Anca Bardas, rochia-capot, #cumseîmbracăscriitorii

12722319_1141759912500828_1293871921_oDe-a lungul anilor, la texte care mi-au permis, am lăsat scris despre existenţa unei bunici croitorese. În copilărie, datorită ei, eu şi sora mea am fost elegante. Armonia şi bunul gust al hainei s-au fixat în catifeaua unei fuste.

În pozele vechi de familie apar des în fusta mea neagră de catifea. Am purtat cu mine preferinţa pentru negru în toate etapele vieţii până în prezent. Supusă în ţinută lipsei luminii, mă atrag culorile în alte aspecte ale vieţii. Galbenul e o culoare cu care cochetez frecvent.

La 10 ani am rămas fără bunica. Am încercat să-i recuperez chipul în amintire, dar adevărul este că nu mă pot apropia de ea. Orice efort e spulberat. Trăsăturile i se lărgesc, iar obiectele, o fustă, un capot, o bluză îi iau locul. Mi-au rămas obiectele să vorbească despre ea, în special rochia-capot.

Acum doi ani, hoinăream pe străzile Parisului, ţinta era Piaţa Vosges, dar orice vitrină mă atrăgea, intram în magazin. Aşa am pătruns, pe neaşteptate, în uitare. Am revăzut maşina de cusut a bunicii, Neckermann-ul, un catalog cu moda anilor `80 şi rochiile capot. Le-am mângâiat şi am ieşit val vârtej din magazin. Plângeam. Nimic curios, întotdeauna am fost o smiorcăită.

Anul trecut, când m-am angajat cu îndrăzneală în campania #cumseîmbracăscriitorii, am început cu Anca Bardaş. Am curtat-o, mi-am dorit să-i câştig favoarea mulţumită rochiilor capot din magazinul ei, Tenue de Saf. Mi-au atras atenţia, mi-au răscolit uitarea, mi-au redat specificul vestimentar al bunicii. Am recuperat eleganţa prin simplitate.

Anca Bardaş, tânăra şi frumoasă femeie căreia îi aparţine Tenue de Saf, şi-a ales să descrie ţinutele de la Tenue de Saf fără predicat.

Lux.

Asta îşi doreşte să transmită, să ofere, să construiască în jurul ei.

Lux: fast, eleganță, somptuozitate, splendoare.
Lux: calitate superioară, de prim rang; select.

A acceptat imediat provocarea, a stat prea puţin pe gânduri pentru a alcătui ţinuta unui scriitor.

Care e viziunea ta, cum se îmbracă un scriitor?

Lux.

Astfel am ajuns să mă răsfăţ, timp de câteva ore, după modul de a vedea al Ancăi Bardaş, într-o rochie neagră de piele. Ea o numeşte piesă, dându-i o semnificaţie specială.

De la obiect la subiect, am devenit şi eu specială în rochia neagră de piele.

V-am povestit despre viziunea Ancăi în campania #cumseîmbracăscriitorii.

O să revin, pe viitor, cu viziunea Dianei Bobar, o veche, nouă şi permanentă iubire a mea în vestimentaţie.

Va urma…

Cum am devenit o snoabă intelectual

149229_175993895744106_4276664_nÎncep săptămâna cu Hyperliteratura.

Ultimul meu articol, Cum am devenit o snoabă intelectual, poate fi citit în revista online a celor pasionați de cărți, scris și literatură.

Motto-ul celor de la Hyperliteratura: Pentru o viaţă sănătoasă, consumaţi minimum două cărţi pe lună.

Vă las acum câteva rânduri din text, un mijloc viclean prin care vă atrag să-l citiți în întregime în partea cealaltă.

Am considerat necesar, la un moment dat, să-mi fac rost de o propoziție sau frază cu care să mă apăr.

Mecanismul meu de apărare a fost întotdeauna râsul. Am gestionat prost situații și întâmplări, unde râsul, în loc să mă țină la adăpost, mă insulta.

Rănită de foarte multe ori, am învățat greu să nu iau totul personal, am ticluit un răspuns.

Mi-am construit defensiva din cauza plăcerilor mele livrești. Atacată cu raționamente de la școala vieții, persiflată, nelegitimată de experiența grea a străzii, am reușit într-o zi să exclam patetic, compătimitor, dar condescendent, sunt așa o snoabă intelectual!

Am fost mândră de mine. Chiar și acum zâmbesc în timp ce scriu. Simțeam că am câștigat o luptă, în ciuda măruntei victorii.

Cu un asemenea răspuns pregătit, și mersul mi s-a modificat. Acum pășesc țanțoș. Nu e grea fudulia dacă știi s-o dozezi corect. Rar abuzez, dar am început să mă întreb când am devenit o snoabă intelectual?!

Începutul l-am aflat undeva în liceu. M-am revăzut alergând după domnul diriginte pe coridor după ce se sfârșise ora.

Roșie la față, cu palmele transpirate, cu niște scuze îngânate și copleșită de rușine, am reușit să pun întrebarea. Citeam atunci Faust de Goethe.

Întregul articol, aici.

2016, start!

12467734_1115184171825069_2075904192_nÎncep anul la fel cum l-am sfârșit, cu un articol pe Hyperliteratura. În decembrie vă informam că l-am expediat la redacție, în ianuarie vă aduc la cunoștință publicarea lui.

Nu așa se nimerește să reiau activitatea blogului, ci așa mi-am propus. Pentru mine, colaborarea cu cei de la Hyperliteratura semnifică o realizare. Ca orice individ conștient de micimea lui, am uneori nevoie de considerație.

Public un fragment, articolul întreg pe hyperliteratura.ro

Scot tot ce e mai urât din mine unii cititori. Complexul de superioritate face ravagii. Mici și sfrijiți suntem cu toții la interior. Descoperă unii cum să transforme inferioritatea în superioritate, iar eu și mulți, pun pariu, am devenit victime.

Eu, cititorul, am citit și psihanaliză. Recunosc în persoanele vulgare, care apelează la înjurături la fel de frecvent ca la punct, o lipsă de argumente. Când nu înțelegem, înjurăm, scria iubitul meu Freud. Notez și titlul: Nevroza la copil.

Nu-i suport!

Atitudinea lor, printr-o prezentare trufașă a corpului sau gestica prefăcută, prețioasă, mă îndepărtează. M-aș apropia să le șoptesc că nu sunt actori sau că își interpretează modest rolul. Cunoaște-l pe celălalt. Ca străin, celălalt e ușor și la îndemână de disprețuit. E comod. E uman. E oricum, mai puțin inteligent.

2016, start!

Nu-i suport pe cititori

603357_497971666879659_373640588_nAm pregătit un articol nou pentru cei de la Hyperliteratura. Abia l-am expediat, nu a trecut de redacție, dar mie așa îmi place că anunț de acum, fără acceptul echipei, isprava.

Las câteva rânduri pe blog.  În întregime, după publicarea pe Hyperliteratura.

Eu și mulți asemenea mie ne chinuim cu plăcere să facem cartea vizibilă. Dacă ne-am afla la școală am învăța oximoronul. Dar nu suntem la școală. Aferim!
Eu și mulți asemenea mie încercăm.
Uite cartea ca obiect!
Uite cartea ca o sursă de înțelepciune!
Uite-o! Uite-o! Dar uite-o!
Avem și satisfacții. Primim și multă nebăgare de seamă. Un scenariu consacrat iubitorilor de carte. Mă îndepărtez și vă sugerez să vă îndepărtați și dumneavoastră de textul succint.
Am poftă să vă povestesc despre cititori din alt unghi. Schimbați puțin poziția, a trupului, a gâtului, a perspectivei.
Nu-i suport pe cititori! Gata! Nu mai reușeam să o țin în mine și nici să mai plasticizez. Declinul minciunii. Așa se cheamă un eseu de Oscar Wilde. Toate sunt bune și frumoase cu cititorii când se cunosc între ei. Dar până se recunosc, ah, și oh, și băh ce aere!
Adică ei au citit Adorno, Lowenthal sau Moles, iar tu, necititorule, neavizatule, semidoctule, meriți tot disprețul lor. Am simțit de multe ori disprețul cititorilor. În timp, am găsit calea să-i bat cu armele lor și le răspund zâmbind ca mâța la smântână, deși nu am habar cum zâmbește biata pisică.
Măi, măi, dar ce spuneți voi este cumva imperativ categoric?! Și dacă nu recunoaște vreunul inteligența kantiană, mi-am luat revanșa. Adică pe cine dracu disprețuiești tu?

Curioși?

Aventurile din universul lui Jules Verne sunt înlocuite de ofertele agențiilor de turism

hyperliteratura-jules-verne-editorialJoi, 26 noiembrie 2015. Plouă.

Mi-a apărut al doilea articol pe Hyperliteratura.

 

Nu vă este ciudă pe Creangă? De fiecare dată când încep un text nou, Creangă se face simțit.

„Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc…”

Fraza îi aparține, iar noi toți ceilalți trebuie să acceptăm și să găsim alte fraze de început. Ceea ce nu este deloc ușor.

M-aș fi bucurat să vă ademenesc în cercul îngust al vieții mele cu o asemenea exprimare. Nu. Rămâne să mă străduiesc. Eu și toți care căutăm să atragem atenția prin scris. Niște mâzgălitori.

Cu tot efortul, aleg mărturisirea. Pentru mine, Cartea, scris cu majusculă, am individualizat cuvântul, este un roman de Jules Verne.

Copiii căpitanului Grant.

Fără lectura acestei cărți nu știu cine aș fi fost. Nu eu, asta e clar. Îmi dau seama în timp ce scriu că s-ar putea să vi se pară patetic. Nu-mi permit să iau în calcul lipsa de actualitate. Aventurile din universul lui Verne sunt înlocuite de Google Earth și ofertele agențiilor de turism.

Mă întreb ce aș fi ales în adolescență dacă mi s-ar fi propus o excursie de șapte sau zece zile în Australia? Pot confecționa un răspuns. Aș fi ales Australia. Aș fi ales și aș fi pierdut. Mă simt în măsură să afirm. Fără Jules Verne, fără toate cărțile pe care le-am citit, nici o destinație n-ar fi avut vreo semnificație.

Există o discuție în jurul acțiunii de a călători. Turist sau călător. Nu am fost în viața mea turist. Peste tot în lume unde am ajuns, am pășit cu afecțiune, plină de povești și infectată de plăsmuiri. În Anglia, în Zanzibar, în Cabo Verde, am călcat pentru prima dată pământul, dar eram la a doua sau chiar a treia vizită. Prima vizită în imaginar, a doua în oniric. În punctul acesta iar pot fi considerată patetică. Mi-e teamă că și plictisitoare.

Din vârful nasului meu vă întorc lipsa de considerație.

Continuarea pe Hyperliteratura.

DODO promite, Dodo bistro

12032235_1046970785321815_5763757501004396813_nÎn isteria de dindărătul Nobelului, când toată lumea îşi pierde controlul asupra buzunarului şi cumpără un scriitor, atenţie, Un Scriitor Anume, anume Modiano, anume Munro, anume Svetlana Alexievici, am citit şi eu, după protocolul de mai sus, În cafeneaua tinereţii pierdute.

Interesul meu actual constă într-un cuvânt din titlu. Cafenea. Nu ştiu ce au oamenii, dar cafeneaua ocupă şi a ocupat un loc fundamental în istorie. Parcă atunci când începi să-ţi pui întrebări despre devenire, despre fiinţă şi existenţă, despre cunoaştere, nu o poţi face decât în ambianţa imprecisă a unui local public.

Pentru mine, o cafenea se împarte în climat şi mobilier. Mobilierul atrage, climatul seduce şi te ţine într-o stare bună. E vorba despre conectare şi nu despre convingere. De cele mai multe ori, proprietarii încearcă să te convingă să fii client. Reuşesc uneori, dar la fel de bine eşuează. Cei mai mulţi oameni care deschid uşa unei cafenele pătrund de fapt într-o altă lume, o lume aşteptată să vină în întâmpinarea nevoilor lor.

Pentru unii, e nevoie să se simtă departe de casă. Străduinţa de a reda un mediu familial nu-i va atrage. Casa şi acasă ţin de o identitate mixtă, de haită. Într-o cafenea individul îşi doreşte o libertate pentru a fi el însuşi.

Un proprietar de cafenea, fac abstracţie de patron şi de şef, ar trebui să construiască o identitate arhitecturală, iar cu ansamblul acela de date să se transpună simpatetic clientul. Individul vine să se mute cu mintea într-o cafenea, de la grijile zilnice către el însuşi.

Am deschis ieri uşa unui bistro nou deschis în Piaţa Unirii, DODO bistro. Am pătruns într-o altă lume şi mi-a plăcut. Cum am notat, mobilier şi ambianţă. Despre meniu mi-ar plăcea să scriu, dar se cuvine să mergeţi să gustaţi, nu am competenţe culinare pentru a recomanda. Eu am savurat un burger cu pâine roz, roz de la sfeclă. Nu o să enumăr beneficiile sfeclei. Am înţeles că au un chef, poate el este dispus să stea la poveşti despre legume, chef Georgeo Andrei.

E momentul potrivit, în text, să vă fac cunoscută o intenţie a mea de a face vizibil scriitorul prin obiectele de îmbrăcăminte. Numesc doar, nu povestesc, nu divulg. Menţionez că există o concepţie că scriitorii se îmbracă prost.

Redundant să amintesc de condiţiile de viaţă. Am mers ieri la DODO bistro pentru a face nişte fotografii într-o ţinută aleasă de Anca Bardaş. Cum se îmbracă în viziunea ei un scriitor. Separat despre rochii şi Anca Bardaş într-un text viitor.

Pe urmele lui Modiano, alegeţi cafeneaua tinereţii pierdute după o fericire a arhitecturii, dacă transmite.

DODO promite.

Doamna profesoară, vă consideraţi o persoană onestă? Adolescenţii au ceva de spus

12231536_1083442778332542_1469844432_nPentru fraza de început, cu intenţia clară de a seduce cititorul, îmi trecură prin cap clădirile şi familiile.

Corect ar fi la singular, clădire şi familie. V-aş fi rugat să reflectaţi la un aspect sau altul. Uneori îmi revin repede şi accept că figurile mele de stil, de cele mai multe ori eşuate, nu au impactul dorit. Nu impresionează, nu atrag atenţia, nu trimit la reflecţie.

Nu-mi acuz cititorul că e leneş şi comod la lectură, mă învinuiesc pe mine de o lipsă de incitabil pe subiect.

Subiectul: cartea.

Notă: de cele mai multe ori cartea.

În luna septembrie am iniţiat campania #poartaocarte. În urma campaniei, s-a ivit dorinţa, şi am păstrat-o, de a mai începe asemenea acţiuni. O să divulg semnificaţia familiei din fraza de început cu care voiam să vă seduc.

În familia mea, mama, tata, soră mai mare, mezină, tatăl era cel care lua decizii, îşi asuma riscuri, dar confirma lipsa de pricepere în gospodărie. Cum ar zice bunicii mei, nu era un bun gospodar. În casa noastră întotdeauna rămânea ceva neterminat. O bucată de lemn nevopsită, un bec lipsă, multe obiecte de menaj defecte cărora li se dădea altă utilizare. O veioză mi-a folosit ca suport de pălării până am plecat la facultate. Nici azi nu-şi îndeplineşte funcţia.

Asemenea organizării familiei mele, observ la mine similitudini. Mi-a venit ideea unei noi campanii. O campanie despre şi cu adolescenţi. Model: şcoala lui Noica. M-a fascinat şi încă mă fascinează şcoala unde nu se învaţă nimic, iar tinerii merg acolo ca fotbaliştii în cantonament. Să se relaxeze şi să pună întrebări.

Am ideea. Nu am un plan pe care să-l urmez în vederea realizării obiectivelor, ca să nu mai spun că nu am stabilit nici un obiectiv.

Haos!

Din repetiţia impusă de viaţă ca lecţie, fac ce am văzut în anii cu memorie absorbantă, lansez o nouă campanie provocare. Până la stabilirea unui nume, notez #şiadolescenţiiaucevadespus.

Am un adolescent care are ceva de spus. Numele lui este Tudor Morariu şi are 17 ani. Ne-am întâlnit vineri şi i-am propus să ne jucăm. I-am subliniat că are dreptul să refuze să răspundă la întrebări dacă nu e confortabil.

După ce i-am descoperit activităţile interdisciplinare, a studiat actoria şi fotografia, voluntar Verde pentru biciclete şi voluntar Plai, l-am rugat să se joace cu mine. Să se gândească la cel mai nesuferit coleg şi să-mi identifice o calitate a lui. Să se gândească la cel mai slab la învăţătură elev şi să-mi identifice o calitate.

A găsit fiecăruia o însuşire de apreciat.

Şi eu l-am apreciat pe el.

L-am rugat să se gândească la un profesor care l-a făcut să sufere şi să-i adreseze o întrebare. Doamna profesoară, vă consideraţi o persoană onestă?

Suferinţele elevilor şi studenţilor, indiferent de generaţie, rămân aceleaşi: subestimarea, inechitatea, preferinţele, insultele, provoacă traume de la înfiinţarea şcolii ca instituţie.

Eu aş adresa această întrebare învăţătoarei mele şi prea multor profesori. Din păcate.

La exerciţiul ăsta pornit de mine, Tudor a rămas serios. Şi la întrebările indiscrete, la fel de serios. I-am cerut să reflecteze puţin la viaţa lui de adolescent. S-ar juca mai mult, dar îi e teamă să nu piardă munca pe care a depus-o în folosul lui.

Tudor s-a descris ca fiind timid, iar activităţile de voluntar l-au ajutat să se responsabilizeze şi să se deschidă către ceilalţi. A legat prietenii şi a descoperit, nu ştiu dacă e corect să zic singur, certitudinea valorii şi calităţii umane.

Dacă ar interesa pe cineva dintre colegi părerea lui, Tudor i-ar ruga să renunţe la lene şi să se disciplineze prin responsabilizare.

Adolescenţii au ceva de spus. Tudor mi-a povestit şi mi-a confirmat.

Tudor nu este singur, dar el, şi cei ca el au nevoie de sprijin. Sprijinul meu vine cu un articol. Şi cu recomandări de cărţi pe care bucuros le-a primit. Am început cu Jurnal filozofic de Constantin Noica.

#adolescentiiaucevadespus

Simplu, dar extravagant

1467219_888147581195397_152326848941002925_n (1)Mi-e greu, dar nu m-aș văita.

Am cedat. Am schimbat. Am înlocuit. Despre blog este vorba, despre înfățișarea lui și indirect a mea. Urmează alte modificări.

Am ascultat păreri și sugestii. De aici am zis că mi-e greu, dar nu m-aș văita. Cum să dau satisfacție tuturor, dar mai ales să rămân eu bine cu mine?!

Lucrez cu niște oameni în care am încredere și a căror muncă o respect. Mi-au dat însărcinarea să le scriu despre tema grafică a blogului. Despre desenul de sine stătător. Apăsarea mea sufletească constă, din nou, în contracții.

Simplu, dar extravagant. Decent, dar încrezător. Puternic, dar gingaș. Fenchi șpenchi, inductiv, elegant, nobil, calitativ.

Pune toate astea într-un desen. Mie mi-e greu ca individ. V-ați dat seama că aș folosi exact aceleași cuvinte ca să mă descriu pe mine?!

Acum este cel mai potrivit să amintesc și despre modestie. Bunul simț mă avantajează mai mult și îl prefer. Să transmită desenul aceste cuvinte cheie.

Sper că mi-am făcut bine tema. Romina Faur, cine e responsabil de tema mea?

Un ultim cuvânt: expresiv.

Punct.

Flavius Neamciuc sau Galben Auriu

913657_517927528244575_213715825_oCel mai potrivit ar fi să scriu o poveste. Să-mi aleg vreo două personaje care să povestească despre un al treilea personaj.

Să sugerez inflexiunea vocilor, să indic starea de spirit din jurul personajului principal. La final să-i dezvălui numele.

Am stabilit.

Aleg: Un oarecare, Orișicine și Auriu. Auriu este personajul principal.

Un oarecare l-a întâlnit pe Auriu primăvara devreme. Nici primăvara nu prinsese de veste că era gata să se instaleze. Incandescentul luminos se sinchisește prea puțin de echinocțiu sau solstițiu. Nu e sigur Un oarecare dacă au dat mâna. De obicei e atent când dă mâna cu cineva. Felul cum ți se strânge mâna dezvăluie din caracter. Este convins de dispoziție. I s-a transmis o stare de bine. Și-au zâmbit, au efectuat munca pentru care se întâlniseră, iar apoi și-a văzut fiecare de ale lui.

Un oarecare s-a mai sărutat cu Orișicine și a părăsit locul mulțumit și bucuros.

A doua oară când energiile lui Un oarecare și Auriu s-au întâmpinat a ținut de coincidență. O împrejurare a cărei forță i-a pus față în față. Un oarecare a privit lung în barba lui Auriu și i-a mărturisit că privirea nu coboară. Ochii rămân la barbă.

O să abandonez personajele. Dacă persoanele nu apreciază personajele și îmi cer explicații? Eu sunt orișicine? De unde auriu? V-ați prins, eu eram un oarecare.

Renunț la personaje, dar povestea continuă. O mut dintr-un suprarealism mârlănesc în viața de toate zilele.

În mundan e confortabil. Devin eu. A treia oară când Eu l-am întâlnit pe Auriu (păstrez Auriu, cer îngăduință) a fost în urma unei ședințe foto mijlocită de Orișicine. Valabilă paranteza de mai sus. Auriu mi-a făcut câteva fotografii. L-am privit mult în ziua aceea. L-am ascultat. M-am fâstâcit de câteva ori în scaun. Îmi deranja confortul în prezența lui. M-am întrebat de câteva ori dacă intuiția mea a confundat sau are el o zi proastă?

În timpul pe care ni l-am oferit unul altuia, nimeni nu a petrecut în acea după amiază, nu am reușit să clarific ceea ce îmi revenea de la el. I-am cerut să se întâlnească într-o zi cu mine, să vorbim. Mă simțeam ca o mamă căreia nu-i vine să creadă că fetița sau băiețelul ei a pus mâna pe piatră și a lovit.

Ne-am revăzut tot la o sesiune foto, de data aceasta pentru Cititori pe bicicletă. Cu simțurile asmuțite să descoper un caracter frumos, așa cum l-am perceput bazându-mă pe afecțiune, am renunțat la orice întrebare. Mi-am ales marginea, mai puțin atunci când trebuia să fiu atentă la el și la obiectiv.

Am reușit să ne întâlnim săptămâna trecută. I-am mărturisit că vreau să scriu un articol despre el pe blog. Într-o cafenea nou renovată, am stat la masă cu Auriu și Orișicine. Cu mâinile încrucișate pe piept, mă aflam în apărare, am realizat repede și m-am lăsat pe spătarul canapelei, am anunțat că nu am nici un carnețel și nu o să notez nimic. Abia dacă o să-i pun întrebări, dar i-am și adresat una.

Cum poți tu, la 27 de ani, să ții ateliere pentru aceia care-și doresc să ajungă fotografi?

Cu un chip sobru, lipsit de superficialitate, mi-a făcut cunoscut faptul că în zilele noastre mulți oameni dețin aparate profesionale, dar nu știu să le întrebuințeze. În punctul ăsta intervine el. Cu bun simț, cu informații tehnice, Auriu face cunoscute aparatele de fotografiat ca obiecte.

Am reținut și am apreciat. Am început din nou să-l privesc cu drag și îngăduință. Nu a lovit cu piatra, ci cu un bulgăre de pământ.

De la această întrebare am ajuns la autosuficiență, la căutare, la nazism, comunism, lagăre și convingeri. M-am oprit asupra convingerilor. I-am atras atenția că iar trădează aroganță. Aici sunt eu cu buba. Îmi displace atitudinea de mândrie disprețuitoare.

Ne-am contrazis, ne-am ascultat, ne-am întrerupt și am discutat prea puțin despre fotografie, pasiune sau cursuri. Am descoperit că a terminat Politehnica, dar asta știe oricine de pe facebook.

De data aceasta am petrecut timp împreună. Nu i-am oferit timpul meu și aș presupune că nici el nu mi l-a oferit pe al lui. Am discutat ca doi adulți îngăduitori unul față de celălalt. Am fost dispuși să ascultăm. Și i-am compătimit puțin iubita. Da, de ce să uităm de frământările femeii? Am stat cu el aproximativ două ore. Ore în care am fost întrerupți de prieteni, cunoștințe, domnișoare frumoase. Mi-am și așezat ochelarii, gest care trăda insatisfacția. Dar fără să știe, tot el mi-a arătat că greșesc. A amintit de iubita lui în discuție, iar glasul îi era cald.

Și l-am apreciat. Și l-am admirat. Am părăsit cafeneaua, iar în colțul ei, afară, am stat de vorbă ca două babe. Despre pasiune, despre munca lui și ce intenții are. Despre fotografia de nuntă, fotografia de artă. Despre faptul că vrea să-și imprime personalitatea în ceea ce face, inclusiv în fotografiile de nuntă. Că el e omul acelor momente marcante din viața noastră.

Ne-am luat și la revedere.

Am plecat cu zâmbetul pe chip, bucuroasă că am găsit în Auriu un om frumos. Mi-am împăcat și teamă că intuisem greșit. Auriu, deși are experiență și lucrează de ani buni în domeniu, este la început de drum. Îi urez și sper să fiu contemporana unui artist cu un temperament uriaș de fotograf, dar cu o atitudine decentă. Asta îmi doresc eu pentru el.

Un fotograf care dovedește calități creatoare deosebite – Flavius Neamciuc.

Personajele: Auriu, Flavius Neamciuc, Flavius, într-o expresie latină înseamnă galben auriu
Orișicine, Romina Faur
Un oarecare, Paula Dunia Aldescu