Am zis de atatea ori, viata mea se impleteste cu lecturile mele. Mea si mele suna dictatorial, analogia e posibila in urma vizionarii unor fotografii ale cuplului Ceausescu.
Fara ca trecutul sa devina mai mult ca perfect, acum putin timp am terminat de citit Omul fara insusiri al lui Musil. Datorita lui Musil, Viena mi-a revenit de unde a picat, dintr-o istorie bezmetica a onorurilor. De o saptamana ma plimb pe strazile ei si uneori zaresc un colt din mustata lui Franz Joseph. Unii austrieci, nu cred ca doar vienezi, nu-si lasa istoria sa adune colbul in biblioteci, ci cu incapatanare stau in privirile inclemente ale omului 2000 ca o reintrupare a imparatului.
Observand in jurul meu si altceva in afara de mustati, mi-a trecut prin cap ca Viena e gazda perfecta a batranetii. Aici batraneatea e cocheta chiar si inainte de moarte.
In orasul asta mare, am amortit pe o bancheta de spital, uitand sa schimb pozitia in timpul lecturii cartii Un om din Est al lui Ioan Grosan. Cum ziceam, lecturile se impletesc.
Dintr-un oras al onorurilor si rafinamentului m-am transpus intr-o Romanie opaca, comunista. Iar imaginatia mi-a fortat simturile sa treaca printr-o succesiune de transpuneri. Comunismul a fabricat amintiri, te bag in pizda ma-tii si pe ma-ta, declanseaza chiar si in mezinii dictaturii aduceri aminte identice ale unui trai apus prin violenta. Iar azi poftii sa ma zgaiesc la poze cu Nicolae si Elena Ceausescu, e prima data cand fac asta, sunt absolut convinsa de reiterare. Viata lor mi se pare fascinata.
In mustati regale si suduiri comuniste ma plimb uneori si-mi simt lumea fara cap.

Desi nu suport superlativul, azi o sa apelez la el. Cel mai mult omul ar trebui sa se fereasca de putere, nu de capacitatea intelectuala de a realiza ceva, ci de dominatie. Cand puterea asta ajunge mai mult decat vointa, facem cunostinta cu verbul a depinde.
A depinde de vointa, de bunul plac al cuiva.
Cand un om are putere si se crede stapan, pica din definitie. Fiinta superioara care e omul nu mai caracterizeaza stapanul, stapanul rosteste parafrazandu-l pe Zarathustra: Omul e mort.

O sistolă violentă o aduse puţin de spate pe tânără. Se speriase de vocea lui Nae, atât de mult putuse să se îndepărteze cu mintea de el şi existenta minutului ăstuia.
– Te rog să mă scuzi, eram pe câmpie cu minţile.
– La ce anume te gândeai?
– Asta este una din cele mai grele întrebări. Petra începu să râdă lăsându-şi capul pe spate. Râdea eliberându-se de nebunia viselor şi se ancora bine în blânda şi mulţumitoarea ei viaţa. Mă gândeam la limite, tu ce părere ai de limite?
Nae luă ultima îmbucătură de prăjitură şi împinse farfurioara mai spre interiorul mesei. Eliberând spaţiul braţelor, facea loc provocării ce-i fusese aruncată.
Petra întodeauna apela la ce părere ai tu? sau ce crezi tu?
Ajunsese să o suspecteze că face asta numai ca să-l pedepsească. Ştia foarte bine că el avea păreri legate doar de bani şi familie, în rest nu-l interesa nimic.
– Dacă o să-ţi servesc acum ce părere am eu, o să te faci toată foc şi pară, o să mă insulţi şi o să faci bot.
– Dar nu te-ai mai săturat de atâta durere în al membru?
– Membru? De data asta Nae izbucni în hohote. Faţa lui, puţin rotunjoară de la câteva kilograme în plus, lucea de sănătate. Ochii, acum oblici, o priveau de sub o dungă neagră de gene presate.
Era atât de frumos.
– Nae?
Tânărul se opri din râs şi se întoarse să descopere persoana care îi luase tot soarele.
O domnişoară până în 20 de ani, într-o salopetă de blugi, tricou alb şi şlapi, îi zâmbea de sub o pereche de ochelari mari şi negri. Cauta repede în memorie numele celei din stânga sa, dar golul îi dadu un aer de viţel rătăcit.
– Îmi pare rau, eu…
– Sunt Bia, ma rog, Bianca, ti-am dat add saptămâna trecută pe facebook.
– Ei, da, Bianca, ea este soţia mea, Petra, Petra, Bianca.
Petra îi strânse mâna înclinandu-şi uşor capul. Fâstâceala fetei era vizibilă, iar ea savura momentul insistând cu muţenia.
– Ai putea să-ţi dai jos ochelarii, nu-ţi văd ochii.
Bia Bianca îşi lăsă ochelarii jos cu un gest deconcertat. Ochii albastri, accesorizaţi cu lungi gene încărcate de rimel, îi aruncară Petrei o privire rugătoare, ca imediat cristalul simetric al feţei ei, să o fixeze sfidător.
– Încântată de cunoştinţă. Apoi se întoarse spre Nae, lăsând-o pe Petra să-i admire şezutul.
– Te las atunci, eram în drum spre ştrand. Ceau!
Preţ de câteva secunde, tânărul cuplu nu schiţă nici o mişcare. Un echilibru al forţelor se desfăşura într-o secundă seculara, iar apoi, în acelaşi timp, Nae si Petra izbucniră în râs.

Cand scriu, cel mai mult ma intereseaza ideea, apoi apreciez calitatea prezentarii ei. In fraza ma straduiesc sa fiu ordonata. Ma intrebam acum, punand acest fragment pe blog, cat de mult pierde ideea si cat se ieftineste calitatea daca amintesc de facebook in viitoarea mea carte.
M-ar incanta cateva pareri, sincere as prefera, accept si pernicioase, le resping insa pe cele necuviincioase.

Se intampla ceva cu mine, ceva frumos, caci cu fiecare zi cedata timpului ma asez mai bine in mintea si in pielea mea. Uneori ma uimesc propriile mele raspunsuri la niste chestiuni ale vietii care pana acum pareau ghicitori, alteori imi privesc cu mandrie trupul fara sa ma deranjeze piciorul stramb sau sanul prea mic.
Ma accept si accept lumea.
In scenariul asta, sambata seara, sorbind un cosmopolitan in timpul muncii creierului meu mi-am linistit un deranj al meu in ceea ce priveste unele persoane. Am avut un ghimpe intotdeauna cu oamenii care se schimba total atunci cand incep o relatie, mai mult, i-am dispretuit.
Nu si azi, caci sambata le-am inteles alegerea.
Cine se schimba atat pentru o relatie inseamna ca sufera de o castrare a personalitatii. Nu pot fi ei insisi, deoarece eul descrie ori o absenta, ori o atrofiere.
Scuza orbilor care se citesc printre randuri este impresionabila, ei iubesc.
Explicatia mea pare totusi mai pertinenta, e usor sa imprumuti un caracter cand slabiciunea este singurul punct forte.
Cu aceasta judecata mi-e imposibil sa mai dispretuiesc sau sa simt ceva, accept si ma tin departe, iubirea mea isi are radacinile in sinele meu nu in orisicine cu care am o relatie, iar pe orisicine il respect.

Intr-o prea delicioasa conversatie azi, interlocutorul meu, o demoazela, vrand sa-si argumenteze mai bine cuvantarea se folosi de un citat:  trebuie sa te iubesti ca sa poti darui iubire.
Cuvintele imi apartin si atunci cand realizai genele imi acoperira ochii, iar inima ma impinse afara din mine.
Blogul imi aduce intr-adevar multe satisfactii sufletesti.

Sincer? Imi muscai putin degetele inainte sa ma apuc sa scriu. Este un subiect delicat si nu doresc sa supar pe nimeni. Ma citesc cateva persoane pentru care acest subiect a constituit sau continua sa fie o drama. De aceea nici nu am dorit sa abordez subiectul pe blog, dar azi ma simtii inspirata de alegerea unei colege de care sunt exagerat de mandra.
Dar sa nu mai lungesc vorba, cand suspansul ascunde drama e mai bine sa strivim repede necunoscutul. Vreau sa vorbesc despre adoptie.
In familia mea, in jurul acestui concept, atunci cand este rostit, destul de rar si numai de mine, se lafaie hidoasele sabloane.
Propozitia care mi s-a gravat mie in minte se face responsabila de multi orfani. Nu stii ce iei, daca se intampla sa fie un nenorocit?
Iar eu intotdeauna imi folosesc sportiv argumentele si parez: Si daca nenorocitul ar fi sange din sangele tau ar fi o mai mare consolare?
Primesc inapoi zambete condescendente si replici impertinente, tineretea mea determinandu-ma sa vorbesc despre adoptie. Pana a fi mama, adoptia mi se parea o solutie la indemana pentru aceia care nu pot avea copii, de cand am devenit mama, adoptia mi se pare o iubire care se accepta fara rezerve.
Orice sceptic ar ceda daca ar tine in brate fiinta in primul ei minut din viata, iar colicii bebelusilor te invata sa ierti orice. A adopta inseamna in primul rand iubire de sine, caci trebuie sa te iubesti ca sa poti darui iubire.
Mesajul nenorocit care se desprinde din oribila propozitie pe care am folosit-o ca exemplu otraveste atatea suflete disponibile pentru iubire. Dar eu o sa indraznesc mai mult acum, o sa merg pana la afirmatia ca pruncul nascut intr-un cuplu e doar genetica, sangele iti intoarce istoria neamului, iti reinterpreteaza ereditatea.
Copilul tau, nascut sau adoptat, este acela care iti ofera zambete, iar zambetele nu-si au originea in cromozomi.
Copilul tau, nascut sau adoptat, cauta cu manuta caldura pieptului, iar gestul asta nu-si are originea in cromozomi. Iubirea materna sau paterna sta in gesturi, nu in genetica.
In familia mea, un unchi si o matusa isi refuza aceste gesturi, sunt prea otraviti de sabloane, dar am gasit printre colegi o mama, o fata care a ales sa creasca un copil-caz social, caci mama nu este aceea care poarta sarcina, ci aceea care isi deschide bratele pentru fiinta neajutorata care este bebelusul in primele luni de viata. Adoptand un copil inseamna sa deschizi toate ferestrele si toate usile pentru iubire.

Ma izbii azi un chef de Florina Erimescu. Sa o vad, sa flecarim putin, dar cum timpul nu-mi permise nici un telefon, o facui sa vina la mine prin creatiile ei. Cu un inel, pandant si brosa Josephine adusei muntele la mine. Stiu ca exagerai, dar tinutele de iarna ascund mult, iar o exagerare poate deveni stil si dispozitie, o dispozitie ruseasca, cum indeamna chiar Florina pe al ei site.

Am in cap ganduri licurici, peste trei idei se alearga si se pierd ca licuricii in noptile de vara. Ma pierd in visari cu ochii deschisi, fragmentand pareri despre cluburi, facebook, pijamalele la femei si manifestatiile din tara. Aparent nu prea se leaga, dar mie mi-au revenit toate intr-o seara, sambata seara.
Exista o ora in zilele mele obisnuite cand descriu un ritm normal, e ora sase dupa amiaza. La ora asta multe activitati apartin unui timp trecut si o moleseala ma poarta prin casa in asa fel, incat observ tot ce ma inconjoara. Sambata seara mi-am fixat privirea in bulinele de pe pantalonii unei prietene. La televizor, cu voci grave, ne reveneau informatii despre revolta din tara.
Mintea mea se opintea in nestiinta acestei presupuse revolutii si trivialul gand ca pijamalele ar trebui interzise la femei. Daca nu te poti strecura in asternut in vesmantul care e pielea pentru trup, atunci trage peste cap un tricou barbatesc.
In aceste ganduri necuviincioase s-a auzit vocea lui Basescu, iar cand i-am intors o geana, chipul lui mi-a desenat in coltul gurii cuta dezamagirii.
In desfasuratorul asta al serii, mi-am pus ciorapi negri, rochie neagra si pantofi cu toc in picioare si am plecat in club. Nu am mai iesit intr-un club din vara, iar vara era si ea tanara, caci imi amintesc de putina racoare. Nu am iesit de sapte luni si s-a nimerit sa petrec in seara cu evenimente a tarii. Oare ce potriveala o mai fi si asta?
La club, am constatat ca aceste iesiri ale tinerilor descriu o situatie grava. In acel spatiu,in care pe un metru stau si cinci persoane, tinerii stau cu telefoanele in mana, aplicatiile de pe facebook inlocuind graiul. Exagerat de trist pentru starea omenirii, exagerat de profitabil pentru Mark Elliot Zuckerberg.
In aceste proaste determinatii pe care si le dau tinerii de azi, ma vad silita sa-mi imaginez o lume muta, pietrificata. Cred ca azi, in anul de pomina 2012, omul este mai singur ca niciodata. Iar tehnologia, stiinta si arta prezentului nu permit nici un ragaz de constientizare a acestei stari.
Inteleg acum rolul lui Shiva, caci uneori este nevoie sa ne distrugem ca sa fim capabili sa intelegem CREATIA.

Fotografia mi-a revenit cu un zambet in coltul gurii de la Sorin Oncu. Este facuta la Venetia, Sorin participand la un vernisaj, iar intalnirea lui cu perfectul simplu i-a inlesnit un gand spre mine.
Sincer, nu cred sa fie opera unui juvete, dar incertitudinea se pierde in deliciul graiului.

Am sfarsit anul pe coridoare de spital, sfidand si rugandu-ma, iar dupa atata tumult si povesti pe care le-am primit sub forma de eliberare sufleteasca am ajuns sa-mi schimb propriile reguli. Mi-am facut in anii pe care-i numar cateva reguli simple, dar acum le consider simpliste.
O regula imi interzicea sa ma amestesc in viata prietenilor. O consideram o regula de aur si m-am abatut de la ea cand mi s-a cerut cu insistenta si printre prea multe lacrimi.
Bineinteles ca nu am cazut in picioare atunci cand mi-am bagat nasul, o regula nu ajunge de aur daca evenimentele anterioare ei nu ar fi lustruit-o cu umilinte si suferinte.
Cand cineva iti cere ajutorul, iar acest ajutor presupune inima, presupune subtilitate, presupune disponibilitate sentimentala intotdeauna sa te astepti sa pierzi. Esecul e iminent daca rasplata nu este pecuniara. Adevarul crud este acceptat doar la schimb cu banii, astea sunt sedintele de la psiholog.
Acelasi crud adevar, venit de la un prieten, aduce despartirea. Ai dat suflet, primesti pustiu.
O sa ma despart acum de general si o sa teoretizez putin in propriile mele relatii. Mi-am abandonat regula pentru o prietena, am cedat in fata unui tablou jalnic de disperare si suspine. I-am pus la dispozitie timpul, sufletul si mintea mea. I-am oferit adapost sentimental, iar suferinta ei am transformat-o in stari nervoase pe care le scuipam prin defulari banale. La un moment dat am cedat din cauza slabiciunii ei si am indraznit prea mult. Mi-am cerut scuze, am vorbit prea sincer si am pierdut.
Regula mea de aur am confirmat-o si am continuat sa ma tin de ea. Am crezut in ea pana la acest Craciun. Regula este excelenta, dar eu am prea multa inima pentru ea. Azi stiu ca as proceda la fel chiar daca cunosc finalul.
Adavarul poate sa supere, dar trebuie suportat. Eu am suportat cand un medic ne-a spus ca organismul cedeaza, i-am intors capul si strangand de mana unui tata am rostit ca nu conteaza ce zice un doctor, ci e important ce credem noi.
Asadar, nu mai este valabila regula mea de aur. Nu mi-e frica de complicatii, suport pierderile, accept esecul, dar m-as detesta daca intr-o zi nu as mai fi in stare sa le spun prietenilor ca ei continua sa calce pe pamant, desi ei se viseaza in cer.
Mi s-a spus ca ce fac eu nu face nimeni, corectez, ce fac eu, fac prea putini, la fel cum doar un copil a spus in gura mare ca regele se plimba gol la o festivitate.