Săptămâna trecută în Tirol, la Seefeld, ne-am avântat să facem și o drumeție în Alpi. Am fost într-un loc extraordinar, sunt sigură. Ochii au fost cei mai păgubiți, abia au zărit prin ceață, de aceea îmi place să zic că cele câteva zile în Austria le-am petrecut cu capul în nori.
Am urcat cu trenul până la o cotă, de acolo cu telecabinele până la 1800, iar până pe la 2500 am luat-o la picior, eu și un prieten, ceilalți s-au lăsat păgubași.
Am înaintat în dimineața aia într-o orbire albă, uneori, o fereastră în nori ne mai permitea să bănuim măreția peisajelor alpine.
Am urcat și am urcat, am traversat o porțiunea de zăpadă în cizme de vară. Gâfâind am mai mers de-a lungul marcajelor, iar acolo unde nu am mai zărit nici un marcaj, doar o capră s-a uitat la noi.
Nu știu cum arată Alpii la 2500, dar eu am urcat și nu-mi pare rău. Am fost și inconștientă, o inconștiență sinonimă cu prostia, dar tot nu-mi pare rău. La coborâre cerul s-a limpezit puțin cât să ne facă în ciudă cu verdele crud pe care ni l-a ascuns în nori.
La întoarcerea în țară, în Ungaria, am mers cu curcubeul în față. După norii obraznici din Austria, Ungaria mi-a răsfățat ochii în splendidele culori ale soarelui și ale apei.
Iar acasă, am coborât direct în miresme de tei.
În ultimele zile am simțit că Natura mă îndrăgește.

Îmi place să privesc oamenii, să-i provoc verbal și gestual. Un om care se pune la povești cu mine sau lângă mine devine automat obiect de studiu pentru mine.
Îi ascult, îi privesc, iar mintea mea, închipuită ca o ceapă, scapă de foi, adică de manifestările caracterului din fața mea. În timp ce separ în bucăți omul, încerc să înțeleg ceea ce el vrea să arate celor din jur.
Limbajul mă ajută foarte mult, nu neapărat sunetele articulate, ci cuvintele. Apoi felul cum pun accentul pe unele silabe. Nu orice om suportă o analiză morfologică, căci în viața de zi cu zi întâlnim puțini bogătași gramaticali.
Gesturile le completează limbajul magistral. O mână în aer coordonată cu o privire cu un colț de ochi și apoi o mișcare puternică de grumaz.
Sau doi ochi atenți care abia clipesc și cu buzele întredeschise.
Sau o barbă sprijinită în palmă și un zâmbet abia zărit.
Sau o respirație sacadată și flegme înghițite.
Oamenii care povestesc se și depovestesc. În discurs se duc cu fapta spre o evoluție a lor pe care vor s-o lase moștenire ascultătorilor, iar cu gesturile și limbajul ajung la involuție.
Fără să fie o regulă, oamenilor le place să fie zei. Fiecare vrea să se știe admirat, noi, cei mai tineri, avem facebookul.
Ca o regulă, omul caută o gură căscată care să se zgâiască la el.
Eu știu sigur că atunci când mai primesc mesaje frumoase la adresa mea încerc o mare satisfacție.
Recunosc asta și mai adaug ceva: perna pe care punem capul seara. Cu toții punem seara capul pe o pernă. Atunci suntem singuri și sinceri chiar dacă în același așternut mai doarme cineva. În acel moment triumfă adevărul:
Am aruncat bani la lăutari pentru mine sau pentru alții?
Mi-am cumpărat firma asta de mașină pentru mine sau pentru alții?
Am mers la Monte Carlo pentru mine sau pentru alții?
Mi-am pus poze pe facebook pentru mine sau pentru alții?
M-am îmbrăcat așa pentru mine sau pentru alții?

Cât ești tu și cât ești alții în alegerile tale?

Îmi vine foarte greu, după textul despre Dachau, să scriu despre orice altceva. La fel mi-a fost și după textul Prima îmbrățișare în neființă.
Mă simt netrebnică.
Și cum acest sentiment trebuie oarecum controlat, pentru echilibrul meu psihic și sufletesc, o să mâzgălesc azi despre unele spectacole la care am fost și despre cartea pe care o citesc acum.

Săptămânile trecute am fost, pe lângă Pink Martini, și la spectacolul lui Alexandru Tomescu și la o piesă de teatru, Profesiunea doamnei Warren.
Despre spectacolul lui Alexandru Tomescu pot spune atât:
Am fost la acest spectacol.
Muzica nu m-a prins, m-a sedus însă teatrul non-verbal al Anei Pepine și al lui Paul Cimpoieru.
La piesa de teatru am încercat o mare satisfacție. Finalul a fost bezmetic.
Să ferească Dumnezeu ca fiecare să facă în viață ce crede că are dreptul.

În prezent, pe lângă Hemingway, citesc și Trilogia culturii a lui Lucian Blaga. Despre Blaga ar trebui să scriu un text separat, pe mine m-a surprins foarte mult viața intelectuală a acestui om.
Joi, în timp ce zburam spre Germania, am găsit în groasa carte din mâinile mele următoarele rânduri:
Din momentul în care inconștientul unui ins și-a găsit o întâie categorică expresie într-un anume orizont spațial, întotdeauna structurat într-un anume chip și nu altfel, conștiința insului se poate deplasa prin orice peisaje, oricât de diverse, în pofida împrejurărilor caleidoscopic schimbătoare, conștiința insului va fi pătrunsă de rezonanțele adânci și grave ale orizontului său inconștient unic, persistent. De ecourile orizontului inconștient se vor resimți permanent creațiile spirituale ale insului, indiferent de peisajele în care el e vremelnic statornicit. Operăm astfel o disctincție adânc tăiată: un lucru e orizontul de peisaj multiplu și divers al conștiinței, și străin de acesta ca orice obiect; și cu totul altceva e orizontul spațial unic al inconștientului, ca parte integrantă și organică a acestuia.

Acest fragment explică o parte din teoria lui Blaga despre orizontul spațial al inconștientului.

Când am citit aceste rânduri gândul mi-a zburat la arakelian, la cora, la dan și la costel. Poate îmi răspund ei de ce.

Într-o zi un om poate să facă exagerat de multe lucruri, eu adunai azi multe amintiri, una dintre ele reuși chiar să mă facă să plâng. Mi-am dorit întotdeauna pentru sufletul meu stări care să mă lase fără respirație.
Am așteptat în fața lui David.
Am inspirat și expirat.
Am așteptat în Barcelona, Veneția, Paris și Africa.
Am inspirat și expirat.
Azi, la lagărul de concentrare Dachau, fără măcar să prind de veste, lacrimile începură să curgă și nu mai putui să respir. Mă sufocam într-un spațiu deschis. Trăsei aer în piept și mă duru. Îmi ștersei lacrimile puțin rușinată, dar apoi le lăsai să alunece în voie pe obraz.
Părăsii muzeul cu pași mari, grăbiți, nu mai putui să suport.
Afară merserăm de-a lungul unei alei unde au fost, în anii 1937-1945, barăcile deținuților. Continuai să plâng fără consolare.
Nu-mi plac deloc aceste muzee, dar sunt atât de necesare, niciodată să nu ni se permită să uităm, niciodata.

Descoperiți, vă rog, acest blog.

http://noctambulul.blogspot.ro/

De la începutul acestui an, am început să mă pregătesc de întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Spun că am început să mă pregătesc, deoarece nu am ținut legătura cu toți colegii și atunci a fost nevoie de puțină muncă de detectiv.
La sfârșitul lui mai, cu o ultimă colegă, am închis cercul. În prezent, știm cu toții unii de alții și sunt foarte mândră de asta.
Dimineața am mers la liceu cu un pas vioi. Obrazul mi-l simțeam cald, dar liniștit, mi-am zis că o să reușesc să-mi țin roșeața sub control.
Nu am reușit.
Mi-au tremurat chiar și mâinile, iar când mi s-a și spus, am apelat la umor. Glumele mele se ivesc întotdeauna la un imbold al afectelor.
Am vorbit puțin despre mine când am fost strigată de domnul diriginte, am preferat să vorbesc puțin în numele tuturor. Le-am cerut domnilor profesori să nu aibă așa mari pretenții de la noi.
Realizările noastre?
Familie? Carieră?
Unii avem familie, alții carieră, unii le au pe amândouă, alții pe niciuna.
Ce importanță au toate astea?
O întâlnire de 10 ani, pentru mine, înseamnă material uman. Timp de 4 ani am stat alături de niște colegi că am fost nevoiți. În anii aștia ne-am împrietenit între noi care cum am apucat, nu au existat criterii, poate un drum comun, un scriitor preferat, o șoaptă în timp ce erai ascultat.
Faptul că am stat ani pe același loc, cu anumiți oameni și nu alții, ne-a schițat în personalitate. Nu știu cum aș fi fost eu azi fără nici una dintre colegele mele. Aș fi fost, dar cu un material uman ușor modificat.
Îmi pare rău că nu pot să fac pe nimeni să înțeleagă acest aspect al realității noastre. Pe lângă profesorii de la catedră, noi între noi ne-am fost profesori. Ne-am iubit, ne-am certat, ne-am împăcat.
După 10 ani, privind chipurile colegelor, m-am adunat pe mine, m-am regăsit pe mine. M-a emoționat și întâlnirea asta închipuită cu mine la fel de mult ca întâlnirea cu profesorii.
Au fost momente când am rămas fără diastole, doar lungi contracții ale mușchiului cardiac. Mi-a plăcut și să fiu oglinda profesorilor, privirea lor mândră a fost suficientă să relaxeze inima.
Azi suntem muncitori la ființa noastră, cum îmi place mie să mă exprim, dar mi-a plăcut să fiu și obiectul muncii profesorilor, căci sâmbătă am reușit, eu și colegele mele, să reprezentăm și niște lauri.
Am fost pentru profesori obiect și lauri.
Am fost pentru noi muncitori ai ființei.
Suntem pentru noi muncitori ai ființei.
Dar fără aceste întâlniri, uităm cum am fost, uităm cine suntem.
Suntem oameni, iar clasa mea se laudă și cu caractere excepționale.

Am fost, oh, am fost…
Am fost la Pink Martini.
Ceva în plămada ființei mele nu mă ajută să fiu o persoană prea muzicală. Da, merg la Tudor Gheorghe, dar spectacolele maestrului sunt o experiență pentru mine, căci adun de la o reprezentație poezie, muzică, gramatică.
Ieri, cu Pink Martini, m-am felicitat pentru alegerea mea, deși nu am luat biletele cu entuziasm, ci cu lejeritatea gândului că o să petrec o seară altfel decât în obișnuințe.
Am avut o surpriză.
În muzica acestei trupe m-am jucat cu un gând: frumusețea așternutului. Trupurile care se zvârcolesc între perne, cearșafuri și plăpumi. La intensitatea afectelor.
Apoi am aruncat o privire în sală.
Apoi am aruncat o privire pe scenă.
Sala și scena mi-au închis ochii și am răspuns la nici o întrebare pusă.
Cine iubește artiștii, este ademenit de exteriorul lor copleșit de pasiunile nestăpânite de pe scenă. Storm Large a cântat aseară pe scena Filarmonicii, dar în același timp a sedus. Scena naște seducători.
Artistul acaparează ochii, iar cuvintele și muzica șubrezesc măsura omului. Am înțeles victimele acestor artiști, căci e ușor, pe muzică, șolduri languroase și priviri galeșe să crezi că oamenii de pe scenă știu să iubescă mai bine ca oricine altcineva.
Oh, am fost la Pink Martini.
Ca să închei, o să mă folosesc de un compliment pe care l-am primit eu de la un seducător din viața mea de demoazelă.
A fost frumos, dar frumos e un cuvânt urât în comparație cu ce am trăit eu aseară.

Momente cu Mara de care sunt mândră.

Am o fată matinală, începem ziua devreme, iar asta ne scoate, mai ales când soarele e suveran pe cer, prin centru la plimbare. Bem fresh de la Prospero și mâncăm covrigi de la Petru.
Într-o astfel de dimineață, cu sucurile în mână, ne îndreptam spre mașină. Mara și-a terminat sucul ei și a aruncat paharul gol la coșul de gunoi, fără să mă întrebe nimic.
M-am simțit foarte mândră de ea.

Ieri dimineață mi-a cerut lapte, i-am întins sticla și am întrebat-o cum se zice, așteptând un mersi.
Mara a întins mâna și a zis:
Bogdaproste, pentru Edeea, (adică Medeea) fata lui Mani (Mani fiind sora mea)

Am sărutat-o pe frunte și am ieșit din cameră.

Uneori Mara mi-e cel mai bun profesor, iar alteori o respect ca fiind cel mai grozav filozof din viața mea.

Uneori, la întâlniri cu multe cupluri, unele fete mă mai întreabă:
Dunia, tu îl lași pe Făt Frumos să iasă cu băieții dacă tu nu ești în oraș?
Iar eu răspund, fără să mă intereseze nici generalul, nici particularul ființei din fața mea.
Eu sunt prietenă, nu stăpână.
Am pretenții, uneori multe, dar verbul a permite nu face parte din câmpul lexical al relației de iubire.