Bill Brauer
M-am vindecat de matematică
Port întotdeauna o carte în geantă. De multe ori două. Intru într-o librărie sau alta și ma las ușor sedusă de un titlu. Ultima dată când am cedat fără să intenționez mi-am luat Dezvoltarea personalității de Carl Gustav Jung. Astfel am ajuns să port în geantă două cărți.
Am deschis-o pe cea semnată de Jung să o frunzăresc. Mă aflam acasă la Severin, căldura parcă se materializase și se lipise de mine fără nici un gând să mai plece, iar apatia pe care o descriam mi-a mișcat mâna pe coperta verde fără plăcerea de a citi.
Dezechilibrată fizic și psihic de la caniculă, după câteva pagini citite, m-am ridicat pe cearșaf și mi-am căutat o poziție comodă. Mă durea gâtul, mă deranja cotul.
Mintea reușise să se sustragă indiferenței de a fi din cauza toropelii.
Am citit și am umplut facebookul de citate, pe cont, pe pagina oficială Paula Dunia Aldescu. Jung, Jung, Jung.
După ziua aceea am revenit mai rar spre această lectură. Îmi pare rău că o sfârșesc și nu sunt pregătită să renunț la ea. Prelungesc cât pot relația dintre noi. O iau pretutindeni după mine, acum scriu și mă uit la ea, dar evit să-i sfârșesc ultimele pagini.
Urmează să fac asta. Înainte, deși se află pe facebook, o să notez și aici următorul citat.
Apoi există indivizi despre care nu se poate spune nici într-un caz că ar fi needucabili ci, dimpotrivă, prezintă anumite înzestrări, dar acestea sunt ciudate sau unilaterale. Desigur, cea mai frecventă particularitate este incapacitatea de a întelege matematicile care nu se mai exprimă prin cifre concrete. Din acest motiv ar trebui ca matematicile superioare să fie facultative în școală, căci formarea gândirii logice nu are nimic a face cu matematica. Drept urmare, pentru astfel de indivizi matematica superioară este complet fără sens și fără importanță, doar o caznă inutilă. Matematicile corespund unei anumite particularități intelectuale, pe care nu o poseda nici pe departe toți oamenii și care nici nu poate fi învățată. Aceștia nu pot decât să învețe pe de rost matematica, la fel cum ar învăța o serie de cuvinte absurde. Astfel de indivizi pot fi extrem de dotați în orice altă privință, în așa fel încât ei fie posedă deja facultatea de a gândi logic, fie și-o pot dobândi mai bine direct prin ore de logică. Jung, DP, p.168
MULȚUMESC, Jung.
Mi-am ales istoricul: Lucian Boia
Am verificat titlurile pe care le-am citit de Lucian Boia. Stătem ieri în fața unei mese special amenajate care conținea toate cărțile semnate Lucian Boia. Ah! Ce răsfăț pentru ochi, iar eu am citit doar 4.
Aseară, la librăria Cartea de nisip, Lucian Boia a lansat cartea Cum s-a românizat România. Nu am citit-o, dar mi-am cumpărat-o. O am în geantă, o port în geantă. Puteți oricare dintre dumneavostră să mă descoperiți cu ea în mână la Cărturești, Starbucks sau oricare altă cafenea din oraș.
Am ascultat cu interes discursurile de ieri, fie că a vorbit Robert Șerban, Cornel Ungureanu sau Lucian Boia. L-am ascultat chiar și pe Cornel Secu. Nu dau explicații.
Am privit, cât mi-a permis locul unde am șezut, și chipul lui Lucian Boia. Aici. În punctul acesta, fizionomie – personalitate, simt o contradicție. Un sentiment sâcâitor, absolut lipsit de cauze, nu-mi potrivește trăsăturile pe individualitate.
Am desprins din cărți individualitatea lui Lucian Boia. Mi-a revenit impresionabilă, electrizantă, lucidă. I-am acordat tot creditul de care dispun.
În realitatea mea de azi cu toate reprezentările ei am și o nevoie precisă: de a cunoaște istorie, de a cunoaște istoria poporului meu și a celorlalți.
Dacă mi-aș fi permis o întrebare ieri, aș fi formulat următorul gând: cum ne alegem istoricul?
Dacă mi-aș fi permis și un al doilea gând, aș fi sugerat un exercițiu de imaginație: un scurt scenariu despre cum să se predea istoria ca obiect de studiu în școli.
Nu am îndrăznit și nici nu m-a interesat să îndrăznesc. M-am încumetat să fac o poză pe care nu o s-o public. Nu sunt nici Mile Șepețan, nici Flavius Neamciuc. Poate dată viitoare o să fie unul dintre ei prezenți sau amândoi. De ce să nu ne intereseze istoria?
Istoria și gramatica limbii materne sunt obiecte de studiu obligatorii impuse de bunul simț.
Revenid, eu mi-am ales istoricul. Eu l-am ales pe Lucian Boia. Și vreau timp să-i citesc toate cărțile. Și masa din colț liberă de la Starbucks.
Cum s-a românizat România.
Să vedem cine este curios.
Notă: fotografia nu-mi aparține. Sursa aici.
Marius Chivu și Marius
Am amânat. Nici în secunda aceasta nu sunt sigură de subiect. Sau dacă o să-l public. Încerc.
Am participat în luna iunie la un atelier de scriere intensivă coordonat de Marius Chivu. Paranteză: nu o să spun cine este Marius Chivu. O să presupun că toți cititorii mei cunosc numele.
M-am hotărât pentru un asemenea curs în timp ce luam parte la un workshop organizat de Sorin Onișor. Aceeași paranteză de sus este valabilă. Mai deschid una: nu am făcut curs de fotografie, am participat câteva ore. Punct.
În timp ce se ridica soarele deasupra mănăstirii Sfânta Ana de la Orșova, încântată foarte de atmosfera unui workshop de fotografie, m-am încurajat să îndrăznesc și eu să particip la un atelier de scriere. Cu eul și supraeul în negocieri, am scris o povestire și am trimis-o la o adresă de mail, condiția de participare la atelier: o povestire.
Am publicat de la mare ce am scris. Vamă 2, Vamă 3, Vamă 4.
Ce nu am publicat de la mare au fost impresiile mele. Am ajuns la Vama Veche târziu. Trecuse de miezul nopții. Am mers pe terasa pensiunii, una dintre terase, cea de pe acoperiș, am salutat niște oameni fără chipuri, am acceptat apartenența la grupul secret Vamaiot 3 și m-am retras în cameră pentru odihnă.
Dimineața la 10 a început cursul. Am salutat oameni cu chipuri de data aceasta. M-am pus la somn deținând voci și m-am trezit cu chipuri. În prima oră a cursului a trebuit să mă întorc. Mi-a plecat mintea în Anglia, la Malcom Bradbury, cel care a întemeiat primul curs de creative writing.
Marius Chivu: Dunia, unde ești?
Dunia: Mă gândeam la Malcom Bradbury.
Marius Chivu: În timp ce vorbeam eu?
Dunia: ?!
La toate orele de curs am studiat chipurile din jur. Am fost atentă la gesturi, la expresii, la tonurile folosite. Am participat la un asemenea atelier pentru a învăța, dacă este posibil, și este, să învăț să scriu mai bine. Pe lângă acest obiectiv, au mai existat și altele, microobiective. Fascinată de comportamentul uman, un atelier a prilejuit situații și întâmplări de a studia modul de a se purta al oamenilor. Am descoperit orgoliul fără margini, complexul de superioritate, perfidia, îngăduința.
Toate aceste observații, această apucătură a mea de a transforma oamenii în subiecte pentru studiu, le mut pe hârtie prin folosirea expresiilor nonliterare.
Marius Chivu: aici facem literatură, nu filozofie sau psihanaliză.
Dunia: Literatura presupune cunoașterea filozofiei sau psihanalizei.
Mi-am susținut această opinie până la sfârșitul atelierului. Am apelat în scris și în dialog la patetisme și observații psihologice. Cu fruntea sus și probabil foarte roșie la chip am. Greșit. Marius Chivu ne-a corectat. Lăsați-mă cu superlativul, renunțați la foarte. Să nu-l mai citesc, să nu-l mai găsesc în povestirile voastre.
Cu fruntea sus și probabil congestionată la chip nu m-am lepădat de Dan Puric. Nu l-am citit pe Dan Puric, l-am văzut în două piese de teatru și i-am adresat o întrebare la o conferință. Îmi place Dan Puric? Nu știu. Știu că nu-mi displace. La atelier am devenit țintă pentru ironia ușoară și gluma batjocoritoare. Misticismul lui Dan Puric nu este agreat de spiritul practic și aroganța lui Marius Chivu.
Hm! Impresia mea: Marius Chivu e arogant.
Rescriu: Marius este arogant. În urma atelierului Marius Chivu a devenit Marius, iar Marius este uneori bărbat. Am descoperit și acest aspect într-o săptămână. Aș mai avea de scris, dar nu-mi plac textele lungi pe blog și nu construiesc o confesiune, ci o relatare.
Mă opresc.
Concluzie: un atelier de scriere intensivă are efecte pozitive pentru iubitorii de scris, pentru toți aceia care aspiră să aparțină într-o zi tagmei scriitorilor.
Declarația mea: am învățat de la Marius Chivu și am învățat de la Marius.
Învățătură există.
Și experiență.
Frica de educație
Există frică în lume, frica de Dumnezeu. Există fobiile. Mie mi-e frică de educație. Și autoeducație. Sunt sau nu sunt capabilă să educ un pui de om? Puiul meu de om, o fetiță de 5 ani.
Mă uit uneori lung la chipul ei. Atent. Examinez în amănunt să descopăr transformările educației. Nu de puține ori m-am întrebat de ce am făcut-o?!
La 26 de ani când am devenit mamă nu mă loviseră avatarurile speciei. Nici datorie nu am considerat că am în fața speciei. Absența avatarurilor și a datoriei mă derutează. Am ales să fac un copil. Între timp, copilul a crescut, eu m-am trasformat: fată-femeie, stăpână pe viața mea-responsabilă de altă viață, alt individ.
Mi-e frică de educație. Rolul de mamă mă face model, model pentru copilul meu. M-am întors de foarte multe ori să privesc în mine. Am zărit multe conflicte. Ce proiectez pentru copilul meu? Personalitatea educă prin impresionabilitate. Cantitatea de informație trece uneori pe locul doi. Ce dau mai departe ca stare sufletească?
Încă o dată mă mir de felicitările pe care le primesc femeile când anunță că sunt însărcinate. De ce felicitări? Pentru că ne-am reprodus? Că am permis genelor să-și prelungească supraviețuirea? Nu.
Felicitările sunt binevenite și justificabile după ce am crescut copiii, după ce le-am fixat rădăcinile, după ce i-am lăsat să zboare, după ce le-am permis să fie individualități.
Mi-e frică de educație. Să o fac, mai ales de cum o fac. CUM a devenit fundamental. Esența stă în acest CUM. Cum ne educăm copiii? Și cum ne autoeducăm pe noi?
Procesul de educație nu trebuie oprit nici la adulți. Mulți se opresc. Un alt motiv de îngrijorare pentru mine.
Există frică în lume. Mie mi-e frică de educație.
Zice Dunia
Mă încearcă des un sentiment de superioritate. Știu, ascunde un complex de inferioritate. Mi-am zis zilele trecute, de fapt m-am suspectat că aș fi un copil dotat. Copiii dotați sunt predispuși la conflictualitate interioră, de la Jung putere.
Da, fac haz de necaz, probez, ca și în alte dăți, umorul în scris.
Abandonez comicul. Revin. Mă încearcă uneori un sentiment de superioritate. Am deschis atâtea uși și tot atâtea ferestre cu lecturile mele. E așa puternică uneori impresia că am descoperit algoritmul vieții, că o înțeleg, că o pot duce până la tristul și inevitabilul ei final. Funest.
Imediat îmi apar în minte Ilie Gyurcsik, Richard Dawkins, Darwin, Freud. Fix în această ordine.
E secunda aceea, puternică, impresionabilă, când înțeleg, par să înțeleg viața.
Și vine secunda doi: nu mai știu nimic. Sau cel mai trist: știu exagerat de puțin. Știu să traversez strada, să-mi fac ceaiul dimineața, să-mi rujez buzele. Uneori trec peste contur și mă șterg neputincioasă.
Nici măcar asta nu știu să fac, și am pretenția unui algoritm al vieții.
Zic și eu.
Zice Dunia.
Paula zace.
Activități în condiții toride
E cald. Beau un ceai cald. Țin pe genunchi un laptop deja cald.
Cald, cald, cald!
Trăim zile lungi caniculare. Ce activități putem să desfășurăm în asemenea condiții toride? Cititul poate fi o activitate plăcută și binevenită.
Am descoperit în mail sugestii de lectură de la Editura Univers, 6 volume noi, volume bune și pentru bagajele de vacanță. O să înșir titlurile: Maresi. Cronici din Mănăstirea Roșie, Maria Turtschaninoff, Portretul reginei, Emmanuel Kattan, Problema umană, Francois Emmanuel, Escal-vigor, Georges Eekhoud, Ziua morților, Cees Nooteboom și Biografia, Didier Desbrugeres.
Cald. Fierbințeală, înăbușeală, nădușeală, toropeală!
Cu toate astea, poartă o carte!
Poartă!
Vecină cu Hans Castorp
A oprit aerul condiționat și a deschis toate ferestrele. Diferența de presiune a umflat toate perdelele. Când părăsea bucătăria pentru a se deplasa în sufragerie corpul ei se împingea prin mătase. Și-a retras obrazul scârbită. Adulmecase praful de pe fibra textilă. Asta prima dată. Drumurile repetate între încăperi au obișnuit-o cu atingerea.
Veza nu mai isprăvea cu mutatul.
De foarte puțin timp, să fie o săptămână, Veza schimbase apartamentul. Trecuse de la două camere la trei. Complet nemobilat, noua casă o obligase să-și amplaseze cărțile pe podea, în cel mai umbros colț al sufrageriei.
În prima seară pusese perdele la ferestre. Să mai reducă vizibilitatea vecinilor. Întenționa să rămână o necunoscută pentru locatarii blocului. Cel puțin o perioadă. Nu voia nici măcar să salute. Pentru unele persoane, o bărbie picată în piept nu semnifica o lipsă totală de interes pentru celălalt. Celălat se oprea politicos, ținea ușa până Veza trecea cu geamantanul. Tot celălalt și-a oferit serviciile.
– Dă-mi voie să te ajut. Dar ce greu este. Ce conține?
– Cărți.
– Cărți?!
Surprinderea nedisimulată o amuza.
– Și aveți multe cărți?
– O întreagă bibliotecă.
Descurajarea afișată o amuza.
– Să aveți o zi frumoasă, vecina!
Apelativul a surprins-o și a descurajat-o pe ea. Atât de repede a devenit vecina. Ar fi dorit să mai amâne apartenența. Acest vecina o lega de bloc, de apartament, iar ea nici nu-și aranjase cărțile. Nici măcar un pat unde să doarmă nu avea. Dormea pe saltea. Pe jos. Totul era pe jos. Cărțile se aflau pe jos.
Veza dădu perdelele la o parte și merse la bucătărie. Ascultă cu urechea dreaptă. Trecu în sufragerie. Ascultă cu urechea stângă.
Nu mai dormea de două zile. Îi fusese somnul tulburat. În fiecare noapte se trezea nădușită. Se ridica de pe saltea, verifica cărțile, bătea din picioare și plesnea din palme. Mergea la bucatărie, aprindea lumina și repeta aceleași gesturi, bătea din picioare, plesnea din palme.
Se așeza la somn privind peste umăr. Ridica capul de pe pernă după ce se așeza confortabil în poziția de somn. Asculta. Verifica zgomotele cu fiecare ureche și se concentra până o lua durerea de cap. Ațipea repede.
Se plimba cu Hans Castorp. Corpurile le erau apropiate, se atingeau. La un moment dat l-a apucat de cot. Urcau spre pădure. O pădure deasă care promitea mult dorita senzație de răceală. Arșița îi zăpăcise pe pacienții sanatoriului. A ridicat capul să aprecieze distanța până la pădure. Ceva mânca pădurea. Un dinte imens alb, un fir lung de păr, un ochi necrescut parcă, dar care îi fixa pe cei doi plimbăreți.
– Te-am prins, te omor, te-am omorât! Sper!
Veza sărise din pat. Ținea strâns de făcăleț și lovea undeva în colțul unde erau așezate cărțile. După câteva lovituri a mers să aprindă lumina și să verifice.
Nu prinsese șobolanul. Avea un șobolan în casă care venise pe țevile de la bucătărie.
În fiecare noapte visa că șobolanul îi devorează cărțile. Că îi dispar lumile, poveștile, personajele iubite. Fără aceste lumi dispărea ea.
Cum să poată fi vecina, dacă e atât de nesigură pe existența ei?
A verificat și cărțile. A apucat Muntele vrajit. Neatins.
Hans Castorp se afla tot la sanatoriu.
Culoare, Bernard Charoy
Bernard Charoy
Care cuib? Păcăleala lui Ken Kesey
V-ați întrebat vreodată de ce Zbor deasupra unui cuib de cuci? Eu niciodată până în această dimineață. Citeam ieri despre comportamentul cucilor.
Femelele de cuc depun un ou în mai multe cuiburi „adoptive”. Puii de cuc sunt crescuți de părinți adoptivi. (Richard Dawkins, Gena egoistă, p.235)
Ce a intenționat Ken Kesey să sugereze cu titlul? Iar mă simt năpădită de nimic, neființă și haos.
Mai departe despre comportamentul cucilor. Puiul de cuc aruncă din cuib celelalte ouă. Același Dawkins, aceeași carte, pagina 237: Se vâră sub un ou, potrivindu-l într-o scobitură din spatele său. Apoi, ținând oul în echilibru între aripile sale, se târăște încet spre marginea cuibului, până ce reușește îndeajuns ca să răstoarne afară din cuib oul, care cade pe pământ.
Mă simt bine în pielea mea de om, în această reprezentare. Dețin voință, am putere de sublimare. Și cel mai important, pot să mă tânguiesc nestingherită.
Rămân derutată: care cuib de cuci? Ken Kesey ne-a păcălit sau pe mine m-a păcălit.
* Imaginea aparține Redacției Maramureș
