru pe care o să-l pricepeți va fi îmblânzirea. Cum cineva devine important pentru noi printr-o serie de gesturi aparent nesemnificative. Noi dăm intensitate sentimentelor. Ora la care se întoarce mama de la muncă. Turta dulce preparată de Ajunul Crăciunului. Duminica petrecută la Bufnițe. Etc! Fiți liberi să adăugați.

Al treilea lucru fixat în memorie va fi despre a fi și a avea. Cine suntem? Ce avem? Ce avem definește cine suntem?

Iar al patrulea lucru va fi o concluzie. E greu cu adulții. Și într-adevăr este. Prea mulți adulți au uitat copilăria sau o privesc prin filtre personale și distorsionate. Prea mulți adulți nu se chestionează de ce nu-și mai amintesc episoade întregi din copilărie. Prea mulți adulți nu realizează că s-au infectat de o maturitate pestilențială.

Într-adevăr e greu cu adulții și copiii chiar au răbdare cu noi! Și-o pierd în adolescență când se declară război.

Foto: Bogdan Mosorescu

Pare că o să rămân pentru totdeauna fată-femeie. Nu mă chestionez dacă e bine sau nu. Chiar azi am citit la Huxley despre fata-femeie și m-am consolat. Fetele-femei au misterul lor, calea lor, și, desigur, frivolitatea lor.

Luni am mers la piață să-mi cumpăr flori. Cu Mateiu atârnat pe șoldul stâng, am dat o tură de piață. Am refuzat jenată vânzătorii. Nu, mulțumesc. Nu, nu doresc buchet. Nu știu ce flori anume caut. La un moment dat aud: Ce doriți, domnișoară?! Nu m-am oprit în loc, dar am ezitat. O secundă m-am blocat. Un copil atârnat de mine, un picior tras după mine, o freză de femeie nebună, iar vânzătoarea mi s-a adresat cu domnișoară.

Asta este! O să mă împac cu ideea că nu o să fiu niciodată FEMEIA.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ieri am spălat vasul de toaletă. După vasul de toaletă, a urmat peria cu care am curățat vasul de toaletă. Din când în când frec și dezinfectez peria. Peria de toaletă stă mărturie pentru cât de igienic, creativ și serios cu curățenia stă proprietarul.

Aplecată deasupra căzii să frec peria fără pasiune, fără entuziasm, o șuviță de păr s-a desprins și a început să mă mănânce nasul. O scenă clasică! M-am ridicat. Mi-am dat mănușile jos. M-am scărpinat și am început să râd.

Nici măcar nu pot afirma că frec peria vasului de toaletă pentru că nu am învățat carte suficient. Am învățat. Învăț. Nu am de gând să mă opresc. Am reluat frecatul periei. Când mi-a picat șuvița a doua oară am suflat-o.

Zilele care urmează o să sfârșesc Orb prin Gaza. Deja îmi studiez biblioteca. Fac o listă cu cărțile pe care urmează să le adaug în bagajul pentru mare. Plec la mare, iar cărțile de pe șezlong îmi provoacă fiori.

Plec departe cu o duzină de cărți. Câte cărți luați cu voi în concediu?

Foto: Bogdan Mosorescu

Săptămână trecută am ieșit în oraș să-mi facă Mosorescu, superbul meu văr, niște fotografii. Nu mai aveam nimic actual pentru blog și-mi place să mă arăt cum sunt în prezent. Ieri seară le-am descărcat. M-am uitat fără grabă. M-am analizat. În continuare sunt frumoasă. O spun fără modestie. Se poate altfel când afirmi despre tine că ești frumoasă? Și în plus, o femeie este frumoasă sau este urâtă. De drăguță nici nu mai poate fi vorba. Drăguțe pot fi fetele.

Într-adevăr tendințele vremii au ridicat femeia pe un piedestal. E o porcărie la fel ca politically correct. Există femei frumoase. Există femei urâte. Cum de altfel există copii frumoși și copii urâți. Atât se bravează cu frumusețea corpului! Toate deținem corpuri frumoase. Ce anume înseamnă frumos pentru acești menestreli pop ai secolului 21?

După a doua naștere, cu mușchii abdominali rupți, când îmbrac blugi cu talie înaltă, burta se împarte ca feliile de tort. Disting patru bucăți de mușchi, în funcție de talia pantalonilor. Mă privesc în oglindă și scot un sunet dezaprobator. Eu sunt frumoasă, corpul meu a fost frumos. În prezent are nevoie de ajutor și susținere. Să insist că am un corp frumos, că sunt frumoasă în felul meu mi se pare lipsă de rațiune.

Ce este frumos, este frumos! Ce este bun, e discutabil. Citiți-l pe Nietzsche. O să-i dați dreptate. Frumusețea reprezintă un avantaj în viața femeii, dar nu unicul. Cele care joacă doar cartea frumuseții sfârșesc prin a ajunge un accesoriu plictisitor și enervant. Pentru o viață satisfăcătoare, e nevoie de corp și minte în aceeași măsură.

O femeie frumoasă atrage privirile. Seduce. O femeie care vorbește câteva limbi străine atrage atenția. Seduce. Je comprends que tu parles francais. Il fredo e stato escluso. Nu vorbesc italiana. Am apelat la Google translate. Voiam să subliniez că frumusețea nu asigură fericire sau pasiune. E un atu. Ai puncte în plus ca persoană frumoasă, dar nu-ți asigură nici un câștig.

Ca să câștigăm, ne dezvoltăm inteligența. Ce tristețe mă cuprinde când aud femei frumoase debitând inepții! Femeile de pretutindeni din lume își găsesc timp pentru un vopsit, un tuns, o manichiură, un epilat. Aceleași femei nu găsesc timp pentru o oră de lectură. Femeile de pretutindeni poftesc uneori să facă dragoste și alteori să fie izbite de pereți, să li se ridice fusta, iar lumile să se învălmășească. Aceleași femei nu observă legătura dintre senzualul corpului și stimularea intelectuală. Ne futem sau voulez-vous coucher avec moi ce soir înseamnă același lucru, dar cu intensitate diferită.

Încheiere. Nu toate suntem frumoase. Nu toate avem un corp frumos. Toate putem să ne iubim. Pentru iubirea de sine, purtați o carte, educați-vă, respectați-vă, acceptați-vă vârsta cu demnitate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Din ianuarie m-am apucat să citesc Orb prin Gaza de Huxley. Aș putea foarte bine să recitesc cele 200 de pagini parcurse. Nu o s-o fac. Cele câteva pagini răsfoite azi m-au actualizat. Pot merge înainte în ciuda pauzei enorme.

Autorul s-a jucat cu succesiunea în timp a evenimentelor. Nu m-am prins dacă e un plan în spate, o semnificație. Urmăresc acțiunea și admir ușurința și naturalețea scrisului lui Huxley.

Am prins 15 minute întregi pe canapea. Suficient să sfârșesc un capitol. De la un capitol m-am trezit în corcoduș. M-am văzut clar într-un corcoduș. Nu e atât de complicat. Bat parcurile cu Mateiu. Zilele trecute mi-au picat ochii pe niște corcodușe strivite pe asfalt. Amintirile mi s-au declanșat. Când mergeam cu caprele pe dealuri, pe o porțiune de drum, cu Schela în spate, cu Dudașul pe partea stângă, un proprietar a plantat mai mulți corcoduși. De multe ori mi-am umplut buzunarele cu corcodușe. Au rămas cele mai delicioase corcodușe savurate de mine. Pe vremea aceea aveam vreo 11 ani. Mara are 12 ani. Anul acesta împlinesc 39 de ani, iar amintirea relatată e vie, e intensă, e simțită ca un trecut apropiat. Ieri m-am urcat în corcoduș. Soarele tocmai ce a apus lăsând cerul într-o culoare de portocală coaptă. Ceilalți prieteni s-au îndepărtat cu turma de vite. Eu nu m-am grăbit în pom. Mi-am umplut buzunarele, apoi am rupt-o la fugă pe coastă în jos. I-am ajuns. Mi-am luat locul în urma animalelor.

E tare derutantă vârsta mea. Sunt femeie?! Sunt fată?! Nu și nu. Sunt o femeie fată. Nu se lipește de mine importanța adultului. Fără gravitatea unei persoane mature, stau cocoțată în corcoduș și privesc cum se întâmplă viața în jurul meu. Din când în când mă dau jos și ajung din urmă viața. Fac ceea ce este de făcut. (Nu) Muncesc pentru blog. Refuz contracte dacă nu mă regăsesc în produse sau servicii. Pensia alimentară funcționează ca inelul Arabelei. Dacă nu mă potrivesc, atunci dispar. Educ. Trebăluiesc. Scriu. Citesc. Urc din nou în corcoduș.

E frumos în corcoduș. Cerul, la apus, are culoarea portocalei bine coapte.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mulți viteji s-au arătat la tastatură după tragedia de ieri de la Timișoara. O femeie s-a aruncat de pe bloc cu cei doi copii ai ei. Inclusiv eu m-am arătat. Mi-am exprimat o opinie. Nu am judecat. Sper că nu am făcut-o. Uneori nu reușesc să fiu coerentă. În articol notez că îmi lipsește coerența. În privat s-ar putea să mă scutur de orice responsabilitate și să afirm că ceea ce pricep cititorii deja nu mă mai privește. Dar mă privește. Fără cititori nu tai facturi, nu exist.

De când scriu, 2006, primul an al începutului erei Dunia, s-a creat un blog paralel. Prin subiectele abordate, am deschis larg o ușă pentru comunicare. Am primit destăinuiri. Mi s-a cerut părerea. Am fost judecată. Am fost admirată. Să rămânem un moment aici.

E cu putință să nu judecăm? Știu că toți avem capacitatea de a nu verbaliza criticile. Ele se ivesc în minte, dar le eructăm. După o masă copioasă, eliminăm gazele, nu vomităm mâncarea. În același fel ținem în noi și criticile. Capabili suntem. Dar să nu se formeze, e posibil?

Pentru că uneori jurnalismul n-are nimic de-a face cu informarea justă și obiectivă a publicului, primitivi și țopârlani, asta e deja o judecată, lasă comentarii la articole care fac imposibilă bunătatea și înțelegerea. Așadar, judec. Urmăriți-mă! La un articol despre femeia care s-a aruncat de pe bloc, un primitiv a concluzionat că nu a știut ce pulă să aleagă. Jurnalismul caricatural de la Timișoara a ales ca titlu reședința fostului soț. Fostul soț va veni din Austria, femeia nu a reușit să-și refacă viața cu un alt bărbat. O femeie se aruncă de pe bloc. O mamă se aruncă de pe bloc cu doi copii în brațe. Titlul din ziar țintește viața intimă a femeii, iar un primitiv o acuză de preacurvie.

Cum să nu judeci?! Eu l-am judecat pe primitivul necunoscut. Vitejii de la laptop sunt toți niște porumbei. Se umflă, se umflă și iar se umflă. Nu atacă, dar par să. Femeia aia s-a aruncat în gol. Asta presupune și curaj. Primitivul porumbel probabil, presupun cu cinism, suspină când îl bate un pantof.

Să judecăm sau să nu judecăm?!

Foto: Bogdan Mosorescu