Aștept toamna. O aștept pentru rutină. Rutină, soare blând, mirosul de ardei copt și gustul ceaiului schimbat o dată cu scăderea temperaturii. Rutina mea înseamnă citit și scris în prima parte a zilei. Mă așez cu cana de ceai în fotoliu sau pe canapea. Citesc o oră încheiată fără întreruperi. Pentru că în unele zile refuz orice întrerupere. Nu mă ridic de la citit nici pentru mașina de spălat, nici pentru aspirator. Nu mă ridic pentru nici o activitate casnică.

Locuim într-un apartament doi adulți, doi copii și două pisici. În apartament, spațiul comun dezlănțuie furtuni. Poseidon, zeul mărilor și furtunilor, ar putea fi o închipuire după un conflict în urma neridicării colacului de la baie. Deseori tunete și fulgere s-au iscat la noi în casă deoarece Mateiu, în proces de învățare și supunere socială, nu lasă capacul înainte să tragă apă.

Acest război între mine și el, pe lângă nervi și tristețe, m-a trimis să reflectez sincer la conviețuirea dintre o femeie și un bărbat.
Pornesc de la concluzie.

O femeie și un bărbat nu ar trebui niciodată să împartă baia.

Continuarea va fi o afirmație dură. Bărbații sunt nesimțiți când vine vorba despre utilizarea vasului de toaletă. Pur și simplu nu le pasă de cât disconfort provoacă unei femei care se atinge de ceea ce ei împroașcă visători și nepăsători. Fizic, o femeie se îngrețoșează. Psihic, o femeie se simte nerespectată. Cu chipul congestionat, cu furie, cu greață, prea multe femei suportă situația fără să discute despre acest aspect scatologic al conviețuirii. Rușinea este prost interpretată în multe aspecte ale vieții.

M-au marcat cuvintele unei femei al cărei bărbat o înșelase. Îmi doresc să se mute împreună. Apoi, după ce curăță wc-ul după el, mai e posibilă atracția erotică?

Acum vă întreb și eu, dragile mele cititoare, mai este posibilă atracția erotică după ce cureți vasul de toaletă după un bărbat nesimțit?

În casa noastră funcționăm după un set de reguli de la care nu ne abatem. Mă refer la adulți. Copiii încă învață. În spațiul comun nu ne îndepărtăm de lege. Pentru că este o lege a autorității supreme, bunul simț, să cureți după tine. Nu e nici o poezie în statul în genunchi. Nu e nici o dispoziție în frecatul după nevoile fiziologice. Nu e nici un drept din naștere să pretinzi toleranța celorlalți pentru urinare și defecare. La Freud am citit că oamenii își suportă doar propriul miros în intimitate. Confirm. Nici iubirea de mamă nu-mi taie greața, dar o înțelege. Iubirea romantică e lipsită de înțelegere și așa și trebuie.

Pentru o conviețuire pașnică, pe alocuri romantică, curățați baia după voi.

Foto: Flavius Neamciuc

Uneori, când ai copii mici, te trezești cu timp. Pentru că un copil mic suspendă timpul personal pentru o perioadă. Ce perioadă? Depinde de fiecare femeie în parte. Pe mame le unește și le definește maternitate, dar nu și modul în care își gestionează timpul personal. Eu însămi, mama a doi copii, mi-am gestionat timpul diferit la creșterea lor.

În ultimii patru ani rareori am beneficiat de timp pentru mine. E dureros, dar suportabil. Ieri am avut parte de o surpriză. Mara a petrecut weekend-ul cu o prietenă, iar Mateiu a ieșit la pescuit cu tatăl și bunicul. M-am ridicat din pat cu zâmbetul pe buze, deoarece decisesem într-o clipită să ies la plimbare prin oraș.

Weekend-ul l-am petrecut la Severin, iar Severinul, după casa părintească, înseamnă Dunărea.  Fluviul m-a bucurat, m-a alinat, m-a provocat în copilărie. Să visez cu ochii în zare a contribuit la o stare de invincibilitate.

Persoanele care se nasc în anumite orașe, în anumite familii luptă diferit cu viața. În primul rând devin conștiente că viața înseamnă luptă, apoi privilegiu.

Nu m-am luat neapărat la trântă cu viața, dar i-am conștientizat potențialul beligerant.

Cu soarele în față, am parcurs un traseu binecunoscut. Picioarele m-au dus la fel ca întotdeauna, dar cu ochii am privit diferit. M-am detașat de creier și m-am însoțit de suflet. N-am mers pe Șincai, Crișan, pe lângă magazinul Decebal sau Consiliu. M-am dus înapoi pe firul amintirilor.

Însoțită de o veche prietenă, am rememorat și am comparat. După 25 de ani fidelitatea amintirilor este îndoielnică. Deformarea ne protejează sufletele. Mereu îmi reveneau în cap cuvintele lui Rousseau: ușor de tulburat, ușor de îndurerat, ușor de indignat. Ușor, ușor, ușor mi-a fost weekend-ul.

Ne-am oprit la cafeneaua Ada-Kaleh unde am savurat ceai și salep. Uite-mă din nou trăind cărțile lecturate!, i-am zis prietenei mele. Și am început un schimb de informații despre Panait Istrati, amândouă exprimându-ne admirația pentru caracterul scriitorului. Doar ce am terminat de citit Chira Chiralina la mare, iar salepul și cafeaua cu mastic din meniul cafenelei, plus tinerețea, frumusețea și manierele băiatului care ne-a servit m-au tras și mai mult într-o existență aparte. Ne-am îndepărtat de cafenea povestind în continuare pe același ton ludic.

La muzeul Porțile de Fier am ajuns într-o dispoziție plină de voie bună. Am achiziționat două bilete pentru grădina muzeului. Acolo am mâncat smochine și nuci. Am privit Dunărea, piciorului podului, pomii și copacii din jur. Am ascultat vântul, pentru a câta oară?!

Tot mai des tânjesc după dimineți blânde de toamnă. Să stai pe o bancă, să te mângâie soarele și să citești, ce mulțumire! Nu e ușor să fii mulțumit de viața personală mai ales că toți suntem încărcați emoțional de la plăcerile și neplăcerile din copilărie.

O plăcere din copilăria mea ține de smochin. Am crescut cu un imens smochin la poartă din care mă serveam după pofta inimii. De aceea acum caut un smochin pe care să-l țin pe balconul apartamentului. Nu judecați, permiteți. Permiteți copilăriei să vă însoțească. Eu asta încerc să fac în aceste zile.

Simt să scriu. Mă așez la laptop și cuvintele dispar. Le înghit. Mi se face rău. Simt să citesc. Deschid cartea. Îmi fuge mintea. Simt să mănânc. Bag în gură și mă satur de la primele înghițituri. Simt să beau cafea. Pornesc aparatul. Inspir. Uneori ultima înghițitură din licoarea magică o iau seara. Uit de ceașca de cafea sau mă învârt prin casă și nu apuc.

Fără nici o evaluare a unui specialist, eficiența mea de femeie care ține casa a scăzut. Nici măcar iubirea pentru ordine și curățenie nu-mi mai mișcă voința. Dimpotrivă, i-am permis furiei să mă cuprindă. Să mă enerveze fiecare activitate din casă care mă ține departe de citit, de visat, de scris.

Cuvintele fug de mine, dar asta nu schimbă ceea ce simt. Simt să scriu. Altfel spus, simt să fiu. Și sunt scris. Sunt acest blog. Sunt biblioteca adunată în ani. Sunt cei doi copii ai mei. Sunt Făt Frumos. Să împac iubirile și activitățile, am obosit. E cronică deja oboseala. E de ani și nu mai pleacă. Cum nici hpv-ul cu înalt risc oncogen nu s-a lăsat dus.

Fiecare dintre noi luptăm să fim. Dispunem de arme diferite de aceea suportabilitatea vieții e atât de subiectivă. Să luăm primii șapte ani ai ființei umane. Ce șanse au toți copiii născuți în zone de conflict? Gândiți-vă o secundă. Închideți ochii. Un copil născut în America. Un copil născut în Gaza. Un copil născut în România. Un copil născut în Franța. Un copil născut la Timișoara. Un copil născut la Petroșani.

Egalitatea este pe foaie. Egalitatea nu înseamnă nimic pentru uterul cuprins de contracții.

După primii șapte ani, urmează școala elementară, iar ființa descoperă inegalitatea și întâietatea. Cu cine se poartă învățătoarea frumos? Pe cine privilegiază? Mulți învățători au predat ura copiilor prin comportament inadecvat la clasă. Mie nu-mi place deloc să mă gândesc la acea perioadă din viața mea.

Anii petrecuți în școală, elementară, gimnazială, liceală, universitară, m-au marcat pozitiv și negativ. Am urât profesori. Am iubit profesori. N-am detestat un profesor pentru o notă mică sau pentru că m-a picat la examen. Am disprețuit profesorul care a jignit, care a umilit, care a favorizat.

Trecută de 40 de ani, împăcată cu copilăria, cu lecții desprinse din relațiile de familie și de prietenie, duc o existență la umbra copilului care am fost. Mi-am rescris viața, dar am folosit semințele trecutului. Am scris și rescris. Am desenat. Am șters. Am desenat din nou. M-am răzvrătit. Am revenit. M-am desprins. Azi locuiesc în mine trecutul și prezentul. Am fost și sunt în același timp.

Nevertheless, I am the same, identical woman. Sylvia Plath

Foto: Cristina Siminiceanu

E liniște în casă, dar nu-mi aud gândurile. Nu le aud sau nu le am?! Nu reușesc să le adun. Salcia de la fereastră se îndoaie de la vânt. Oare vântul care bate la Timișoara se înfrățește cu vântul urlător de pe dealurile de la Severin?! Le-am ascultat pe ambele. Vântul de la Schela povestește cum s-au născut zeii. Asta e senzația. Credințele oamenilor șuierate și împrăștiate de vânt.

Care sunt credințele mele? M-am născut într-o familie de ortodocși. Am crescut și am înlocuit credința cu știința. Mi se potrivește mai bine. Să calc pe pământ tare, să urmăresc faptele, să discut pe baza dovezilor. N-am renunțat la povești. De aceea am citit mult și am aprofundat mai puțin istoria religiilor.

Oamenii au nevoie de povești. Oamenii au nevoie de un tată protector. Vântul de pe dealurile de la Schela conține povești. O poveste sunt și eu. Pigmalion a fost un sculptor iscusit. Și-a sculptat femeia ideală și s-a îndrăgostit de ea deoarece nu a putut să găsească o femeie pe care s-o iubească. Zeița Afrodita a dat viață statuii, iar Pigmalion a trăit fericit cu sculptura-femeie. Eu mi-am creat propria religie. În locul tatălui am așezat momentele fericite ale vieții. Către ele revin și revin când mă doare corpul sau sufletul, când nu dorm de frica morții.

Religia mea ține de conviețuirea în echilibru a părților mele bune și părților mele rele. Sunt bună cum sunt și rea. Sunt rea cum sunt și bună. Prefer, în conversații aleatorii, să mă exprim cu corect în loc de bun. De la scriitorul John Fowles am deprins formularea.

Copiii, Mara și Mateiu, țin de partea mea bună. Îngrijirea lor a răscolit adeseori partea rea. M-am străduit mereu să aleg corect. Una dintre credințele mele se numește corectitudine.

Ține de corectitudine să îmbătrânesc și să le cedez locul în lume. Îmi imaginez un recipient. Îl personific. Eu sunt acel recipient plin de iubire. Să-i iubesc până le cresc aripile să zboare. Să trăiesc până în ziua conștientizării lor că apropierea de soare topește ceara de pe aripi. Povestea lui Icar mă ajută să-i învăț despre pericole.

E periculos să refuzi îmbătrânirea. Ne împotrivim privilegiului de a fi vii. În acest colț de lume ne împotrivim. Siria, Iraq-ul, Palestina nu-și permit acest lux. Câteva exemple din lumea largă.

Pentru Mara și Mateiu am decis să îmbătrânesc. Mă joc ascunsa cu moartea, dar fără bisturiu, botox și colagen. Folosesc mișcarea, lectura, mâncarea sănătoasă, certurile, râsul.

Tot o joacă, dar în cadrul proiectului #poartariduri, a fost și sesiunea foto cu Flavius Neamciuc. Am adăugat proiectului, pe lângă femeile îngrijite, câteva chipuri candide de copii. Priviți.

Foto: Flavius Neamciuc

Prietena mea genială este primul volum din Tetralogia Napolitană de Elena Ferrante. Am început și am sfârșit. Nu m-am repezit la al doilea volum. Lumea descrisă în roman nu-mi este atât de străină. Am crescut într-un cartier mărginaș al orașului Severin unde tații își băteau soțiile, fiicele și fiii. Huliganismul tinerilor era acceptat și trecut cu vederea. Într-o iarnă am suferit un accident din cauza unui fel de Marcello Solara. Îmi așteptam rândul la derdeluș, dar Marcello de la Schela a decis să-mi facă vânt pentru propriul lui amuzament. La mine s-a materializat cu o fractură de claviculă. Fiatul fraților Solara cu care plimbau fetele cu sau fără voia lor l-am zărit adeseori pe străzile cartierului. De obicei atentau la fete cu un tată slab. Aici nu a fost cazul meu. De tatăl meu le era frică fraților Solară de Schela.

În loc să mă apuc de volumul doi al Tetralogiei, m-am repezit în romanul Frica de Daniela Rațiu. Personajul principal este Ana Pauker, comunistă dedicată cauzei Revoluției, prima femeie ministru de externe din lume. Lectura mi-a prilejuit sentimente grele. Mă simt îngrețoșată, greoaie, speriată când mă afund în paginile cărții. Respir ușurată când închid cartea. Parcă închid atrocitățile și fricile între coperte. E doar istorie, o istorie malignă și rușinoasă a României.

Citesc puțin în aceste zile de vară. În cea mai mare parte a timpului îl îngrijesc pe Mateiu. Vacanța de vară a împins într-un loc îndepărtat blogul. Rar dau formă gândurilor aici. Scoaterea laptopului din bibliotecă, aprinderea lui, logarea pe blog necesită timp. Stau prost cu împărțirea orelor. Să dau cu aspiratorul. Să prepar masa de prânz. Să ies la plimbarea cu Mateiu. Să particip la Ceau Cinema. Să organizez o ședință foto cu Flavius Neamciuc la The Livingroom. Să-l culc pe Mateiu. Să cuget la iubire. Mateiu m-a provocat să revin asupra iubirii. Nu trece zi fără să-mi spună că mă iubește. Ți-am spus azi că te iubesc, mama, ți-am spus?! Firește că aceste replici îmi aparțin, dar el și le însușește.

Cred în iubire, în capacitatea ei de a înnobila viața. Fiecare epocă a iubit într-un fel specific. Condițiile de viață dictează și sentimentele. Comun tuturor vremurilor stă împlinirea. Un gol s-a umplut. Când ne îndrăgostim, atunci ne simțim plini de noi și de ceilalți. Admiri și te entuziasmezi. Cu timpul îndrăgosteala se estompează, dar tu știi cum te-ai simțit, iar amintirea acelui gol aproape plin reprezintă necesarul pentru o viață suportabilă.

Cum am putea să ne suportăm viața fără iubire? Nu cred că putem. Tot ce e bun s-a înfăptuit în numele iubirii. Cu regret, și tot ce e rău s-a înfăptuit în numele iubirii. Mai puțin boala, care nu ține de bine sau de rău, boala ne nimicește, de aceea conține iubirea.

Iubirea e o stare. Exersați. După ce depășiți perioada copilăriei, apucați-vă să vă iubiți propria persoană. Iubirea de sine înseamnă o bază solidă. Iubirea de sine îi creează loc celuilalt așa cum este. E dificil să fim. E o loterie deoarece ajungem să fim într-un fel fără a deține neapărat controlul. Datorăm hazardului la fel de mult ca părinților, educației și prietenilor. Stă în noi forța de a ciopli. Brâncuși n-a făcut decât să-și exprime interiorul cu dalta. A cioplit materii prime după ce a simțit, iar el a simțit să zboare. Cine a pus zborul în Brâncuși? Hazardul cel mai sigur.

Îmbrățișați viața așa cum vine. Suflecați-vă mânecile. Dați o formă vieții voastre.

Foto: Flavius Neamciuc

Elena Ferrante a intrat în viața mea. Volumele Tetralogiei Napolitane le-am primit cadou în urmă cu câțiva ani. O prietenă mi le-a dăruit. Insistă că eu sunt prietena genială. Primul volum din Tetralogie se numește Prietena mea genială. Când mi-a întins cărțile, a adăugat și comentariul despre cum că aș fi asemenea unui personaj. Am râs, firește! Râd când mă fâstâcesc, iar situația mi-a impus o dublă derută. O dată am râs ca să primesc complimentul, apoi am râs pentru că mă irit ușor când primesc cărți. Țin enorm la lecturile mele, la timpul dedicat cărților. Refuz să citesc orice pentru că se citește ușor. Citesc însă cu plăcere cărțile care au impresionat. Prietena mea de la grădiniță părea impresionată. Tot prietena mea este și insistentă. La fiecare convorbire telefonică, la fiecare revedere verifica: Ai citit Prietena mea genială, ai citit?
Zilele trecute am sunat-o să o anunț că am scos primul volum din bibliotecă. Probabil vocea m-a trădat că m-a asigurat că nu „prinde de la început.” Nu parcursesem prea multe pagini. Între timp am ajuns la 160. M-a prins, dar nici vorbă de vreo febră Ferrante.

În schimb am avut febra Mara. Mara a îmbolnăvit ușor casa cu emoțiile ei pentru evaluarea națională. A trecut. Am scăpat. Profit de ocazie, folosind-o pe Mara ca argument, să subliniez că școala Montessori nu este școala copiilor cu părinți bogați. Montessori este o școală unde performanța devine posibilă dacă elevul își dorește. Rămâne întrebarea: Pentru cine studiază elevul, pentru el sau pentru ambițiile părinților?

După ce s-au dat rezultatele de la evaluare, casa a respirat. Cu toții ne-am relaxat, iar eu mi-am reluat gândurile legate de scris. Nu m-am atins de laptop, nu am deschis blogul. De aceea descriu o stare de prea plin. M-am umplut și m-am pătat de gânduri și sentimente.

Cum am ajuns să fiu cum sunt? Privesc în urmă și rememorez aceleași câteva amintiri. Viața întreagă mi se rezumă la un număr mic, așadar, neimpresionat de amintiri. Inconștientul mi-a înghițit eternitatea care caracteriza adolescența. Zile întregi de plictiseală, de inactivitate, de inexistență aproape. Părinții mei considerau că hrana și acoperișul alcătuiau necesarul. Pasiunile și dorințele nu-i priveau. Oare ce copil nu e plin de dorințe care-l mână să exploreze? Pe mine m-a salvat biblioteca. Am citit în primul rând de plictiseală. De aceea m-au marcat cărțile lui Jules Verne și Alexandre Dumas. Călătoriile și aventurile s-au lipit de un suflet nesatisfăcut de realitatea anihilatoare de spirit. Anii impresionabili ai vieții i-am petrecut într-o societate cu o mentalitate primitivă. În contrast, un peisaj frumos, dealuri, păduri și fluviu, m-a provocat să mă exprim pe hârtie. Devreme am început să-mi exprim sentimentele amestecate, dar în maniera în care mi-aș fi dorit viața, iar eu îmi doream ceea ce citeam, nu ceea ce trăiam. Mi-am amestecat în asemenea hal dorințele și trăirile că am sfârșit să-mi suport viața fără dezamăgiri distrugătoare.

Mereu am un motiv pentru care să mă dau jos din pat. Mereu găsesc motiv să râd. Mereu găsesc lupte de dus. Ca femeie nici nu e greu. Misoginismul se manifestă brusc în aproape orice situație.

Oare cum o fi să trăiești într-o lume corectă, binevoitoare, blândă? Poate omul să trăiască fără lupte?!

Foto: Cristina Siminiceanu

Pentru că mi-am pierdut de ani de zile credința, dar știu câtă nevoie zace în oameni să creadă într-un dumnezeu, m-am decis, după câteva nopți de nesomn, să creez o religie nouă. Ideea am preluat-o de la Auguste Compte, un francez excentric. El a priceput că e mai bine să vii cu o religie nouă decât să te plângi de neajunsurile religiilor existente. Religia Umanității a purtat numele religiei noi.

Compte a dat deoparte tradițiile, cum intenționez și eu, dar a folosit din plin aspectele relevante și raționale din religiile existente. Cum intenționez și eu. Scopul noii mele religii, încă nu am un nume, o să servească cerințelor emoționale și intelectuale specifice oamenilor din societatea actuală.

O să fie ceva plăcut și util. Credincioșii merg duminica la biserică. Eu propun ca-n fiecare zi de marți, în jur de ora 11, să ies cu o carte într-o cafenea. Anunț pe blog, Facebook și Insta. Cine dorește să participe la întâlniri, o să mă găsească la cafeneaua anunțată. De vreo lună am început să ies în fiecare marți, să mă obișnuiesc. Săptămâna trecută, în urma unei postări pe Insta, n-am mai fost singură. O fata s-a apropiat de masa mea și m-a întrebat dacă poate să se așeze. N-am scos un cuvânt, dar am făcut un semn cu capul spre scaunul gol din dreapta mea. Pe scaunul din stânga îmi urcasem picioarele.

– Sunt prima care vine la aceste întâlniri?

Vocea fetei m-a intrigat. Articula dur, gros, iar alura țipa a păpușă Barbi. Părul negru, pieptănat cu cărare pe dreapta îi dădea ba o reprezentare de păpușă, ba o reprezentare de prințesă Disney. Doar că la Disney prințesele nu poartă pantaloni scurți de blugi și sacou oversize.

– Nu aștept pe nimeni. Cred că mă confundați.
– Deloc. Ești Dunia. Ai postat pe Insta despre Auguste Compte și ideea unei religii noi.

Tutuirea mi-a luat tot aerul. Pățesc mereu cu necunoscuții. Mi-am dat jos picioarele de pe scaun, mi-am îndreptat spatele și i-am întins mâna.

– Dunia. Cu ce te pot ajuta?
– Maria. Mi-ar plăcea să mă asculți. Nu am cu cine să vorbesc despre ceea ce urmează să povestesc. Mama e bolnavă de cancer. S-a operat. E în perioada de recuperare. Tata este lipit de ea. Uneori nu poate nici măcar să-și ducă paharul de apă la gură.
– Îmi pare rău.
– Mersi. E ok. Ne-am obișnuit deja.

A urmat o tăcere. Am privit-o și am așteptat. Obrajii sigur îmi ieșiseră în evidență de la colorare.

– Cu prietenele nu vorbesc despre situația mea deoarece cred că-mi este rușine.
– Crezi? Nu ai de ce să te rușinezi de boală.
– Nu de boală, de faptele mele. Am fost adoptată. Fix când mama suporta operația la Cluj, eu am avut o întâlnire cu mama mea biologică.

Maria are undeva în jur de 28 de ani. A terminat facultatea la Timișoara, dar a petrecut vreo 2 ani prin Italia. De doi ani zboară ca însoțitoare pentru Qatar. În felul acesta poate să vadă lumea. Viața ei bine clădită de părinții adoptivi s-a zguduit de la cancerul mamei și de la întâlnirea cu mama ei biologică.

VA URMA

Foto: Cristina Siminiceanu

În mica mea lume, Făt Frumos, doi copii și cu mine, trăim câteva zile mai agitate. Un șantier de dimensiuni reduse în casă, renovarea bucătăriei, ne-a anulat întâlnirile din jurul mesei. Tot șantierul ne-a ascuns și cănile preferate de ceai. Mara a început de ieri examenele pentru evaluarea națională. Mustim de emoții. În special emoțiile Marei dictează, în aceste zile, dispoziția sufletească a familiei.

Duminică seară m-am lungit pe pat lângă ea și am recapitulat regulile casei. Pe primul loc, fără nici o negociere, se află sănătatea. Joaca ocupă locul doi. Abia pe locul trei stă școala. Oricâte asigurări îi ofer, oricâte vorbe de încurajare îi spun, în ochii ei mă lovesc de misteriozitate. Are ea habar de ceva de ceea ce eu nu știu. Un sărut pe frunte și o îmbrățișare i-am dat și m-am retras.

Viața ei începe. A urcat cu toate cunoștințele mele, cu întreaga mea forță. Urmează să înceapă un drum în care o să ocup un loc de colaborator. Nu mai sunt lumea ei, sunt în lumea ei. Locul ocupat de mine în lumea ei depinde în întregime de eforturile depuse până în prezent. Vremea culesului a sosit.

Gândurile mele personale se învârt în jurul conștientizării că sunt părinții mei. Vârsta, 42 împliniți, îmi provoacă memoria. Cu părinții trecuți de 40 de ani eu întrupam rebeliunea. M-am desprins zgomotos. Trântele cu mentalitatea, confruntarea cu rușinea m-au copleșit. Nu m-au învins, dar m-au redus. Potențialul s-a micșorat.

Crescută ca o buruiană, m-am consolat cu poveștile din cărți. Paralel cu aceste povești, am creat o narațiune convenabilă care să-mi servească sănătății psihice. Cu partea lucidă mi-am promis să-mi scutesc copiii de lupta desprinderii. Să refuz provocarea. Să mă transform în mijlocitor între perioada cea mai vulnerabilă din viața ființei umane și perioada imediat următoare, a tinereții extraordinare. De aceea îmi închipui că Mara stă și îmi ține o singură mână.

Cu ea de mâna navighez și-n lăuntru. Am sfârșit Clopotul de sticlă al Sylviei Plath și mă urmărește imaginea unui clopot imens deasupra capului meu. Vizualizez cu mintea un clopot și corpul ei, cu tălpile murdare, lungit pe ușa cuptorului de aragaz. Un corp fără cap, un cap cu o minte chinuită de tot ce înseamnă și arată lumea exterioară, un infern, o piedică de netrecut, o luptă pierdută.

Copiii au meritul să-i dea vieții o direcție, un scop, dar pentru unii dintre noi, nici măcar copiii nu reușesc să reducă insuportabilul. Asta e tragedia și zace în fiecare dintre noi.

Singurul tratament cunoscut și probat ține de micile bucurii ale vieții. Azi mi-am savurat ceaiul în cana preferată. Șantierul din casă s-a încheiat. Mara a susținut deja proba la limba română. Suntem înapoi pe un drum drept.

Foto: Cristina Siminiceanu

Lumea a luat-o razna.
Vine o vreme, în viața fiecăruia dintre noi, în care te așezi, simți nevoia să te așezi și îți spui: Lumea a luat-o razna. Nu există excepție. În orice fel ți-ai petrecut viața, cu un plan sau în lipsa unui plan, ascultând de rațiune sau onorând emoția, nu scapi de acea tură de carusel care te face să-ți verși mațele.

De câțiva ani mă dau în carusel. Am experimentat toate emoțiile, de la extaz la frică. Azi am experimentat tristețea și greața. Am plâns. Desigur, sunt o plângăcioasă. Librăria La Două Bufnițe de la Timișoara, după 9 ani de activitate, urmează să se închidă. Mi-am reproșat starea de șoc. Închiderea unei librării independente, într-un stat corupt ca al nostru, alcătuiește regula. Așa am ajuns la greață.

Vârsta decide atitudinile oamenilor. Cei 42 de ani imediat împliniți m-au dat jos din carusel. Gata, până aici! Am trecut de la a descoperi și de la a învăța teorii, la a fi teorie. Știu teorie. Am experiență. Nu mai am indulgență. Nu mai știu, dar nici nu mai vreau să suport bestialitatea oamenilor.

La 18 de ani priveam pe ecranul televizorului nostru color Turnurile Gemene din New York fumegând. În 11 septembrie 2001, în casa părinților mei de la Schela, fumul dens și alb părea că iese din ecran și se pierde în dealurile din împrejurimi. Tinitusul m-a obligată să rămân nemișcată o vreme, apoi mi-am reluat activitățile. La 18 ani vrei să zbori cu carul până la soare. Crezi că poți. Apropierea de soare, fierbințeala, nu-ți lasă răgaz. E fascinant să zbori, iar la 20 de ani zbori. La 30 de ani zbori. La 40 de ani aripile s-au topit.

Stau, de la aflarea veștii despre Bufnițe, și-mi privesc aripile arse. Le-au pârjolit Siria, Egiptul, Iranul, Israelul, Palestina. Le-au pârjolit atentatele de la Paris. Profesorii și medicii fără integritate. Președinți de țară vampiri. Au supt demnitatea cetățenilor. Atacul lui Salman Rushdie. Moartea nepoatei mele la nici 2 luni. Un hpv 16 pozitiv. Ratarea. Pierderea lui Sorin Oncu. Închiderea librăriei independente La Două Bufnițe.

Mă doctoricesc singură. Citesc. Cărțile m-au înzdrăvenit întotdeauna. O să suport tot ce o să mai vină. Nu o să mă prefac că pricep de la sine ceea ce se întâmplă cu lumea. Lumea mea apune. Nu este deloc un apus glorios, dar există o anumită blândețe. Tot ceea ce cunoști conține blândețe.

De azi nu mai lupt, de azi sufăr pentru monștrii din lumea întreagă.

Ieri a fost o sărbătoare creștină. Sâmbătă a fost marșul aniversar LGBT la București. Soarele a răsărit ca de obicei. Soarele face asta indiferent de sentimentele oamenilor.

Evenimentele și situațiile, o sărbătoare creștină și o acțiune cu un obiectiv, s-au folosit, din nou, ca arme pentru a înfricoșa o parte din cetățenii țării. Frica de homosexualitate dictează purtările. Des mi-au auzit urechile că homosexualii ne zguduie moral copiii. Ocazional am conversat despre acest subiect cu unii părinți. Cresc și eu o fată și un băiat. Îi cresc fără frică de dumnezeu și de homosexualitate. Pur și simplu îi cresc și le explic lumea vieții. La Jurgen Habermas am întâlnit formularea lumi a vieții și se referă la integrarea socială. Tot de la Habermas am reținut că o societate și-a pierdut identitatea de îndată ce urmașii nu se mai recunosc în tradiția cândva constitutivă.

Bărbații adulți din societatea românească întâmpină dificultăți de integrare deoarece lumea taților lor, mai ales în mediul urban, își trăiește sfârșitul. Rolul predominant al bărbatului în familie s-a diminuat. Femei, în număr covârșitor, au ales să rămână necăsătorite și să se onoreze ca ființe umane.

Femeile aleg să rămână singure. Persoanele gay își recunosc public orientarea și își cer drepturile. Asta nu este lumea bunicilor mei, nu este lumea părinților mei. O tornadă i-a purtat departe de Kansas. O criză s-a instalat. Factori externi amenință reprezentările și condițiile de viață.

Mara sau Mateiu pot să aibă colegi gay sau trans. Mă sperie asta? Deloc. Este natural ca-n Discursul lui Rousseau ca fiecare individ să fie exact cum simte. Drepturi avem cu toții. Legea este a tuturor. O să devină Mara lesbiană sau Mateiu gay prin expunere și alăturare? Curiozitatea i-ar putea împinge să experimenteze, dar orientarea sexuală nu se schimbă. Pe acest fir firav de logică, înaintașii noștri ar fi rezolvat până acum homosexualitatea.

Mi-ar plăcea să-i liniștesc și să-i asigur pe toți părinții. Copiii sunt în siguranță. Mara și Mateiu au primit explicații despre iubire, iar iubirea se naște indiferent de gen. Se pot iubi femeie cu bărbat, bărbat cu bărbat, femeie cu femeie. Procrearea necesită o femeie și un bărbat. Explicațiile s-au primit cu naturalețe, fără frică, fără dezgust. Între timp, Mara ajunsă la 15 ani, experimentează îndrăgosteala de un băiat. Înainte să împlinească 7 ani am povestit despre iubirea dintre oameni, indiferent de gen.

Criza de identitate pe care o trăim este o criză a clasei politice care ne manipulează prin această problemă a homosexualității. Problema României ține de corupție.

Noi, cetățenii, putem face ceva din sânul familiei, educație. Educați-vă copiii! Citiți-le seara povești. Ieșiți cu ei la teatru, la concerte, pe munte.

Progresul presupune schimbare. Marșul este schimbarea. Pentru ca totul să rămână la fel, trebuie schimbat totul. Aceasta este o replică din Ghepardul de Tomasi di Lampedusa.