Trec zilele liniștit. Trăiesc în rutină. Îmi place. Nu se întâmplă nimic și asta mă bucură. Când am pauză de la copii, citesc și scriu. Lectura și articolele mă ajută să nu mă dezobișnuiesc de inteligență.

Ieri am îmbrăcat o rochie de mătase cu buline. Mi-am scos din cutie saboții de la United Nude. Am plecat la supermarket într-o dispoziție a lui vino-ncoace. Murakami și Auster explorează și eroticul în cărțile lor. Orice citesc, se vede pe mine. Ieri am arătat un pic mai mult când vântul mi-a ridicat rochia în cap. Un domn mi-a zâmbit. Sper că l-a bucurat fundul meu.

Am revenit acasă. Am așezat cumpărăturile, iar Mateiu a luat somn. În acest timp i-am pregătit niște broccoli cu unt, usturoi și ou. Am spălat vasele, iar la final, când rulam mănușile în jos pe mână, am realizat că mintea mi-a mers la Cartea iluziilor, la Hector Mann, la faptul că la semafor am observat un domn cu o mustață subțire. Hector Mann, personajul lui Auster, a purtat în tinerețe mustață. Fără romanul lui Auster, mustața domnului ar fi trecut neobservată. Observăm sau nu observăm în funcție de interesele personale.

Spre seară, cu vino-ncoace lipit pe piele, mi-am turnat un pahar de vin, rose, Corcova. Când am spălat a doua tură de vase m-am concentrat pe subiectul dorit de mine să-l abordez. Să discutăm succint despre tipurile de avort. Mi-e clar, în urma unei discuții cu o adolescentă, că sarcinile nedorite sunt o misiune imposibilă. Cunosc disconfortul provocat de această chestiune. Oamenii ar vorbi despre orice, mai puțin despre nevoi fiziologice, moarte, plăcere sexuală. Să se vorbească și cu un ton natural este peste putințele majorității.

O adolescentă m-a asigurat că nu necesită protecție deoarece știe băiatul când să se retragă. Am auzit și eu despre în adolescența mea, dar au trecut 20 de ani de atunci. În 20 de ani au apărut copii în urma coitului întrerupt și s-au întrerupt nenumărate sarcini.

Avortul, fie din necesitate, fie ca decizie personală, se produce în două feluri:
1. avort medicamentos (o metodă folosită pentru sarcinile mai mici de 9 săptămâni, 9 fiind maxim.)
2. avortul chirurgical sau chiuretajul (este un avort prin aspirație până în săptămâna 14 de sarcină.)
Orice sarcină trecută de 14 ani este pedepsită de lege și se execută doar în cazul în care viața mamei este în pericol. O discuție cu un doctor, discuție pe care nu o doresc nici unei femei, va aduce lămuriri.

Avortul reprezintă ultima opțiune, prima fiind educația sexuală. Dar este o opțiune. Nu permiteți nimănui să vă tortureze prin apelul la rușine și vinovăție. Ați făcut sex din plăcere. Nu aveți de ce să vă fie rușine. Să vă fie dacă acceptați actul sexual, dar nu vi-l doriți. O asemenea uniune impune două trupuri și două minți conectate. Sexul satisfăcător presupune efort. Nu știm să facem sex pur și simplu. Nu-l mai uiți de îndată ce l-ai făcut extraordinar, dar e un drum de parcurs până acolo.

Tuturor fetelor din lumea largă, dar mai ales de pe teritoriul României,
Băiatul nu știe când să se retragă, verificați statisticile cu mame adolescente.

Tuturor mamelor din lumea largă, cu accent pe mamele românce,
Copiii, băieți, fete, vor face sex indiferent dacă alegeți să abordați cu ei acest subiect. Voi ați făcut sex fără permisiunea părinților voștri.

Ca mamă de fată, am fricile mele, de aceea am ales să vorbesc cu Mara despre sex pe cel mai natural ton posibil. Că vorbim despre spălat pe dinți, filme, proiecte școlare sau sex, mențin același ton. Sexul e firesc, e extraordinar, dar consecințele pot fute viața. Stă în capacitatea noastră să nu ne futem viața, ci să ne futem între noi cu finaluri fericite.

Scuzați-mi vulgaritatea, încercați să zâmbiți și să vă concentrați pe subiect, nu pe exprimare.

Foto: Bogdan Mosorescu

Toate sunt la fel!
De câte ori ați auzit? De câte ori ați rostit? Femeile aud. Bărbații rostesc. Azi la duș, în timp ce mă străduiam să dau jos de pe mine ravagiile soarelui, pielea înflorită de pe picioare, am realizat că sub nici o formă n-aș putea afirma că toți sunt la fel.

Am ieșit cu Feți Frumoși. Cu doi am făcut copii. Am ieșit cu verișori și prieteni de Feți Frumoși. Nu sunt deloc toți la fel. Unii au simțul umorului. Unii nu și-au găsit simțul umorului. Unii îți cântă la ureche, alții la toba urechii. Unii sunt mai bine educați. Alții au învățat să fie bărbați. Unii transpiră cearșafuri de tremură pământul. Pur și simplu unii sunt mai buni cu alții, iar cu unul alegi să conviețuiești. Alegerea presupune un superlativ. Cu cel mai bun pentru tine ai rămas.

Dacă mă puteți contrazice, atunci.

Foto: CRM

În ultimii ani am citit puțină beletristică. M-am aruncat cu capul înainte și m-am afundat în psihologie și istorie. Sfârșeam o carte, iar următoarea conținea o promisiune imaginată. Cu asta o să mă potolesc. O să descopăr cum anume să-mi păstrez calmul în orice situație. Uneori reprezint calmul prin vorbe, dar nu prin gesturi. Piciorul, stângul sau dreptul, zici că învață să danseze. Nici o diferență între acum și anii de școală când dădeam din picior până îmi atrăgea atenția profesorul de la catedră.

Am reluat cărțile de beletristică și citesc în ritm alert. Mănânc paginile. Îmi ard buricele degetelor, ochii încearcă să cuprindă toată descrierea. Dau neurotransmițătorilor de furcă, în special glutamaților. Cu alte cuvinte, am mereu creierul excitat. Admir descrierile lui Paul Auster cu euforie. Citesc un roman de Paul Auster.

Literatura m-a îmbiat și spre vin. De exemplu, acum aud cum mă strigă un Syrah Corcova: Dunia, Dunia, Dunia! Dacă nu o să fiu întreruptă de: mama, mama, mama!, Mateiu a decis să rupă gângăvitul, o să răspund sticlei de vin.

Descriu o dispoziție relaxată. S-a potrivit lipsa de încordare cu nevoia unei prietene. Urmează să suporte o întrerupere de sarcină și mi-a cerut ajutorul. Ca întotdeauna, îmi suflec mânecile și ajut. În primul rând nu judec. Detest persoanele care judecă și în special disprețuiesc femeile care încearcă să controleze trupul altor femei. Ele nu-și controlează mințile. Le-au împrumutat unei autorități imaginare. Responsabilitățile au sărit hop-țop pe umerii unui tată. Tata le-a rezolvat problemele în copilărie, tot tata le rezolvă și la maturitate.

Am însoțit la doctor. Am discutat cât pot eu de blând, mi-am căutat vocea, am zâmbit cu compasiune, am atins dacă am simțit că e necesară atingerea. E dureros că o femeie într-o astfel de situație nu poate să vorbească cu cei apropiați. Cea mai bună prietenă a prietenei mele nu stă cu pancarta în fața maternității, dar consideră avortul o crimă. Așa am devenit dintr-o cunoștință oarecare, o prietenă de nădejde. Vinovăția îi determină pe oameni să acționeze în fel și chip.

Cu alte cuvinte, situația acestei prietene mi-a permis să reamintesc cititorilor blogului că aici scrie o femeie stăpână pe mintea și pe trupul ei. Că pe trupul meu decid eu și numai eu și că susțin orice femeie într-o situație disperată.

Susțin.

Bună, mami! Bună, Mara! Cum ai dormit? Tu cum ai dormit? Așa îmi încep diminețile cu Mara plecată la tatăl ei. Seara ne întrebăm cum ne-am petrecut ziua. Programul meu rar suportă o modificare. Programul ei conține parc de distracții, plimbări pe malul lacului cu fratele blănos și cu fratele cu părul bălai, filme vizionate cu tata, cumpărături și mare. E frumos să fii în pielea ei zilele astea.

Eu am rămas în pielea mea. Azi am citit peste 50 de pagini din Paul Auster. La masa de prânz, luată întâmplător la soră mea, m-am apucat să turui despre câteva pagini din Cartea iluziilor. Biata soră mea a trebuit din nou să se prefacă interesată de o pasiune exagerată și neprevăzută pentru un scriitor sau altul. Săptămâna trecută i-am turuit de Murakami, azi de Auster.

Sunt convinsă că ea îmi simte și îmi cunoaște frământările. Vorbesc despre talentul unora ca să nu fiu nevoită să vorbesc despre talentul meu. Glorific un scriitor sau altul ca să nu mă uit atent la mine. Să nu mă iau la bani mărunți. Mereu îmi zic: Încă o carte, încă un titlu, ceva o să descopăr, ceva aștept, ceva o să-mi schimbe viața, ceva o să mă proiecteze în lumea celor puternici. Cărțile mă vor răsplăti.

De aceea nu-mi permit să petrec timp îndelungat cu mine. Eu cu mine o iau razna. Mă țin ocupată cu literatura, cu istoria, cu psihologia, cu filozofia când iau pauză de la copii. Orice pauză, oricât de mică, o cuantific în articole pe blog și pagini citite. O zi în care citesc și în care scriu e perfectă. La final, când pun capul pe pernă, nu simt răcoarea deoarece n-am făcut umbră pământului. Mă încearcă satisfacția. I-am dat zilei importanță și sens. Ce sens? De exemplu înțeleg că sunt tot mai puțin oaie și tot mai mult o lupoaică. Urlu, nu behăi. Atac, nu fug. Privesc în ochi, nu plec privirea. Cea mai nouă super putere a mea, privitul în ochi cu tot cu roșeața din obraji.

Într-o seara aș putea încerca zborul pe mătură. Cine știe?!

Foto: Bogdan Mosorescu

Cum poți fi așa? Așa? Prea vag. Așa veselă, frumoasă, superficială? Ha! Ha! Ha! Cum poți să fii așa relaxată cu Făt Frumos? Eu cred că de fapt nu ești, pozezi. Nici o femeie nu-i permite bărbatului să iasă la băut și să nu se bosumfle. Recunoaște, pozezi!

Mărturisesc că dialogul redat m-a iritat. Mi-am anunțat furia. Vezi că m-ai enervat. Cer cinci minute ca să răspund. În cele cinci minute am băut câteva guri de apă și mi-am privit prietenul. Mă văd rar cu acest prieten. Povestim și ne auzim pe Whatsapp. Ținem legătura. Ne gratulăm. Ne ducem dorul.

Aș vrea să-ți povestesc un fragment din Punct contrapunct de Huxley. Un bărbat și o femeie se săruta pe bancheta din spate a unui taxi. Mai mult, se întărâtă, se ating, se mușcă. Înainte să oprească taxiul la adresa ei, el a întrebat-o: Pot să urc la tine? Ea urma să-l accepte în așternutul ei. O femeie întărâtată are nevoie de același tratament ca un bărbat întărâtat. În urma întrebării, l-a respins. Te porți ca un câine, rămâi câine.

Nu înțeleg. Ai răbdare, o să înțelegi.
Dragul meu, sunt nemăritată. Nu am făcut copil cu primul partener în ciuda avertismentelor că o să devin curvă. Sunt? Ce anume? Curvă, spune-mi, ești bărbat. Fii serioasă! Mai departe. Am înșelat. Am fost înșelată. Am făcut sex, deși părinții m-au păzit. Crezi că o reprezentare de paznic l-ar ține pe Făt Frumos lângă mine?! Iar dacă s-ar îndrăgosti, de ce l-aș tortura și m-aș tortura? El ar suferi după altcineva, eu aș avea parte de sex plictisitor sau n-aș avea deloc. Nu e ceva ce-mi doresc pentru mine. Când vine vorba despre dormitor, e totul sau nimic.
Când vine vorba despre trup, minte și suflet, unde e respectul? Suntem două persoane. Gândim. Simțim. Acționăm. Ne influențăm, dar nu gândim și nu simțim la fel. Acționăm pentru un bine comun. Orice aș face eu, n-aș putea să-l împiedic vreodată să mă înșele. La fel, orice ar face el.

Teorie! Deloc. N-am lăsat să se înțeleagă că ar fi ușor. E demn însă. Îmi țin mintea ocupată cu lecturi monumentale. Vreau să-l citesc integral pe Nietzsche. Să-i citesc Memoriile lui Chateaubriand. Vreau să vizitez Australia. Vreau să muncesc mai mult la blog. Vreau și vreau, și vreau. Iubirea e ingredientul vieții, nu viața însăși. Femeile menționate de tine inventează mici iaduri, iad pentru ele, iad pentru bărbații lor, iad pentru societate.

Dacă tu zici! Nu prea pricep. O să pricepi. Respiră, potolește-te, trec anii, cresc pruncii, ce mai bem, ce mai mâncăm, sex mai facem?!

Suntem oameni, nu suntem câini. Nu cerem permisiunea. O femeie nu cere permisiunea. Un bărbat nu cere permisiunea. Îmi dai voie mă umple de jenă și de furie. Aș lovi. Fix cum lovesc unii în câini și îi numesc javre. Cine cere permisiunea în relație să meargă la terapie, iar eu îi bat obrazul. Cine te crezi? Ești mama bărbatului tău? Îh!

Dacă ești câine. Ești câine?!

M-am apucat să vizionez filmele Bond. Pe HBO au adăugat colecții. Înainte de culcare, mă așez cu telefonul pe colțul patului. Reduc luminozitatea. Mă pierd în lumea largă cu Bond, James Bond. Așa m-am îndrăgostit, consider eu privind în urmă, de frumusețea gogoloiului. Am suspinat la niște peisaje. M-am întristat din nou. E dureros că nu-mi permit să călătoresc în jurul lumii.

Am terminat de citit Dincolo de bine și de rău. Am decis să-l studiez și să-l aprofundez pe Nietzsche. O săptămână cât mi-a luat să termin Dincolo de bine și de rău mi-am împărțit mintea cu o mută. Se întâmplă des când citesc să suport o dedublare. Mă simt locuită. Eu mă simt acaparată de un alt eu. Nu-l numesc superior. O evaluare nu-și are rostul. Cert este că celălalt eu pare cu nasul pe sus prin liniște. Muta de la interior a afectat locvacitatea care mă descrie.

Ce ai, de ce nu vorbești? O întrebare care s-a repetat săptămâna trecută. Ce am? Ce am? Chiar așa, ce am? Nu am verbalizat, am gândit. Am crezut că mi-am folosit vocea, dar am privit doar și am tăcut.

M-am născut. Prin condițiile de viață m-am poziționat printre cei slabi. Prin educație și autoeducație, mi-am ales o cale a voinței personale. N-am devenit puternică. N-am schimbat lumea. M-am lepădat de mentalitatea de sclav, de se cuvine, de convingerile luate de-a gata. Citindu-l pe Nietzsche mă liniștesc. Parcă mi-aș îngâna un cântec de leagăn. Mă simt acceptată și protejată.

Cum să fac mai mulți bani? Cum să scap de a fi dominată pentru a domina eu însămi? Nu încerc să ascund. Puterea înseamnă pentru mine luxul de a privi de sus, de a alege, de a scăpa de chinurile și mizeriile supraviețuirii. Puterea înseamnă pentru mine să merg în aeroport, să privesc panoul, ce tablou superb, Leonardo nu l-ar putea egala, și să zbor după chef. Să mă cazez într-un hotel al unui arhitect. O să-l numesc pe Geoffrey Bawa. Puterea înseamnă să ridici un spital. Sunt slabă. Donez lunar pentru maternitățile din România o sumă odios de mică. Puterea înseamnă să donezi pentru bătrâni. Tot slabă rămân. Cumpăr uneori ouă de la bătrânii din piață.

Mi-e clar că am ajuns la jumătatea vieții slabă. Am ajuns slabă, am devenit lucidă.

Foto: Bogdan Mosorescu

M-am trezit ieri dimineață. Am mers la baie cu Mateiu. De la baie, am trecut la bucătărie unde mi-am băut paharul de apă și mi-am preparat ceaiul. Am plecat apoi la cumpărături și am mâncat amândoi covrigi de la Lidl. Am trecut și prin Kaufland din cauza lipsei de ghimbir de la Lidl.
Am revenit acasă. M-am jucat puțin cu Mateiu până a venit ora de nani. S-a nimerit perfect pentru a-mi permite să vorbesc în liniște cu Raluca Ciutureanu despre camera Marei. Renovăm. Cei 12 ani ai Marei pretind un design diferit. Nevoile actuale nu se mai potrivesc cu o mobilă roz, plină de unicorni și inimioare.

În timpul schimburilor de replici dintre mine și Raluca, am fiert doi cartofi. I-am zdrobit. Am adăugat lapte, unt, sare și nucșoară. Un piure pentru Mateiu care s-a trezit plin de energie. Și-a consumat-o cu tatăl lui în timp ce eu am pregătit prânzul pentru noi. Am mâncat salată și niște resturi de friptură rămasă de cu seara. Am spălat vasele și am recapitulat ce am stabilit cu Raluca. Mateiu și Făt Frumos s-au jucat, iar când au făcut nani împreună, m-am repezit la laptop. Și am scris. Atunci, fără să mai permit să fiu distrasă. Până am terminat de scris, s-au trezit și băieții, dar au plecat la plimbare. De plimbarea lor am profitat. Am dat cu aspiratorul, am dat cu aparatul cu aburi, am schimbat florile și m-am spălat pe cap.

Ieri chiar le-am făcut pe toate. Am uitat să notez că am mai și citit în acest timp. Unele femei ar profita de o zi atât de încărcată pentru a exagera importanța de a fi mamă. O mamă face, drege, reușește, nu se plânge. Firește că o mamă face deoarece doar când doarme copilul sau e la plimbare dispune de timp. Și-și potențează activitățile și eforturile intelectuale. Un copil te motivează prin reinterpretarea timpului. Nu poți lăsa pe mai târziu spălatul pe cap, scrisul unui articol, spălatul vaselor. Nu, nu! Soarele răsare și apune la anumite ore. Așa funcționează și mamele. Acum răsare soarele nu mai încolo. Mamele nu se plâng pentru că au înțeles că pierd timp. În loc să-l pierzi, îți torni un pahar de vin, pui un film de colecție, James Bond, și asculți liniștea serii.

Noroc, mame inteligente și iubitoare de sine din toată lumea!

Mama e vinovată!
Tata e vinovat!
Vorbesc despre Mama și despre Tata. Nu mă refer la mama mea sau la tatăl meu.

Femeile acuză bărbații de imaturitate, egocentrism, răsfăț. Bărbații acuză femeile de superficialitate, închipuiri de prințesă și capriciu. Femeile și bărbații actuali cresc femeile și bărbații viitorului.

Așa că mamele, de fete sau de băieți, susțin că-și protejează copiii. Prin protejat, mamele înțeleg să facă în locul copiilor ce pot face copiii pentru ei înșiși. Las deoparte primii șapte ani de acasă în care majoritatea părinților nu-și respectă copilul ca pe o ființă umană și-l tratează ca pe o păpușă fără creier. Hrănesc copiii, le dau să bea, îi îmbracă, îi descalță. Copiilor, dacă li se permite, îndeplinesc cu succes aceste sarcini. Trec cu vederea primii ani din viață. Să-i oferi copilului independența înseamnă muuuuuuult timp. De exemplu o masă de 10 minute atrage după ea o jumătate de oră de curățenie, aranjat, spălat.
Mergem pe repede înainte. Un copil ajunge la vârsta de 7 ani. De ce anume îi mai tai mâncarea în farfurie? De ce anume îi mai speli bolul de cereale? De ce anume nu ajută la treburile casnice? De ce mamele se prezintă ca servitoare? Mamanu zicea că o să ne săturăm noi de spălat vase, gătit și spălat. Așa îi răspundea lui tata când o acuza de creșterea unor putori la bătătură. În familia noastră s-au înșelat amândoi. Nici una dintre noi nu cuprinde în felul de a fi lene și nici una nu s-a săturat de treburile casnice deoarece gospodăria înseamnă responsabilitate comună.

Tații susțin și ei copiii. Fetelor le bagă în cap ce prețioase sunt. Prințesa mea, te iubesc. Pe băieți îi asigură de superioritatea lor. Nu ierți nimic, Băiatul meu!

Așa procedează Mama în 2022. Așa procedează tata în 2022. Ajungem în cuplu, iar după ce se consumă chimia trupurilor, se impune cortexul. Iar cortexul descoperă falsul, falsă prințesă, fals Ronaldo. Și ce se întâmplă atunci? Unii se ceartă, unii merg la terapie, unii se aruncă de pe bloc, unii divorțează, unii fug pe alt continent, unii se opresc și își reevaluează educația primită acasă.

Nu e vorba că nu putem să facem una sau alta, este vorba că nu vrem.

Mamelor, taților, permiteți copiilor să nu devină o versiune a voastră și să mai numiți asta educație!

Foto: Bogdan Mosorescu

S-a întâmplat. Am observat eu că s-a întâmplat. Am devenit conștientă că am trecut de jumătatea vieții. Am trăit 19 ani în Oltenia. Am petrecut 20 de ani în Banat. M-am gândit puțin la verbe. Am trăit. Am petrecut. Adevărul este că în Oltenia am trăit. N-am știu că sufletul se imprimă. Acceptați poezia care urmează. Nu durează. Sufletul aparține Dunării, dealurilor, vânturilor, cimbrișorului și prietenilor. La fel de adevărat este că în Banat am petrecut. Din primul an, 2002, când m-am mirat, Ce au cu mine și cu graiul meu?, până în prezent, 2022, când folosesc graiul oltenesc fără stânjeneală.

Rațional am decis că nu sunt olteancă și cu siguranță nu sunt bănățeancă. Sunt. Atât de simplu, sunt. Și sunt pentru că prin educație și autoeducație mi-am dat importanță prin mine însămi. Importanța prin grup, prin popor, prin regiune nu mă atrage. N-aș duce război pentru nici un popor din lume. Mă dezgustă lupta, violența, durerea, umilința, sfârtecarea și arderea trupurilor, imbecilitatea și spiritul gregar.

Am împlinit 39 de ani. În 21 iunie eram la mare. M-am trezit și am mers cu Mateiu la baie. N-am schimbat nici un scutec în Grecia. Mateiu folosește olița deoarece am aplicat pedagogia Montessori. L-am așezat pe olița după 12 luni. Între 12 și 15 luni un bebe traversează o etapă. E interesat și curios de pipi și caca. Trece faza, interesul scade. Nouă ne-a ieșit. Ne-am plimbat în malul mării după episodul cu olița. Fix ca în oricare altă dimineață. Diferitul s-a instalat printr-un buchet de flori primit de la Mara și Făt Frumos. La prânz am savurat creveți la grătar. Am lăsat soarele să se mai potolească și am pornit într-o scurtă drumeție la o cascadă. A trecut ziua, a venit seara. Am adormit cu gândul la 19 ani în Oltenia, 20 de ani în Banat.

Timpul meu a devenit prețios. Generoasă cu oamenii plictisitori și cu o atitudine de turmă nu mă știu, dar acum sunt de neînduplecat. Viața e aici și acum. Ultimii ani de luciditate trec în timp ce scriu acest text. Copiii sunt acasă. Bolile șed. Eu vreau să mă bucur. Am plecat de la tata de acasă, nu mai vreau nici un căpăstru, nici o permisiune, nici un compromis care să-mi domine gândirea și comportamentul. Mi s-a spus de mică ce a dracu, obraznică și nesupusă sunt. Zâmbesc.

Am 39 de ani și abia acum o să îndeplinesc ce mi s-a profețit. Pe lângă programul instalat, am și un plan personal: să-mi accept copiii așa cum or să descopere că sunt. Ce înțeleaptă și ce ușor îmi vine să mă suport!

Mara se joacă cu tatăl ei. Îi aud. Mateiu doarme pe burtă cu brațe întinse. Motan s-a întors cu labele în sus. Aerul condiționat merge. Toată ziua am umblat prin casă în ținută lejeră, maiou și chilot. Am citit puțin din Dincolo de bine și de rău.

Înainte de a mă așeza pe canapea să citesc, am reușit să dau cu aspiratorul și cu aparatul cu abur. Am băgat la spălat cârpele. Am ordonat și mi-am lăsat mintea să zboare la Murakami. Ce scriitor! De la prima pagină m-am simțit prinsă de ficțiune. De câteva ori am revăzut în minte muștele de la Schela prinse pe banda lungă cu adeziv. Ca o muscă am fost și eu cât am citit Cronica păsării-arc. N-am putut s-o abandonez. Poveștile interesante, misterul, descrierea vieții casnice, supranaturalul, suspansul mi-au creat așteptări. De ce a fugit Kumiko de acasă? Ce s-a întâmplat între ea și Noboru Wataya?

Vă spun de acum. S-au întrebat și alții. O să găsiți pe google: What did Noboru Wataya do to Kumiko? Scriitorul e talentat și îi este recunoscut talentul. Sunt două lucruri diferite, să ai talent și să fii recunoscut că ai talent. Întregul romanului scapă ca nisipul printre degete. Rămân poveștile. Povestea lui. Povestea ei. Întâmplări din războiul ruso-japonez.

Tot ce am scris mai sus seamănă cu ceea ce am gândit în timpul curățeniei prin apartament. Memoria a păstrat textul original. Așa scriu de la prima compunere, iar în ultimii ani s-a accentuat senzația de dedublare. Vă scriu diluat pentru că la taste stă o rațiune micșorată de o voință slăbită.

Pusi, noapte bună, te iubesc mult, mult de tot. Mara a închis apelul cu tatăl ei. Mă bag și eu în pat și dau drumul la o comedie romantică. Oh, ce-mi mai plac!

Foto: Bogdan Mosorescu