Continuă proiectul #poartariduri. Carmen și cu mine, Bogdan și cu mine, Simona și cu mine avem parte din când în când de întâlniri uluitoare cu femei ieșite din comun. Le-am numit muze. Ce anume face o muză? Inspiră. Adolescentele și tinerele au nevoie de modele care se trezesc dimineața și privesc pe fereastră la copaci. În ultimii ani li se prezintă adolescentelor și tinerelor modele care se trezesc dimineața și privesc în oglindă să descopere imperfecțiuni.

Să privești la copaci.
Să privești în oglindă imperfecțiuni.
Să ridici capul să privești.
Să ții capul jos să privești.

Exult că trăiesc vremurile unui centrul al lumii interșanjabile. Natura în locul omului, omul în locul Naturii, separat și împreună pentru o mai profundă înțelegere a vieții. În țările dezvoltate, în societățile progresiste, s-a adâncit hăul dintre om și natură. La adăpostul și confortul orașului, omul chiar se crede zeu. Se comportă ca atare. Îmi pare că aduce mult cu o poveste biblică unde oamenii s-au crezut imbatabili, iar dumnezeul lor le-a dovedit contrariul.

S-a adăugat nevrozei de invincibilitate, și nevroza tinereții fără bătrânețe. Nu e vorba că refuzăm să îmbătrânim, e vorba de convingerea că medicina, prin injecții și operații, stopează oxidarea corpului. O injecție umple un rid. Ridul dispare. Femeile la 50 de ani, femeile la 60 de ani poartă în lume un chip întărit.

Spuneți-mi, cum se numește un strugure uscat? Se numește stafidă. Este stafida strugure? Este femeia de 60 de ani femeia de 20 de ani? Nu răspundeți.

Muzele din proiect se trezesc dimineața și privesc prima dată copacii. Recunosc comuniunea om-natură. Revin apoi către sine. Se privesc în oglindă. Văd riduri, văd experiență, văd lecții, văd momente. Uneori nu se recunosc. Se caută. Își trag pielea obrajilor în sus. Încep să se recunoască. Sunt încă aici, dar schimbată. Sunt o stafidă. Să mă accept stafidă? Excelentă întrebare. Dar ce s-o faci dacă ai la dispoziție anumite tehnici care par să prelungească tinerețea?!

Pentru că dacă ai putea să privești sub scalp, ți-ai observa adevăratul diamant neprețios din viața omului: creierul. Creierului nu-i poți da un alt aspect. Poți să-l hrănești, să-l stimulezi, să-l mai șochezi din când în când, dar asta e tot.

Toate ne dorim să fim frumoase, să ne înfrumusețăm. Pricep. Mă transpun. Dorința de tinerețe veșnică mă neliniștește. Chipul întărit și împietrit al femeilor. Ademenim moartea prin nemișcare. Copacul se mișcă. Oglinda reflectă.

Refuz să cresc, prin Mara mea, o adolescentă, o generație infectată de dorul tinereții în timpul tinereții. De aceea au apărut ele, muzele acestui proiect, femei cu chip mișcător.

Foto: CRM

Duminică dimineața, înainte de ora șapte, m-am așezat cu laptopul în pat. M-am uitat cu drag și cu grijă la chipul lui Mateiu. Ce frumoși sunt copiii când dorm! Nu mi-aș fi dorit să se trezească. Butoanele laptopului reprezintă o atracție irezistibilă pentru el și mi-ar fi stricat comanda. De pe telefon stricasem eu deja două comenzi. Blocarea site-ului m-a scos din căldura păturii, din intimitatea dormitorului. De pe laptop am reușit să finalizez comanda. Azi merg să-l văd pe Marius Manole. Am cumpărat bilet la O noapte furtunoasă.

Tot duminică dimineață am răsfoit cartea de poezie Inoculare a lui Claudiu Komartin. Uneori poftesc la poezie. Rar, dar se întâmplă. M-am potolit cu câteva poezii. Am reținut versurile Plutește ca un zmeu… Plutește un zeu. Le-am cărat în gând la cafea cu Mara și le-am uitat când am intrat la muzeu pentru expoziția Luminile lui Caravaggio. E cunoscut Caravaggio, mama?! Mara a verificat notorietatea și o anume tehnică. În prezent o atrag picturile în ulei. A fost prima ei întâlnire lui Caravaggio. Am părăsit muzeul discutând despre cât de scandalagiu s-a dovedit Caravaggio.

Întunericului fascinat al expoziției i s-a opus o Piața Unirii incandescentă. Scăldată de soarele unui noiembrie luminos, am decis să prânzim afară. Piața numără câteva restaurante și cafenele capabile să satisfacă atât flămânzii, cât și gurmanzii. La o masă pe colț, ne-am deschis telefoanele. Eu am postat despre expoziție. Mara a fost BeReal. Am lăsat telefoanele deoparte. Ne-am chestionat reciproc despre ce s-a petrecut interesant în viețile noastre în săptămâna care s-a încheiat. Nu știu când s-a lăsat liniștea. Trezirea mi-a dat-o Mara. Tragi cu urechea la masa cealaltă?! Adevărul este că n-am încercat să trag cu urechea. Oferirea unui discurs grandilocvent cu vocea ridicată într-o mulțime îmi justifică atenția. De ce să te duci, băi, la Argentinian Steakhouse? Dai șase sute de lei, asta dacă nu ești pe bogăție. Ca bogații mănânci și-n altă parte, ascultă-mă pe mine. Eu l-am ascultat până m-a trezit Mara, cum v-am spus. Mi-am dres vocea și am redevenit prezentă pentru ea.

Discuțiile de genul mă fac să mă simt norocoasă. Norocul îl datorez literaturii. Literatura mi-a pus atâtea gânduri, situați, întâmplări, întrebări, cugetări în cap că șase sute de lei la Argentinian Steakhouse nu mai încap. Ce impact să aibă un steak de șase sute de lei dacă mă spăl pe dinți și imaginea grapei lui Kafka din Colonia penitenciară mă copleșește? Acele subțiri care scriu pe piele omului încet și cu grijă. Nu vă mai povestesc. Citiți povestirea, e scurtă și memorabilă.

Apropo de steak, nu contează cât dai, contează cât ai savurat!

Azi mi s-a terminat ziua înainte să înceapă. Ziua mea începe dimineața în jurul orei nouă când rămân în compania mea. Adeseori nu știu ce să fac prima dată cu mine, în special când mă curtează melancolia. Devine dificil de ales între holbarea la pereți și introspecție, și antrenarea în activități intelectuale sau gospodărești.

Ziua mea sfârșește în jur de ora patru după amiază. Revin copiii. Revine Făt Frumos. Se umple casa. Se umple sufletul. Izbucnesc nervii, râsetele, bucuriile, frustrările și uite așa ajungem la noapte bună. Noapte bună, somn ușor și o luăm de la capăt.

Credeți în noroc? Sau sunteți din aceia care consideră că norocul ți-l poți construi de unul singur? Să vă spun ce am citit la Sapolsky. Sau poate la Kahneman? N-aș putea spune cu certitudine la care dintre cei doi. Norocul chiar există. Numiți-l circumstanță favorabilă.

O circumstanță favorabilă a fost întâlnirea dintre mine și Făt Frumos. Nu o să povestesc despre. Vă ghidez cu un exemplu din viața personală pentru a vă argumenta de ce cred în noroc. Amândoi am participat la celebrarea unei noi vieți, un botez, cu ani în urmă. Am stat la aceeași masă pentru că o serie de întâmplări trecute au conlucrat pentru un unic moment. Mă feresc, în prezent, să apelez la destin pentru explicații. Vă asigur însă că orice înlocuire ar fi anulat episodul în care noi doi am primit niște ore în care să vorbim. Le-am primit și ultima piesă lipsă din puzzle a întregit imaginea.

De aceea cred în noroc. Viața mea atunci era vraiște în urma propriilor acțiuni. Relația cu tatăl Marei intrase pe ultima sută de metri. Amândoi alergam să ajungem la final necâștigători. Și cumva am câștigat fără efort, fără căutări, fără artificii. Pentru că întotdeauna iubirea se instalează firesc.

Când nu ne placem, Făt Frumos și cu mine, atunci refac drumul parcurs. Sentimentul acela de firesc simțit la început mă asigură că în orice s-ar transforma relația noastră, la fel de natural o să ne adaptăm. Începutul relației nu se forțează. Parcursul e muncă, iar finalul e deschis.

15:30, Mara a ajuns acasă. E tare frig afară, mama. Am timp de desert înainte de pregătirea la mate? Tic-tac! Nu mai am timp pentru mine.

M-am apucat să citesc. E luni. Am adulmecat timpul pentru stimularea intelectuală ca rechinii sângele. M-am așezat pe canapea cu ceaiul și cartea. Am citit cât am citit când mi-am dat seama că nu avem nimic pentru masa de prânz. M-am ridicat și am scos doi cocoșei de munte din congelator. Am revenit pe canapea. Am reluat lectura. Am citit cât am citit când a sunat mașina de spălat. M-am ridicat și am scos hainele. Le-am întins. Am revenit pe canapea. Am citit cât am citit, poate patru-cinci pagini din Demonul amiezii de Solomon. În urma verificării orei m-am ridicat de pe canapea să bag cocoșeii la cuptor. Nici azi n-am finalizat capitolul VIII cum îmi propusesem. Întreruperile le detest. Întreruperile alcătuiesc viața mea de familie și nu mă plâng neapărat. Dar îmi pun mereu întrebări. Ce anume mă nemulțumește? Ceva mă nemulțumește. Că nu scriu suficient, că nu scriu în manuscris, că mă complac și că mă plac în viața domestică.

Îmbinarea domesticului cu sălbăticia nu-mi iese, dar mă dezechilibrează. Cum aș putea să trăiesc două vieți? Nu cred în excelență pe toate nivelurile. Nu cred că femeia deține forța de a izbândi și în carieră, și în maternitate. Cred prin experiență și observație că femeia îndură realizările și eșecurile în carieră și maternitate. Femeia îndură, se învinovățește, se încurajează, defulează, se ambiționează, capitulează, se resemnează. În funcție de copilăria timpurie, accesăm cantitativ voința. Ne orientăm spre o țintă prestabilită de familie, mediu și relațiile interumane. Întâmplări aleatorii ne dau o direcție, ne șlefuiesc personalitatea, ne definesc înainte să ne dăm seama.

Înainte să-mi dau seama am vrut anumite lucruri pentru a demonstra altora ceva fără legătură directă cu mine. Mi-am ajutat tatăl, după putințe, să termine casa în care am crescut. Visul și mândria deținerii unei case le-am preluat și le-am cărat cu anii. M-am oprit, dar umerii au păstrat mândria. Mândria unei persoane mi se pare esențială. Mândria mea o consider vitală. Terfelește-mă și consecințele nu întârzie să apară. Mândria m-a și limitat. Ca să nu îndur umilințe și eșecuri am mimat indiferența. Shakespearian, nu? Să porți o mască până te confunzi cu ea și nu o mai poți da jos. M-am rătăcit și rătăcesc în mulțumire și nemulțumire de sine.

Ce face ca o viață să fie bine trăită? Ce îngădui, prin impunerea propriei voințe sau supunerea ei unor cerințe sociale să fie. Mintea dă tonul. Așa că hrăniți-o cu grijă. Mintea vă închide sau vă eliberează. Dinamizați-o cu acțiuni intelectuale, purtați o carte!

Ce s-a întâmplat ieri? Imaginați-vă că stați în picioare și priviți în sus. Trump a câștigat alegerile. Acum imaginați-vă că stați în picioare, dar că priviți în jos. O fetiță de 10 ani a murit în urma unui accident de mașină la Timișoara. Par să nu aibă nici o legătură cele două evenimente și nici nu au. Se unesc în perspectivă. Aceeași persoană arată interes pentru a vedea lucrurile de departe și a vedea lucrurile de aproape. Întâmplările de ieri mai au în comun și oroarea. Ca cetățean român am experimentat oroarea pe două niveluri, intern și extern. A venit dimineața cu pâclă. A venit amiaza cu frământare. A venit ziua cu neputință.

Ieri am fost cetățean român și m-am îngrozit.
Ieri am fost cetățean al lumii și m-am îngrozit.

Ieri am refuzat să conduc. Azi când am umblat două ore să găsesc materiale pentru felinarul lui Mateiu pentru Sfântul Martin celebrat la Montessori, m-am întrebat dacă și ceilalți șoferi se simt sufocați, agitați, vinovați. V-ați simțit? Mă refer la vina supraviețuitorului. De ce o fetiță a murit și noi continuăm să respirăm, să funcționăm în societate, să luăm parte la un vernisaj la META Spațiu?

Pentru unii victoria lui Trump nu este o surpriză. Pentru mine a fost. Am presupus că nici o persoană rațională l-ar vota dacă i-ar fi ascultat câteva discursuri. Vă reamintesc de antici, de Socrate, Platon și Aristotel. Politica în acele vremuri însemna preocuparea desăvârșită. De atunci am denigrat politica în asemenea măsură că nici un caracter demn, onorabil, corect nu mai practică știința și arta de a guverna un stat. Ordinea și securitatea statelor au trecut în mâna mărginiților. Pricep greu conducătorii politica externă, ordinea mondială. Greu o pricep și eu, dar n-am funcție de conducere, nu car lumea pe umerii mei. Trump pune un umăr și distruge tot ce au realizat unii vizionari dinaintea lui. Mi-a scris cineva că plâng Europa și Canada în urma alegerilor din America. Să plângem. Politica externă e în aer în opinia mea care nu contează, nu schimbă, nu ajută.

Am citit undeva că la o anumită perioadă se naște un caracter remarcabil. Îl aștept în România. Nici o mamă nu a mai dat politicii excelență după Al Doilea Război Mondial. Conducerea statului numără însă găinari. Afacerile ilicite mărunte sunt scopul lor. Demnitatea, onoarea, curajul, vizionarismul au rămas în cărți, iar dezamăgirea cetățenilor s-a materializat în votarea infractorilor. Aici am ajuns, votăm infractori.

Pentru prima dată în viața mea m-am gândit să nu ies la vot. Vreau să votez. Nu am cu cine. Mi-e rușine cu toți candidații.

Eu cu cine votez?

Câte se pot întâmpla într-o zi? Depinde. La ce oră începeți ziua? Ziua mea începe aproximativ la șapte. Arunc pătura și începe ritualul omul indiferent de rang sau epocă. Vezica urinară reține până la 500 ml de lichid. Imposibil să ignorăm sau să schimbăm începutul unei zile. După acest episod se impun diferențele dintre oameni.

Eu sunt o femeie antreprenor. Am luat asupra mea o afacere care aduce bani de acasă. Două decenii după terminarea facultății și încă împrumut firma. Atât am putut, atât m-am străduit. Să mergem mai departe. Sunt o femeie antreprenor și mamă. Nu de disciplinată încep ziua la șapte. Copiii merg la școală. Mara și Făt Frumos părăsesc primii casa. Punctualitatea pentru Mara ocupă vârful ascuțit al piramidei. Mateiu și cu mine părăsim casa în ritmul lui care este alandala. Continuăm. După un la revedere chinuitor și urlător la grădinița lui Mateiu, revin acasă femeie antreprenor, mamă și spirit liber pentru câteva ore. Simt cum îmi începe inteligența să țopăie. O potolesc cu un ochi tras la casa dezordonată și alcătuiesc un plan. Spăl vasele. Deschid ferestrele. Aranjez dormitorul. Bag la spălat. Dau cu aspiratorul. Dau cu mopul cu abur. Frec baia. Citesc. Bag ceva la cuptor. Deschid laptopul să scriu. Întind hainele. Mai citesc câteva pagini. Merg la cumpărături. Revin. Așez cumpărăturile. Spiritul liber se închide. S-a făcut ora patru. Casa se umple. Discutăm sarcastic despre elfii care au trecut prin casă. Urmează cina. Chiuveta se umple. Spăl vasele. Aprind lumânarea parfumată. Urmează un duș, poate un pahar de vin. S-a întâmplat să transpir și cearșafuri în acest scenariu aglomerat, rutinat, ce noroc pe mine!

Zilele seamănă, se adună, uneori mă uimesc câte am realizat într-o zi. Sunt realizări? O casă curată și ordonată insist să țină de împliniri. La fel și educația copiilor, dar mai am până culeg roadele, iar Mateiu insistă să nu îmbătrânesc.

V-am descris aparent glumeață, dar sinceră, zilele mele deoarece, într-o conversație cu o prietenă, când răspundeam la întrebarea, Ce ai mai făcut?, am înșirat mai mult sau mai puțin cuvintele de mai sus. Scriu articole pe blog, insuficient! Călătoresc rar. Mă răsfăț cu mătăsuri, bijuterii și pantofi ocazional. Pentru că trebuie să aleg una în detrimentul alteia. O rochie de mătase sau gresie de la Tempini pentru baie? Nu amândouă, una, am ales gresia. O bijuterie sau pahare de cristal? Nu amândouă, una, am ales paharele de cristal. Între alegeri fac pauză cu o rochie, niște pantofi, un inel, dar nu împreună. Prietena după ce m-a ascultat ușor emoționată și de la vinul cu care ne bucurasem de revedere mi-a comunicat că ea nu trebuie să aleagă. Am ciocnit și pentru asta. E un scop ăsta, să nu trebuiască să alegi între produse calitative pentru casă și produse calitative pentru propriul corp, dar în ciuda obiectivelor și activităților alcătuite de capul meu, nu l-am atins.

Asta este viața mea, aleg. Aleg între una sau alta, ambele calitative. Nici nu vreau să aud de ieftin. Puțin și bun. Puțin și bun aplicați și la mâncare. Tata așa m-a sfătuit când am plecat la facultate. Nu-ți cumpăra mâncare proastă. Puțin și bun, mai ești și fată, rămâi slabă. Un sfat deosebit de prețios și util.

Acum am ales între a curăța ușile cu apă caldă și oțet și a scrie. Am ales scrisul. Ping și pong, ping și pong, în fiecare zi, în fiecare lună. Aleg.

Sunt 20 de ani, am calculat. În urmă cu 20 de ani am ieșit pentru prima dată la Operă. Iubitul meu de atunci și cu mine ne-am delectat cu Rigoletto. Îmi amintesc pulovărul negru cu un fals guler de cămașă și pantalonii la dungă. Mi-am pus ce avem mai elegant în dulapul de cămin. Părul lucea fără produse profesionale, iar obrazul duhnea a tinerețe.

Spectacolul m-a țintuit de scaun. Am fost uluită. Mai mult, am descoperit o lume care coexista cu lumea mea. Vă rog să înțelegeți, mi-a luat timp să învăț cum să ies și cum să revin în Complexul Studențesc. Complexul a înlocuit casa, școala, orașul natal, întreaga viață de la Severin. Când se întâmpla să ies, ca în acea seară la Operă, atunci experimentam. Cu Rigoletto am experimentat revelația. M-am simțit specială prin ieșirea la Operă. Am crescut în ochii mei și mi-am disprețuit, în lumina rece a camerei de cămin, prietenii și colegii care păreau să nu înțeleagă surprinderea mea neașteptată și plăcută de la Rigoletto.

Cu siguranță am mai scris pe blog despre acel moment, dar într-o altă cheie. N-am ce face, am ajuns să mă repet în povești. Din câte știu, doar doi cititori s-au înhămat să citească blogul ca pe un roman fluviu. Au mers în urmă până la primul articol publicat.

Motivul pentru care m-am așezat să scriu azi ține de senzația trăită atunci seara. S-a repetat. Rar, dar s-a repetat. Nu e un gând. Nu e un sentiment. E o reflectare care acționează asupra organelor de simț. E o apropiere intimă de instinct. E singura confirmare a transcendentului pentru o persoană. Să nu credeți că trimit la beatitudine. Nu. Senzația adulmecă atât bucuria, cât și melancolia. Totul la oameni denotă ambivalență. Iubim și ne urâm eul. Iubim și ne urâm părinții. Iubim și ne urâm copiii. Ne ducem viața între aceste tendințe cu care ne chinuim și ne recompensăm. Asta este cea mai mare descoperire a mea ca femeie adultă. Nu e nici măcar o descoperire, ci o conștientizare, urmată de o acceptare pusă în practică în ani. E cel mai greu să-ți accepți nimicnicia și să o transformi în glorificare printr-o viață trăită la timpul prezent.
Eu sunt acum. Tu ești acum. El este acum. Ea este acum. Noi suntem acum.

Suntem acum.

Citesc de ceva vreme Demonul amiezii de Andrew Solomon. După primele șase capitole am decis să iau o pauză. Capitolul VII discută despre sinucidere. Autorul împărtășește, cu cei dispuși să îndure subiectul, moartea mamei sale prin sinucidere. Familia întreagă a alcătuit un plan, mama sa alegând momentul și ziua. După doi ani de tratamente care nu au dat rezultate, pe 19 iunie 1991, a venit vremea.

Dacă primele șase capitole le-am citit greu, dar cu curiozitate, capitolul șapte l-am citit forțat, dar cu atingeri poetice și profetice. Mama autorului a murit în urma unui cancer ovarian. Cum sunt pozitivă la hpv 16, firește că mi-am imaginat propria moarte. Intensitatea m-a dereglat suficient cât să abandonez câteva minute descrierea înghițirii pastilelor. Am revenit asupra cărții hotărâtă să sfârșesc capitolul. L-am sfârșit plângând și am subliniat următoarea frază. Nimic nu mă îngrozește mai tare ca gândul că aș putea, la un moment dat, să-mi pierd capacitatea de a mă sinucide.

Cred cu tărie în sinuciderea rațională în urma unei boli fatale. Am fost martora pierderii demnității bunicului meu în fața bolii. Momentul în care privirile li s-au întâlnit, el, tatăl, în chiloți pe un pat murdar de spital, cu un corp ieșit din regim normal, dar cu o minte suficient de lucidă să priceapă rușinea și umilința, cu ea, fiica, lângă pat speriată și supărată, momentul acela o să rămână veșnic cu mine. Niciunui copil al meu n-aș vrea să-i devin povară, să-l opresc din a trăi. Dacă aș deține vreo putere de reîntoarcere în timp, l-aș scuti pe bunicul meu de acel episod teribil pentru el.

Despre moartea mea nu am cu cine să vorbesc. Am încercat cu Făt Frumos. M-a anunțat că i-a crescut pulsul. Am schimbat subiectul. Totuși, mintea mea continuă să meargă. Trebuie să rezolv acest aspect cu mintea lucidă.

Pare că am timp, nu e grabă. La ora asta mă solicită Motan care nu se dezlipește de picioarele mele. Foamea ne înnebunește pe toți. Am realizat scumpirile din ultimii doi ani când am plătit ultima dată bobițele lui Motan. Dacă în 2021 un kilogram de bobițe costa 38 de lei, în octombrie 2024 plătesc 60 de lei. Cum să reușesc eu să practic cumpătarea? De unde să mă abțin ca să pun și eu ca tot omul bani de-o parte pentru zile negre?!

Râd. Mă rog, zâmbesc. Mi-am zis că nu cobesc. Dar nu sunt superstițioasă. Mi-aș cumpăra un vin bun să mă ajute la relaxare, dar sunt la regim. Nu ceai verde, nu cafea, nu alcool, ce tristețe!

Îmi rămân cărțile și scrisul. Vă anunț câtă pauză am luat după capitolul VII din Demonul amiezii. Cine a citit?

Foto: Lorena Dumitrașcu

Tot mai des fantazez cu fugitul de acasă. Zeci de scenarii am turnat și răsturnat la mine în cap. Valiza aș umple-o cu cărți. În geantă aș arunca laptopul și buletinul. De haine nu mi-aș face griji. Nu sunt sigură de ce, nu m-a atras niciodată ținuta de boschetar.

La aeroport aș alege o destinație cu temperatură caldă, iar de la primul pas pe acel pământ aș trece la schițarea unui plan. Unde dorm? Ce mănânc? Un plan simplu, de supraviețuire. Decizia cea mai grea ar consta în a alege dacă deschid sau nu telefonul. Într-adevăr nu încetezi să fii mamă indiferent de locul în care te afli, dar poți să adopți un comportament altruist cu tine. Permite-le copiilor să-ți demonstreze că se descurcă și fără tine!

Copiii mei, adolescenta și băiețelul, sigur s-ar descurca. Toți copiii mamelor s-ar descurca. Mamele nu se descurcă cu informația asta. Un copil, pe lângă iubire și responsabilități, îi dă mamei un sentiment de importanță inegalabil. O mama conține, începând de la concepție, o lume întreagă. Mama face și desface. Mama are putere de viață și de moarte. La acest sentiment nu vor să renunțe mamele când le cresc copiii. Care-i valoarea ei fără copil? Valoarea unei mame crește și descrește în funcție de educație. Ce altceva te bucură în afară de zâmbetul copilului tău?! Nimic?! Atunci află că nu ești bine la cap.

Un copil împlinește și răsplătește o mamă, dar nu ar trebui să o definească. Mama trebuie să aibă și o viața a ei separată. Să-și aducă o contribuție societății cât de neînsemnată. Neînsemnat poate fi valoros într-un context, într-o situație, pentru o persoană.

Mă iau pe mine ca exemplu. Sunt mama a doi copii. Sunt o femeie fără carieră. Nu am renunțat la carieră pentru copii. Nici măcar nu m-am apucat de una. Am lucrat ca bibliotecară ca să-mi plătesc masterul. Un scop care a luat sfârșit în doi ani. În 2008 am terminat masterul și îmi construiam confortabil blogul. Dintr-un motiv care mi se ascunde, credeți-mă, am scormonit și scormonesc, din copilărie nu am făcut față criticilor și umilințelor. Orice critică exageram. Orice umilință atrăgea cel puțin două scenarii de cum aș putea să i-o întorc celui care m-a nedreptățit. Am crescut într-o excitație nervoasă considerabilă pentru terapie. De aceea m-am apucat de cărți de psihologie care m-au mai liniștit.

Blogul a fost calea ușoară în viață menținută de siguranța financiară de lângă tatăl Marei. De aceea despărțirea m-a aruncat în hău. O femeie de 32 de ani rămasă cu un copil și nici un venit financiar propriu, doar colaborări practicate din plăcere. Aproape un deceniu am scris blogul de la adăpostul unei case somptuoase. Așa că am respins orice stres negativ. Orice neplăcere mi-am dres-o cu lipsurile copilăriei: călătorii, genți, pantofi, bijuterii. Pentru scris am acționat, dar nu m-am zbătut. Când Editura Univers mi-a respins un manuscris, în starea aceea de câine bătut, mi s-a făcut rău și acum în timp ce am recitit mailurile, am trecut la plănuirea unei călătorii unde să-mi ling rănile și să mă mint cu o genialitate nerecunoscută. Da, cărțile și umorul mi-au fost aliați din de când mă știu.

N-am acceptat refuzurile și propunerile de a nu mai scrie. Nu mi-a propus nimeni de fapt. S-a întâmplat să mă anuleze cititori lași ai blogului care m-au înjurat de la confortul casei lor unde se credeau deștepți. De la confortul casei mele, unde și eu mă cred deșteaptă, am continuat să scriu.

Blogul înseamnă în prezent eșecul și munca mea. L-am ales pentru confort, pentru iluzia de control, din frica de respingeri, alte respingeri. J.K. Rowling a fost respinsă de multe ori. Mi s-a tot spus. Tatăl Marei mi-a repetat și îmi repetă. Nu ratează o ocazie. De acord, J.K. Rowling a fost respinsă, dar tot ea scrie prost în ciuda notorietății și a succesului. O admir sincer pentru fantezie și realizarea pe plan financiar. Nu-i admir scrisul. Comparațiile sunt oricum nepotrivite și complet inutile. Indiferent de talentul și norocul fiecărui autor din lumea asta largă, când te naști pentru scris, sufletul decide legătura individului cu creația.

Vrei să scrii? Scrie. Mai departe cum își așterne fiecare.

Foto: Cristina Siminiceanu

Am o fată. Se numește Mara. A împlinit 14 ani în februarie anul acesta. Pubertatea a lovit-o. Tenul ei arată într-un mod evident intensitatea schimbărilor din organism.

Înapoi în timp, ne mutăm în vremea mea, luați un loc în 1999. Nu vă așezați confortabil. Nu zăbovim. E doar un episod. În 1999 am stat întreaga vară cu fruntea devastată de coșuri. Credeți-mă pe cuvânt că un vârf de ac nu-și găsea loc pe frunte. Cum m-am simțit pot doar să presupun. Nu-mi amintesc cu exactitate. Ce îmi amintesc este o rochie neagră ciorap pe care o probam des. Mă uitam în oglindă și în loc să mă bucur de întreg, mă nenoroceam cu părțile, fruntea, forma sânilor, picioarele matematice, cu o evidentă paranteză. Cărțile m-au salvat și atunci și în orice situație neplăcută, umilitoare, devastatoare experimentată de mine. În vara aceea l-am devorat pe Victor Hugo.

În 2024, sufăr alătur de Mara. Mai și presupun că pubertatea ar putea fi interpretată ca o frână. Te obligă să încetinești din amețeala dată de caruselul vieții. Iei o pauză de la concentrarea pe aspectul fizic și arunci un ochi spre interior. Nu e mare lucru, dar conștientizezi potențialul. Mara deține un enorm potențial creativ. Desenează demențial, dar talentul e cumva deturnat de tentațiile generației. Nu controlez imaginea de ansamblu, dar o direcționez în funcție de înclinația și scânteia ei.

Coșurile determină machiajul excesiv. Vor fetele să acopere disconfortul vizibil. Aceste fete cresc, devin femei cu o obișnuință, să ascundă sub un strat gros de fond de ten pielea feței. Îmi pare nespus de trist. Fondul de ten nu rezolvă nimic. Iar acum o să vă povestesc ceva incredibil pentru unele femei. Machiajul te îmbătrânește.

Recent am fost model pentru Diana Bobar. Gianina, prietena atelierului și cu mine împărtășim iubirea pentru negru. Îmbrăcăm negru aproape tot timpul. Ne colorăm cu râsul. Și ei îi place să râdă. Pentru ședința foto, ne-a machiat Adriana Unguraș, un make-up artist care pledează pentru naturalețe. Machiajul ei subliniază trăsături, nu tencuiește. Totuși suntem ființe umane cu trăsături delicate nu ziduri menite să izoleze un spațiu.
Machiată, trăsăturile mi-au ieșit în evidență, privirea a invocat misterul feminin, gura a îndemnat la pasiune. Știți ce altceva a mai ieșit în evidență? Vârsta. Cu machiaj s-au arătat 41 de ani. Fără machiaj arăt ca o femeie. Nu sugerez că dispun de atemporalitate ca apariție, ci că nu introduc fond de ten în riduri. Fără fond de ten, ridurile nu atrag atenția. Încercați! Vă provoc. Renunțați pentru o zi la fond de ten. Puneți doar spf-ul și ieșiți în lume. Câți ani lăsați acasă?

Spusele mele pot fi verificate. Machiaj, fără machiaj, alegeți o zi fără machiaj și apoi reveniți aici pe blog și acuzați-mă că mint. Eu știu că spun adevărul și numai adevărul!

Foto: Cristina Siminiceanu