S-a încălzit afară. S-a încălzit apartamentul cochet din blocul comunist. A urcat temperatura la 26 de grade în timpul nopții. De la căldură m-am trezit azi dimineață cu mâinile și fața umflate. M-am ridicat din pat mișcând degetele ca o babă cu artroză. Pe telefon am găsit câteva poze de la munte. Am zâmbit. E frumos să te trezești cu nasul în verdeață.

Am scos aspiratorul. Roboțelul nu aspiră și plintele. Am scos și aparatul cu aburi de la Karcher. Unde dracu e Mongolia Exterioară? M-am întrebat de câteva ori în timpul zilei. M-am oprit în mijlocul camerei și am privit harta: Japonia, Mongolia, Mongolia, Japonia, nu, nu știu nimic despre Mongolia Exterioară. Nu am căutat nici pe Google să mă lămuresc. Prefer să-mi meargă mintea la Mongolia Exterioară decât la facturi, motorină, haine nespălate, mușchi abdominali rupți etc. Mateiu mi-a luat aspiratorul din mână și l-am lăsat. Am profitat de interesul lui și am băgat la spălat. Am schimbat patul. Prosoapele, lenjeria și ciorapii le-am băgat la programul lung, 90 de grade.

Am părăsit apartamentul curat și ordonat pentru o vizită la doctor. Pe drum m-am întrebat din nou despre Mongolia Exterioară. O nestare de la povestea întreruptă despre domnul Honda din Murakami. Și Mongolia Exterioară și domnul Honda au dispărut ca prin minune de la mine din cap în urma crizelor lui Mateiu. S-a tăvălit puțin pe jos. L-am privit cu părere de rău, transpirată și ușor iritată. Nu făcusem nici jumătate din treburile propuse pentru ieșirea la mall. După vizita la Regina Maria, urma să las ceasul la ceasornicărie, să cumpăr un cadou, să aleg niște pantaloni scurți pentru Mateiu la mare.

La un moment dat am cumpărat un balon cu capul lui Mickey, iar Mateiu s-a potolit. Așa a reapărut Mongolia Exterioară. M-am bufnit râsul. Trebuie, e cu trebuie. Trebuie să caut pe Google despre Mongolia Exterioară. Mi-am dezamăgit toți profesorii de geografie, pe doamna Bobei și domnul Popescu în mod special.

Acum pun punct unui nou articol plictisitor. O să mă bag să caut despre Mongolia Exterioară. După, o să citesc sau o să mă uit la un episod din Friends.

Să râdem înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu

M-am trezit greu azi dimineață. De când m-am ridicat din pat m-a urmărit amintirea unui vis ciudat. M-am spălat pe dinți. Mi-am băut paharul de apă. Am condus-o pe Mara o parte din drum spre școală. Ceaiul l-am băut repede și am părăsit apartamentul cu Mateiu.
Am făcut cumpărături la Lidl și Kaufland. Pentru a nu știu câta oară, m-am uitat după rasol de vită și nu am găsit.
Mateiu a adormit pe la 11, iar eu m-am așezat cu cafeaua și cartea în brațe. Am citit câteva pagini. Am lăsat cartea pentru a mă pregăti pentru dentist, dinți spălați, spf, parfum. M-am îmbrăcat cu blugi negri și maiou alb. M-am reașezat pe canapea. Am mai citit câteva pagini.
La dentist am suferit puțin, dar ce zâmbet sexi am acum! O zi obișnuită în care nu s-a întâmplat nimic extraordinar. Am simțit ceva. Nu știu să specific ce, dar a fost ceva cu nuanță de gri și apăsător. Mi-e frică de viitorul care vine. În ce societate vor trăi copiii mei? Comunismul ocupă un spațiu tot mai mare. După dentist am revenit acasă. Am băgat un pui la cuptor pentru cină.
În fiecare zi aș putea scrie același text cu mici modificări. Mara merge cu bicicleta la școală. Mara merge pe jos la școală. O duc eu pe Mara la școală cu mașina. Ies cu Mateiu în parcul de lângă bloc sau merg la Pădurice. Citesc când doarme sau gospodăresc. Mara, Mateiu, Mara, Mateiu, Motan.
Vine seara și se lasă liniștea. Citesc. Scriu. Notez ce mi-a atras atenția din Murakami: Trebuie să știi să plătești ceea ce se poate plăti cu bani, fără să te gândești la profituri și pierderi. Economisește-ți energia pentru lucruri pe care nu le poți cumpăra cu bani.

Ce pot scrie cu asemenea activități?! Mă irosesc. Mă simt inutilă.

Foto: Bogdan Mosorescu

M-am apucat să citesc Cronica păsării-arc de Haruki Murakami. Imediat după prima pagină m-am oprit să caut pe Youtube Coțofana hoață de Rossini.
În prezent citesc când doarme Mateiu și seara înainte de culcare. Mateiu adoarme în brațe. Îl așez lângă mine pe canapea. Uneori se așază și Motan colac la capul lui Mateiu. Îmi fac o ceașcă de cafea. O pun lângă măsuța de lângă. Deschid cartea, mă cufund în canapea și citesc.

După mai multe pagini din Murakami mi-a trecut prin cap un gând amuzant. Până la un punct, pare că mă citesc pe mine. Până la un punct. Mie nu mi-a dispărut Motan, nu m-a sunat nimeni pentru sex prin telefon, rar am parte de discuții interesante. Cum vi s-ar părea o femeie cu patru sâni? L-am întrebat pe un prieten pe Instagram. I s-ar părea incredibil și minunat.

Mateiu se trezește. Motan se trezește tras de coadă. Las cartea deoparte. O parte din minte rămâne prinsă de poveste. Altă parte se lasă trasă de mână. Mateiu îmi arată cu degetul pantofii și ușa. Vrea afară. Afară nu o să ajung pe nici o alee demnă de atenție. Sunt gunoaiele de pe stradă demne de atenție? Nu, nu sunt. În parc îl dau în leagăn pe Mateiu, pe tobogan, ne jucăm la nisip, alergăm după jucăriile altor copii. Dacă ne apucă ora 3 după amiază în parc ne retragem. Mara sfârșește imediat cursurile și poate mergem la o înghețată.

Uneori ieșim cu toții la înghețată. Ne însoțește și tatăl lui Mateiu. Revenim acasă. Mâncăm pe fugă. Spălăm un copil. Scărpinăm un alt copil. Ne pregătim de culcare. Agitație! Țipete! Noapte bună, somn ușor, pusi! Mateiu se cuibărește la sân. Adoarme. Se lasă liniștea. Mă ridic din pat. Umblu ca o fantomă. Iau laptopul. Deschid. Mă terorizează începutul. Mateiu scâncește. Mara deschide ușa. Trece la bucătărie. Toarnă un pahar cu apă. Trece în dormitor. Vizitează baia. Se spală pe dinți. Noapte bună, mami. Noapte bună, Mara. Te iubesc. Eu mai mult. Ba eu.

Dimineață sună alarma. Repetitiv. Zgomot, miros, cuvinte, activități. Nimic interesant nu se întâmplă. Motan este ușor ursuz.

Foto: Bogdan Mosorescu

A fost o noapte furtunoasă la Timișoara. Vă gândiți la spectacol. Numele lui Caragiale e pe buze. Dar a fost o noapte furtunoasă la Timișoara, o forță a naturii. A doua zi am ieșit la plimbare cu Mateiu. Mă plimb zilnic. A doua zi înseamnă ieri.

Ieri am împins căruciorul pe trotuar până m-au durut palmele. Să trec pe unele porțiuni înseamnă să-mi folosesc mușchii, inteligența și sprinteneala. Am renunțat la un moment dat și am coborât în stradă. Înjurături că merg pe carosabil am primit, dar m-am călit acum 12 ani când mă plimbam cu Mara. Am reluat plimbarea pe trotuar numai când nu am mai zărit rădăcini de copaci ieșind din asfalt, iar gropile le puteam încăleca cu Matei mobilul. Și aceasta e Timișoara, un oraș slăvit și cântat.

Pe o casă am zărit o plăcuță: CASĂ DE ȚIGANI. M-am aplecat. Crengile copacilor coboară până la pământ. Pe aceeași stradă, o altă casă își primește coletele și ultimele scrisori pe hârtie la un număr cu două piese de la remi. Mi-am amintit de jocul remi de acasă de la Severin. O tablă a rupt-o un vecin pocnindu-și copilul. Ce vremuri pe care unii le privesc cu nostalgie!

De ce și-a lipit pe casă afișul CASĂ DE ȚIGANI? M-am întrebat privind în jos la crengile rupte, la pungile de plastic, la frunzele picate. Timișoara arată ca un oraș abandonat. L-a abandonat cetățeanul ordonat și l-a abandonat funcționarul onorabil.

Timișoara este un oraș superb dacă ieși în fața casei. Te urci în mașină. Parchezi undeva în centru într-o parcare cu plată. Dacă începi să cauți parcare, atunci dispare percepția falsă despre frumusețea urbei. Parchezi. Savurezi o cafea în centru. Iei prânzul în Unirii. Traversezi Parcul Botanic. Te urci la loc în mașină. Conduci la mall. Revii la mașină. Te îndrepți spre Bulevardul Vasile Pârvan. Te plimbi pe malul Begăi. Timișoara e frumoasă, hashtag timișoaramea, hashtag timișoarafrumoasă, hashtag. Așa și numai așa Timișoara este un oraș frumos. E o lume într-o lume dintr-o altă lume presupusă a unei lumi cunoscute.

Timișoara se identifică frumoasă. E ca o femeie trans, născută cu un gen și identificându-se cu alt gen. Care gen? Celălalt gen.

Foto: Bogdan Mosorescu

O să se întâmple curând. Luna viitoare împlinesc 39 de ani. Ultimul an petrecut alături de 3. Mă alătur femeilor cu 4. O să devin femeia de 40 ani. Mărturisesc că sunt în mare parte dezamăgită de generația mea. Cum a crescut, cum s-a educat, cum se poartă.

Azi, la o terasă prietenoasă cu familiile, în stânga mea, un domn și-a cerut voie să iasă mai târziu la o bere cu băieții. Pot să-l numesc bărbat? Eu am văzut un bărbat, dar am auzit un băiețel. Așa pot caracteriza generația mea, fetițe cu trup de femei și băieței cu trup de bărbați.

Mi-e greu să accept că un adult, într-o relație, îi cere permisiunea celuilalt să facă orice. În parteneriat ne consultăm. Ce părere ai? Îți place? Îți convine? Acestea sunt întrebările. Restul țin de o confuzie colosală. Încurcăm partenerii cu părinții. Soțiile se aseamănă cu mamele. Soții se confundă cu tații. Opriți-vă! Stop! Respirați. Cum puteți spera la o viață satisfăcătoare cu un comportament evident fals?!

Dacă vă întrebați de băiețelul cu trup de bărbat, a primit sau nu a primit permisiunea, atunci vă răspund că nu. Hai să ne imaginăm atmosfera casei, dispoziția lui, dispoziția ei, alinierea planetelor și iubirea de sine.

Relațiile dintre oameni reprezintă o sursă a nefericirii, dar simplificați-le. Nu e fizică ce se întâmplă. Nu complicăm un sistem ca să-l înțelegem. Dinamica în cuplu necesită simplificare, educație, bun simț și curajul de a fi. Majoritatea urlă ca lupii, dar trag ca boii.

Prefer lupoaica Akbara, luptătoare, mamă, lider, călătoare. Prefer reprezentarea de lupoaică. Doamna de astă seară sigur are reprezentare de vacă. Ce ochi frumoși! Ce femei de casă! Ce suflete triste! Ce vieți false!

Foto: Bogdan Mosorescu

M-am obișnuit cu războiul din Ucraina. S-au redus discuțiile despre. Pe facebook e plin de maci în prezent. Unde e război? Mai este război? Ultimul articol citit a fost despre Azovstal și m-am cutremurat. Îmi plănuiesc plecarea la mare, iar gândurile mele n-au nimic în comun cu gândurile femeilor luptătoare din Azovstal. O femeie de acolo poate a fost torturată și violată în timp ce eu îmi căutam maiouri albe de bumbac pe un site sau altul. Mai multe femei poate au avut aceeași soartă.

M-am trezit cu gândul la Azovstal într-o seară în pat. M-am răsucit brusc. Smucitura spasmodică mi-a împins trupul contorsionat în afara patului. Cu capul în locul trupului și cu picioarele atârnând, am privit pe fereastră și am zărit două stele. Am clipit des. Cobori în jos, luceafăr blând/Alunecând pe-o rază/Pătrunde-n casă și în gând/Și viața-mi luminează!

Am adormit recitându-mi versurile lui Eminescu. Cum era? Se schimbă discursul. De la viața-mi luminează, Cătălina îi cere Luceafărului să-i lumineze norocul. Literatură și filozofie dintr-un așternut curat și cald. În ce așternut dorm ucrainenii rămași să lupte?

Iubirea și compasiunea ar salva lumea. Așa am citit în cărți. Violența întemeiază altă violență. Care e sensul omenirii? E evident că nu e nici un sens. Unii dintre noi ne naștem capabili de frumusețe, iubire și compasiune. Unii dintre noi ne naștem Hitler, Stalin, Putin. Cei mai mulți stăm inutili și privim. Privim cu compasiune și ne ducem viețile mai departe. Nu e războiul nostru. Nu este. E durere. Durerea e universală.

Foto: Bogdan Mosorescu

Îmi imaginez că îmi pun o rochie neagră, tocuri, ruj roșu. Îmi imaginez că ies la restaurant și savurez o mâncare delicioasă. Îmi imaginez că lenevesc la o terasă și sorb un pahar de vin. Îmi imaginez o noapte fierbinte și-mi iau ca reper o destrăbălare la Lisabona.

În realitate îmi pun tricou negru, leggings și adidași. În realitate ies mult în parc. În realitate privesc părinții și copiii. În realitate adorm seara cu Mateiu la sân și cu cartea lângă mine. Nu renunț. Citesc. Deschid laptopul să scriu. Stau și mă holbez la ecranul alb minute, apoi și mai multe minute.

Fraza de început continuă să mă terorizeze. Reușesc să leg câteva cuvinte, se foiește Mateiu, iar mintea se golește.
Ați citit Orb prin Gaza de Huxley? Ați citit Huxley? E un scriitor căruia cuvintele îi vin atât de firesc. Nimic nu e forțat în paginile lui. Măiestria cu care descrie banalitățile și stupiditățile vieții mă entuziasmează grozav. Pentru că de la trivial trece la filozofie și la forme de conducere fără nici o atitudine teatrală. E ca o discuție de-a mea din parc.  Mai puțin ochii dați peste cap. Le atrag atenția mamelor că le defulează copiii, nu le refulează. Împlinesc 39 de ani, iar persoanele din generația mea tot confundă refularea cu defularea. Iar eu par deșteaptă. De aceea ne ignorăm reciproc și descriem un comportament de curtea școlii. Te ignor. Nu mă joc cu tine. Ha! Ha!

Adevărat, nu am partenere de joacă. Ies uneori prietenele mele în parc cu mine și mă lasă să mă tolănesc pe iarbă și să citesc. Apoi povestim despre ceea ce citesc dacă e ceva care privește îmbunătățirea vieții. În prezent ne-am îmbunătăți viața cu o ieșire ca fetele. Toate simțim și avem nevoie. Ne punem la drum să tăcem, să râdem, să privim pe geam, să ne scuturăm de noi și să ne concentrăm pe eu. Să ne iubim. Mie mi-e dor de mine și de compania fetelor care îmi permit să tac. Să las turuiala deoparte.

Încet încet devin un personaj. Mă transform în literatură. O să mă așez curând pe raft și o să se pună praful pe mine.

Foto: Bogdan Mosorescu

Am vești extraordinare pentru comunitatea de români de la Frankfurt și Dusseldorf. În 21 mai și 22 mai aveți posibilitatea să vă vedeți la teatru. Marius Manole, Carmen Tănase și Maria Obretin joacă în comedia Ce avem noi aici? de Lia Bugnar.

Cred că identific prima emoție. Se va vorbi în limba maternă. Pentru românii plecați de acasă, și fără intenția de a se mai reîntoarce vreodată, limba devine impresionantă. O să vedeți actori renumiți. Pe lângă adjectivul laudativ, adaug impresia personală. Pe toți i-am văzut pe scenă și am recunoscut vocația. Nu e greu deloc. Când stai în scaun ca spectator, iar la un moment dat, în aplauzele de final, ai senzația că te-ai reîntors, deși evident ești proptit în același scaun, atunci înseamnă că ai experimentat detașarea, relaxare și ruperea de lumea de afară. Asta e puterea teatrului!

Detalii despre spectacol nu am, este o premieră. Îmi puteți povesti cei care ajungeți. O să las un link cu informații despre achiziționarea biletelor.

A treia emoție ține de ferchezuire. Vă rog să îmbrăcați rochiile negre și cămășile. Scoateți pălăriile. Probați pantofii cu toc. Alergați în adidași cu urme pe parfum scump. Mergeți să vă răsfățați și să râdeți cum românii știu să râdă.

Râdeți și să ne auzim românește de câte ori e cu putință.

Bilete aici.

Foto: Bogdan Mosorescu

Aud de când mă știu: Tu ai timp să citești! Adevărat, am. Dacă nu am, îmi fac. Cititul nu ține de relaxare, de clișeul cu paharul de vin, lumânarea, un umăr gol, o pătură aruncată lejer pe picioare. Cititul este ultimul kilometru de la maraton. Îți dai duhul, dar într-o stare psihică perfecționată. Nu e cel mai potrivit cuvânt. Mă refer la perfecționat. S-ar putea să vă descurajeze. Alegeți un sinonim. Lăsați-l în comentariu.

Pentru că eu am timp și îmi fac timp, m-am aventurat să găsesc timp și pentru alții.
Doamnelor, puteți să vă îngrijiți mintea când: vă vopsiți, vi se face pedichiura, mergeți la toaletă, stați la bucătărie, așteptați la semafor, vă așezați la o coadă, vă bronzați, beți o cafea, vă plictisiți până iese copilul de la un curs, seara înainte de culcare.

E necesar să purtați o carte în geantă, dar nu veți regreta. O să întâlniți propoziții sau fraze care vă vor da lumea peste cap. Înainte să băgați de seamă, o să suspinați și o să vă întrebați: Oare de ce nu mi-am dat seama?! Atât de simplu și de înnoitor este cititul.

Vă provoc! Cititul însuflețește și viața sexuală. E ca și cum ai ajunge instant pe o plajă în Zanzibar sau într-o sală de la Covent Garden. O forță se naște. Închideți ochii. Deschideți ochii. Zilele sunt numărate, dar de trăit le putem trăi cum îndrăznim.

Îndrăzniți!

Foto: Bogdan Mosorescu

Mateiu a adormit și am luat repede laptopul în brațe. Nu citesc. Nu bag la spălat. Nu gătesc. Nu trebăluiesc. Mă grăbesc să vă povestesc despre Micul prinț. Cartea lui Saint-Exupery poate fi singura carte citită în viață de către persoanele care nu găsesc plăcere și datorie în literatură. E și o datorie să pui mâna pe o carte. O datorie personală pentru că ți se schimbă perspectivele. O datorie către ceilalți pentru că orice șlefuire adusă caracterului îmbunătățește calitatea vieții în societate.

Dacă citiți Micul Prinț o să învățați câteva lucruri elementare. Primul, fundamental și colosal, perspectiva. Mai multe persoane privesc același lucru, dar văd ceva diferit. În Micul Prinț este vorba despre un elefant înghițit de un șarpe boa sau o pălărie. În viața fiecăruia dintre noi poate fi orice.

Al doilea lucru pe care o să-l pricepeți va fi îmblânzirea. Cum cineva devine important pentru noi printr-o serie de gesturi aparent nesemnificative. Noi dăm intensitate sentimentelor. Ora la care se întoarce mama de la muncă. Turta dulce preparată de Ajunul Crăciunului. Duminica petrecută la Bufnițe. Etc! Fiți liberi să adăugați.

Al treilea lucru fixat în memorie va fi despre a fi și a avea. Cine suntem? Ce avem? Ce avem definește cine suntem?

Iar al patrulea lucru va fi o concluzie. E greu cu adulții. Și într-adevăr este. Prea mulți adulți au uitat copilăria sau o privesc prin filtre personale și distorsionate. Prea mulți adulți nu se chestionează de ce nu-și mai amintesc episoade întregi din copilărie. Prea mulți adulți nu realizează că s-au infectat de o maturitate pestilențială.

Într-adevăr e greu cu adulții și copiii chiar au răbdare cu noi! Și-o pierd în adolescență când se declară război.

Foto: Bogdan Mosorescu