Mara se joacă cu tatăl ei. Îi aud. Mateiu doarme pe burtă cu brațe întinse. Motan s-a întors cu labele în sus. Aerul condiționat merge. Toată ziua am umblat prin casă în ținută lejeră, maiou și chilot. Am citit puțin din Dincolo de bine și de rău.

Înainte de a mă așeza pe canapea să citesc, am reușit să dau cu aspiratorul și cu aparatul cu abur. Am băgat la spălat cârpele. Am ordonat și mi-am lăsat mintea să zboare la Murakami. Ce scriitor! De la prima pagină m-am simțit prinsă de ficțiune. De câteva ori am revăzut în minte muștele de la Schela prinse pe banda lungă cu adeziv. Ca o muscă am fost și eu cât am citit Cronica păsării-arc. N-am putut s-o abandonez. Poveștile interesante, misterul, descrierea vieții casnice, supranaturalul, suspansul mi-au creat așteptări. De ce a fugit Kumiko de acasă? Ce s-a întâmplat între ea și Noboru Wataya?

Vă spun de acum. S-au întrebat și alții. O să găsiți pe google: What did Noboru Wataya do to Kumiko? Scriitorul e talentat și îi este recunoscut talentul. Sunt două lucruri diferite, să ai talent și să fii recunoscut că ai talent. Întregul romanului scapă ca nisipul printre degete. Rămân poveștile. Povestea lui. Povestea ei. Întâmplări din războiul ruso-japonez.

Tot ce am scris mai sus seamănă cu ceea ce am gândit în timpul curățeniei prin apartament. Memoria a păstrat textul original. Așa scriu de la prima compunere, iar în ultimii ani s-a accentuat senzația de dedublare. Vă scriu diluat pentru că la taste stă o rațiune micșorată de o voință slăbită.

Pusi, noapte bună, te iubesc mult, mult de tot. Mara a închis apelul cu tatăl ei. Mă bag și eu în pat și dau drumul la o comedie romantică. Oh, ce-mi mai plac!

Foto: Bogdan Mosorescu

Am fost la mare. Aproape în fiecare dimineață am ieșit la plimbare cu Mateiu. Am ascultat apa și am alungat imaginea blocurilor și a parcurilor de acasă. Am înotat. Am stat la plajă. Am mâncat salată grecească și fructe de mare. Am citit. Dacă mă iau după cărțile citite, atunci am avut un concediu strașnic. Am terminat trei, am început-o pe a patra.

Ezit când vine vorba despre zilele petrecute departe de casă. Să mă exprim cu vacanță? E primul gând. Să notez concediu? E gândul corectat. Un copil este în vacanță. Un adult are concediu. Un adult-copil își duce viața în alte parte decât în locul în care doarme.

Am desfăcut bagajul în prima seară. Am aranjat cărțile și am ieșit pe ușă. Hainele au așteptat să fie așezate pe umerașe. Stiva de cărți a fost importantă pentru confort. Ritmul de lectură, în fiecare zi timp de aproape două săptămâni, mi-a modificat starea conștientă. Uneori ridicam capul din carte și priveam intens o persoană sau altă. S-a întâmplat să vorbesc cu ochii. Să răspund întrebărilor cu tăceri și zâmbete. Mi-a plăcut. Mi-am simțit puterea frumuseții cum și-a ales cuvintele Irvin Yalom în Plânsul lui Nietzsche. Apropo de această carte. Mi-a fost lăudată. Mi-a fost recomandată. A marcat femei, nu știu dacă și bărbați. Câteva femei mi-au mărturisit. Am citit-o, după cum v-am zis deja, pe șezlong. Unele fragmente au reușit să mă izoleze de tot și de toți din jurul meu. Pe lângă Mara sau Mateiu, mă aduceau cu picioarele pe pământ truismele și clișeele introduse în poveste. Nu critic autorul, trăim cu truisme și clișee. Yalom povestește firesc despre și explică pe înțelesul tuturor psihanaliza și filozofia lui Nietzsche. M-au amuzat teribil rețetele pentru viața în cuplu. Țineți cont de rețete în ghilimele. Cum să rămâi căsătorit? Pregătește-te să renunți la partener pentru a-ți da voie să-l iubești. Pentru mulțumire și rezistență la plictiseala căsniciei, alegeți-vă în fiecare zi partenerul. Nu cedați la șantajul emoțional, la boli, la fericirea copiilor, la reprezentarea de armă a celuilalt întru apărarea de groaznica singurătate.

Oh, câte gânduri nu mi-au perindat prin cap în timp ce dădeam pagină după pagină. Într-o zi, în drum spre plajă, am propus o discuție pentru noi, Mara, Făt Frumos și cu mine, pornind de la următoarea frază: E mai ușor să gândească alții pentru tine decât să-ți comanzi singur. Mara a comentat despre. Făt Frumos a comentat despre. Nu am tras nici o concluzie. În altă zi i-am propus lui Făt Frumos să ne despărțim. De ce de data asta? Păi mai bine distrugi o căsnicie decât să te lași distrus de ea. Ah, de asta, bine că nu suntem căsătoriți.

Am sfârșit Plânsul lui Nietzsche și m-am apucat de Nietzsche. E liniștitor să mă pierd în paginile lui. Mă simt acceptată și puternică în alegerile mele. După tot ce am citit zilele trecute pe plajă, n-am putut să nu mă întreb: Cum e posibil să citim o carte sau alta, să ne taie până la sânge unele cuvinte, unele adevăruri, și să revenim la viața noastră? Mă refer la acea falsă viață trăită după indicații și se cuvine fără să ne străduim să descoperim cine suntem, cine am fost, cine devenim și cine murim.

O întrebare: Cine o să moară când o să moară? Eu? Tu?

Joia trecută, pe seară, am urcat bagajele în mașină și am pornit la drum. De vineri, mă trezesc în fiecare dimineață și merg cu Mateiu, uneori și cu Mara, în malul mării. Nici nu ajung bine pe plajă și mi se ivește zâmbetul pe față. Zâmbesc pentru că mă aflu departe de parcul de acasă.

Privesc turcoazul apei. Inspir aerul. Ascult valurile. Visez cu ochii deschiși la cele trei mori din zare. Pozez cimbrișorul. Citesc Kadare. L-am citit pe Kadare. Am sfârșit ultimele zece pagini azi dimineață. După o oră îl anunțam entuziasmată pe un albanez că-i citesc un scriitor de acasă. Pe cine? Pe Kadare. Kadare? Da, Ismail Kadare. Ah, poetul! A venit un albanez să ne prezinte oferta pentru excursiile cu vaporul. Un băiat lungan, șaten, cu dinții mari, într-un tricou alb, decolorat de soare. Să fie Lunganul din Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek? N-am avut noroc de nici o discuție interesantă cu băiatul albanez așa că am lăsat-o baltă. O simplă coincidență că am terminat o carte semnată de un albanez și un alt albanez ne-a abordat pe plajă pentru o excursie. Că la mine în cap se potriveau cu povestea din roman e altceva care îmi alimentează atitudinea prețioasă.

În cele câteva zile de stat la mare, am reușit să citesc două cărți și să o încep pe a treia. În fiecare seară adorm cu aceeași întrebare. Ce să fac pentru a-mi permite această viață? Să petrec timp la mare, să citesc, să scriu, să mă joc cu copiii, să savurez creveți la grătar și salată grecească. Ce să fac? Să mă despart definitiv de o identitate anume, de un loc, de tradiții și convenții. Mă apucă amețeala de la gând. Am urcat ieri la o cascadă și am suportat, la urcare, un ușor atac de panică pe care l-am ascuns. Dacă ajung un cetățean al lumii, o să fiu capabilă să-mi suport viața?

Îmi suport viața în prezent.

Este trecut de 10 seara. S-a lăsat liniștea. O aud. M-am așezat pe canapea. Am așezat laptopul pe genunchi. Am luat o gură de cafea. E cafeaua de la prânz. Pleoapele mă ustură. Aș dormi, recunosc, dar scriu pentru sentimentul de utilitate și pentru că s-a întâmplat ceva.

Dacă am fi într-un film, în acest moment ar porni muzica. Nu ne află într-un film. În jur e liniște, iar afară e beznă. E mai întuneric ca în alte nopți. Azi s-a întâmplat să ascult copiii cântând la pian. Datorită școlii Marei, care a organizat festivalul Micii pianiști, m-am delectat. Mi-am permis să mă minunez din nou ce sunete minunate scoate pianul. Mi-am propus să ascult mai des pian.

În sală au așezat copiii pe două rânduri lângă perete cu față către părinți. Părinții au stat cu fața la pian. Pianul părea nou nouț. Lucea. Fiecare copil a pășit în față, s-a așezat, și-a interpretat bucățica lui de cântec. A cântat un copil, au cântat doi, iar eu am pierdut numărătoarea. M-am uitat la chipurile părinților și pentru o secundă am uitat să respir. Am văzut-o pe Ina, mama lui Flo. Am văzut-o pe tanti Clara, mama Dianei. Asta în dreapta mea. În fața mea, aș fi putut să jur că l-am zărit pe tatăl lui Adrian Olei cu ochelarii lui cu rame rotunde. M-am sucit spre stânga unde copiii așteptau, unde eu și colegii mei așteptam. Unde sunt? Cineva mi-a zâmbit. Eu mi-am zâmbit. Am simțit cum se mișcă mușchii feței.

Ce caut eu pe scaunele de pe mijloc, printre părinți? Nu mă leagă nimic de ei. Eu nu fac parte dintre ei.

Numele Marei a fost strigat. Am urmărit-o cu privirea. Am lăcrimat puțin.

Până la urmă nu e greu să fii adult, ci să realizezi că ești unul.

Foto: Bogdan Mosorescu

Joi noapte plecăm la mare. Cu cățel, cu purcel, cu oliță și oregano la pachet, ne punem la drum. De vreo două săptămâni fac și refac lista cu cărți. Introduc un autor. Scot altul. Adaug și privesc maldărul. E suficient, îmi zic. Nu o să am timp, Mara și Mateiu mă vor solicita. Mă îndepărtez de cărți ca să revin peste cinci minute cu alte două. Dar dacă o să am timp? Mai pun două cărți.

Până acum lista conține următorii autori: Kadare, Huxley, Auster, Elif Shafak, Ionesco, Kundera și Nietzsche. Nu sunt bătuți în cuie. Pot să schimb, firește! Mai am și Kama Sutra pe care o voi căra cu mine. O să le așez la cap, pe noptieră, pe partea mea de pat. După ce o să le privesc, o să simt spațiul acasă.

Acest text nu se vrea a fi recomandare de carte pentru concediu. Vă îndemn să purtați cărți. Vă provoc după putințe să citiți. Nu recomand pentru că am ales titluri în funcție de starea mea sufletească. În prezent plutesc în timp. Mă desfășor între zâmbetele copiilor și frustrările personale. E cald la mine în suflet când o văd pe Mara încrezătoare. Mă topesc când zâmbește Mateiu, mă ia cu brațele de gât și îmi dă pusi. Mi-e frig în caniculă și trag pătura pe mine. Acum două nopți m-am trezit tremurând. M-am acoperit ca să mă dezvelesc câteva minute mai târziu.

Încă nu știu ce sens să-i dau vieții mele. Încă nu m-am împăcat cu ceea ce am fost, am devenit, am putut să fiu, cu ceea ce sunt. Ce sunt? Mi se face frig. O femeie, un blogger, o mamă, o ratată, o fericită, o nefericită, o. Poate un. Nu, absolut o. O derutată, o încăpățânată, o căutătoare de stări de bine.

În cele câteva zile petrecute la mare o să mai înfloresc puțin. 39 de ani plini, goi, interesanți, plictisitori, cu de toate. Am totul și n-am nimic. Am doi copii și a fi mamă nu mă împlinește. Vreau mai mult, pot mai mult?! Asta este. Fac 39 de ani, am doi copii și a fi mamă nu mă împlinește. Blogul mă ține la limita respectului de sine.

Mă respect. Nu mă respect. Mă iubesc suficient. Am învățat în timp. O să învăț să mă respect în alt timp și într-o lume. E plin de lumi în lumea noastră.

Foto: Bogdan Mosorescu

M-am trezit în dimineața asta cu Motan în dreapta și cu Mateiu în stânga. Miau! Îîîî! M-am ridicat și butonul a fost apăsat. Baie, oliță, mâncare lui Motan, paharul cu apă, ceaiul, o portocală stoarsă, spălat vasele murdărite și tot așa. După o oră Mateiu a insistat să iasă din casă. Și-a ales șosetele din grămada de haine murdare. S-a așezat pe scăunel. Mi-a indicat adidașii.

Am ieșit în parc. Ne-am jucat la groapa de nisip. Ne-am dat în leagăn și tobogan. La nisip am putut să observ și părinții. Tu nu ai voie să pleci desculț de la nisip. Copilul a plecat desculț de la nisip. Tu nu ai voie să te joci cu apă. Copilul s-a jucat cu apă. Plecăm acasă. Nici mama, nici copilul nu au plecat acasă. Un adult vorbește, dar nu-și potrivește vorba și fapta. Un copil aude, dar lipsa de concordanță îi permite să exploreze instinctual. Firește, copilul are dreptate și adultul greșește! Atât de simplistă este explicația pentru care copiii nu ascultă.

Am revenit acasă. Am întins hainele pe uscător. Mateiu m-a ajutat. A pus hainele din cuvă în oliță. L-am culcat și m-am așezat la citit. Înaintez rapid la Murakami. Am trecut de jumătatea cărții. Cartea are 682 de pagini. După un capitol și o cafea, m-am ridicat să pun niște cartofi la fiert. Sunt la jumătatea vieții. Am vârsta la care mi-am păstrat părinții în amintire, când vorba lui tata tăia și spânzura. Da, ai voie. Nu, nu ai voie. Interiorul și exteriorul nu se potrivesc. Ce arăt. Cum simt. Oare așa simțeau și părinții mei? Așa simțeau adulții copilăriei mele?

Ultima dată când am făcut un drum la Severin, la trecerea de pietoni am trecut pe lângă un chip cunoscut, un bărbat cu un copil de mână. Înapoi pe vremea liceului, bărbatul a fost un băiat de care fetele se fereau. Așa am fost învățată, de anumiți băieți, în special cu apucături violente, să stau departe. Societatea matură a Severinului e alcătuită din societatea de elevi din care am făcut parte. Părinții au devenit bunicii, noi părinții, iar pruncii noștri noi.

În continuare, rolul de părinte nu mă face să mă simt confortabil. Lipsește ceva. Refuz atitudinea gravă, văicăreala și discuțiile despre cât de inteligenți și imposibili sunt copiii de azi. Mara a demonstrat în fața hărții azi că e inteligentă. Face posibilă înțelegerea cu părinții. Am mâncat împreună salată orientală. Am spălat vasele. Am început să mă gândesc la mamanu. Cred sincer că eu nu-mi cunosc cu adevărat mama. Că mamanu nu se cunoaște. O să mă opresc aici. E lung textul. O să reiau în alt articol.

Foto: Bogdan Mosorescu

A fost Gaudeamus la Timișoara. Am ajuns și eu. Când am intrat în cort, ploua. A continuat să plouă până am plecat. La ieșire am prins din zbor comentariul trist al unui domn: Nu vin că plouă. Dacă era cald, nu veneau că e prea cald. Atunci când vin?!

Am dat o tură prin târg. Nu m-am grăbit, dar nici nu am zăbovit. Înainte să părăsesc târgul, mi-au atras privirea cărțile de la standul Niculescu: Acționează și gândește precum Chanel, Acționează și gândește ca Freud. Mi-am achiziționat-o pe prima, iar doamna a început să-mi recomande alte titluri în urma alegerii personale. După câteva titluri am oprit-o. Doamnă, puteți să-mi recomandați și alte cărți, am mintea suficient de muncită. Nici nu m-am lăudat bine, că în secunda următoare frunzăream colțul cu reduceri: sexualitate, sex, viață de cuplu. Din dreapta, doamna m-a asigurat că dacă lucrez în domeniu, cărțile sunt exact ce caut. Prețuirea de sine a derutat-o pe doamna. Mi-a atribuit un rol în lumea sufletului. Am respins recomandările și am cumpărat Kama Sutra.

Acasă m-am lăudat din nou, de data asta la Făt Frumos. De Paul Auster nu i-am menționat, dar Kama Sutra i-am arătat-o. O carte de bucate n-ai luat și tu? Eh, m-am ratat ca gospodină. Am grijă să nu mă ratez și ca amantă.

Nu o să vă povestesc despre. Sportul zeilor ofensează mințile obtuze. Sigur o să vă povestesc despre Paul Auster.

Foto: Bogdan Mosorescu

Am ajuns cu Mateiu la locul de joacă de la mall. Imediat s-a dus la țarcul cu bile. M-am postat lângă el să-l supraveghez. Nu-l ajut să urce sau să coboare. Privesc și stau pregătită în caz că se dezechilibrează. Fac tot ce pot să fiu o mamă Montessori.

În poziția călare pe scară, nici în țarc, nici în afara țarcului, Mateiu s-a trezit cu un copil de țigan în cap. Subliniez țigan deoarece mi se pare important cum anume ne afectează unele persoane de etnie romă. Era îmbrăcat într-un tricou negru cu pantaloni scurți asortați. Mie mi-au atras atenția poziția, burta și gambele umflate. I-am comunicat că acolo se află un bebeluș, că ar fi putut să treacă pe lângă el. M-a maimuțărit. O mamă de lângă mine s-a fâstâcit. Dintr-o dată s-a schimbat atmosfera. Cu urechile ușor țiuind, cu pedagogia Montessori aruncată la gunoi, i-am atras atenția că este prost crescut. A urcat scările repetând: Sunt prost crescut, sunt prost crescut.

A ieșit 5 minute mai târziu și s-a îndepărtat. A revenit cu tatăl lui. L-am privit pe tatăl lui și m-am așezat pe bancheta de lângă țarc. Copilul a revenit la intrarea în țarc. Îi curgea transpirația la tâmple. M-a privit în ochi. S-a uitat la Mateiu. A intrat în țarc pe lângă Mateiu. L-am felicitat. Vezi că se poate?! Mulțumesc. S-a îndepărtat. A lipsit câteva minute și a revenit să se așeze ca David al lui Michelangelo în mijlocul scării. La un moment dat i-a strigat tatăl să coboare. Mămica de lângă mine s-a mutat. Eu am privit copilul, tatăl și iar copilul. M-am întrebat dacă o să se ia de mine, dacă o să mă înjure, dacă o să mă lovească. Nimic nu s-a întâmplat, dar mi-a trecut prin cap.

Cum să potrivesc întâmplarea în cerința de politic corect? L-am ofensat pe băiat că l-am numit țigan? Băiatul l-a încălecat pe Mateiu cu un rânjet pe față. Iar el este țigan, la fel cum eu sunt olteancă, româncă, scheleancă. O doamnă s-a fâstâcit. Eu mi-am imaginat niște scenarii violente. Atmosfera a devenit irespirabilă. Pot spune că mi-a fost frică. Frica e naturală, dar în societate frica nu ar trebui să existe.

Emoțiile și corectitudinea politică ne slăbesc. Devenim oameni diluați.

Foto: Flavius Neamciuc

Lui Toru Okada, personajul lui Murakami din Cronica păsării-arc, i-au dispărut pisica și nevasta. Am parcurs 200 de pagini. M-am obișnuit deja cu neobișnuitul care ia locul obișnuitului și tot așa. Mă las acaparată. Îmi place să-mi las mințile agățate într-o poveste. Am revenit la o frustrare din copilărie. La mine nu se întâmplă nimic. Gătesc și eu spaghete ca Toru. Merg la curățătorie. Chiar azi am mers la curățătorie să ridic și să las. Nimic spectaculos, la pupitru a venit doamna morocănoasă, nici zâmbete n-am avut cu cine să schimb.

Spectaculoase azi au fost șosetele de drenaj de la fizioterapie. M-am simțit ca Moș Crăciun la masaj în plină vară. Am mai cumpărat un braț de gladiole și m-am spălat pe cap. Spălatul pe cap poate intra în categoria extraordinarului.

Firește, Mara, Mateiu, Motan, ne trezim, se face seară. Se lasă liniștea. Motan se tolănește. Eu deschid laptopul. Scriu. Public. Mâine o iau de la capăt.

Foto: Bogdan Mosorescu

S-a încălzit afară. S-a încălzit apartamentul cochet din blocul comunist. A urcat temperatura la 26 de grade în timpul nopții. De la căldură m-am trezit azi dimineață cu mâinile și fața umflate. M-am ridicat din pat mișcând degetele ca o babă cu artroză. Pe telefon am găsit câteva poze de la munte. Am zâmbit. E frumos să te trezești cu nasul în verdeață.

Am scos aspiratorul. Roboțelul nu aspiră și plintele. Am scos și aparatul cu aburi de la Karcher. Unde dracu e Mongolia Exterioară? M-am întrebat de câteva ori în timpul zilei. M-am oprit în mijlocul camerei și am privit harta: Japonia, Mongolia, Mongolia, Japonia, nu, nu știu nimic despre Mongolia Exterioară. Nu am căutat nici pe Google să mă lămuresc. Prefer să-mi meargă mintea la Mongolia Exterioară decât la facturi, motorină, haine nespălate, mușchi abdominali rupți etc. Mateiu mi-a luat aspiratorul din mână și l-am lăsat. Am profitat de interesul lui și am băgat la spălat. Am schimbat patul. Prosoapele, lenjeria și ciorapii le-am băgat la programul lung, 90 de grade.

Am părăsit apartamentul curat și ordonat pentru o vizită la doctor. Pe drum m-am întrebat din nou despre Mongolia Exterioară. O nestare de la povestea întreruptă despre domnul Honda din Murakami. Și Mongolia Exterioară și domnul Honda au dispărut ca prin minune de la mine din cap în urma crizelor lui Mateiu. S-a tăvălit puțin pe jos. L-am privit cu părere de rău, transpirată și ușor iritată. Nu făcusem nici jumătate din treburile propuse pentru ieșirea la mall. După vizita la Regina Maria, urma să las ceasul la ceasornicărie, să cumpăr un cadou, să aleg niște pantaloni scurți pentru Mateiu la mare.

La un moment dat am cumpărat un balon cu capul lui Mickey, iar Mateiu s-a potolit. Așa a reapărut Mongolia Exterioară. M-am bufnit râsul. Trebuie, e cu trebuie. Trebuie să caut pe Google despre Mongolia Exterioară. Mi-am dezamăgit toți profesorii de geografie, pe doamna Bobei și domnul Popescu în mod special.

Acum pun punct unui nou articol plictisitor. O să mă bag să caut despre Mongolia Exterioară. După, o să citesc sau o să mă uit la un episod din Friends.

Să râdem înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu