Sâmbătă s-au adunat rudele dinspre mamă. Bunicul meu, tatăl lui mamanu, ne-a părăsit în urmă cu 5 ani. Obiceiul de pomenire a mortului continuă în familie. Particip la asemenea adunări ca martor al unei vieți, dar nu le-am organizat. Nici nu o să le organizez sau nu în felul acesta. Muncii fizice și risipei de bani nu le găsesc justificare. Am înțeles importanța ritualului. Nu înțeleg cheltuiala, farfurii, căni, prosoape, tacâmuri, mâncare în numele unei persoane decedate. Unchiul și mătușa, organizatorii, ar fi petrecut un weekend cu festin și în răsfăț la Septembrie pe Clisură. Pensiunea Septembrie e doar un exemplu.

Toți l-am iubit pe bunicul. A fost om bun. Degeaba m-aș strădui să-l descriu altfel. Nu i-aș face cinste cu metafore banale. O butadă însă l-ar surprinde perfect: Du-te în luna mă-tii! Pentru mine, bunicii au însemnat starea firească a lucrurilor. O familie în care bărbatul și femeia se respectă. Tatăl e capul familiei, nimeni nu contestă, iar femeia este respectată, apreciată, ajutată, auzită, valorificată. Abaterile de la normal s-au desfășurat în casa de pe deal unde am crescut sora mea și cu mine. Tata a fost și el capul familiei, dar l-am contestat. De ce? Lipsa lui de respect față de mamanu și față de noi, fetele, a creat condițiile propice pentru răzvrătire.

Masa lungă din casa unchiului a adunat copii, nepoți și strănepoți. Seniorii copilăriei mele au dispărut. Au rămas poveștile cu ei. Aici voiam să ajung, la povești. Pentru că fix povești sunt întâmplările trecute, în nici un caz adevărul. Pe drum, înapoi spre Timișoara, i-am turuit lui soră mea despre această constatare. Am corectat-o. I-am adus argumente pentru poveștile ei adevărate legate de o situație sau alta din familie. Eu nu mai sunt sigură de nimic. Două puncte fixe rămân: sângele și iubirea. Unii dintre noi cu același sânge am ales să ne iubim. O masă atât de lungă ca cea de sâmbătă cere câteva grame de iubire. Cuantificarea vine din efort, din așezarea la masă, din conversații.

Adunările or să se piardă în această formă. Copiii mei și nepoții nenăscuți nu or să-ți pomenească morții în felul acesta. Habar n-am ce va fi, cum va fi. Realitatea nu e imediată. Realitatea nu are toți actanții. Ah, nepoții mei nenăscuți! Mateiu mi-a comunicat aseară că el îi va lăsa pe copiii lui să se joace mult, mult. Mara nu știe încă dacă își dorește copii.

Între timp se scrie povestea familiei în care fiecare își amintește diferit întâmplări și situații.

Râdeți înainte de toate.

Idei de articole pe blog îmi vin și când port discuții cu prietenii. Știu că v-am spus că spălatul vaselor și datul cu aspiratorul mă provoacă creativ. Să nu credeți că mă limitez. Orice limită îmi place s-o testez, fie și cu un deget.

Într-o conversație cu un prieten în care subiectul a fost plictiseala în relație, pentru că a solicitat părerea mea, franc și fără rețineri, i-am spus să dea bir cu fugiții. Fugi! Plictiseala te omoară. Prima dată atacă personalitatea, apoi se instalează în organe. Mort de plictiseală nu are cum să fie doar o expresie.

Îmi amintesc plictiseala din copilărie. Mi-o amintesc cu durere. Nimic nu se întâmpla. Dacă se întâmpla, atunci eu sigur eram plecată. Într-un an a plouat până tot beciul s-a umplut de apă. Așa mi-a povestit soră mea. Eu eram plecată într-un loc unde nu s-a întâmplat nimic. Pretutindeni pare că m-a însoțit nimicul și neclintirea. De aici s-ar putea să fi pornit fascinația mea pentru întinderea și adâncimea Dunării. Mă holbam minute în șir la întinderea de apă. Am publicat o carte, nu mă laud, din contră, cu titlul Celofan de apă. Obsesia am transpus-o în file de carte cu gânduri candide, dar exprimate pompos. Da 20 de ani îmi era rușine de cuvintele simple. Lucram mult și intens să întortochez, pândeam metaforele care niciodată nu m-au plăcut. Nici eu pe ele. Am un suflet de om primitiv, simplu, crud, înclinat să iubească simplu și crud. Excepțională și rafinată am devenit prin educație. De aceea pledez pentru educație, pentru partea ei luminoasă care nu provoacă un conflict între gând și acțiune.

De ce să stai într-o relație dacă celălalt te plictisește? Mă întreb. Vă întreb. Mai mult vă întreb. Să ajungi la 40 de ani, vârsta mea, și să accepți o conviețuire care aduce o cantitate enormă de plictiseală, vă vine un răspuns? Frica de singurătate reprezintă principalul motiv. Mă simt norocoasă cu Făt Frumos. Nu-i este frică de singurătate. Nu o agreează, dar dacă s-ar petrece ceva mai interesat între alte două picioare frumoase pe tocuri, n-ar alege confortul relației. Pentru că eu nu sunt și nu vreau să reprezint confort, ci pasiune, franchețe, ceartă, terapie, dinamizare. Cât e cu putință, partenerii să crească împreună.

Fiți curajoși, despărțiți-vă, analizați-vă, alegeți pasiunea. Boala și calamitățile pot fi la următorul colț de stradă. Nu da colțul plictisit!

Mă atrag persoanele căutătoare de sine. Indiferent de natura căutării, în numele frumosului, binelui, urâtului sau răului, mă fascinează. Mă simt vie lângă cineva care privește în zare sau mă privește în ochi și pândește ascunsul. Nu e tot ceea ce vedem. Ne e tot ceea ce prezentăm. Nu e tot ceea ce gândim. Nu e tot ceea ce credem că simțim.

În copilărie și în anii care au urmat am scris impregnat de idealism. Mi s-a tras de la Balzac și de la burta plină. Un om care nu cunoaște cu adevărat foamea își permite atitudinea patetică. Pagini întregi am umplut imaginându-mi viața și iubirea. Nu s-a întâmplat nimic din ce am visat. A fost mai rău. A fost mai bine. Dar deloc cum am visat.

Dezamăgirea este un numitor comun prezentă atât în copilărie, cât și în viața adultă. Rapid am descoperit că viața și iubirea nu sunt ca în cărți.

Gesturile romantice nu veneau natural, iar crearea unor momente mă umplea de penibil. Râd mult și-mi place să râd. Nu suport râsul când pregătesc o masă romantică, iar partenerul miștocărește pentru că nici el nu are habar să reacționeze, dar situația pretinde un echilibru al puterilor. Cine e cel slab? De ce să gândești asta la 16 ani? Eu am gândit-o și am practicat echilibrul puterilor. La mândria mea nu aș renunța niciodată.
Dezvoltarea mea în societate n-a urmat o mișcare ascensională sănătoasă. Expunerea ca incorectitudine, la umilințe, la violență, la intoleranță, la fofilări, la minciuni, la nedreptăți în familie și în școală mi-a dat acces la cinism. Am sfidat tradiția și obiceiurile. Cum adică să mă adresez mamei soțului cu mama? Cum adică să-i pun numele copilului meu după nași? Pricepeți că nu tradiția m-a iritat anume, ci faptul că mi s-a eliminat dreptul a alege. Eu să am dreptul să aleg cum să mă adresez. Eu să am dreptul să aleg numele copilului. Am crescut într-un mediu în care nu mi s-a dat și nu m-am simțit importantă. Mi s-a dat mâncare. Mi s-au cumpărat haine. Mi s-a asigurat un trai la o casă cu o curte imensă. Părerea mea însă nu a fost cerută.

N-am ajuns la terapie la 20 de ani. Abia la 30 am început să citesc cărți de psihologie. La 40 de ani lucrez cu consecințele. Nu mai reproșez cum am fost crescută, ci repar.

Mă paște o a doua revoltă ca ființă umană. Reacționez la îngrădirea persoanei mele cu intensitate. Consider că oricine îndrăznește să-mi spună ce să fac și cum să fac la această vârstă mi-a încălcat drepturile. Cine se cred aceia care pretind de la un alt adult supunere? Într-un cuplu de exemplu. Nu e cazul meu. În relațiile de familie. Este cazul meu că familia numără animale rătăcite. Mi se cer adesea explicații despre ceea ce scriu.

Mă liniștesc citind și ignorând. Firește, nu exclud o explozie din partea mea. Pasiunea nu mi-a lipsit de când mă știu. Diplomația mi-a lipsit.

Tic! Tac!

Eu, tu, el, ea, noi toți avem nevoie de un sens în viață. Pentru aprofundare, citiți-l pe Victor Frankl. Căutarea nu începe în același timp. Suntem o rasă, nu un program. Rasa a dezvoltat programe de viață. Acestea ne țin ocupați și ne sunt suficiente.

Primii trei ani de viață, programul pilot al oamenilor, grădinița, școala elementară, liceul, universitatea ne dau o direcție până la 22 de ani. În fiecare dimineață ne dăm jos din pat ca să mergem la cursuri. Nici o bătaie de cap. Până într-o bună dimineață când te dai jos din pat ca să mergi la muncă. Programul acesta are o durată de viață lungă. În dimineața când nu ne mai dăm jos din pat pentru a merge undeva o numim pensionare.

Cât timp omul se află în câmpul muncii încep frământările sufletești. La unii dintre noi zbuciumul se instalează mai devreme. Caracterele refractare se deosebesc din copilărie. Se opun programelor. Se îndoiesc de ele. Luptă să le combată.

Refractari sau pașnici, dezvoltăm mecanisme de supraviețuire. Majoritatea reușim să suportăm viața. Ne asigurăm apa, hrana și adăpostul. În timp ce bem și mâncăm în casele noastre căutăm și sperăm să găsim iubirea. Încercați să vă imaginați pentru o secundă viața fără iubire. Puteți? Eu am încercat și nu am reușit.

Să mă trezesc dimineața, să merg la lucru, orice fel de muncă, sa revin acasă, în cel mai modern, curat și plin de tehnologie spațiu, dar fără o mână pe care să o ating, fără un trup de care să mă lipesc, fără o privire intensă, fără frunți lipite, fără căldura și universul unei alte persoane mă transformă din ființă umană în robot.

Funcțiile se schimbă ușor. Nu trăiești, execuți. Nu experimentezi, acționezi.

Iubirea în viața oamenilor înseamnă prieten și dușman, foc și apă, extaz și abis, câștig și eșec, glorie și rușine în același timp. Jocurile de noroc nu le-am inventat. Am dat o formă exterioară ambivalenței din interiorul nostru. Când iubim, atunci lumea întreagă e a noastră. Când suferim din iubire, lumea întreagă e împotriva noastră. Nimic nou nu v-am spus și totuși am simțit nevoia să-mi reamintesc și să vă reamintesc că iubirea ne ține în viață.

Iubiți cu pasiune și sinceritate. Iubiți curajos. Fricoșii ajung în relații mincinoase, manipulatoare, toxice. Minciuna și prefăcătoria mimează relația, iubirea, prietenia. Pasiunea pe de altă parte pune probleme. Focul întotdeauna arde. Iubirea arde. Ca la fierbătorul de apă, mai jos de 90 apa nu clocotește, nu se aude. Clocotiți și faceți-vă vocea auzită!

Viața chiar are un sens dacă îi dați unul. Capacitatea de a iubi ne califică pentru a stabili înțelesuri zilelor pe pământ.

Iubiți și râdeți. Munciți să susțineți iubirea, distracția, poezia și arta.

Foto: Bogdan Mosorescu

M-am tot întâlnit la cafea cu actori de la Teatrul Național Timișoara. Îmi place să beau cafea. Mă înnebunește mirosul de cafea, de aceea am început s-o beau. Îmi place să fac conversație cu actorii. Timpul petrecut în compania lor mă înviorează. Mă trezesc din amorțeala vieții casnice. Uneori un gest sau un cuvânt intensifică un gând sau un sentiment. Spectacolele de teatru, ce spectacol ați văzut ultima dată?, mă apropie de ceea ce generic numim sensul vieții. De un sens cu toții avem nevoie. Ca să ne dăm jos din pat în primul rând, apoi ca să mergem mai departe când ne calcă în picioare bolile, catastrofele naturale și relațiile.

Sâmbătă am pornit la drum spre Severin. Nici nu se crăpase de ziuă. Când soarele se ridica, mașina își torcea motorul pe drumurile patriei. Ne-am propus să bem cafeaua pe malul Dunării. Am făcut să se întâmple prin renunțarea la două ore de somn. Înainte să ne așezăm la masă, m-am apropiat cât s-a putut de malul Dunării și am inspirat. Am închis ochii și am inspirat acum în timp ce tastez. Nu. Mirosul acela de pește și pământ reavăn nu se recuperează din amintiri.

La Severin, dealurile și Dunărea înfrumusețează și compensează purtările răutăcioase ale unor locuitori lipsiți de bunurile naturale ale vieții. Oamenii încă luptă pentru supraviețuire. Să aibă ce să mănânce. Să aibă o casă. Să aibă să-și țină copiii la școală. Să aibă decență.

Dunărea și dealurile, prin forța și veșnicia lor, mătură prin greutățile vieții. Dar cine să le privească? Mamele și tații care nu-și mai văd capul de treabă? Nu. În special copiii. Copilă fiind am visat în malul Dunării și pe dealuri. Visarea în fața Naturii îți pune un semn caracteristic de recunoaștere. Ai devenit omul în căutarea sensului vieții.

Când am venit la Timișoara pentru a studia la facultate, m-am trezit fără vântul dealurilor, fără întinderea și mirosul de pește al Dunării. Ceva iese, ceva intră, cunoașteți regula. Așa a intrat Teatrul Național Timișoara cu repertoriul și actorii. Într-o discuție săptămâna trecută cu Darius Zet, tânăr actor la Național, am conștientizat înlocuirea. Teatrul de la Timișoara a înlocuit Dunărea de la Severin.

Am continuat să visez, să caut și să dau un sens vieții, să o suport și în mod special să mă bucur.

Vă invit să visăm împreună la următoarea premieră de la Național, în 6 octombrie.

Eu. Eu azi. Eu azi am 41 de ani. Mama este sexagenară. Bunicii nu mai trăiesc. Mara a împlinit 14 ani în februarie. Mateiu a împlinit 3 ani în februarie.

Vârstele ne zăpăcesc, ne testează limitele. Zilnic dau teste de răbdare. Nu mă victimizez, defulez pentru a mă păstra sănătoasă la cap. Aleg în fiecare zi să-mi cresc copiii într-un stil autoritativ. De fapt îmi vine să-i trosnesc, în special pe Mateiu. Nu vreau la grădi! Eu vreau cu tine acasă! Nu-mi place nimic la grădi! Dacă mă iubești, atunci nu mă duce la grădi. Ajutor, nu mă lasă la grădi! Tu ești importantă pentru mine, nu mă lăsa!

Evident, Mateiu suferă. Diminețile au ajuns detestabile pentru amândoi. Îmi beau ceaiul și deschid o discuție consolatoare cu mine. Citesc. Iau acest tratament din copilărie. Suferințele, umilințele, dezamăgirile, neliniștile, eșecurile le-am tratat cu cărți. De aceea, consider eu, nu pot să stau fără cărți ca obiect. O carte mă liniștește. Doar s-o văd și mă simt încurajată. Primesc asigurarea că nu sunt singură și nici criticată.

Adevărul este că sunt o persoană fricoasă. Mereu aștept să mi se întâmple ceva rău. De curând m-am întrebat de unde m-am pricopsit cu asta. Ce anume s-a petrecut în copilăria timpurie? Pentru că nu-mi amintesc vreun episod care să mă sperie. Îmi amintesc frica. Fricii i-am făcut față prin acțiune. Mi-e frică? Acționez. De aceea m-am holbat în ochii unui șarpe. De aceea m-am certat cu tata. De aceea am rostit nerostitul. De aceea practic cearta. E terapeutică, îmi zic!

Zilele trecute o prietenă a postat fotografii cu tatăl decedat. A scris un comentariu: Te-aș alege mereu și mereu să-mi fii tată.
Am citit și am gândit: Eu nu l-aș alege pe al meu. M-am crispat. Am rămas într-o poziție rigidă. L-aș alege pe tata să-mi fie tată. Comportamentul lui agresiv, limbajul lui vulgar, iubirea lui bolnavă au cioplit în mine. Repet. Îmi place de mine azi. Nu consider că-i datorez valorile pe care le practic în prezent, dar îi datorez viața și mecanismele de apărare.

N-am cerut niciodată respect copiilor mei. Respectul se câștigă. Muncesc de 14 ani să-l obțin. Munca mi-e amenințată de Mateiu, dar încă rezist.

Voi, cei care ați făcut copii, cum rezistați să nu ridicați mâna?

Foto: Simona Nutu

In casă stau în șosete și pulover de lână. Șosetele sunt de la Falke. Șosete de lână lucrate de bunică mea nu mai am. Aș fi cool, responsabilă și convingătoare în utilizarea resurselor naturale. Dar nu le-aș purta nici dacă ar fi rezistat testului timpului. Lâna oilor de pe aceste plaiuri te mănâncă. Și pe Mara o mănâncă lâna, chiar și a oilor merinos. Pe Mateiu îl gâdilă lâna. Eu în merinos simt atingerea ușoară a unei mâini iubite.

Dacă ies afară, mă uit în dulap după mătase în aceste zile. Vara nu se recunoaște învinsă deși dimineața miroși toamna. Reavănul pământului te împresoară. Te îmbrățișezi singur. În amiază îți scoți pieptul în afară. Te bucuri de mătasea răcoroasă care se unduiește pe formele trupului. O rochie neagră, lungă, de mătase am purtat azi. Mi se reinterpretează viața. Infecția cu hpv îi rezistă puterii vindecătoare a organismului. După câteva ore de disperare, când am privit pe fereastra, am realizat că soarele răspândește lumina și pe mine. Și ce dacă nu apuc să îmbătrânesc?! Ce e frumos la bătrânețe?! Nimic frumos. Un privilegiu. Cale lungă până la primul și ultimul meu sărut cu moartea. Merg la un doctor, care pe lângă inteligență și capabilitate, deține o vastă experiență. Ce înseamnă asta? Înseamnă că are răbdare. Doctorul se numește Dorin Grigoraș.

Zilele de vară-toamnă și infecția cu hpv s-au suprapus cu un atac al gândacilor de bucătărie. Motan asistă derutat la mișcarea ondulatorie a gândacilor pe gresie. Ochii lui exprimă dezamăgirea. Dacă asta numim noi companioni pentru el, atunci o să intre în dulap și o să mai iasă la primăvară. Primăvara vine repede la Montan. Miau! Bobițe! Miau! Plic cu sos! Miau!

Cireașa de pe tort a fost alta însă. Mara a revenit de la școală mâhnită în urma unui test la care nu a luat notă mare. După îmbrățișare, după ce i-am spus că-mi pare rău și am servit-o cu un ceai de tei, i-am comunicat că eu am crescut-o mai bine de atât. Mergi la școală pentru educație, nu pentru performanță. I-am zis. Mi-am pus fruntea pe tocul ușii așteptată din luna martie. Hai să ne îngrijim de sistemul imunitar prima dată, apoi găsim o soluție și pentru matematică.

Matematica asta mi-a stricat zilele ca elevă, continuă să mi le strice ca mamă. De ce, de ce? De ce mă întreb. Programa școlară are rostul ei. Ca mamă, datoria mea servește scânteii din ființa umană. Scânteia Marei este desenul. Ura!

La ora asta părem cu toții liniștiți. Mai puțin Mateiu care merge mâine la grădiniță. Dacă-l iubesc, atunci nu trebuie să meargă la grădi. Tocmai pentru că-l iubesc, mâine luăm drumul grădiniței pentru educație, nu pentru performanță.

Să râdem înainte de toate.

Foto: Simona Nuțu

Acum 17 ani publicam primul articol pe blog. În 23 septembrie 2007 am apăsat tasta Enter pentru un text sub influența lui Fernando Pessoa intitulat Doi.

17 ani mai târziu stau la masa din bucătărie, cu laptopul și un pahar de vin. Cu o ureche pândesc zgomotul din baie. Mateiu face duș ajutat de tatăl lui. Mara deja și-a închis ușa de la dormitor. Eu mă gândesc și la Murakami. De fiecare dată când mă așez la masa din bucătărie să scriu îmi fuge mintea la el. Mintea îmi funcționează cu asocieri care nu mai au nimic în comun cu 23 septembrie 2007.

Atunci și acum, eu și un alt eu, curios, firesc, evolutiv. Am fost și nu mai sunt. Sunt și nu am fost. Încerc să-mi amintesc ce visam la 24 de ani. Să scriu. Visul l-am păstrat. Încă visez să scriu. Am scris. Mi-am îndeplinit visul sau m-am îndepărtat de vis cu blogul? Tot ceea ce mi-am imaginat atunci am înfăptuit sau m-am lăsat în voia sorții.

E voia sorții să beau deja al doilea pahar de vin la 41 de ani la masa din bucătărie și să încerc să vă transmit niște gânduri și sentimente? N-aș zice că mă încearcă nostalgia. În afara pielii care nu rezistă gravitației, mintea strălucește ca un far. N-am renunțat o zi în tot acești 17 ani să o îmbunătățesc.

La revedere, eu la 24 de ani! Abia mi te amintesc, dar te simt intens. Ce faci?, mă întreabă Mara? A aruncat ceva la gunoi. Scriu. Am răspuns sec. Fohnul vâjâie. Gata baia lui Mateiu. Imediat o să fiu chemată în pat pentru nani. Ce mai am eu de împărțit cu 23 septembrie 2007?

Am crescut ca buruiana. Am crescut după capul meu. Am devenit și ce am vrut, și ce s-a întâmplat să devin prin oameni și situații. Întrebarea care îmi arde buzele. Dacă aș putea alege azi, 23 septembrie 2024, aș schimba ceva în cei 17 ani trecuți?

Poate într-un al treilea pahar de vin aș găsi răspunsul. Desigur că aș schimba. Desigur că n-aș schimba. Este ambivalența de care nu aveam habar la 24 de ani. Că oamenii trăiesc în ambivalențe și uneori ajunge insuportabilă existența.

Atunci și acum îmi doresc să scriu, să râd, să creez ore bezmetice.

La mulți ani blogului, 17 ani sub construcție. Lucrările continuă.

Foto: Simona Nutu

Pentru că au trecut 2 ani de când, într-o zi ploioasă de septembrie, Carmen și cu mine ne-am întâlnit cu Alina Ilea, actriță la Teatrul Național Timișoara, pentru un portret, primul dintr-un proiect aflat și acum în desfășurare, azi o să scriu un nou articol despre #poartariduri.

L-am numit, proiectul l-am numit #poartariduri, în lipsă de inspirație. Dețin marcă înregistrată pe #poartaocarte și adevărul este că orice așez după poartă devine puternic creator.
#poartaocarte
#poartariduri
#poartaarta

Declar că nu cred în naturalețe.
Declar că în proiectul #poartariduri există muze care au intervenit asupra procesului de îmbătrânire.

Natural este un nou născut căruia te repezi să-i tragi în piept expirația prelungită. Simți că renaști cu acel miros pur, singura puritate sui generis a omului. Cu toții am auzit de sistemul endocrin, iar cei ignoranți deslușesc într-un fel forța secrețiilor interne.
Aceste secreții ne obligă să acționăm de la exterior. Cine nu acționează asupra propriului exterior în nici un fel? De aceea naturalul are dată de expirare. Probabil expiră odată cu primirea biletului de externare din spital.

După aceea urmează alegerile, frumusețe naturală sau frumusețe realizată printr-un ansamblu de operații. Frumusețea naturală presupune diverse intervenții. Ceea ce eu refuz este uniformizarea și încremenirea chipului în numele frumuseții. Toate muzele din acest proiect își mișcă mușchii feței. Nici una nu pare alergată și prinsă într-un final de Meduza.

Sunt și mamă de fată. Nu doresc ca Mara să aștepte vârsta majoratului pentru a începe să-și corecteze imperfecțiunile corpului. De aceea o expun la frumusețea feminină de toate felurile. Îi arăt femei îngrijite, femei educate, femei dedicate, femei cu un plan, femei cu umor, femei languroase, femei machiate, femei operate, femei. Îi subliniez că prefer femeile cu aspect natural. E dreptul meu să aleg o tabără, să o susțin, să o promovez. Cum e dreptul oricui să mă dezaprobe. Știu că dovedim, și unele, și altele, spirit democratic.

Refuz să să simt prost sau inadecvată pentru că îndemn la îmbătrânirea cu demnitate și umor. La modul general iubesc și apreciez toate femeile. La modul personal îmi plac câteva. În orice situație apelez la rațiune, bun simț și zâmbete.

Port riduri.
Purtați riduri.
Râdeți.

Foto: CRM

Robert Șerban, scriitor, jurnalist, om de televiziune, peste care am dat la un vernisaj organizat de Galeria Himera, a făcut clar un lucru. A făcut clar un lucru pentru mine, dar or să se mai regăsească și alte mame. Nu există copii prea energici, ci mame obosite. Ceea ce am recunoscut pe loc. Sunt și mă simt adesea obosită (introducerea asta ar putea fi folosită și pentru o recomandare de suplimente alimentare. Ha!).

Această oboseală venită peste un fond al pretențiilor creatoare mă lungește uneori pe canapea. Stau și privesc tavanul. Stau cu ochii închiși. Nu răspund la telefon. Nu răspund la mesaje. Îmi trag pătura peste cap. Mă alint. Mă cuibăresc. Mi-am dorit ieri acest moment. Nu a fost posibil prin cerințele și întâmplările neprevăzute ale vieții.

Uneori și neprevăzutul suportă revizuiri și m-am trezit cu o oră liberă. M-am apucat să frec baia. Noaptea visasem interiorul unei mașini plin de vomă. Înainte de culcare, mi-au atras atenția puful de pe plinte și pereții proaspăt vopsiți, dar deja pătați pe ici și colo. Printre obiectele spălate, frecate și dezinfectate de la baie a venit și rândul periei de toaletă. Uneori îi vine rândul. La al doilea pâș-pâș cu Domestos, m-a bufnit râsul.

Viața e prea scurtă ca să-ți pierzi timpul cu frecatul vasului de toaletă și a periei de toaletă. De acord? De acord. Dar. Urmează un dar. Viața e la fel de scurtă să locuiești într-o casă cu un vas de toaletă murdar. Un vas de ceramică sau porțelan care a căpătat un aspect verzui mă îngrozește. Las deoparte igiena și subliniez exclusiv tulburarea sufletească. Ochiul este un agent fragil și vulnerabil. Sub nici o formă nu poate tolera respingătorul aspect. Cine suportă ori are probleme cu vederea, ori necesită terapie. Delăsarea traduce și o renunțare la un sine sănătos, demn și funcțional.

Dedic, așadar, minute vasului de toaletă. Importanța lui atinge importanța Păcii de la Westfalia. Să ne respectăm ca entități, persoană și vas de toaletă în mod absolut curat. Pentru cei mai leneși dintre noi, puteți doar să vărsați Domestos de câteva ori pe săptămână. Orice, numai să împiedicați îmbâcsirea vasului de toaletă, singurul loc din lume unde regii, împărații și luminații merg singuri.

Vedeți, asemenea activități îmi pun piedici să mă pierd ore și zile în scris. Aceste articole scurte de pe blog mă salvează în ochii mei. Scrisul la manuscris nu înaintează, dar nici nu renunț. Ceva fac. Ceva scriu. Ceva.

Foto: Carmen Vulpea boemă