M-am îmbufnat puțin săptămâna trecută. Stăteam pe canapea. Am deschis mailul. M-am încruntat și mi-am strâns buzele.

Încă un titlu cu o chemare spre mii de euro pe lună și stare de bine de la un om de marketing. Oamenii caută să se supună. E un fapt cunoscut. În vremurile actuale, oamenii caută să se supună în propriile lor condiții. De aceea misiunea unui manager sau a unui guru întrece eforturile misionarilor care au creștinat păgânii. Oamenii de azi știu că pot alege. Nu le place un guru, o agenție, un șef de la locul de muncă, se mută. Oaia își alege ciobanul. Aici ne-a adus evoluția. Am rămas oi, dar cu opțiuni.

De aceea, ciobanul sau guru, sau omul de marketing trebuie să spună o poveste. În poveste să includă o boală, un divorț, greutăți personale, nesfârșite ore de muncă, abandonarea familiei. Să introducă o trezire, poate boala, poate exprimarea dorinței unui copil trist că mama sau tata nu se joacă. Bolile și copiii activează emoția. O familie în pericol activează voința și demnitatea.

În mail s-a menționat familia aproape destrămată din cauza muncii. Dar este din cauza sau datorită? Fără muncă rămâi cu timp de joacă pentru copii, dar fără jucării.

După ce ciobanul sau guru, sau omul de marketing a activat emoția, îți reamintește despre potențialul ființei umane și despre potențarea minții. Aici m-am încruntat și mi-am strâns buzele. Eu am tras următoarea concluzie: Am potențial, dar dacă nu cumpăr cursul nu o să câștig două mii de euro pe lună, deși stă în puterea mea. Voi ce concluzie trageți?
M-am gândit la pacienții bolnavi de cancer, la copila de pe holul de la Louis Țurcanu care trăgea perfuzia în urma ei după ultima ședință de chimioterapie. Pe ea nu a iubit-o dumnezeul credincioșilor. Ea ar putea să se vindece, dar îi lipsește atitudinea pozitivă. Lipsa credinței și a atitudinii pozitive scad hemoglobina. E deosebit de scârboasă, de nedreaptă și de infantilă gândirea asta. Cei fără gândire pozitivă și credință sunt pedepsiți. Cei fără SEO, cuvinte cheie introduse în articol și în titlu nu câștigă două mii de euro pe lună.

E nu câștig și e vina mea. Adevărat, este vina mea, dar strategiile romantizate, cu emoție și promisiunea stării de bine, mă înfurie. Starea de bine depinde și de oamenii din jur, iar uneori familia și prietenii ne rețin într-o buclă, o secvență dintr-un program. Am întors ieri în intersecția din Șagului și am realizat că de 20 de ani execut mișcarea asta. Vă întreb: Sunt rădăcini sau lipsă de voință?

Foto: Bogdan Mosorescu

Se pare că a citi doar beletristică e insuficient pentru mine. E nevoie să consum psihanaliză, istorie sau filozofie în același timp. Așa se face că m-am apucat de Franz Ruppert, deși nu consider că mă învoiesc să adopt metoda lui de terapie.
Dacă aș formula o intenție sau o constelație, cum cere Ruppert pacienților/clienților săi, atunci aș nota:

Furia, ce mă fac cu ea?

Am început și am sfârșit cartea Iubire, dorință și traumă. M-am simțit mizerabil. Am avut nevoie de duș după unele pagini citite.

V-aș întreba și o să vă întreb. Când un părinte lovește un copil, pentru binele lui, firește, ce simte copilul?
Vă răspund ca un copil lovit. Simți ură, umilință, furie, neliniște. De ce să-i provocați aceste sentimente copilului iubit? Care e binele când gândirea copilului se blochează. Persoana care mă iubește, îngrijește și mă protejează, ridică mâna la mine. Pentru a accepta penibila și nejustificabila violență, se dedublează. Iubește un agresor. Urăște un agresor.

Bătaia nu e niciodată soluția oricât s-ar minți agresorii și părinții violenți. Faptul că unii copii își scuză părinții, îi iartă sau ajung ei înșiși să folosească bătaia ca mijloc de educație demonstrează că nu au devenit adulți sănătoși.

Terapia ajută. Nu o evitați. Căutați-o.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ce credeți că înseamnă devalorizarea femeii?

Un spermatozoid și un ovul se întâlnesc. Timp de șase săptămâni conviețuiesc fără habar de gen. Nu există feminin și masculin. Cam ca la copii de la naștere până intră în școala primară. Nu-i interesează genul, ci joaca și jocul. Adulții îi îndrumă după roz și albastru. Asta fac fetițele. Asta nu fac fetițele. Asta fac băieții. Asta nu fac băieții. O porcărie pe care o tot aud și la mamele actuale în parc.

Cromozomii decid, feminin sau masculin. Fix în acel moment valoarea femeii scade. Două labii în loc de două testicule ne separa mintea și sufletul pentru totdeauna. Ce drăgălașe sunt fetițele! Ce viguroși sunt băieții! O să vezi, băieții sunt diferiți! M-au pus în gardă câteva mămici. O altă porcărie cu care nu sunt de acord.

În primul rând, firește că sunt diferiți, feminin/masculin, dar de ce anume îi creștem după gen? Părinții poartă responsabilitatea declanșării celui de-al doilea moment în care valoarea femeii începe să scadă. Prin îndrumările pe gen, prin tonul pe gen, prin culorile pe gen, părinții separă și încaieră.

Cu Mateiu lipit de mine, stă la sân noapte și zi, m-am întrebat pentru a nu știu câta oară. Cum ajung bărbații misogini? Un băiețel dependent de mama lui, un băiețel iubit, îngrijit și adorat de mama lui, să stea 30 de ani mai târziu la o masă cu o femeie și să-i arunce în față, disprețuitor și superior, că toate femeile sunt la fel. Ce s-a întâmplat pe parcursul acestor ani?

Primul răspuns: proasta educație. Lupta dintre cele două sexe mă plictisește și mă atrage în aceeași măsură. Când aud cum i se laudă femeii calitățile de gospodină, atunci zâmbesc. Când observ că femeia se emoționează, atunci mă înfurii. Acesta reprezintă cel de-al treilea moment când scade valoarea femeii. Femeia acceptă și se supune. Ea e suflet, el e minte, ea e gât, el e cap. Texte siropoase cu scopul de a aproba romantic locul doi. Aprobi și te convingi de rolul tău pe lume.

În lumea de azi, în societatea sucită și răsucită, decidem ce fel de mentalitate ni se potrivește. Mentalitatea de sclav e un construct, la fel ca statutul femeii de-a lungul istoriei. N-aș încuraja niciodată căsniciile fără un echilibru al puterii. Ea și el, el și ea, totuna, dar să fie cât își dorește fiecare.

Dacă femeia își dorește să-și dea importanță prin soț, copii, gospodărie, fie! Dacă bărbatul își dorește să-și dea importanță prin carieră, mașină, contul din bancă, fie! Atenție la dorințe deoarece nu sunt exclusive pe gen. Cromozomii nu decid și voința, și obiectivele vieții.

Pun punct. A revenit Mateiu din parc și dorește sân. Nimic nu-l distrage când vine vorba de sân.

Mai identificați un moment în care scade valoarea femeii? Numiți-l!

Foto: Bogdan Mosorescu

Am lipsit pe weekend din oraș. ! Semnul exclamării exprimă entuziasmul și aprobarea mea de a părăsi orașul pentru munte la final de săptămână. Ne-am urcat în mașină și pe Waze am băgat Raven`s Nest. Acest loc, ca multe altele, le urmăresc pe Instagram.

Într-o seară am avut noroc și am descoperit pe pagina lor oferte last minute. Nu m-am gândit prea mult și am rezervat. Nu m-am gândit deoarece aș fi putut să mă răzgândesc. E un loc care face gaură în buget. În bugetul meu a făcut. Noțiunea de scump, la fel ca cea de bine, sunt pure invenții omenești, prea omenești cum ar zice Nietzsche.
Concluzie, a fost scump pentru mine, dar nu a fost scump pentru alții.

Am savurat experiența de la Raven`s Nest și aș repeta-o oricând. Afirm deoarece o să mă așez la povestit și or să fie plusuri și minusuri. Muntele e plus, cu panorama, cu ploile de vară. Casele restaurate sunt un plus, minus zgomotul dacă ai cameră la parter. Tavanul din lemn nu amortizează un pas zdravăn, mai ales dacă persoana cântărește peste 100 de kg. Restaurantul e un plus cu mâncare tradițională, șemineu și vin de poveste, minus porțiile oarecum mici. Acolo te saturi nu te ghiftuiești.
Despre mâncare și cantitate am surprins discuții și la munte, și pe pagina de Facebook la secțiunea comentarii. Contează și părerile acestea, la fel cum contează părerile celor entuziasmați. Eu mă număr printre entuziasmați.

În cele două zile mi-am luat din nou doza de Transilvania și mi-am compătimit regiunea de baștină, Oltenia. Le-am ascultat pe trei dudui tinere discutând jumătate în română, jumătate în engleză despre cât de greu este să le explici străinilor că Transilvania este diferită de restul României, despre Al Doilea Război Mondial și cum anume s-au împărțit granițele. Tot duduile au afirmat că a vorbi exclusiv maghiară pe teritoriul României nu ar trebui să ne deranjeze. Omul s-a născut în satul lui, a crescut, a mers la școală, s-a căsătorit, muncește acolo, vorbește maghiară.
Biata mea, Oltenia! Oare la ce excelează Oltenia și ce se poate face pentru a excela?

În fiecare dimineață am băut ceaiul și cafeaua la foișor. Curtea ne-a permis un răgaz. De exemplu nu porneam după Mateiu după o gură de ceai, ci după trei sau patru guri. Ce lux bine venit! Personalul i-a acordat atenție, duduile i-au acordat atenție, persoanele cazate i-au dat atenție. S-a bucurat de atenție și bunăvoință. Cât despre meniul lui la munte, vă recunosc că l-am hrănit din porțiile noastre.

Înainte să alegeți Raven`s Nest, întrebați-vă: De ce, ce anume satisface în mine? Mă încearcă nostalgia după vremurile bunicilor? I-am permis creierului să fie influențat și merg pentru că alții au postat poze de acolo? Sunt capabil să apreciez locul ca întreg, ca un moment plăcut al vieții într-o dimineață de vară răcoroasă? Carpații sunt doldora de cazări. Faceți diferența între o simplă cazare și un loc de aducere-aminte.

Scrieți-mi răspunsurile. Sunt curioasă. Nu cunosc pe nimeni care a fost acolo ca să schimb păreri despre ce anume plătim la Raven`s Nest. Este vorba despre plată sau despre plăceri satisfăcute? ! Cât costă o plăcere personală?

De 12 ani, sunt mamă de fată. De 17 luni, sunt și mamă de băiat. Copiii au făcut din mine o persoană matinală. A început Mara cu trezitul de la șase, continuă Mateiu.

Ne trezim dimineața. Ne privim în ochi și aproape în fiecare dimineață râde. Există dimineți în care plânge. Ne ridicăm din pat și mergem la baie. Am tras olița. Am tras împreună olița. Trage singur olița. Stă pe oliță și-mi arată vasul de toaletă cu degetul. Să șed. Nu vorbește, mama, tata și baba formează vocabularul lui. Cât stă pe oliță îmi solicită atenția. Să-i dau ceva. Să-i numesc obiectele. Să privesc în oliță. Se ridică. Aruncăm olița în vasul de toaletă. Spăl eu olița. Mateiu trage apa. El singur, îmi cere să mă îndepărtez. Pentru a spăla fundulețul uneori duc muncă de lămurire, dar reușim. După episodul cu olița, urmează spălatul pe dinți. Mateiu dorește să iasă din baie. Nu-l las. Uneori plânge, se aruncă pe jos. Alteori se spală, îmi dă periuța și părăsim baia.

Punem pampi în dormitor, apoi urmează micul dejun. Mateiu mănâncă și bea singur. Asta înseamnă 15 minute de savurat una sau alta și încă 15 minute de curățenie. De cele mai multe ori, duș după masă. Mâncarea ajunge și pe haine, și în păr. Masa ori trei, că un copil are trei mese principale într-o zi pe care nu le sare pentru siluetă. 30 ori 3, calculați timpul alocat mesei. Adăugați timp pentru prepararea mesei. Uneori ca să gătești ceva, lași copilul să exploreze universul din bucătărie. Scoate oale, capace, le trosnește. Alteori stoarce cu buretele apa dintr-un castron în altul. Este un exercițiu Montessori, o pedagogie dezirabilă pentru mine în creșterea copilului.

După micul dejun pornim în parc sau ne jucăm în casă. În parc sau acasă, copilul îți solicită atenția. Să te uiți la el când se dă pe tobogan. Să-l aplauzi când duce pampi la gunoi. Să te așezi cu el să construiască. Să construiești tu, iar el să strice, apoi să se prăpădească de râs. Să se cațere pe canapea minute în șir fără să se plictisească. Tu îl supraveghezi. Primii ani presupun supraveghere pentru supraviețuire. Copiii n-au frică pentru că habar n-au de frică. Se urcă, trag, împing, se strecoară, curiozitatea îi împinge să testeze.

Orice face, copilul te caută cu privirea și se conectează cu tine. Conectarea aceasta are ca rezultat o persoană adultă respectabilă. E ușor să respecți o persoană când o simți autentică.

De dimineața până seara la culcare, cu modificări ușoare în program, acesta este rolul mamei. Să supravegheze, să hrănească și să se conecteze cu copilul. Dacă mama nu are o bunică, un frate, o prietenă sau o vecină cât timp tata este la muncă, nu se poate vorbi de pauză. Să te îngrijești fizic? Manichiură, vopsit, epilat, sală? Cum? Firește, dacă aceste activități au o anumită importanță. Pentru mine au. Unghiile, părul și corpul lăsate în paragină mă întristează. Sexul? Sexul ajunge o amintire dintr-un concediu la Lisabona.

În lumina acestei zile deloc cuprinzătoare, caca, papa, plâns, chicoteli și de la capăt, firește că apare întrebarea: este de dorit asumarea unui asemenea efort?

Dragi femei, întrebați-vă și nu vă lăsați intimidate și manipulate de o gândire neadaptată din secolul XIX. Reproducerea pe cât este de importantă pentru specie, e la fel de importantă politic. Nevoile speciei le onorăm, dar politica vă ia copiii și îi trimite la război. Fiți subiectivi când răspundeți la întrebarea: Îmi doresc sau nu copii? 

Foto: Flavius Neamciuc

A adormit Mateiu. E lumină afară. Nu pot să mă opresc din zâmbit. O să scriu. O să citesc. O să fac un duș lung. O să mă uit la James Bond. Înainte de.

Mi-am turnat un pahar de vin. Se combină extraordinar cu subiectul. O să scriu despre George Buhnici. Cine este? Las deoparte identitatea. Contează puțin spre deloc identitatea, mai ales din perspectiva mea. Evidențiez o faptă a domnului Buhnici. Domnul Buhnici a vorbit înainte să gândească și a vorbit la televizor. A trimis femeile grase la sală. La mare dorește să vadă carnea tare pe femei, nu vergeturi, nu celulită. A dat-o exemplu pe soția lui care arată ca o minoră.

M-am hotărât să-l imortalizez și pe blog deoarece azi și-a cerut scuze doamnelor. Eu îi accept scuzele și îi mulțumesc.

Îi mulțumesc numitului George Buhnici pentru că a scos din pasivitate societatea românească. Că s-a fandosit la televizor și a spus cu voce tare ceea ce gândesc majoritatea bărbaților români. George Buhnici e tata. Fetele mele, Napoleon a spus că toate femeile sunt curve, mai puțin mama, dar să nu uităm că și ea este femeie. George Buhnici e profesorul care te-a pipăit sub forma unei atingeri permise unei autorități. George Buhnici e un iubit care nu are habar de geografia bucătăriei din propria casă. George Buhnici e un șef obișnuit care a încercat să te evalueze, să te promoveze, să te stimuleze prin așternut. George Buhnici e bunicul care îi atrage atenția nepoatei că fetițele nu se poartă așa. George Buhnici e fostul soț care publică poze indecente cu tine pe internet după divorț. George Buhnici e un client care te întreabă dacă e un șef cu care poate să vorbească. George Buhnici nu e George Buhnici, George Buhnici e bărbatul român, e mentalitate românească.

Că plătește el pentru toți buhnicii e o simplă întâmplare. Și în plus, tot Buhnici a avut dreptate. Femeile ar trebui să meargă la sală. Eu m-am simțit. Omul și-a exprimat o părere. E părerea lui și dreptul lui să strige și-n gura mare la televizor. Pentru afirmația cu minora e un exemplu de prostie. Ne dezobișnuim repede de inteligență, mai ales dacă educația e de spoială.

Repet, îi mulțumesc. Buhnici ne-a aruncat în față o întreagă mentalitate. Îmi pare rău că femeile au luat-o personal. Că Ioana, Maria și Ileana s-au simțit umilite și s-au justificat. Nu te justifici în fața buhnicilor. Ataci și îi reamintești că nici un bărbat cu acces la iubirea și la sânii mamei nu ar transforma femeia în obiect. Un bărbat care s-a conectat cu mama în primii ani nu are nevoie de substitut de minoră pentru a i se întări penisul, pentru a ejacula, pentru a-și confirma bărbăția. Bărbăția înseamnă mult mai mult, bărbăția înseamnă în primul rând să accepți că ai greșit, să recunoști, să stai în poziția ghiocelului și să te apuci de treabă în ceea ce privește propria persoană.

George Buhnici este în prezent un șantier. Se construiește un bărbat.

Foto: Diana Bodea

Mi-e somn. Îmi pică ochii. Mă ustură ochii. Vă povestesc scurt ceva.

M-am vopsit azi la magnificul Andrei. În jumătatea de oră cât am așteptat cu vopseaua pe păr, am citit un capitol din Billy Bathgate. Ce capitol! Am vrut să renunț. Să închid cartea, ca Joey din Friends, în congelatorul frigiderului. Descrierea uciderii lui Bo Weinberg m-a zdruncinat. Am apelat la voință să suport restul descrierii.

Vin, pasăre neagră, vin… Toate grijile și răul le iau cu mine, plec spre tine acuma, cânt în sinea-mi, vin pasăre neagră, vin.

Senzația insuportabilă de prea plin, de lipsă de aer, de furie m-a făcut să plâng. Am plâns pentru un personaj, deși am făcut pactul cu ficțiunea. Am plâns din cauza cruzimii și stupidității omenești. Am plâns pentru că m-am simțit din nou mică, neînsemnată, la cheremul adulților din viața mea. Ca întotdeauna, citesc și mă transpun. Imaginar, azi, de pe fotoliul confortabil al lui Andrei am ajuns pe un remorcher, cu picioarele într-un lighean cu ciment, cu mâinile legate. Vin, pasăre neagră, vin.

La finalul celor 30 de minute, Andrei m-a chemat să mă spele pe cap. Nu cred că mi-a observat lacrimile. M-am ridicat recunoscătoare. Ce vremuri! Ce vremuri atunci! Ce vremuri acum!

Foto: Bogdan Mosorescu

Aproape săptămânal ajung cu Mateiu la supermarket. Urmăm același traseu, stânga de pe Ioan Mureșan până pe Averescu, dreapta la semafor, iar la următoarea intersecție apare Lidl. Mateiu trece în coș și ne oprim la covrigi. Legumele și fructele le cumpăr din Lidl, apoi pornesc cu coșul spre Kaufland.

La Kaufland ușile glisante s-au închis în timp ce treceam. M-am oprit. Ușile au funcționat de nou, iar o voce din spate s-a făcut auzită. Nu vă opriți în dreptul ușilor că le stricați! Nu m-am oprit în dreptul ușilor! Așa am răspuns. Așa m-am rățoit. Așa am sărit în apărare pentru că m-am simțit certată. În secunda următoare m-am dezumflat în mine. Imaginați-vă doi cozonaci crescuți la cuptor. Îi scoți, iar aluatul scade, se retrage până privești la ceva nedefinit într-o stare de exasperare. Nu pricepi! Ce anume ai greșit?! Nu pricep. Ce anume greșesc să reacționez? Cunosc teoria. Vă asigur că am devenit o persoană extraordinar de calmă, de detașată, de zâmbitoare. Probele demonstrează că am devenit până un paznic folosește un ton patern și certăreț cu mine. Atunci autoeducația mea se duce dracu la gunoi sau nu mai există. Stau acolo copil, apărându-mă, iar apoi stau acolo adult, dezamăgită de mine. Următorul minut mă consumă furia. M-am enervat în timp ce am povestit.

Sunt fascinată de persoanele calme, care rostesc cuvintele de parcă își savurează cafeaua. M-am întâlnit ieri cu o doamnă plecată de peste 20 de ani în Canada. Am povestit. Eu am povestit. Ea a povestit. Când o ascultam, m-am surprins admirând tonul lipsit de orice agitație. Aud cuvintele. Le separ din propoziții. Încerc cumva să rețin și să repet în gând modelul de rostire calmă.

Uneori mă întreb, intervine simțul umorului și cinismul, ce fel de pastile iau aceste persoane și ce interese urmăresc. Interesele le aparțin, dar de pastile i-aș întreba. Ce folosiți, doresc și eu. Pentru mine, calmitatea reprezintă ultima frontieră. Dacă o cuceresc, atunci o să pot înfrunta pe oricine și orice în viața asta. Să trec prin viață cu o reprezentare de smiorcăită, așa am ajuns la 39 de ani, mă lovește direct și puternic în mândrie. Prefer oricând mândria în locul purtării modeste. Cum vreau să fiu și cum reacționez mă epuizează. Când o să ajung unde doresc? N-am șapte vieți de trăit. Aș vrea și nu aș vrea asta, una sigur aș trăi-o la circ. Din șapte, una aș dedica-o fascinantei lumi a circului.

E un gard. Văd o poartă. Stau la poartă și strig. Dunia, ești? Sunt, dar nu sunt.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ieri a răsfoit Mateiu albumele Marei. S-a oprit la Modigliani. A privit câteva secunde o femeie goală, tolănită în pat, cu sprâncene negre, subțiri, drepte, și păr la subraț. O femeie urâtă după gustul meu de aici zăpăceala care a urmat când a rostit: Mama! Am râs.

Astă seară l-am adormit pe Mateiu tolănită în pat ca femeia lui Modigliani. La un moment dat m-am ridicat la marginea patului ca să-mi redirecționez gândurile. Când mă stăpânesc gânduri și senzații neplăcute, mă fâstâcesc. Emoția puternică provoacă o mișcare aproape necontrolată. Fix ca acum 11 ani, când o adormeam pe Mara, preocuparea pentru moarte a revenit. Îmi este teamă că mor și o să-mi crească pruncii fără iubirea mea.

Pe marginea patului, cu Mateiu la piept, m-am întrebat ce anume îi determină pe oameni să țină atât la viața lor. Dacă bătrânețea n-ar presupune boală, durere, incontinență, sclerozare, s-ar putea împăca cineva cu dispariția?! Cunoaștem această viață și numai această viață. Credincioșii își mai imaginează o viață. Necredincioșii contemplă, eu contemplu un sfârșit nedrept. De ce să părăsesc ceea ce cunosc pentru ceea ce nu cunosc? Sunt curioasă de ziua aceea în care o să mă împac cu moartea. În prezent o ușuiesc. Să zboare ca păsările nepoftite.

În Billy Bathgate de Doctorow, primul meu Doctorow cum am stabilit cu T.O. Bobe într-un schimb de replici pe Facebook, am citit, cât am apucat în cele 120 de pagini, descrierile a câteva crime. Cât de puțin conta viața la începutul secolului XX. Apoi mi-au sărit gândurile la prizonierii japonezi din lagărele rusești. Vieți care au contat pe pământ cât găinațul de porumbel.

Individul s-a ridicat în importanță prin îmbunătățirea condițiilor de viață. Doar într-o economie puternică sau oarecum stabilă, viața individului s-a transformat din sclav simplu în sclav costisitor. Plătim scump accesul la cunoaștere prin ignorarea cunoașterii propriu-zise. Accesul la informație a produs un paradox. Cunoaștem, dar nu știm. Știm, dar nu avem habar. E un fel de moarte vie. Cunoaștem că murim, dar nu știm ce va fi. Știm că vom muri, dar nu avem habar de obscenitatea morții.

De aceea e important să luăm zilele cum vin. Să afurisim stupiditatea. Să râdem cât mai mult, cât mai tare.
Dacă tot părăsim singura lume cunoscută, de ce să nu o facem cu zâmbetul pe buze? Venim urlând, să plecăm într-un mod corespondent. Cu surle și trâmbițe, trăim supuși, să ne revoltăm în moarte.

Am terminat Cartea iluziilor de Paul Auster. M-am apucat de Billy Bathgate de E.L. Doctorow. Am trecut deja de primele 100 de pagini care pentru mine reprezintă botezul. Decid dacă îmi place sau nu. Indiferent de răspuns, cartea o citesc. Au fost cărți care m-au provocat să mă arunc pe jos ca un copil mic când pune plictiseala gheara pe el. Nu e cazul cu ultimii autori. I-am devorat de Kadare, Murakami și Auster. Mi-a trecut prin cap, care e plin de idei crețe și ondulate, că datorez foamea de romane pauzei lungi. Nu m-am oprit din a citi beletristică, dar am împins-o în margine. Psihologia, istoria și filozofia m-au atras mai mult.

Câteva zile m-a mulțumit răspunsul. Devorez romanele pentru că mi-au lipsit. Petrecându-mi timpul acum în compania lor, realizez că le-am dus dorul, dar m-am prefăcut. Oare cu ce mă mai prefac? Mă suspectez de falsuri, mai ales că mereu m-am simțit împărțită în două, între o viață aici și o viață în altă parte, între ceea ce sunt și ce nu am devenit, sau ceea ce am devenit și ce aș fi putut ajunge. Nu vă chinuiți să înțelegeți sau măcar turnați-vă un pahar de vin și citiți în timp ce sorbiți. Eu mi-am turnat vin pe fundul paharului. Mi s-a scurs o picătură pe sticlă. Am șters cu șervețelul, dar s-a prelins pe degetul mijlociu. M-am șters și am mirosit. Mi-am amintit de vinul de la biserică și m-am strâmbat. M-am reașezat la laptop și v-am povestit despre.

Cu ce altceva mă mai prefac? Nu mă cruț cu întrebările. De dimineață în parc am avut posibilitatea să observ nestingherită două mame. Mateiu a insistat să se dea pe tobogan și să repete. Discuția despre o fetiță cu un nume care la biserică a primit și alt nume mi-a smuls un zâmbet. Mamele din parc și copiii lor mă ajută să-mi fac o idee despre viitorul României. E trist! Aș putea să-mi mai torn un pahar și încă unul, iar după al treilea să o țin tot așa. Să iau calea beției. Țara asta n-are șanse. Nu propun emigrarea. Dezamăgirea e cruntă, e la nivel de specie. Nu știu ce e de făcut, nu am nici o propunere, nu vin cu nici o idee și nu sper.

Iau ziua cum vine. Viitorul se impune indiferent de atitudinea mea, de acțiuni, fapte și circumstanțe. Iubesc oamenii. Detest oamenii. Mă dezgustă. Mă plictisesc. Mi-e dor de unii. Nu pot fără ei. O fi de la vin. Mai bine nu aș publica astă seară, dar o să mă ghidez după comentariile voastre. Firește, e nevoie de persoane interesante și cu umor, cei prea serioși au altceva de realizat în cele 24 de ore ale zilei.

Eu vă îndemn să purtați cărți și să-mi povestiți despre ele. Viața devine suportabilă, interesantă, o aventură cu ele.

Foto: Simona Nutu