Cred că experiența Femeii trecute de 40 de ani, părăsită de bărbat pentru o femeie mai tânără, a declanșat un haos în care nici una dintre noi nu reușim să facem ordine.
Nu mă recomandă vârsta să vorbesc despre, nu am experiență să povestesc, dar am auzit despre peripețiile bolnavilor de tinerețe. Ce povești triste și previzibile! Nimic nu întrece avantajul de a fi tânăr.

Zilele trecute, într-o intersecție, în timp ce așteptam să treacă cei cu prioritate, m-a izbit obrazul unei fete. În prima secundă am avut impresia că la volan se află o copilă. Apoi am privit copila. Apoi mi-am privit chipul în oglindă. Port un chip îngrijit, ușor ridat, uneori strălucitor. Tânără de la volan purta un chip care m-a dus cu gândul la ceapa fragedă din grădina de acasă. I se întindea tinerețea pe tot obrazul. Reflecta o lumină vie.

Cam asta ne dorim cu toții, bărbați și femei, tinerețe fără bătrânețe. Nu ne pasă că e doar un basm. Basmul a devenit posibil datorită medicinii. Aplaud, mă bucur, am și eu o listă de îmbunătățiri pe care mi le doresc. În același timp insist să-mi păstrez chipul și ridurile. Mă ajută mult mintea. Am băgat în ea cât o doamnă într-o geantă Hermes Himalayan Birkin. Dacă bagi în cap, atunci formezi niște valori personale care nu dau prioritate materialului. Îți trăiești subiectiv viață, nu după părerea celorlalți.

Femeile se lasă măcelărite în numele frumuseții. Cine a zis că o femeie de 50 de ani nu e frumoasă? Se duc privirile în jos. Nu e vorba de frumusețe, este vorba de tinerețe care se pierde începând cu 28 de ani. Alergăm după tinerețe pentru că lipsesc valorile personale, pentru că mintea s-a golit înaintând în viață. Umpleți mintea, femeilor de pretutindeni. Divorțul va deveni un lanț căzut, bisturiul un obiect de tortură, botul de rață o pocire.

Proiectul meu #poartariduri într-o lume acaparată de o falsă perfecțiune și de o frumusețe coruptă a prin ușor viteză. Ajutați-mă să-l cresc mare, mare.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Ieri am ieșit din casă fără chef. M-a scos Ecaterina Schiwago pentru expoziția personală Cântând în două lumi. De dimineață gătisem o mâncare de cartofi. Asta înseamnă ceapă prăjită. Seara am tras pe mine un parpalac bej care m-a acoperit de sus până jos. Mi-am încălțat botinele cu imprimeu leopard. Am condus până la Politehnică. Am parcat cât am putut de aproape de pod. Am luat-o la pas până la Helios prin ploaie. La eveniment am căutat-o pe Ecaterina. Am îmbrățișat-o. Am felicitat-o. Am dat turul sălii și am pornit spre casă. Afară continua să plouă. Mi-a atras atenția lumina înainte să traversez trecerea de pietoni de la Catedrală. Până am ajuns la pod, a ieșit soarele și a apărut curcubeul. M-am oprit și am râs. M-am simțit fericită și norocoasă că m-am nimerit acolo.

Azi am ieșit din casă pentru a mă tunde. M-am tuns. Mi-am vopsit părul. Cât am așteptat cu vopseaua în cap, am citit din Rusia scăldată în sânge. E o lectură copleșitoare. Îmi chinuie sufletul și îmi place. E o carte intensă unde plângi și râzi. I-am povestit puțin și lui Andrei. Andrei mă tunde. L-am rugat să-mi pronunțe Vesiolîi. A pronunțat și mi-a tradus. Înseamnă vesel. L-am întrebat despre cerchezi. I-am mărturisit că în drum spre el m-am liniștit singură. Acum adică? Andrei, mie mi-e frică de comunism, dar e o frică paralizantă. A urmat o explicație, câteva trimiteri istorice și menționarea Chinei și a Rusiei. Comunismul a prins în aceste țări din cauza condițiilor mizere de viață. Cultura lor grandioasă e născută din întunericul și ignoranța omului simplu. Întunericul și ignoranța sunt impuse. Întunericul și ignoranța țărilor dezvoltate sunt o alegere. Așa m-am liniștit. Comunismul nu va consuma inteligența oamenilor cu burta plină. Mâncăm pe săturate în Europa.

M-a ascultat sau s-a prefăcut că mă ascultă Andrei. La final mi-a cerut să-i recomand o carte. Ce fel de carte, Andrei? Beletristică sau dezvoltare personală? Dezvoltare. O să-i recomand Jordan P. Peterson, 12 reguli de viață. Am stabilit că dorește o carte pentru a-și suporta viața și pentru a o îmbunătăți.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Încep cu o mulțumire. Îmi exprim recunoștința pentru Bianca Drăgușanu. Am văzut-o la televizor. N-am recunoscut-o. Știu sigur că în ziua aia m-am gândit mult la femei, la aspectul fizic, la injecții și la operații. Așa a încolțit în mintea mea proiectul #poartariduri. Să o iau cu începutul.

O adolescentă m-a anunțat, în urma unei critici la adresa alimentației periculoase, o tabletă de glucoză și un Red Bull, că Bianca trece ziua cu un măr. Concluzie. Dacă una poate, atunci pot amândouă, mai multe sau toate.

De la episodul cu adolescenta au trecut ani, iar Bianca Drăgușanu nu mai este Bianca Drăgușanu, nu mai arată ca numita Bianca Drăgușanu.

Ce se întâmplă cu noi femeile din lumea întreagă? Ne-am stabilit un standard de frumusețe din cuțit. Ne-am băgat în cap că ridurile sunt semne de stigmatizare. Vă amintiți de pălăria sau elefantul înghițit de un șarpe boa din Micul Prinț? E vorba de perspectivă. Dacă v-ați însoțit cu persoane care disprețuiesc ridurile, atunci n-aveți nici o șansă să conștientizați perspectiva. Ridurile înseamnă bătrânețe. V-aș întreba despre bătrânețe, dar aș suci direcția articolului. Ridurile înseamnă cunoștințe dobândite și nimic nu e mai frumos, mai sexi, mai provocator și mai satisfăcător ca inteligența. Cu frumusețea te obișnuiești, devine comună. Cu inteligența îți suporți și îți celebrezi viața și fiecare vârstă.

Acestea fiind spuse, demarez proiectul #poartariduri. Cu acest îndemn nu întorc spatele intervențiilor și îmbunătățirilor. Cu acest îndemn vă provoc să descoperiți ce minunată este fiecare etapă din viața noastră. Trăim într-o lume acaparată de o falsă perfecțiune și de o frumusețe coruptă. Întoarcem spatele naturalului. Să redevenim naturale inteligent. Îngrijiți-vă, dar păstrați-vă chipul.

Vă zâmbesc și vă dăruiesc florile de la colțul ochilor mei. Mi-au înflorit ochii.

Foto: Carmen Vulpea boemă pentru proiectul #poartariduri. Ajutați-mă să-l cresc mare, să ajungă la cât mai multe femei.

Fierbe supa. Am găsit rasol de vită la supermarket. Cântă Thelonious Monk. M-am așezat la masa de la bucătărie să scriu. Gătesc și ascult jazz.

Oamenii se omoară în continuare în lume, lumea de lângă noi, lumea îndepărtată de noi. Unora le este foame. La mine în bucătărie este o atmosferă plăcută în ciuda zgomotului produs de hotă. Nu-l suport.

Am adormit aseară cu gândul la scris. În fața ochilor aveam brățara lui Sorin Oncu. În minte derulam cuvintele lui. Am renunțat să mai port brățări, nu-i plăceau lui. Nu trebuia s-o fac. Avea dreptate. N-ar fi trebuit. Dacă nu renunța, ar fi fost, la momentul despărțirii, mai puțin nervos. Am întors scena asta pe toate părțile. Oboseala nu mi-a permis să mă ridic din pat. Cu o noapte înainte, nasul înfundat al lui Mateiu m-a ținut trează.

Aseară, în loc să scriu, m-am zvârcolit în așternutul proaspăt schimbat, cearșaf alb, totul alb, cu miros plăcut. Fața de pernă are o dungă brodată. Par motive românești, dar lenjeria am cumpărat-o de la Ikea. De ce a renunțat Sorin să mai poarte brățări? De ce renunțăm la noi când intrăm într-un parteneriat? Aceste renunțări ne dau peste cap dacă ajungem la o despărțire deoarece ne înfuriem pe noi. Sorin era furios pe el. Cu toate înfruntările dintre noi, el și ea, el și el sau ea și ea, este benefic să acționăm fiindu-ne nouă înșine fideli.

De ce renunță cel care renunță?
De ce pretinde cel care pretinde? Cine se crede și de ce i se permite să se creadă în măsură?
Abia am adormit, deși îmi era somn. Dacă pretindeți, atunci sunteți prost crescuți. Dacă renunțați, atunci sunteți prost crescuți. Pe cine interesează să se schimbe și să înceapă să fie conform propriului sine? Doritorii să înceapă prin a numără în gând până la 5. Insultător de simplu, dar numărați.
1,2,3,4,5.
După 5 întrebați-vă cine vă credeți.
După 5 întrebați-vă de ce renunțați.

Numărați și o să vă schimbați viața.

Foto: Simona Nuțu

Citesc încet Rusia scăldată în sânge de Artiom Vesiolîi. Parcurg o pagină, mă opresc, subliniez. Mai parcurg o pagină, iar mă opresc, urmăresc o idee.

Oamenilor le-a fost foame. Cum o fi să-ți fie foame? Cunoaștem foamea dintre mic dejun și cină. Nu cunoaștem foamea prelungită în ani. Cum ne-ar schimba pe toți o asemenea foame? Mă îngrozește și mă amuză cartea lui Vesiolîi.

Inteligența populară te fascinează. Să fii erou e bine, dar numai noaptea, cu muierea. Ți se pune un zid în cale, dărâmă-l! … buza de miere și inima de fiere. Râd și mă simt prost. Mă încrunt și-mi repet că e ficțiune, iar lumea descrisă e apusă. Nu pare, mai ales cu menționările despre războiul dintre ruși și ucraineni. Rușii și ucrainenii încă luptă. Tot timpul există vinovați prin naștere. Vinovații ăștia luptă pentru interesele privilegiaților.

Găsesc războiul dezgustător și fără justificare. Găsesc foamea năucitoare. Cum funcționează mintea când nevoia de a mânca rămâne nesatisfăcută? Eu dacă îmi propun să mă lipsesc de o masă, fix atunci mă lovește pantagruelicul. Mi-e frică de foame. Foamea ne transformă. Foamea ne înnebunește. Foamea a provocat revoluții.

E cald, e plin de mâncare la supermarket, e bine în lumea mea. Mă cam dă peste cap cartea asta. Lectura ei îmi dă importanță în ochii mei. Cel mai mult contez în ochii mei. Din ei mă percep ceilalți. Priviți-mă, o să mă descoperiți titanică. Voi cum vă vedeți în aceste zile?

Foto: Simona Nuțu

Știm că este sănătos să facem mișcare. Știm că este sănătos să consumăm multe legume și mai puțină carne. Știm că este sănătos să ne detașăm de oameni și de situații. Știm că este sănătos să punem mâna pe o carte. Știm că este sănătos să ne odihnim. Știm, știm și știm.

Multora nu ne iese.

Azi mi-am cumpărat caș sărat, șosete și loțiune micelară. Nu am făcut mișcare. M-am îmbuibat cu niște prăjituri. Am gătit o ciorbă de perișoare. Am citit prea puțin. Refuz să dorm, deși îmi pică ochii. Știu ce e sănătos, dar blogul îmi dă o direcție, un rost în viață și uneori satisfacție. La Flight Festival m-a abordat o domnișoară. Îmi citește blogul. Asemenea întâmplări îmi trezesc ambiția. Când mă citesc persoane de 20 de ani, atunci opun rezistență oboselii. Să povestesc ceva și să-i atrag spre educație. Să le reamintesc fetelor să fie femei. Să îndemn băieții să fie bărbați.

Ce înseamnă să fii femeie? Ce înseamnă să fii bărbat?

Să fii femeie înseamnă să te așezi când faci pipi. Să porți uneori rochie. Să te machiezi discret. Să demonstrezi neîncetat că valorezi cât un bărbat. Să călătorești. Să privești pe sub gene. Să te joci cu părul. Să vorbești și să scrii fusei dacă ești olteancă. Fusăi e greșit gramatical și suna ca dracu. Să-ți dezvolți simțul umorului. Să-ți cumperi o geantă scumpă. Să-ți dai importanță prin a fi și mai puțin prin a avea. Să citești Al doilea sex de Simone de Beauvoir și O cameră doar a ei de Virginia Woolf. Să te masturbezi din când în când. Să-ți fii stăpână.

Să fii bărbat înseamnă să înveți blândețea. Să întrebi Cum te simți, pot ajuta? Să-ți gătești singur. Să-ți angajezi o menajeră. Demonstrează că ai habar de diferența dintre parteneră și servitoare. Să-ți ucizi simbolic tatăl pentru a deveni bărbat. Să călătorești. Să practici un sport. Să te joci cu copiii. Să privești în ochi o femeie. Să dai din când în când blana jos de pe tine dacă ai avut ghinion și ești frate cu ursul carpatin. Să folosești prezervativul. Să-ți fii stăpân.

Generația mea duce lipsă de bărbați. E plin de băieței cu aere de bărbați. Bărbații au regresat. Femeile s-au gorilizat. O consecință a bărbaților-băieței este această virilizare a femeii. Cele care nu s-au virilizat, s-au îndreptat spre o reprezentare de Barbie. Pare uneori că trăim într-o casă de păpuși și ne așteptăm spectatorii. Spectatorii cresc. Sunt chiar copiii noștri.

Foto: Bogdan Mosorescu

A fost Flight Festival. Flight a crescut frumos și interesant. Abia aștept ediția viitoare. Anul acesta l-am ascultat pe JP. Cooper. Mă perpelesc de acum pentru vocile din 2023. Flight împlinește cinci ani, iar Timișoara va fi capitală culturală.

Flight a favorizat niște întâlniri pentru mine. Am cunoscut câțiva creatori de conținut. A trebuit să răspund și eu. Tu ce faci? Eu scriu. Fix așa am răspuns înainte să încep să povestesc derulând înapoi până în 2006. Nu m-am recomandat blogger. N-am rostit microinfluențăr. Nu mă consider creator de conținut. Confortabil n-am stat în nici o titulatură, dar acum e atât de clar.

Eu scriu. Discuțiile despre scris, că o să moară, că viitorul aparține imaginii, rămân niște discuții. La fel ca toate statusurile care au apărut de la moartea Reginei. Fiecare își exprimă sentimentele. Oricine încearcă să noteze ceea ce gândește. Cel puțin mulți încearcă. Câți fac diferența dintre ceea ce simt și ceea ce gândesc?!

Scrisul nu e trecut, nu e prezent, nu e viitor. Scrisul reprezintă o realitate în orice formă i-o dă omul actual. Cei care, asemenea mie, cară ceva în ei, ceva care dă peste, or să scrie. S-a cioplit în piatră. S-a răzuit scoarța copacilor. S-a descoperit hârtia. S-a inventat mașina de scris. Am evoluat la calculatoare. Generația copiilor mei va reinterpreta toate aceste instrumente, dar scrisul va continua. Scrisul reprezintă o modalitate de exprimare. Povestea în sine ne atrage, ne seduce, ne stimulează, ne îmbogățește sufletește.

Sărăcia sufletească dezvoltă niște infecții la fel de periculoase ca microbii și virușii în organism. Acești săraci își fac greu prieteni. Acești săraci comunică defectuos cu celălalt. Femeile plictisesc bărbații. Bărbații agasează femeile. Funcționează prin repetiție. Repetă comportamente ale părinților, dar și pe acelea le repetă prost, căci femeia nu mai stă toată ziua la cratiță, iar misoginismul bărbatului este evitat prin contralovituri.

Generația mea asta face, evită eșecul prin contralovituri. Nu suntem părinții noștri, dar nici nu am descoperit cine am putea fi. Ne-a lovit sensibilitatea și nu putem să ne ucidem simbolic părinții pentru a ne maturiza. Copiii cresc copii. E trist cu efect ridicol.

Am ajuns la 40 de ani degeaba, dar îi asigur pe toți cei de 40 și trecuți de 40, că mintea noastră e capabilă de schimbări. Neuronii ni se reînoiesc. Nu mă credeți? S-au publicat studii. Ne rămâne să umblăm la voință și la anturaj. Nu se face ordine numai în dulap. Ordinea se face și în prieteni, rude și cunoștințe. Identificați oamenii cu otravă și întoarceți spatele.

Fericirea e supraevaluată, dar de ce să nu depășim nefericirea?!

A început școala. Am publicat pe facebook o poză cu mine, Mara și tatăl ei. De câteva ori pe an zâmbim toți trei prietenilor și curioșilor pe social media. Așa am decis, nu o să înșir acum motivele. Pentru mine este important.

În urma acestor poze, cum s-au adunat în ani, mailul meu suportă o aglomerare pe acest subiect. Îmi scriu mame. Îmi scriu tați. Mi-a scris chiar și o bunică. Pe lângă felicitări și înjurături, prea puține, dar le menționez, se repetă o întrebare: Cum reușim să stăm pe același loc?

Răspund fără ocolișuri.
Stăm pe același loc deoarece acesta e lucrul corect pentru Mara. Femeia și bărbatul s-au despărțit. Mama și tata cresc în continuare copilul indiferent de sentimentele lor. Acum o să urmeze o paranteză și niște recomandări.

Blogul meu este personal. Vorbesc și scriu uneori despre copii pentru că am născut și sunt într-o continuă devenire a tot ce înseamnă a fi mamă. Copiii fac parte din viața mea. Prefer să scriu și să vorbesc despre literatură, psihologie, sociologie, artă, filozofie, istorie, binele comun. Aleg și am ales aceste subiecte care nu-mi cresc traficul. Articolele despre mame despărțite da. O să dați buzna peste acest articol.
O să vă recomand două bloguri românești de parenting.
1.
2.
Intrați cu încredere pe linkuri.
Acum revin la întrebarea de la care am construit textul. Cum stăm pe același loc? În primul rând râdem când ne întâlnim. Încercați să faceți asta. Vă va relaxa, iar copilul va reține imaginea și starea. Părinții nervoși nu-și ajută copiii. Părinții nervoși zguduie profund copiii. De ce ați face asta propriilor copii?! Firește, n-am behăit cu tatăl Marei a doua zi sau a doua lună după despărțire. Nu s-a întâmplat nici după al doilea an. S-a întâmplat de-a lungul timpului cu certuri, cu disconfort, cu încăpățânare, cu simțul datoriei pentru copil. De ce să sufere copilul meu pentru mizeriile noastre? Asta m-am întrebat. Asta să vă întrebați și toți aceia care îmi scrieți și așteptați de la mine niște răspunsuri. Nu am anumite răspunsuri. Nu am înțelegere pentru infidelități deși am înșelat și am fost înșelată. Nu mă impresionează relatările despre durerea taților care nu-și văd copiii deoarece mama nu le permite, iar copilul refuză. STOP! Nimeni nu vă poate opri accesul la copil, nici mama, nici tata. DACĂ nu există neglijență sau violență din partea părinților, fiecare are același drept în creșterea copiilor. Dacă un copil refuză să-și vadă un părinte, acela este abuz. E datoria noastră să ne ajutăm copiii în relația cu celălalt părinte. A fost datoria mea să o ajut pe Mara. Și CATEGORIC ca imperativele lui Kant, nu devalorizați celălalt părinte. Vă sugerez terapia dacă o faceți.

Copilul e o minune și e minunea voastră, nu a mea, nu a ta, a noastră.

Luni noapte m-au ținut gândurile trează. M-am pus să dorm. M-am ridicat. Am băut apă. M-am așezat. M-am sucit. Luni noapte am avut o noapte albă. Marți seară am adormit înaintea lui Mateiu. M-am trezit când a sunat alarma. Rar se întâmplă să mă trezească alarma. E aproape inutilă.

M-am așezat la scris pe canapea cu Motan lângă mine. Pe Mateiu l-am culcat în dormitorul matrimonial. Dacă un apartament comunist deține un asemenea dormitor. În dormitorul mai mic s-a trezit zilele trecute și-mi indica cu degetul peretele comun cu vecinii. Mateiu a cunoscut bormașina. Încerc să-l feresc azi de bormașină și de zgomotele de renovare.

Am înaintat cu lectura la Rusia scăldată în sânge de Artiom Vesiolîi. Pe alocuri am râs. Soldatul-narator Maxim Kujel are umor. Cel mai mult m-am retras ca un melc în casa lui. Același soldat are instinct și-l ascultă. Imaginați-vă Rusia la trecerea de la conducerea țarului la conducerea bolșevică. Puteți? Puteți să vă imaginați atâtea sufletele înfometate, mizerabile, lipsite de dinți, de haine, de demnitate? Ce are de-a face demnitate cu sărăcia? Demnitate cu burta goală, ciuruit de pureci, acaparat de boli?

Oamenii rezistă. Oamenii îndură. Priviți în urmă sau priviți prin vecini, la vecinii ucraineni sau la vecinii asiatici. Aceeași oameni se răzvrătesc. Rusia scăldată în sânge descrie revoluția poporului. Oamenii se răzvrătesc și răspund instinctual, se apără cu violență. O aplică fără mustrări, uneori fără provocare.

Mintea și burta goală fac imposibilă devenirea. Să treci de la a exista, la a fi conștient, la a deveni. Cum poți să devii când ți-e foame? Ce altceva să introduci în cap în afară de imagini cu mâncare? Acel 1% care ne diferențiază de verișoarele maimuțe își pierde vigoarea din cauza foamei și mizeriei. Dacă ți-e foame în fiecare zi, dacă îți faci nevoile unde dormi în fiecare zi, cum îți ridici capul spre stele?

De aceea, educația este răspunsul când vine vorba despre oameni și apucăturile lor. Primii șapte ani de acasă n-ar trebui să fie opționali. Părinți, nu plecați în țări străine pentru a le oferi copiilor lucruri materiale! Părinți, stați lângă pruncii voștri! Mâncați mai puțin, măturați mai des, jucați-vă, confecționați păpuși. Lipsa apropierii în primi ani de viață crește riscul de a ne pierde umanitatea.

Citiți Rusia scăldată în sânge. Citiți și numai 100 de pagini. Lăsați sensibilitatea deoparte. Nu vă faceți griji pentru suflet. S-ar putea să rămânem fără unul dacă ne concentrăm pe îndestularea copiilor și  nu pe conectarea cu copiii.

Foto: Flavius Neamciuc

Plouă. Plouă cu găleata. Plouă de varsă. Vă văitați. Vai, plouă! Știți ce aș face eu? Și fac, dar cu limite. Am populat planeta cu doi copii.

Pe ploaie, dacă n-am nici o șansă să dorm, arunc lucruri. După ce mă satur să privesc și să ascult ploaia, încep să sortez. Asta arunc, și asta, și asta. În timp ce arunc, îmi imaginez patul cu așternut proaspăt schimbat. Cum m-aș întinde. Cum m-aș alinta. Cum aș dormi.

Pe ploaie aș pleca la cumpărături. Am fost de dimineață. Am cumpărat fructe, legume, mușchi de curcan, garofițe. Întotdeauna ridicați capul când plouă. Să simțiți ploaia. O să apreciați apoi ceaiul de acasă. Eu am apreciat cafeaua. Ceaiul l-am savurat după ce m-am trezit.

Pe ploaie, citiți. Eu m-am apucat de Rusia scăldată în sânge de Artiom Vesiolîi. Mi-am subliniat ceva deosebit de trist. Ești vinovat că te naști, ești vinovat că mori, iar cât trăiești ți-e frică de toți. Abia am reușit să trec peste fraza asta. Am recitit-o. Am subliniat. Am notat în susul paginii. Am îndoit colțul paginii. Aceasta este drama omului sărac, obișnuit, cu mentalitate de sclav.

Pe ploaie m-aș apuca să-mi plănuiesc aniversare de 40 de ani. Vă spun doar atât. O să mă trezesc în Franța și o să beau un pahar de vin cu gândul la Sorin Oncu.

Pe ploaie o să-l ascult pe JP Cooper la Flight Festival. Oare unde îmi sunt cizmele de cauciuc? Pe ploaie mi-am turnat puțin vin. Pe ploaie nu o să vă mai povestesc. Trag pătura peste cap.

Pe ploaie simți viața dacă nu te mai vaiți atât.