Viața merge mai departe, așa este vorba. Tuturor ne-a trecut pe la urechi. Dar e corect? Viața chiar merge mai departe? Planeta continuă să se învârtă. Ea merge mai departe. S-a rotit înainte de apariția omului și va continua și după dispariția lui. Viața, cum o cunoaștem noi, adică prin reprezentări, nu merge neapărat mai departe. Viața românilor are șanse crescute să nu meargă mai departe dacă ne dăm votul unui farsor. Nu va mai merge înainte cu democrație. Adică? Poporul nu va mai participa la conducerea societății. Poporul va accepta și se va supune. Pentru părinți am un exemplu. Practicați parentingul autoritativ sau cu autoritate? Acordați atenție nevoilor și dorințelor copiilor? Vocea le este auzită? Acesta ar fi stilul autoritativ similar cu un guvernământ democratic. Sau. Practicați aplicarea regulilor stricte și nenegociabile? Pretindeți supunere și vă impuneți cu forța și violența? Acesta ar fi stilul autoritar similar iubitorului de popor, Putin.

La revoluția din 1989 aveam șase ani. N-am trăit comunismul, am debutat ca ființei umană într-un stat cu regim dictatorial. Sunt prima generație de elevi care a studiat cu manuale conținând o gaură. O lipsă transmitea un plus. Un copil de șase ani ca mine poate și-a vârât degetul în gaură și a râs. A continuat apoi să umple acea gaură. Am umplut-o cu amintirile bunicilor și părinților, experiențe personale, de familie și spațiu geografic. Nu toți au experimentat comunismul la fel. Numitori comuni au fost frica, suspiciunea, ignoranța, o casă și un serviciu. Casa și salariul trezesc nostalgii în unele persoane. Instabilitatea financiară prezentă le-a modificat memoria.
Eu n-am memoria comunismului și mă bucur. Comunismul mi l-am însușit din cărți de istorie, din vizitarea lagărelor, din poveștile celor bătrâni. De la ei mi-a rămas foamea. Lubenița gustată de o bunică a venit sub forma unor felii ascunse în găleata de tărâțe a porcilor. Mama ei lucra la o familie înstărită. Și atunci, ca și acum, privilegiații s-au bucurat de viață. Clasa privilegiaților nu o să dispară niciodată. Tot ce putem face este să veghem asupra lor să conducă lumea după valori democratice.

Vegheați în 8 decembrie să ne îndreptăm către ordine, securitate, bunăstare economică și justiție. În felul acesta ne reprezentăm viața în prezent. E cineva dispus să riște viitorul? Fiți suspicioși politici. Nu votați omul, votați direcția. Direcția este una singură. Se numește Europa.

Tocmai în aceste zile tulburi am avut parte de o întâlnire extraordinară. Am petrecut câteva ore alături de o persoană îndrăgostită. Prima lună a două suflete care se miră mult unul de celălalt. Cum de nu li s-au intersectat drumurile până acum? Cum de nu au nevoie de vorbe ca să se înțeleagă? Cum de se privesc fără presiunea femininului și fără agresivitatea masculină? Cum de erotismul îi consumă fără așteptări, critici, jocuri de putere? Cum de?
Când te îndrăgostești totul devine posibil prin zăpăcirea reprezentărilor lumii până la regresia la timpurile imemoriale.

Scurtul contact cu o îndrăgostită m-a ajutat să suport vrajba dintre români. Ne certăm. Ne certăm în familie. Ne certăm cu prietenii. Ne certăm cu străinii. Eu cu cine votez?, înseamnă ceartă.

Mara și Mateiu mi-au atras atenția și ei. Mara, adolescentă deja, a desfăcut la școală subiectul alegerilor, dar prin filtrul religiei. La discuția unor colegi despre originea omului, divină sau din maimuță, Mara a ales să tacă. Mama, Darwin a zis că avem strămoș comun cu maimuțele, nu că o maimuță s-a transformat în om, așa-i? Corect. Oricum nu m-am băgat. Hm! Mateiu, mândru prichindel, a refuzat vineri să îmbrace un articol de la un costum popular. I-am explicat ca să sărbătorește ziua României, țara în care s-a născut. A continuat cu nu. Nu vrea, nu poartă. Când l-am luat de la grădiniță l-am chestionat în legătură cu hainele celorlalți colegi. Mama, eu le-am spus că nu azi este ziua României, le-am spus. Ce se naște din pisică șoareci mănâncă. Asta-i vorba. I-am născut pe amândoi cu materialul meu genetic, dar își manifestă voința diferit. Mara preferă marginea observatorului. Mateiu preferă provocarea.

Dar cel mai mult mi-a atras atenția țara. E ca un copil la divorțul părinților. Mama și tata se ceartă, iar copilul suportă consecințele. Votanții lui Lasconi și votanții lui Georgescu întruchipează figurile autoritare care în loc să comunice și să coopereze pentru binele țării, copilul debusolat și picat în capacana adulților, se vatămă reciproc. Țara o să plătească scump apucăturile cetățenilor și ale politicienilor diluați moral. Unora ne este frică de ceea ce ar urma sub conducerea lui Georgescu. Altora par să li se fi ascultat plângerile. O să vină Tatăl și o să-i pedepsească pe străinii care ne-au furat țara. O să se descotorosească de comunitatea LGBT. Străinii și comunitatea gay n-au permis spiritului dac să se manifeste. Ce simplist am prezentat totul! Firește, e complicat și de-a dreptul periculos. Tot ce am citit despre democrație mi se pare că este amenințat. Bătălia finală se va da în 8 decembrie. Nu susțin că cei care votăm cu Lasconi deținem adevărul. Susțin că diferențiem dovada de credință. A crede. A dovedi. Cu toții suferim, separat și împreună.

Ieșiți la vot în 8 decembrie. Credincioșii să se roage. Necredincioșii să-și controleze anxietatea. E datoria noastră să luptăm. Luați ștampilele și apăsați fără milă pe candidatul care pricepe democrația. Votați!

Foto: CRM

Liniștea din casă mă agită. Cum să funcționez dacă nu mă strigă nimeni?! Mâțele dorm. Mașina de spălat nu produce nici un sunet. Oalele nu fierb pe aragaz. Ce se întâmplă cu vecinii? Pereții au muțit. O mașină tocmai a trecut pe stradă. Liniște din nou. Pândesc mașinile care trec. M-am surprins. Mă așteptam să mă reped la scris, să profit de liniște.

Aș încerca să plâng. Nasul intuiește o presiune. În loc să plâng, mai că îmi smulg un cercel, o albinuță, din ureche. Mă deranjează teribil. Nu știu de ce și nu scormonesc. E treaba inconștientului și n-am chef să plonjez azi în sine.

Ieri am prânzit cu Făt Frumos. S-a nimerit să dispunem împreună de două ore libere. Despre ce credeți că am discutat la masă? Firește, alegeri, părinți și copii. Ne-a tihnit mâncarea în doi. Ieșiți din restaurant, ne-am îndreptat spre Prospero, brutarul de treabă al orașului, pentru pâinea cea de toate zilele.

M-am destăinuit când pășeam alături. Lipsurile materiale din copilărie m-au marcat. Nu le-am depășit nici în prezent. Drumul în viață mi l-am croit pe a corecta aceste lipsuri. Dealurilor de la Schela și cărților le datorez sufletul. Posibil să-l fi pierdut fără forța naturii și fără neobișnuitul poveștilor. Mi l-am păstrat. Am încercat să-mi explic sufletul în câteva rânduri. Am șters. Am un suflet și e suficientă, pentru text, afirmația. În ciuda sufletului, lipsurile din trecut nu mă scutesc de neplăceri psihice. Visez în continuare rafturi de haine. O singură dată m-am visat în Suedia pentru Nobel. Ce dispoziție glorioasă a urmat! De fiecare dată când visez haine mă trezesc nervoasă și dezamăgită de mine. Până când? Cât mai am nevoie să depășesc momentul? Nu-mi lipsește nimic în prezent.

Asupra energiei pierdute pe corectarea lipsurilor trag atenția. Atenție! Voi, cei tineri, concentrați-vă pe corp să-l țineți sănătos, pe minte să o stimulați, pe relațiile de familie și prietenie și pe un sens al vieții. Căutați cât mai repede să-i dați un sens prin a deveni parte din ceva mare. Cultivați în voi conștiința binelui comun cu trecere prin starea de bine personală. Fii bine să faci bine!

În cei 41 de ani am pierdut câteva trenuri. Le regret închipuindu-mi că un tren anume sau o oarecare stație m-ar fi îndârjit să renunț la confort și presupusa fericire. Confortul și fericirea m-au blocat în mine și în afara mea. Să cochetez cu ratarea mi s-a părut interesant și artistic la 20 de ani. La 30 de ani deja mă prinsese viața în mrejele ei.

Cu cititul și scrisul pe blog am înaintat blamând-mă și consolându-mă. În continuare mă pedepsesc și mă răsplătesc pentru a putea să-mi suport alegerile.

Cele mai importante alegeri din viața unei persoane sunt să citească, să se educe, să cultive rațiunea și bunul simț. Căderea în ridicol pândește la fiecare pas. Suntem la un pas de cea mai rizibilă aventură ca români. Să votăm un farsor.

Iubire și pace, românii mei, iubire și pace, voi urmașii lui Decebal și al lui Mihai Viteazu! Pentru ca țara să fie a noastră, atunci hai să ne împrietenim noi, cetățenii.

Mateiu mi-a comunicat, pe un ton dramatic, că el refuză să mai asculte de adulți. Adulții să facă întocmai cum vrea el. A subliniat cu autoritate. Cum vreau eu! A bătut și cu piciorul în gresia nouă de la Tempini. Noi doi, Mateiu și cu mine, purtam discuția la bucătărie. L-am rugat să meargă la Mara în cameră. Să bată înainte să intre. Să o roage să-i povestească despre subiectul cărții Împăratul muștelor în care s-a imaginat o lume fără adulți.

Curios de fire, Mateiu nu m-a refuzat. A bătut la ușa Marei și a repetat cerința mea. Mara a dat drumul tonului monoton de ce care încerc să o dezvăț. Un grup mare de copii sunt singuri pe o insulă. Cercetează și vânează. Nu au reguli. Le este frică de monștri. Cei mari își bat joc de cei mici, de cei grași, de cei slabi. Nu-i respectă și nu-i lasă să vorbească. Cei puternici conduc.

Mateiu a revenit către mine și mi-a îmbrățișat genunchii. Din gest am priceput că lumea fără adulți nu l-a încântat. El dorește în continuare să-i fac de mâncare.

Vă propun acum să vă imaginați o lume fără români. Cât ne conține lumea largă și cum ar fi afectată de dispariția noastră? Reprezentanții de anul acesta la prezidențiale m-au făcut să-mi doresc să dispar. N-am avut cu cine să votez în primul tur, iar în turul doi votez obligatoriu cu Lasconi.

Viața continuă. Gustul românilor s-a schimbat. Ni s-a servit pelin.

Că în turul doi avem un extremist ține în primul rând de eșecul clasei politice. Mi-ar arde obrazul dacă aș desfășura orice fel de activitate politică. Dojana bunicii îmi împurpura obrazul și-mi accelera ritmul cardiac. Oare ce discută în aceste zile, în jurul mesei, cu familia și prietenii, politicienii noștri? Ce cale ne-a mai rămas pentru realizarea intereselor personale? Asta presupun eu că se întreabă. Despre demnitatea cetățenilor nu menționează, nu dezbat, nu le pasă. Le-a vorbit Georgescu despre demnitate. Le-a vorbit suficient cât să trezească monstrul ignoranței. De 35 de ani educația și sănătatea s-au neglijat sistematic. Tinerii își iau informațiile de pe Tik Tok și nu fac diferența dintre informație și cunoaștere. Verificarea sursei nu pare să-i intereseze. De ce? Pentru că nimeni nu le-a explicat importanța. Azi se vorbea la Radio România Cultural despre legionari și Zelea Codreanu. Cei care l-au votat pe Georgescu nu ascultă Cultural.

Acțiunilor clasei politice li s-au alăturat cu intensitate atitudinile celor două Românii, românii care le știu pe toate și românii care știu că le știu pe toate. Nu e chiar același lucru chiar dacă așa vi se pare. În urma dezbinării cetățenilor ne-am trezit, după o noapte furtunoasă, eroi caragialești.

Consider că e datoria mea să citesc cartea lui CG. Fragmentele descoperite pe internet nu le pot considera dovadă până nu le verific. Caut confirmarea pentru: ... ar trebui oprite avorturile și scoasă în afara legii manifestarea publică a homosexualității și orice propagandă în favoarea ei. Sunt condiții nenegociabile dacă vrem să ne mai păstrăm verticalitatea ca oameni și trăinicia ca neam.

Pentru mine este suficient acest fragment ca să recunosc lipsa calităților pozitive. România necesită un lider, nu un înstrăinat de vremurile actuale.

Nu fac și nu am făcut politică. Citesc și am citit politică. N-am început cu sofiștii, Socrate, Platon și Aristotel, dar am corectat în timp. Mi-a lipsit disciplina. M-am informat și am ajuns să cunosc. Am continuat cu intuiție. Machiavelli, J. S. Mill, Hegel, Foucault, Kissinger mi-au finisat mintea meticulos cu informații care mi-au adus o anumită înțelegere a stării lumii. N-am înțeles lumea. Am priceput nevoia de conducători educați, vizionari, curajoși, duri pe alocuri, ambițioși, principiali.

N-am făcut istorie și probabil n-am să fac. Sunt o femeie simplă care, datorită împrejurărilor, și-a permis să-și construiască o bulă prin acest blog și să promoveze, după putințe, cultura și luarea ca model persoane superior dotate intelectual. Am citit și citesc istorie. Istoria te lecuiește de delirul de grandoare care te infectează când dai de gustul puterii de orice fel. Lumea e una, dar conține prea multe tarlale.

Ce s-a petrecut ieri în România se datorează și neînțelegerii dintre informație și cunoaștere, și în mod special se datorează atitudinii clasei mijlocii, care începând cu alegerea lui Iohannis ca președinte, s-a considerat atoateștiutoare. Titanul Cronos și-a înghițit copiii de frica înlăturării de pe tron. Clasa mijlocie a disprețuit pensionarii, sătenii și micii afaceriști. Le-au cerut să continue sacrificiul de sine.

Mamanu economisește în casa ei. Nu e zgârcită, dar are imaginație. E hygge și nici nu cunoaște termenul. În dormitor, din 4 becuri, funcționează unul. Iarna dezmorțește aerul casei. Dușurile sunt scurte, iar apa reutilizată. Și tot ea să se sacrifice pentru binele comun al societății românești.

Un prieten cu o afacere locală fără viață personală aproape mi-a dezvăluit, într-o conversație ușoară, cât plătește impozit pe an. Câștigul explică intrarea în conștiința românilor a unui extremist. Explică, nu justifică. Clasa mijlocie, prin reprezentanții lor, corporatiștii, au înghițit pensionarii, sătenii și micii afaceriști. Consecința: otrăvirea. Zeus l-a otrăvit pe Cronos. Pensionarii, sătenii și micii afaceriști au otrăvit societatea românească. Gustăm propriul medicament.

Cât mai pot românii să sacrifice pentru un guvern corupt, incapabil și mafiot?

Îmi arde obrazul pentru cei doi reprezentanți din turul doi. Lasconi este o alegere tragică. La fel cum accepți amputarea unui picior cangrenat pentru a-ți salva viața. Și sper să alegem cât mai mulți tăierea piciorului.

Nu mai este vremea de lamentații inutile. Noi singuri ne-am făcut-o. Mai bine ne suflecăm mânecile și acționăm. Fugim ca șobolanii sau luptăm să ne salvăm, iar salvarea nu vine de la mama Rusia.

Foto: Simona Nuțu

Cu cine votez? În fiecare zi mă întreb. Se apropie votarea și nici măcar alăturarea lui Marius Manole cu Lasconi nu m-a convins. Rumeg la informațiile despre candidați. Zdrobeam morcovii și cartofii pentru o supă cremă cu gândul supărător la Simion care amenință public cu violul. Simion este un candidat la președinția României. Am alungat oroarea din cauza căreia am uitat să adaug și pătrunjel.

Conviețuiesc cu greața. Mă lasă. Mă ia. Mă lasă. Mă ia. Câteva situații cu disconfort pentru mine s-au petrecut în ultimele zile. Măruntaiele refuză funcționarea prin nesimțire. Le simt. Mă dor. Mă îngrețoșează. Provoacă debilitate și pornesc temerile legate de boli, de cancere. Săptămânal îmi aud urechile de pierderi de vieți cauzate de cancer.

Am parcurs capitolul nouă din Demonul Amiezii. Dacă vă întrebați. Cel mai probabil nu. Demonul amiezii este dintr-un psalm și face trimitere la depresie. Depresia stă în lumină, în recunoaștere. Votarea mi-a stricat și lectura. Cu cine votez? Să nu mă duc? Exclus. Mă duc. Cu cine votez? Nu am cu cine să votez. Habar n-am unde se ascund personalitățile capabile din acest spațiu geografic. Suntem orfani de personalități politice.

Caut o distragere a atenției de la măruntaie. Mă supără. Caut o distragere a atenției de la cancer. Mă îngrozește. În negura acestor frământări s-a pornit să ningă. M-am așezat cu Mateiu în brațe pe fotoliu. Am privit minute în șir fulgii. Așteptam să se oprească. Așa ne-au obișnuit ultimele ierni. Nu mai avem zăpadă. Nu mai avem oameni politici capabili. Iarna, fleșcăială. În guvern, găinari. Fulgii au continuat să cadă minute, ore. De când n-am mai avut parte de o iarnă albă și pufoasă? M-am bucurat nespus de ninsoare. M-am încălzit la suflet. Sunt aici, sunt cât se poate de sănătoasă. Alianțele partidelor par a fi ninsoarea de azi, o fărâmă de speranță că Simion dispare din opțiunile românilor.

Ard de nerăbdare să sfârșesc Demonul amiezii. Mă epuizează. Am fugit de citit. Nu se citește cu sufletul ușor. Îți taie respirația. Îți muncește mințile. Te duce. Te întoarce. Te răscolește. Nu este o carte după care revii netulburat la vanitatea mondenă.

Norocul meu că râd înainte de toate.

Foto: CRM

Continuă proiectul #poartariduri. Carmen și cu mine, Bogdan și cu mine, Simona și cu mine avem parte din când în când de întâlniri uluitoare cu femei ieșite din comun. Le-am numit muze. Ce anume face o muză? Inspiră. Adolescentele și tinerele au nevoie de modele care se trezesc dimineața și privesc pe fereastră la copaci. În ultimii ani li se prezintă adolescentelor și tinerelor modele care se trezesc dimineața și privesc în oglindă să descopere imperfecțiuni.

Să privești la copaci.
Să privești în oglindă imperfecțiuni.
Să ridici capul să privești.
Să ții capul jos să privești.

Exult că trăiesc vremurile unui centrul al lumii interșanjabile. Natura în locul omului, omul în locul Naturii, separat și împreună pentru o mai profundă înțelegere a vieții. În țările dezvoltate, în societățile progresiste, s-a adâncit hăul dintre om și natură. La adăpostul și confortul orașului, omul chiar se crede zeu. Se comportă ca atare. Îmi pare că aduce mult cu o poveste biblică unde oamenii s-au crezut imbatabili, iar dumnezeul lor le-a dovedit contrariul.

S-a adăugat nevrozei de invincibilitate, și nevroza tinereții fără bătrânețe. Nu e vorba că refuzăm să îmbătrânim, e vorba de convingerea că medicina, prin injecții și operații, stopează oxidarea corpului. O injecție umple un rid. Ridul dispare. Femeile la 50 de ani, femeile la 60 de ani poartă în lume un chip întărit.

Spuneți-mi, cum se numește un strugure uscat? Se numește stafidă. Este stafida strugure? Este femeia de 60 de ani femeia de 20 de ani? Nu răspundeți.

Muzele din proiect se trezesc dimineața și privesc prima dată copacii. Recunosc comuniunea om-natură. Revin apoi către sine. Se privesc în oglindă. Văd riduri, văd experiență, văd lecții, văd momente. Uneori nu se recunosc. Se caută. Își trag pielea obrajilor în sus. Încep să se recunoască. Sunt încă aici, dar schimbată. Sunt o stafidă. Să mă accept stafidă? Excelentă întrebare. Dar ce s-o faci dacă ai la dispoziție anumite tehnici care par să prelungească tinerețea?!

Pentru că dacă ai putea să privești sub scalp, ți-ai observa adevăratul diamant neprețios din viața omului: creierul. Creierului nu-i poți da un alt aspect. Poți să-l hrănești, să-l stimulezi, să-l mai șochezi din când în când, dar asta e tot.

Toate ne dorim să fim frumoase, să ne înfrumusețăm. Pricep. Mă transpun. Dorința de tinerețe veșnică mă neliniștește. Chipul întărit și împietrit al femeilor. Ademenim moartea prin nemișcare. Copacul se mișcă. Oglinda reflectă.

Refuz să cresc, prin Mara mea, o adolescentă, o generație infectată de dorul tinereții în timpul tinereții. De aceea au apărut ele, muzele acestui proiect, femei cu chip mișcător.

Foto: CRM

Duminică dimineața, înainte de ora șapte, m-am așezat cu laptopul în pat. M-am uitat cu drag și cu grijă la chipul lui Mateiu. Ce frumoși sunt copiii când dorm! Nu mi-aș fi dorit să se trezească. Butoanele laptopului reprezintă o atracție irezistibilă pentru el și mi-ar fi stricat comanda. De pe telefon stricasem eu deja două comenzi. Blocarea site-ului m-a scos din căldura păturii, din intimitatea dormitorului. De pe laptop am reușit să finalizez comanda. Azi merg să-l văd pe Marius Manole. Am cumpărat bilet la O noapte furtunoasă.

Tot duminică dimineață am răsfoit cartea de poezie Inoculare a lui Claudiu Komartin. Uneori poftesc la poezie. Rar, dar se întâmplă. M-am potolit cu câteva poezii. Am reținut versurile Plutește ca un zmeu… Plutește un zeu. Le-am cărat în gând la cafea cu Mara și le-am uitat când am intrat la muzeu pentru expoziția Luminile lui Caravaggio. E cunoscut Caravaggio, mama?! Mara a verificat notorietatea și o anume tehnică. În prezent o atrag picturile în ulei. A fost prima ei întâlnire lui Caravaggio. Am părăsit muzeul discutând despre cât de scandalagiu s-a dovedit Caravaggio.

Întunericului fascinat al expoziției i s-a opus o Piața Unirii incandescentă. Scăldată de soarele unui noiembrie luminos, am decis să prânzim afară. Piața numără câteva restaurante și cafenele capabile să satisfacă atât flămânzii, cât și gurmanzii. La o masă pe colț, ne-am deschis telefoanele. Eu am postat despre expoziție. Mara a fost BeReal. Am lăsat telefoanele deoparte. Ne-am chestionat reciproc despre ce s-a petrecut interesant în viețile noastre în săptămâna care s-a încheiat. Nu știu când s-a lăsat liniștea. Trezirea mi-a dat-o Mara. Tragi cu urechea la masa cealaltă?! Adevărul este că n-am încercat să trag cu urechea. Oferirea unui discurs grandilocvent cu vocea ridicată într-o mulțime îmi justifică atenția. De ce să te duci, băi, la Argentinian Steakhouse? Dai șase sute de lei, asta dacă nu ești pe bogăție. Ca bogații mănânci și-n altă parte, ascultă-mă pe mine. Eu l-am ascultat până m-a trezit Mara, cum v-am spus. Mi-am dres vocea și am redevenit prezentă pentru ea.

Discuțiile de genul mă fac să mă simt norocoasă. Norocul îl datorez literaturii. Literatura mi-a pus atâtea gânduri, situați, întâmplări, întrebări, cugetări în cap că șase sute de lei la Argentinian Steakhouse nu mai încap. Ce impact să aibă un steak de șase sute de lei dacă mă spăl pe dinți și imaginea grapei lui Kafka din Colonia penitenciară mă copleșește? Acele subțiri care scriu pe piele omului încet și cu grijă. Nu vă mai povestesc. Citiți povestirea, e scurtă și memorabilă.

Apropo de steak, nu contează cât dai, contează cât ai savurat!

Azi mi s-a terminat ziua înainte să înceapă. Ziua mea începe dimineața în jurul orei nouă când rămân în compania mea. Adeseori nu știu ce să fac prima dată cu mine, în special când mă curtează melancolia. Devine dificil de ales între holbarea la pereți și introspecție, și antrenarea în activități intelectuale sau gospodărești.

Ziua mea sfârșește în jur de ora patru după amiază. Revin copiii. Revine Făt Frumos. Se umple casa. Se umple sufletul. Izbucnesc nervii, râsetele, bucuriile, frustrările și uite așa ajungem la noapte bună. Noapte bună, somn ușor și o luăm de la capăt.

Credeți în noroc? Sau sunteți din aceia care consideră că norocul ți-l poți construi de unul singur? Să vă spun ce am citit la Sapolsky. Sau poate la Kahneman? N-aș putea spune cu certitudine la care dintre cei doi. Norocul chiar există. Numiți-l circumstanță favorabilă.

O circumstanță favorabilă a fost întâlnirea dintre mine și Făt Frumos. Nu o să povestesc despre. Vă ghidez cu un exemplu din viața personală pentru a vă argumenta de ce cred în noroc. Amândoi am participat la celebrarea unei noi vieți, un botez, cu ani în urmă. Am stat la aceeași masă pentru că o serie de întâmplări trecute au conlucrat pentru un unic moment. Mă feresc, în prezent, să apelez la destin pentru explicații. Vă asigur însă că orice înlocuire ar fi anulat episodul în care noi doi am primit niște ore în care să vorbim. Le-am primit și ultima piesă lipsă din puzzle a întregit imaginea.

De aceea cred în noroc. Viața mea atunci era vraiște în urma propriilor acțiuni. Relația cu tatăl Marei intrase pe ultima sută de metri. Amândoi alergam să ajungem la final necâștigători. Și cumva am câștigat fără efort, fără căutări, fără artificii. Pentru că întotdeauna iubirea se instalează firesc.

Când nu ne placem, Făt Frumos și cu mine, atunci refac drumul parcurs. Sentimentul acela de firesc simțit la început mă asigură că în orice s-ar transforma relația noastră, la fel de natural o să ne adaptăm. Începutul relației nu se forțează. Parcursul e muncă, iar finalul e deschis.

15:30, Mara a ajuns acasă. E tare frig afară, mama. Am timp de desert înainte de pregătirea la mate? Tic-tac! Nu mai am timp pentru mine.

M-am apucat să citesc. E luni. Am adulmecat timpul pentru stimularea intelectuală ca rechinii sângele. M-am așezat pe canapea cu ceaiul și cartea. Am citit cât am citit când mi-am dat seama că nu avem nimic pentru masa de prânz. M-am ridicat și am scos doi cocoșei de munte din congelator. Am revenit pe canapea. Am reluat lectura. Am citit cât am citit când a sunat mașina de spălat. M-am ridicat și am scos hainele. Le-am întins. Am revenit pe canapea. Am citit cât am citit, poate patru-cinci pagini din Demonul amiezii de Solomon. În urma verificării orei m-am ridicat de pe canapea să bag cocoșeii la cuptor. Nici azi n-am finalizat capitolul VIII cum îmi propusesem. Întreruperile le detest. Întreruperile alcătuiesc viața mea de familie și nu mă plâng neapărat. Dar îmi pun mereu întrebări. Ce anume mă nemulțumește? Ceva mă nemulțumește. Că nu scriu suficient, că nu scriu în manuscris, că mă complac și că mă plac în viața domestică.

Îmbinarea domesticului cu sălbăticia nu-mi iese, dar mă dezechilibrează. Cum aș putea să trăiesc două vieți? Nu cred în excelență pe toate nivelurile. Nu cred că femeia deține forța de a izbândi și în carieră, și în maternitate. Cred prin experiență și observație că femeia îndură realizările și eșecurile în carieră și maternitate. Femeia îndură, se învinovățește, se încurajează, defulează, se ambiționează, capitulează, se resemnează. În funcție de copilăria timpurie, accesăm cantitativ voința. Ne orientăm spre o țintă prestabilită de familie, mediu și relațiile interumane. Întâmplări aleatorii ne dau o direcție, ne șlefuiesc personalitatea, ne definesc înainte să ne dăm seama.

Înainte să-mi dau seama am vrut anumite lucruri pentru a demonstra altora ceva fără legătură directă cu mine. Mi-am ajutat tatăl, după putințe, să termine casa în care am crescut. Visul și mândria deținerii unei case le-am preluat și le-am cărat cu anii. M-am oprit, dar umerii au păstrat mândria. Mândria unei persoane mi se pare esențială. Mândria mea o consider vitală. Terfelește-mă și consecințele nu întârzie să apară. Mândria m-a și limitat. Ca să nu îndur umilințe și eșecuri am mimat indiferența. Shakespearian, nu? Să porți o mască până te confunzi cu ea și nu o mai poți da jos. M-am rătăcit și rătăcesc în mulțumire și nemulțumire de sine.

Ce face ca o viață să fie bine trăită? Ce îngădui, prin impunerea propriei voințe sau supunerea ei unor cerințe sociale să fie. Mintea dă tonul. Așa că hrăniți-o cu grijă. Mintea vă închide sau vă eliberează. Dinamizați-o cu acțiuni intelectuale, purtați o carte!