O vorbă cu unii profesori

Oare am mai scris asta pe blog? Cea mai veche prietenă a mea am cunoscut-o la grădiniță. Prietenia asta aduce foarte mult cu o moștenire.
Am pătruns cu ea în colectivitate, când încă întâmpinam dificultăți cu gândirea secundară, și am sfârșit luându-ne diploma de bacalaureat. La universitate am ales facultăți diferite.
Deoarece am fost împreună de mici, avem în comun foarte mulți profesori, plus o educatoare, plus o învățătoare.
Uneori, când ne întâlnim și inevitabil vorbim și despre fetițele noastre, ajungem și la propria copilărie, la unii dascăli care, cu părere de rău, nu merită să se cheme dascăli.
Asta aș vrea acum, o vorbă cu unii dascăli. Există în învățământ profesori pentru care ajungi să donezi sânge, profesori pentru care te oferi voluntar la proiectele lor, profesori cărora le păstrezi în portofel bilețelele de la o lucrare, profesori pentru care rămâi pe loc doar pentru a-i saluta, profesori care te fac să zâmbești doar prin simpla amintire.
Și există profesori, o categorie aparte, pe care i-ai uitat cu desăvârșire, iar amintirea lor scoate la suprafață sentimente foarte neplăcute. Ca exemplu, prefer să nu vorbesc despre învățătoarea mea, despre diriginta mea, despre unii profesori de la universitate.
Ceea ce mă uimește este puterea refulării. I-am îngropat atât de adânc, încât uneori fac eforturi imense de a-mi aminti de ei. Dar cine nu mă înțelege? Poate doar acela care nu a cunoscut umilința în întreaga lui viață, dar nu cred că trăiește un om pe planeta asta fără o asemenea experiență.
Umilința provoacă traume, și dacă unui profesor universitar îi trec cu vederea neghiobismul, vârsta are avantajul unui mecanism de apărare, unei învățătoare sau unei diriginte din clasele V-VIII nu vreau să le trec cu vederea nici o greșeală.
De aceea, vorba pe care o voiam cu unii dintre dascăli este următoarea: să nu aștepte nici banalul bună ziua, lipsa lui nu descrie proasta mea educație, ci lipsa lui de bun simț.
Când alegi să lucrezi cu copiii, mai ales cu preșcolarii, îți asumi o imensă responsabilitate, o responsabilitate care nu lucrează cu ambiții, preferințe și orgolii.
Copiii nu cunosc factorii economici și sociali, copiii experimentează sentimentul de respingere și umilință.
Și uite nici din această cauza nu pot învăța să iert, pentru că unii oameni chiar nu-și merită iertarea.

8 Comments
  • Claudia
    decembrie 10, 2013

    Eu nu-mi mai amintesc numele lor, nu toate numele acelora care au umilit un copil prostut si naiv de tara. Acelora care, intr-un oras mic de provincie fiind, faceau discriminare intre copiii „de oras” si aia „de la tara”, intre copiii saraci si cei care aveau cel putin un parinte „important” (doctor, profesor inginer).
    Acelora care ma trimiteau la sapa chiar daca luam premiul II (nu luam premiul I desi aveam medie, dar mi se considera aceasta medie… „o intamplare”).

    Eu n-am putut ierta insa indolenta parintilor mei, interesul lor de fatada, ignoranta lor in materie de copii. Pana la 18 ani, dar si dupa, am simtit handicapul conjuncturii si inca il mai resimt. I-am inteles, atata au putut emotional face, dar raul s-a consumat si ma mir in fiecare zi ca nu m-am lasat doborata…

    Timpul insa m-a „razbunat” intr-un fel – iti imaginezi proful de mate din liceu facand o moaca extrem de mirata cand a aflat ca-s la facultatea de matematica si aia din Bucuresti inca??!
    Sau alti profi cand m-au vazut la intalnirea de zece ani si abia m-au recunoscut – de la hainele amarate cum ma stiau ei la rochie si atitudine.
    Nu m-am simtit mai bine, ce folos acum cand am avut o adolescenta lipsita de influente pozitive din partea adultilor, cu sau fara catalog.
    Daca e ceva ce nu pot ierta… sunt greselile pe care le-am facut ulterior nereusind sa depasesc traumele. Azi pot spune ca am trecut peste, dar am niste goluri in memorie ceva de speriat, parca am „sters” intentionat ca sa pot merge mai departe – poate ai citit tu prin carti despre asa ceva ca eu n-am gasit inca…

  • Claudia
    decembrie 10, 2013

    p.s. desi n-am in intentie sa-ti transform sectiunea de comentarii in marturisiri si „terapie prin scris”, mereu ajung la asta…

    • dunia
      decembrie 10, 2013

      De fapt chiar am citit, se numește cenzură și refulare. Toată viața, omul oscilează între sentimentul de plăcere și sentimentul de neplăcere. Iar neplăcerea duce la cenzură și refulare, pentru că insatisfacția face ravagii.

      Mă rog, este o explicație de-a dreptul infantilă, dar îți pot recomanda cărți, cărți care te vor ajuta să înțelegi, nu să vindeci, dar vindecarea stă uneori și în identificarea simptomelor.

      Vezi, chiar nu am citit Freud și Jung degeaba. 🙂

      • Claudia
        decembrie 10, 2013

        Stii cum suna asta? Daca „problema” mea exista in carti inseamna ca e normala, ca exista, ca nu-i o inchipuire. Asta fara sa fac referire la cat de sanatoasa e 🙂
        Pe mine ma ingrozeste ca am „uitat”… dar stiu ca de fiecare data cand rememoram ceva din greseala imi impuneam rapid o schimbare de subiect. A functionat, dar am uitat cauza, n-am inlaturat efectul…

  • Alex
    decembrie 10, 2013

    Aşa o am eu pe învăţătoarea din primară. Ea săraca poate că avea intenţii bune în general, şi de altfel era blândă, însă la mine n-a reuşit să „citească” suficient. Nu aveam voce bună deloc, iar ea ne punea să cântăm singuri diverse chestii, cu alte 39 de perechi de ochi critici aţintiţi asupra noastră (iar copiii chiar pot fi critici..). Am cântat de două ori şi-am zis că nu voi repeta experienţa, chestie de care de altfel m-am şi ţinut cu încăpăţânare 4 ani, cu ea de fiecare dată insistând din nou şi din nou pe chestiune fără să se întrebe care-i baiu’ din spatele refuzului. Foştii colegi s-au dus s-o viziteze de atunci, eu nu găsesc că ar fi o bună utilizare a timpului meu; nu am ce-i spune şi n-are ce-mi spune. N-o urăsc însă.

    În altă ordine de idei .. eu aş spune că vorbitul ajută. Nu neapărat în public, pe acest blog sau altundeva pe internet, însă poate vrei să scrii într-un draft sau în Word? Eu cel puţin văd lucrurile puţin altfel după ce-au fost transpuse în cuvinte.

  • dunia
    decembrie 11, 2013

    @Claudia

    Problema ta există, dar se manifestă altfel. Fiecare individ manifestă altfel. Refularea te ajută să faci față, uneori. Alteori rămâne fixată unde nu trebuie și atunci doar un specialist mai poate ajuta.

    @Alex

    Vorbitul ajută foarte mult, de acord. Eu refuz să vorbesc când întâmplarea aduce pe unul sau pe altul în discuție, dar știu foarte bine ce anume m-a afectat și nu ezit să vorbesc despre asta sub forma unei terapii, chiar și terapie de gospodină sau numește-o oricum altcumva.

  • drstoica
    decembrie 13, 2013

    S-ar putea ca ei nici măcar să nu știe că-i disprețuiești. Că nu-i placi. Că nu-i ierți. Doar pe tine te pedepsești neiertându-i, nu? Din dragoste de tine, lasă-i pe ei în pace; nu îngropați în uitare, ci indiferenți în amintire. Gândesc și eu cu voce tare. 🙂

    • dunia
      decembrie 16, 2013

      Gândești bine cu voce tare. 🙂

Dă-i un răspuns lui dunia Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Solve : *
5 − 4 =