Dacă sunteți mamă, dacă în momentul prezent creșteți un bebe, atunci s-ar putea să vă ajute câteva activități Montessori pentru a reuși să beți o cafea sau să realizați orice altă activitate. Eu prefer să citesc sau să scriu. Firește, vorbesc despre 15 minute. Copilul o să solicite atenția și o să gătiți tot cu el lipit de picior.

Pentru mine pedagogia Montessori este cea mai bună pentru dezvoltarea ființei, chiar și a Ființei lui Heidegger. Mara a mers de la grădiniță la Montessori. Cu Mateiu am început de la naștere să aplic Montessori în viața noastră. Cea mai mare realizare?! Face caca la oliță și asta se întâmplă din luna iunie. În luna iunie Mateiu număra 16 luni, iar olița am introdus-o după 12 luni. Atunci e momentul, copilul arată interes pentru.

Să lăsăm deoparte caca oricât de mare este realizarea. Eu așa o simt. La 19 luni, Mateiu urcă singur scările. Refuză să-mi dea mâna dacă i-o cer. Îmi amintesc acest episod cu scările și în creșterea Marei. După câteva luni în sistemul Montessori, într-o bună zi când am revenit acasă, i-am întins mâna s-o ajut să urce scările de la intrare. S-a oprit. A ridicat palma și a zis STOP. Mama, pot și singură. Și a putut.

Cu Montessori, dacă aveți răbdare, nu vă ascund, răbdare în cantități galactice, o să descoperiți ce capabilități are ființa umană și la câteva luni. Mateiu își duce pampi la gunoi, hainele la coșul de rufe, bagă și scoate haine din mașina de spălat. Lucrează cu bidoane mici de apă. Transferă apa dintr-un bidon în altul. Folosesc bidoanele mici de la Zuzu. Cară mingi de tenis cu strecurătoarea de ceai. Sortează nasturi după mărime. Stoarce bureți de apă. Mută boabele de fasole sau paste dintr-un pahar în altul. Mănâncă singur cu lingurița. Bea din cană. Își duce farfuria și cana la chiuvetă. Urmează să mai introduc activități.

Cu Montessori respecți copilul și-l ferești de capcana tiraniei datorită regulilor. Nici un copil crescut în spiritul Montessori nu va deveni un dictator care consideră că totul i se cuvine. Eu vreau. Eu vreau acum. Vreau, vreau, vreau! Regulile protejează copilul de furie și de frustrări. Înțelege regulile și o să le însușească într-un timp destul de scurt. S-ar putea chiar să vă surprindă.

La Timișoara, nu știu dacă peste tot în România, instituția Montessori este asociată și cu mentalitatea specifică snobului. Familii care-și consideră copiii prea buni pentru instituțiile de stat, preferă Montessori. Ce contraserviciu i se face pedagogiei! Apucătura unor părinți imaturi și lipsiți de buna creștere care confundă o pedagogie cu o afirmare a statutului social nu modifică beneficiile pe termen lung. Montessori schimbă vieți în primul rând prin acceptare și respect. Copiii cu probleme speciale recuperează din handicap. Pot funcționa în societate. Ceilalți copii dezvoltă un spirit independent. Eu pot devine un stil de viață. Cu o asemenea gândire, eu pot, un părinte doarme noaptea liniștit.

Copiii pot. Copiii pot să gândească singuri. Copiii pot să diferențieze între a simți și a gândi. Copiii își suportă viață cu dureri, boli, eșecuri și încearcă să transforme haosul în ordine.

Cusurul pedagogiei Montessori este plata. Nu e gratuită. Ca întotdeauna, educația costă, iar cei privilegiați coboară primii de pe orice Titanic.

Foto: Carmen Vulpea boemă

În această dimineață de septembrie, am pus o fasole la foc și am citit pe net despre elefantiazis și viermi de guineea. Îmi place natura. Aș pleca oricând la munte și pe munte, dar mă simt în siguranță în jungla urbană. Natura nu e romantică, e mortală. Viermii și infecțiile m-au convins să jur credință orașului. Jur. În natură ies echipată și acoperită. Mă minunez la frumusețea ei. Mă las impresionată de forță. Inspir. Ascult păsările. Mă tolănesc în iarbă. Mă reîntorc la confortul apartamentului.

Am întors cu susul în jos apartamentul. M-a apucat din nou, mă apucă din timp în timp, sortarea, aruncarea, distrugerea pentru a crea ordine. Iubesc ordinea. Patru Tricouri românești, Adrian Oianu designer, și-au dat sfârșitul în mâinile mele. Am desprins pânzele brodate, apoi le-am aruncat la picioare. M-am holbat la ele. O grămadă de cârpe, am gândit. A doua oară când am trecut pe lângă, mi s-a schimbat gândul. Uite salariul pe o lună la picioarele mele!

Sunt scumpe Tricourile românești, dar judec în alți termeni originalitatea și creativitatea unui designer. Consider că nu plătesc materialul, ci plusurile adăugate materiei prime. Un mare plus a primit Adrian Oianu pentru că mi-a permis să port ia reinterpretată. Vă recunosc, ia originală, cu ațele alea de la mâneci și de la gât, nu o suport. Estetica nu mă impresionează, iar metodele de prindere mă enervează la culme. Broderia o ador pe ie și am adorat-o și pe Tricourile românești. Am adunat în ani zeci de articole Oianu: tricouri, fuste, mantouri, cardigane. Fustele rezistă onorabil. Mantourile rezistă acceptabil. Tricourile nu rezistă. De aceea ieri am suportat cea mai grea și cea mai dureroasă despărțire de un designer român. Eu susțin designerii români, deși abia îmi permit să-i achiziționez.

O concluzie, după ce port de un deceniu designeri români și îi prefer marilor case de modă. Mă simt subestimată și disprețuită de unele dintre iubirile mele românești. Irina Schrotter, la un târg de haine de la Timișoara, a pus în vânzare niște articole deja cârpe, murdare, cu fire trase, îngălbenite, scămoșate. Mi-am tradus atitudinea prin Nu vă permiteți, sărăntocilor, avem magazine unde vindem internațional. Așa este, bravo, mă bucură nespus realizările internaționale ale românilor creativi din orice domeniu. Ce gândesc și ce simt sunt două lucruri diferite. V-am mărturisit deja ce simt. V-am scris ce gândesc.

A doua concluzie: lăsați deoparte consumul de haine, personificați-le prin puterea de seducție a atitudinii.

Cred că experiența Femeii trecute de 40 de ani, părăsită de bărbat pentru o femeie mai tânără, a declanșat un haos în care nici una dintre noi nu reușim să facem ordine.
Nu mă recomandă vârsta să vorbesc despre, nu am experiență să povestesc, dar am auzit despre peripețiile bolnavilor de tinerețe. Ce povești triste și previzibile! Nimic nu întrece avantajul de a fi tânăr.

Zilele trecute, într-o intersecție, în timp ce așteptam să treacă cei cu prioritate, m-a izbit obrazul unei fete. În prima secundă am avut impresia că la volan se află o copilă. Apoi am privit copila. Apoi mi-am privit chipul în oglindă. Port un chip îngrijit, ușor ridat, uneori strălucitor. Tânără de la volan purta un chip care m-a dus cu gândul la ceapa fragedă din grădina de acasă. I se întindea tinerețea pe tot obrazul. Reflecta o lumină vie.

Cam asta ne dorim cu toții, bărbați și femei, tinerețe fără bătrânețe. Nu ne pasă că e doar un basm. Basmul a devenit posibil datorită medicinii. Aplaud, mă bucur, am și eu o listă de îmbunătățiri pe care mi le doresc. În același timp insist să-mi păstrez chipul și ridurile. Mă ajută mult mintea. Am băgat în ea cât o doamnă într-o geantă Hermes Himalayan Birkin. Dacă bagi în cap, atunci formezi niște valori personale care nu dau prioritate materialului. Îți trăiești subiectiv viață, nu după părerea celorlalți.

Femeile se lasă măcelărite în numele frumuseții. Cine a zis că o femeie de 50 de ani nu e frumoasă? Se duc privirile în jos. Nu e vorba de frumusețe, este vorba de tinerețe care se pierde începând cu 28 de ani. Alergăm după tinerețe pentru că lipsesc valorile personale, pentru că mintea s-a golit înaintând în viață. Umpleți mintea, femeilor de pretutindeni. Divorțul va deveni un lanț căzut, bisturiul un obiect de tortură, botul de rață o pocire.

Proiectul meu #poartariduri într-o lume acaparată de o falsă perfecțiune și de o frumusețe coruptă a prin ușor viteză. Ajutați-mă să-l cresc mare, mare.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Ieri am ieșit din casă fără chef. M-a scos Ecaterina Schiwago pentru expoziția personală Cântând în două lumi. De dimineață gătisem o mâncare de cartofi. Asta înseamnă ceapă prăjită. Seara am tras pe mine un parpalac bej care m-a acoperit de sus până jos. Mi-am încălțat botinele cu imprimeu leopard. Am condus până la Politehnică. Am parcat cât am putut de aproape de pod. Am luat-o la pas până la Helios prin ploaie. La eveniment am căutat-o pe Ecaterina. Am îmbrățișat-o. Am felicitat-o. Am dat turul sălii și am pornit spre casă. Afară continua să plouă. Mi-a atras atenția lumina înainte să traversez trecerea de pietoni de la Catedrală. Până am ajuns la pod, a ieșit soarele și a apărut curcubeul. M-am oprit și am râs. M-am simțit fericită și norocoasă că m-am nimerit acolo.

Azi am ieșit din casă pentru a mă tunde. M-am tuns. Mi-am vopsit părul. Cât am așteptat cu vopseaua în cap, am citit din Rusia scăldată în sânge. E o lectură copleșitoare. Îmi chinuie sufletul și îmi place. E o carte intensă unde plângi și râzi. I-am povestit puțin și lui Andrei. Andrei mă tunde. L-am rugat să-mi pronunțe Vesiolîi. A pronunțat și mi-a tradus. Înseamnă vesel. L-am întrebat despre cerchezi. I-am mărturisit că în drum spre el m-am liniștit singură. Acum adică? Andrei, mie mi-e frică de comunism, dar e o frică paralizantă. A urmat o explicație, câteva trimiteri istorice și menționarea Chinei și a Rusiei. Comunismul a prins în aceste țări din cauza condițiilor mizere de viață. Cultura lor grandioasă e născută din întunericul și ignoranța omului simplu. Întunericul și ignoranța sunt impuse. Întunericul și ignoranța țărilor dezvoltate sunt o alegere. Așa m-am liniștit. Comunismul nu va consuma inteligența oamenilor cu burta plină. Mâncăm pe săturate în Europa.

M-a ascultat sau s-a prefăcut că mă ascultă Andrei. La final mi-a cerut să-i recomand o carte. Ce fel de carte, Andrei? Beletristică sau dezvoltare personală? Dezvoltare. O să-i recomand Jordan P. Peterson, 12 reguli de viață. Am stabilit că dorește o carte pentru a-și suporta viața și pentru a o îmbunătăți.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Încep cu o mulțumire. Îmi exprim recunoștința pentru Bianca Drăgușanu. Am văzut-o la televizor. N-am recunoscut-o. Știu sigur că în ziua aia m-am gândit mult la femei, la aspectul fizic, la injecții și la operații. Așa a încolțit în mintea mea proiectul #poartariduri. Să o iau cu începutul.

O adolescentă m-a anunțat, în urma unei critici la adresa alimentației periculoase, o tabletă de glucoză și un Red Bull, că Bianca trece ziua cu un măr. Concluzie. Dacă una poate, atunci pot amândouă, mai multe sau toate.

De la episodul cu adolescenta au trecut ani, iar Bianca Drăgușanu nu mai este Bianca Drăgușanu, nu mai arată ca numita Bianca Drăgușanu.

Ce se întâmplă cu noi femeile din lumea întreagă? Ne-am stabilit un standard de frumusețe din cuțit. Ne-am băgat în cap că ridurile sunt semne de stigmatizare. Vă amintiți de pălăria sau elefantul înghițit de un șarpe boa din Micul Prinț? E vorba de perspectivă. Dacă v-ați însoțit cu persoane care disprețuiesc ridurile, atunci n-aveți nici o șansă să conștientizați perspectiva. Ridurile înseamnă bătrânețe. V-aș întreba despre bătrânețe, dar aș suci direcția articolului. Ridurile înseamnă cunoștințe dobândite și nimic nu e mai frumos, mai sexi, mai provocator și mai satisfăcător ca inteligența. Cu frumusețea te obișnuiești, devine comună. Cu inteligența îți suporți și îți celebrezi viața și fiecare vârstă.

Acestea fiind spuse, demarez proiectul #poartariduri. Cu acest îndemn nu întorc spatele intervențiilor și îmbunătățirilor. Cu acest îndemn vă provoc să descoperiți ce minunată este fiecare etapă din viața noastră. Trăim într-o lume acaparată de o falsă perfecțiune și de o frumusețe coruptă. Întoarcem spatele naturalului. Să redevenim naturale inteligent. Îngrijiți-vă, dar păstrați-vă chipul.

Vă zâmbesc și vă dăruiesc florile de la colțul ochilor mei. Mi-au înflorit ochii.

Foto: Carmen Vulpea boemă pentru proiectul #poartariduri. Ajutați-mă să-l cresc mare, să ajungă la cât mai multe femei.

Fierbe supa. Am găsit rasol de vită la supermarket. Cântă Thelonious Monk. M-am așezat la masa de la bucătărie să scriu. Gătesc și ascult jazz.

Oamenii se omoară în continuare în lume, lumea de lângă noi, lumea îndepărtată de noi. Unora le este foame. La mine în bucătărie este o atmosferă plăcută în ciuda zgomotului produs de hotă. Nu-l suport.

Am adormit aseară cu gândul la scris. În fața ochilor aveam brățara lui Sorin Oncu. În minte derulam cuvintele lui. Am renunțat să mai port brățări, nu-i plăceau lui. Nu trebuia s-o fac. Avea dreptate. N-ar fi trebuit. Dacă nu renunța, ar fi fost, la momentul despărțirii, mai puțin nervos. Am întors scena asta pe toate părțile. Oboseala nu mi-a permis să mă ridic din pat. Cu o noapte înainte, nasul înfundat al lui Mateiu m-a ținut trează.

Aseară, în loc să scriu, m-am zvârcolit în așternutul proaspăt schimbat, cearșaf alb, totul alb, cu miros plăcut. Fața de pernă are o dungă brodată. Par motive românești, dar lenjeria am cumpărat-o de la Ikea. De ce a renunțat Sorin să mai poarte brățări? De ce renunțăm la noi când intrăm într-un parteneriat? Aceste renunțări ne dau peste cap dacă ajungem la o despărțire deoarece ne înfuriem pe noi. Sorin era furios pe el. Cu toate înfruntările dintre noi, el și ea, el și el sau ea și ea, este benefic să acționăm fiindu-ne nouă înșine fideli.

De ce renunță cel care renunță?
De ce pretinde cel care pretinde? Cine se crede și de ce i se permite să se creadă în măsură?
Abia am adormit, deși îmi era somn. Dacă pretindeți, atunci sunteți prost crescuți. Dacă renunțați, atunci sunteți prost crescuți. Pe cine interesează să se schimbe și să înceapă să fie conform propriului sine? Doritorii să înceapă prin a numără în gând până la 5. Insultător de simplu, dar numărați.
1,2,3,4,5.
După 5 întrebați-vă cine vă credeți.
După 5 întrebați-vă de ce renunțați.

Numărați și o să vă schimbați viața.

Foto: Simona Nuțu

Citesc încet Rusia scăldată în sânge de Artiom Vesiolîi. Parcurg o pagină, mă opresc, subliniez. Mai parcurg o pagină, iar mă opresc, urmăresc o idee.

Oamenilor le-a fost foame. Cum o fi să-ți fie foame? Cunoaștem foamea dintre mic dejun și cină. Nu cunoaștem foamea prelungită în ani. Cum ne-ar schimba pe toți o asemenea foame? Mă îngrozește și mă amuză cartea lui Vesiolîi.

Inteligența populară te fascinează. Să fii erou e bine, dar numai noaptea, cu muierea. Ți se pune un zid în cale, dărâmă-l! … buza de miere și inima de fiere. Râd și mă simt prost. Mă încrunt și-mi repet că e ficțiune, iar lumea descrisă e apusă. Nu pare, mai ales cu menționările despre războiul dintre ruși și ucraineni. Rușii și ucrainenii încă luptă. Tot timpul există vinovați prin naștere. Vinovații ăștia luptă pentru interesele privilegiaților.

Găsesc războiul dezgustător și fără justificare. Găsesc foamea năucitoare. Cum funcționează mintea când nevoia de a mânca rămâne nesatisfăcută? Eu dacă îmi propun să mă lipsesc de o masă, fix atunci mă lovește pantagruelicul. Mi-e frică de foame. Foamea ne transformă. Foamea ne înnebunește. Foamea a provocat revoluții.

E cald, e plin de mâncare la supermarket, e bine în lumea mea. Mă cam dă peste cap cartea asta. Lectura ei îmi dă importanță în ochii mei. Cel mai mult contez în ochii mei. Din ei mă percep ceilalți. Priviți-mă, o să mă descoperiți titanică. Voi cum vă vedeți în aceste zile?

Foto: Simona Nuțu

Știm că este sănătos să facem mișcare. Știm că este sănătos să consumăm multe legume și mai puțină carne. Știm că este sănătos să ne detașăm de oameni și de situații. Știm că este sănătos să punem mâna pe o carte. Știm că este sănătos să ne odihnim. Știm, știm și știm.

Multora nu ne iese.

Azi mi-am cumpărat caș sărat, șosete și loțiune micelară. Nu am făcut mișcare. M-am îmbuibat cu niște prăjituri. Am gătit o ciorbă de perișoare. Am citit prea puțin. Refuz să dorm, deși îmi pică ochii. Știu ce e sănătos, dar blogul îmi dă o direcție, un rost în viață și uneori satisfacție. La Flight Festival m-a abordat o domnișoară. Îmi citește blogul. Asemenea întâmplări îmi trezesc ambiția. Când mă citesc persoane de 20 de ani, atunci opun rezistență oboselii. Să povestesc ceva și să-i atrag spre educație. Să le reamintesc fetelor să fie femei. Să îndemn băieții să fie bărbați.

Ce înseamnă să fii femeie? Ce înseamnă să fii bărbat?

Să fii femeie înseamnă să te așezi când faci pipi. Să porți uneori rochie. Să te machiezi discret. Să demonstrezi neîncetat că valorezi cât un bărbat. Să călătorești. Să privești pe sub gene. Să te joci cu părul. Să vorbești și să scrii fusei dacă ești olteancă. Fusăi e greșit gramatical și suna ca dracu. Să-ți dezvolți simțul umorului. Să-ți cumperi o geantă scumpă. Să-ți dai importanță prin a fi și mai puțin prin a avea. Să citești Al doilea sex de Simone de Beauvoir și O cameră doar a ei de Virginia Woolf. Să te masturbezi din când în când. Să-ți fii stăpână.

Să fii bărbat înseamnă să înveți blândețea. Să întrebi Cum te simți, pot ajuta? Să-ți gătești singur. Să-ți angajezi o menajeră. Demonstrează că ai habar de diferența dintre parteneră și servitoare. Să-ți ucizi simbolic tatăl pentru a deveni bărbat. Să călătorești. Să practici un sport. Să te joci cu copiii. Să privești în ochi o femeie. Să dai din când în când blana jos de pe tine dacă ai avut ghinion și ești frate cu ursul carpatin. Să folosești prezervativul. Să-ți fii stăpân.

Generația mea duce lipsă de bărbați. E plin de băieței cu aere de bărbați. Bărbații au regresat. Femeile s-au gorilizat. O consecință a bărbaților-băieței este această virilizare a femeii. Cele care nu s-au virilizat, s-au îndreptat spre o reprezentare de Barbie. Pare uneori că trăim într-o casă de păpuși și ne așteptăm spectatorii. Spectatorii cresc. Sunt chiar copiii noștri.

Foto: Bogdan Mosorescu

A fost Flight Festival. Flight a crescut frumos și interesant. Abia aștept ediția viitoare. Anul acesta l-am ascultat pe JP. Cooper. Mă perpelesc de acum pentru vocile din 2023. Flight împlinește cinci ani, iar Timișoara va fi capitală culturală.

Flight a favorizat niște întâlniri pentru mine. Am cunoscut câțiva creatori de conținut. A trebuit să răspund și eu. Tu ce faci? Eu scriu. Fix așa am răspuns înainte să încep să povestesc derulând înapoi până în 2006. Nu m-am recomandat blogger. N-am rostit microinfluențăr. Nu mă consider creator de conținut. Confortabil n-am stat în nici o titulatură, dar acum e atât de clar.

Eu scriu. Discuțiile despre scris, că o să moară, că viitorul aparține imaginii, rămân niște discuții. La fel ca toate statusurile care au apărut de la moartea Reginei. Fiecare își exprimă sentimentele. Oricine încearcă să noteze ceea ce gândește. Cel puțin mulți încearcă. Câți fac diferența dintre ceea ce simt și ceea ce gândesc?!

Scrisul nu e trecut, nu e prezent, nu e viitor. Scrisul reprezintă o realitate în orice formă i-o dă omul actual. Cei care, asemenea mie, cară ceva în ei, ceva care dă peste, or să scrie. S-a cioplit în piatră. S-a răzuit scoarța copacilor. S-a descoperit hârtia. S-a inventat mașina de scris. Am evoluat la calculatoare. Generația copiilor mei va reinterpreta toate aceste instrumente, dar scrisul va continua. Scrisul reprezintă o modalitate de exprimare. Povestea în sine ne atrage, ne seduce, ne stimulează, ne îmbogățește sufletește.

Sărăcia sufletească dezvoltă niște infecții la fel de periculoase ca microbii și virușii în organism. Acești săraci își fac greu prieteni. Acești săraci comunică defectuos cu celălalt. Femeile plictisesc bărbații. Bărbații agasează femeile. Funcționează prin repetiție. Repetă comportamente ale părinților, dar și pe acelea le repetă prost, căci femeia nu mai stă toată ziua la cratiță, iar misoginismul bărbatului este evitat prin contralovituri.

Generația mea asta face, evită eșecul prin contralovituri. Nu suntem părinții noștri, dar nici nu am descoperit cine am putea fi. Ne-a lovit sensibilitatea și nu putem să ne ucidem simbolic părinții pentru a ne maturiza. Copiii cresc copii. E trist cu efect ridicol.

Am ajuns la 40 de ani degeaba, dar îi asigur pe toți cei de 40 și trecuți de 40, că mintea noastră e capabilă de schimbări. Neuronii ni se reînoiesc. Nu mă credeți? S-au publicat studii. Ne rămâne să umblăm la voință și la anturaj. Nu se face ordine numai în dulap. Ordinea se face și în prieteni, rude și cunoștințe. Identificați oamenii cu otravă și întoarceți spatele.

Fericirea e supraevaluată, dar de ce să nu depășim nefericirea?!

A început școala. Am publicat pe facebook o poză cu mine, Mara și tatăl ei. De câteva ori pe an zâmbim toți trei prietenilor și curioșilor pe social media. Așa am decis, nu o să înșir acum motivele. Pentru mine este important.

În urma acestor poze, cum s-au adunat în ani, mailul meu suportă o aglomerare pe acest subiect. Îmi scriu mame. Îmi scriu tați. Mi-a scris chiar și o bunică. Pe lângă felicitări și înjurături, prea puține, dar le menționez, se repetă o întrebare: Cum reușim să stăm pe același loc?

Răspund fără ocolișuri.
Stăm pe același loc deoarece acesta e lucrul corect pentru Mara. Femeia și bărbatul s-au despărțit. Mama și tata cresc în continuare copilul indiferent de sentimentele lor. Acum o să urmeze o paranteză și niște recomandări.

Blogul meu este personal. Vorbesc și scriu uneori despre copii pentru că am născut și sunt într-o continuă devenire a tot ce înseamnă a fi mamă. Copiii fac parte din viața mea. Prefer să scriu și să vorbesc despre literatură, psihologie, sociologie, artă, filozofie, istorie, binele comun. Aleg și am ales aceste subiecte care nu-mi cresc traficul. Articolele despre mame despărțite da. O să dați buzna peste acest articol.
O să vă recomand două bloguri românești de parenting.
1.
2.
Intrați cu încredere pe linkuri.
Acum revin la întrebarea de la care am construit textul. Cum stăm pe același loc? În primul rând râdem când ne întâlnim. Încercați să faceți asta. Vă va relaxa, iar copilul va reține imaginea și starea. Părinții nervoși nu-și ajută copiii. Părinții nervoși zguduie profund copiii. De ce ați face asta propriilor copii?! Firește, n-am behăit cu tatăl Marei a doua zi sau a doua lună după despărțire. Nu s-a întâmplat nici după al doilea an. S-a întâmplat de-a lungul timpului cu certuri, cu disconfort, cu încăpățânare, cu simțul datoriei pentru copil. De ce să sufere copilul meu pentru mizeriile noastre? Asta m-am întrebat. Asta să vă întrebați și toți aceia care îmi scrieți și așteptați de la mine niște răspunsuri. Nu am anumite răspunsuri. Nu am înțelegere pentru infidelități deși am înșelat și am fost înșelată. Nu mă impresionează relatările despre durerea taților care nu-și văd copiii deoarece mama nu le permite, iar copilul refuză. STOP! Nimeni nu vă poate opri accesul la copil, nici mama, nici tata. DACĂ nu există neglijență sau violență din partea părinților, fiecare are același drept în creșterea copiilor. Dacă un copil refuză să-și vadă un părinte, acela este abuz. E datoria noastră să ne ajutăm copiii în relația cu celălalt părinte. A fost datoria mea să o ajut pe Mara. Și CATEGORIC ca imperativele lui Kant, nu devalorizați celălalt părinte. Vă sugerez terapia dacă o faceți.

Copilul e o minune și e minunea voastră, nu a mea, nu a ta, a noastră.