Cel mai potrivit ar fi să scriu o poveste. Să-mi aleg vreo două personaje care să povestească despre un al treilea personaj.
Să sugerez inflexiunea vocilor, să indic starea de spirit din jurul personajului principal. La final să-i dezvălui numele.
Am stabilit.
Aleg: Un oarecare, Orișicine și Auriu. Auriu este personajul principal.
Un oarecare l-a întâlnit pe Auriu primăvara devreme. Nici primăvara nu prinsese de veste că era gata să se instaleze. Incandescentul luminos se sinchisește prea puțin de echinocțiu sau solstițiu. Nu e sigur Un oarecare dacă au dat mâna. De obicei e atent când dă mâna cu cineva. Felul cum ți se strânge mâna dezvăluie din caracter. Este convins de dispoziție. I s-a transmis o stare de bine. Și-au zâmbit, au efectuat munca pentru care se întâlniseră, iar apoi și-a văzut fiecare de ale lui.
Un oarecare s-a mai sărutat cu Orișicine și a părăsit locul mulțumit și bucuros.
A doua oară când energiile lui Un oarecare și Auriu s-au întâmpinat a ținut de coincidență. O împrejurare a cărei forță i-a pus față în față. Un oarecare a privit lung în barba lui Auriu și i-a mărturisit că privirea nu coboară. Ochii rămân la barbă.
O să abandonez personajele. Dacă persoanele nu apreciază personajele și îmi cer explicații? Eu sunt orișicine? De unde auriu? V-ați prins, eu eram un oarecare.
Renunț la personaje, dar povestea continuă. O mut dintr-un suprarealism mârlănesc în viața de toate zilele.
În mundan e confortabil. Devin eu. A treia oară când Eu l-am întâlnit pe Auriu (păstrez Auriu, cer îngăduință) a fost în urma unei ședințe foto mijlocită de Orișicine. Valabilă paranteza de mai sus. Auriu mi-a făcut câteva fotografii. L-am privit mult în ziua aceea. L-am ascultat. M-am fâstâcit de câteva ori în scaun. Îmi deranja confortul în prezența lui. M-am întrebat de câteva ori dacă intuiția mea a confundat sau are el o zi proastă?
În timpul pe care ni l-am oferit unul altuia, nimeni nu a petrecut în acea după amiază, nu am reușit să clarific ceea ce îmi revenea de la el. I-am cerut să se întâlnească într-o zi cu mine, să vorbim. Mă simțeam ca o mamă căreia nu-i vine să creadă că fetița sau băiețelul ei a pus mâna pe piatră și a lovit.
Ne-am revăzut tot la o sesiune foto, de data aceasta pentru Cititori pe bicicletă. Cu simțurile asmuțite să descoper un caracter frumos, așa cum l-am perceput bazându-mă pe afecțiune, am renunțat la orice întrebare. Mi-am ales marginea, mai puțin atunci când trebuia să fiu atentă la el și la obiectiv.
Am reușit să ne întâlnim săptămâna trecută. I-am mărturisit că vreau să scriu un articol despre el pe blog. Într-o cafenea nou renovată, am stat la masă cu Auriu și Orișicine. Cu mâinile încrucișate pe piept, mă aflam în apărare, am realizat repede și m-am lăsat pe spătarul canapelei, am anunțat că nu am nici un carnețel și nu o să notez nimic. Abia dacă o să-i pun întrebări, dar i-am și adresat una.
Cum poți tu, la 27 de ani, să ții ateliere pentru aceia care-și doresc să ajungă fotografi?
Cu un chip sobru, lipsit de superficialitate, mi-a făcut cunoscut faptul că în zilele noastre mulți oameni dețin aparate profesionale, dar nu știu să le întrebuințeze. În punctul ăsta intervine el. Cu bun simț, cu informații tehnice, Auriu face cunoscute aparatele de fotografiat ca obiecte.
Am reținut și am apreciat. Am început din nou să-l privesc cu drag și îngăduință. Nu a lovit cu piatra, ci cu un bulgăre de pământ.
De la această întrebare am ajuns la autosuficiență, la căutare, la nazism, comunism, lagăre și convingeri. M-am oprit asupra convingerilor. I-am atras atenția că iar trădează aroganță. Aici sunt eu cu buba. Îmi displace atitudinea de mândrie disprețuitoare.
Ne-am contrazis, ne-am ascultat, ne-am întrerupt și am discutat prea puțin despre fotografie, pasiune sau cursuri. Am descoperit că a terminat Politehnica, dar asta știe oricine de pe facebook.
De data aceasta am petrecut timp împreună. Nu i-am oferit timpul meu și aș presupune că nici el nu mi l-a oferit pe al lui. Am discutat ca doi adulți îngăduitori unul față de celălalt. Am fost dispuși să ascultăm. Și i-am compătimit puțin iubita. Da, de ce să uităm de frământările femeii? Am stat cu el aproximativ două ore. Ore în care am fost întrerupți de prieteni, cunoștințe, domnișoare frumoase. Mi-am și așezat ochelarii, gest care trăda insatisfacția. Dar fără să știe, tot el mi-a arătat că greșesc. A amintit de iubita lui în discuție, iar glasul îi era cald.
Și l-am apreciat. Și l-am admirat. Am părăsit cafeneaua, iar în colțul ei, afară, am stat de vorbă ca două babe. Despre pasiune, despre munca lui și ce intenții are. Despre fotografia de nuntă, fotografia de artă. Despre faptul că vrea să-și imprime personalitatea în ceea ce face, inclusiv în fotografiile de nuntă. Că el e omul acelor momente marcante din viața noastră.
Ne-am luat și la revedere.
Am plecat cu zâmbetul pe chip, bucuroasă că am găsit în Auriu un om frumos. Mi-am împăcat și teamă că intuisem greșit. Auriu, deși are experiență și lucrează de ani buni în domeniu, este la început de drum. Îi urez și sper să fiu contemporana unui artist cu un temperament uriaș de fotograf, dar cu o atitudine decentă. Asta îmi doresc eu pentru el.
Un fotograf care dovedește calități creatoare deosebite – Flavius Neamciuc.
Personajele: Auriu, Flavius Neamciuc, Flavius, într-o expresie latină înseamnă galben auriu
Orișicine, Romina Faur
Un oarecare, Paula Dunia Aldescu
De-a lungul anilor, la texte care mi-au permis, am lăsat scris despre existenţa unei bunici croitorese. În copilărie, datorită ei, eu şi sora mea am fost elegante. Armonia şi bunul gust al hainei s-au fixat în catifeaua unei fuste.
