Subiect în coadă: câinii

A rămas în coadă de foarte multă vreme un subiect. Între timp, acest subiect a devenit de interes național. Da, vorbesc despre câini. Precizez, aici nu o să fie vorba despre pro sau contra eutanasierii. Nu. Aici o să fie vorba despre fostere.

Asociațiile de protecția animalelor din Timișoara nu dispun de adăposturi proprii, ci se bazează pe fostere.
Pentru a putea fi Foster, în primul rând trebuie să iubești animalele.
FOSTER înseamnă să poți lua în grijă pentru o perioadă de timp un animal (câine sau pisică). Asociația se va ocupa de pregătirea lui (vaccinare, deparazitare, tratamente etc.) și va asigura hrana necesară.
Fosterele în România sunt de două feluri:
1)Foster Gratuit: la care nu se plătește cazare.
a) foster care poate prelua gratuit în regim de urgență un animal pentru o perioadă de câteva zile (pe perioada tratamentului)
b) foster care poate prelua gratuit un animal până la adopția acestuia
2)Foster plătit: la care se plătește lunar o sumă de bani pentru cazarea unui animal.
Asociația va explica Fosterului ce trebuie făcut zilnic:
– asigurarea hranei animalelor și a apei
– păstrarea curățeniei în spațiile ocupate de acestea
De asemenea, acesta va anunța Asociația la orice semn că vreunul dintre animale ar prezenta vreo problemă.
Fosterele se pot afla atât în Timișoara cât și în localitățile apropiate.

Am publicat textul integral, așa cum mi-a revenit mie, deși am primit permisiunea să intervin. Am ales să nu o fac. Nu-și au rost plasticizările în asemenea situații.
Completez însă.
De câteva ori am ajuns și eu, împreună cu Asociația ACT Timișoara, la un foster. Ultima dată m-a însoțit și Mara. Mergem la socializare cu câinii, mulți dintre ei fiind exagerat de sperioși. Ce înseamnă exagerat în acest caz? Înseamnă că o voce puternică, o mână ridicată pune câinele pe fugă, o atingere provoacă schelălăit. Acești câini au fost luați de pe străzi și duși în diverse fostere.
Bineînțeles că am scris acest text pentru a face apel la toți iubitorii de animale. Au nevoie de stăpâni, dar cine nu-și poate lua un asemenea angajament mai poate ajuta prin voluntariat, hrană, donații în bani.

O să pun și o poză cu doi dintre orfanii asociației ACT Timișoara, asociație pe care o găsiți și pe facebook.

1377539_672918056051685_2001907478_n

Educație atașată de NU

Într-un text trecut, într-o notă scurtă, a rămas că urmează să scriu despre copii. Acțiunea în sine, de a scrie despre copii, nu despre Mara, mă agită. Eu încă împart sufletește, există Mara și există restul copiilor.
Copiii mă sperie, după aproape 4 ani de când sunt și mamă, copiii încă mă sperie.
Nu aș putea niciodată să prezint și să susțin o teorie care trebuie urmată în creșterea copiilor. Nu am nici o convingere în această direcție.
Întotdeauna am fost de părere că fiecare își crește copiii după cum îi place. Și de aici, s-a ivit ideea acestui text.
Afirmația mea de mai sus, deși încă e valabilă, nu mă mai convinge. Ceva s-a schimbat, s-au pierdut unele sensuri, s-au adăugat unele semnificații.
Ca părinți, facem alegeri pentru copiii noștri. Urmările acestor alegeri, că se dovedesc a fi corecte, bune, incorecte sau proaste, dau importanță momentului. Într-un moment am ales, în alt moment ne-am confruntat cu consecințele acelor alegeri. Orice ar fi, acceptăm și mergem mai departe. Frământările, am ales sau nu am ales corect, nu aduc nici un ajutor real. Ca mamă, ca proaspătă mămică în iarna lui 2010, am făcut alegeri, dar mai ales am respins.
Am respins tradiția, am respins obiceiurile, am respins sfaturi. Am acceptat selectiv.
Tradiția și obiceiurile le-am respins și cu noua funcție, de născătoare, înainte le respinsesem cu toate celelalte alcătuiri ale ființei mele, ca fiică, ca elevă, ca studentă, dar mai ales ca om.
Într-o zi, o nevoie literară, o căutare de simbol, mi-a așezat în mâini Istoria religiilor de Eliade. Am citit și am lăsat cartea, dar după un timp, ceva nu-mi dădea pace: semnificațiile.
Nu am putut însă să ordonez ceva nici cu rațiunea, nici cu simțurile. În altă zi, am început lectura Trilogia culturii de Lucian Blaga. Fără un accept direct, eul meu a permis o deplasare.
Sensul.
Conținuturile obiceiurilor, fără să capete alte sensuri, s-au umplut totuși de sens. Oamenii și-au explicat viața și au participat la viața. Factorii de influență diferă însă întotdeauna, iar nevoia, educatoarea cum a numit-o Freud, ne arată de foarte multe ori direcția, o direcție pe care de cele mai multe ori am trece-o cu vederea dacă nu s-ar ivi instinctul de supraviețuire.
Ce legătură au toate astea cu copiii?
Îndată răspund.
Părinții noștri au avut și ei de ales pentru noi. La ani distanță, noi, copiii deveniți părinți, respingem toate alegerile părinților. Eu sigur le-am respins. Acum fac asta, dar o fac cu îngăduință. Uneori chiar ascult nu mă prefac doar că ascult.
Această nouă atitudine, căci e nouă, a fost provocată și de actualii părinți, de copiii părinților noștri.
Am devenit cumva o generație de atotștiutori în creșterea copiilor. Nu știu dacă au observat tinerii părinți, dar educația copiilor noștri stă în știința respingerii și corectării metodelor de creștere ale părinților noștri.
NU înfășăm copiii. (eu)
NU îi ținem în țarc.
NU le dăm suzetă.
NU îi lăsăm să plângă.
NU le impunem nimic.
Educația noastră e puternic atașată de NU, e negativă, dar dorește rezultate pozitive.
Mărturisesc, abia aștept să văd copiii noștri adulți. Sunt curioasă. Acum, în secunda prezentă, rămân să mă lupt cu propriile frământări. Am ales sau nu bine, m-am impus sau nu corect, să mă bucure sau nu că Mara zice mersi și săru mâna pentru masă, să mă sperie sau nu că o las să plângă.
Sunt derutată, rareori epuizată, alteori sufăr atacuri de panică.
Un copil se crește după plăcerea fiecărui părinte, dar părintele de unde își ia știința? Ajungi părinte, iar până te obișnuiești să fii părinte, copiii deja sunt formați, până la 5 ani sunt deja omuleți, iar după 5 ani manifestă și exprimă.
Asta e teama mea cea mai mare. Mai am un an rămas, un an mai am la dispoziție să trimit în lume un caracter armonios.

Zice Dunia

Știți când ne dăm seama că nu mai suntem mici și proști? Când, ajunși la o vârstă presupusă adultă, după 25 de ani, așadar mari și proști, agitația și presiunea societății te găsește detașat.
Ești mare, ești și prost uneori, dar alteori ești înțelept. Înțelepciunea vine doar odată cu experiența.
Înțelepciunea se recunoaște în scăderea influenței societății asupra ta. Te scuturi de prejudecăți și în unele situații, în locul unei reacții supusă momentului, tragi aer în piept o dată sau de două ori.
Și zâmbești. Doar atât.
Iar alteori citești Freud. Glumesc, glumesc!

La donna e mobile

Am ajuns la Operă, la Trubadurul. A fost premieră. În cele 3 ore, pe lângă bucuria resimțită de la muzică, nu mi-am putut opri mintea să nu părăsească uneori povestea de pe scenă.
La Opera Națională de la Timișoara se joacă foarte mult Verdi. În ceea ce privește piesele de operă, preferata mea este Rigoletto.
Cu asta confirm că îmi place Verdi, dar în același timp mă întreb: de ce numai Verdi?
Traviata, Rigoletto, Nabucco, acum Trubadurul, toate compuse de Verdi. Gustul românilor, al timișorenilor, al minorităților s-a oprit la Verdi, doar Verdi? Impresia mea evidențiază o anume fixație. Gustul s-a deplasat, s-a educat și s-a oprit în secolul XIX.
Un secol între noi și Verdi, un secol de descoperiri, inovații și interpretări, iar publicul alege tot Verdi.
De ce nu se mai montează și altceva? Aș propune Stravinski, dar știu că sunt subiectivă, mie îmi place Stravinski.
Să se monteze orice altceva. Prin contrast, subiectul pieselor lui Verdi și viața actuală a oamenilor, descriu amuzamentul.
Reprezentările actuale despre iubire, despre loialitate, de fapt nu cred să mai avem reprezentări pentru un asemenea sentiment, despre sacrificiu nu au nimic în comun cu reprezentările acelui secol XIX. Omul de azi, printr-o superioritate nedeclarată, dar purtată fățiș, îți privește strămoșii cu o atitudine din care se înțelege cât de naive ne revin generațiile anterioare. O femeie să intre la mănăstire deoarece nu se poate mărita cu bărbatul iubit? O vrăjitoare să fie arsă pe rug?
Aceste acțiuni aproape insultă intelectul modernului. Aproape? Nu, chiar insultă.
Recunosc, sunt curioasă. De ce Verdi, numai Verdi?
Și mie îmi place Verdi, căci chiar așa:

La donna è mobile
Qual piuma al vento,
Muta d’accento — e di pensiero.
Sempre un amabile,
Leggiadro viso,
In pianto o in riso, — è menzognero.
È sempre misero
Chi a lei s’affida,
Chi le confida — mal cauto il cuore!
Pur mai non sentesi
Felice appieno
Chi su quel seno — non liba amore!

O vorbă cu vegetarienii

De două săptămâni am adăugat un plus unul numărului de vegetarieni. De două săptămâni nu am consumat carne, iar de ieri, în urma unei cure de detoxifiere țin un post negru.
Cu alte cuvinte, mă înfometez.
Cu experiența celor două săptămâni, aș vrea acum o vorbă cu vegetarienii și veganii.
Cu ceva timp în urmă, am citit Moby Dick. N-are nimic a face Moby Dick cu vegetarienii, dar are cu canibalii. Echipajul număra și un canibal. Amintesc de acest lucru deoarece este necesar înțelegerii.
După filmele și cărțile din copilărie, acele cărți și filme de aventură unde oamenii erau gătiți în niște cazane imense, s-a fixat în mine o teamă, teama de canibali.
În timp ce citeam Melville, am ridicat uimită din sprâncene, și eu, și unele personaje sceptice la canibalul din echipajul lor. Canibalul, fiul unui șef de trib și-a apărat preferința pentru consumul de carne uman printr-un exemplu. A întrebat dacă noi poftim la carne când ne uită la găinile din curte. Prin acest exemplu folosit ca argument și-a liniștit colegii. Într-adevăr nimeni nu poftește la friptură când privește animalul viu.
Și din acest punct mă întorc la vegetarieni și vegani. Notez aici că mi se par agresivi în atitudinea pe care o adoptă în ceea ce privește consumul de carne.
Sunt zile în care fotografii cu oameni puși la caserole, plini de sânge îmi inundă pagina de facebook. Intenția vegetarienilor stă în ce? Ce intenționează cu aceste imagini groaznice?
Ca un consumator de carne să renunțe la consumul de carne? Demonstrațiile lor, pe care le găsesc nedemne, ba chiar dovezi ale unei carențe de educație, nu trimit gândurile omului la o renunțare. Psihicul nostru nu funcționează așa.
În primul rând carnea constituie o plăcere, și atâta vreme cât acela care o consumă găsește aici plăcerea, renunțarea devine foarte grea și nu fără urmări. Unde să redistribuim energia acestei plăceri? O înlocuim cu ce? Dar îmi permit să presupun că nici un vegetarian nu-și pune asemenea întrebări. El doar știe să distribuie imagini agresive cu oameni morți la caserole.
Aș vrea să mai amintesc de Darwin și de instinctul de supraviețuire, de lanțul trofic, de filogenie, de psihologie.
Consumul de carne implică foarte multe, iar acest consum trebuie să țină de alegerea fiecăruia. Organismul uman este o mașinărie perfectă, când nu mai vrea să consume carne, nu mai consumă, dar nu ține de convingere, de respectul vieții, ci de o funcționare.
Personal, momentan duc grija minții mai mult ca grija trupului. Niciodată nu am făcut abuz, dar îmi place să mă răsfăț culinar. Mâncarea, prin gastronomie, a devenit artă. Ce înseamnă arta? Înseamnă o anume sublimare, o anume satisfacere, iar eu cred că vegetarienii au pierdut ceva, pierdere pe care psihicul lor a înlocuit-o cu un substitut, uneori în loc de consum de carne descoperim o lipsă a bunului simț.

Flămândă de oameni

Pentru mine, marea, șezlongul și soarele înseamnă lectură. O deosebită plăcere mă cuprinde când îmi număr zilele de șezlong. Descriu o relaxare a minții alpha, dar pot ajunge și la theta. Cerul ajută și el mult. Las uneori cartea pe piept și mă pierd în albastru.
Ultimele mele zile de șezlong ale anului în curs le-am petrecut cu Kazuo Ishiguro, Rochefoucauld și Patrick Suskind.
Unele cărți, recunosc, nu ajung decât în memoria mea de scurtă durată. Altele însă, am descoperit că au lăsat moșteniri. Am moștenit de la Huxley cvartetul Heilinger Dankgesang de Beethoven, de la Ishiguro tratatul de la Versailles. Cu lectura Rămășițele zilei s-a fixat foarte bine în mine acest tratat. De la Suskind m-am entuziasmat cu ideea unei izolări. Personajul lui a petrecut ani de zile, parcă 7, singur pe munte.
7 ani de sine, 7 ani de suficiență. Descriu acum sentimental puțin invidia. Aș vrea să-mi fie și mie suficient sinele, să-l explorez, să-l scrutez, să-l scutur, să-l incit.
Totuși nu sunt personaj, iar eu sunt flămândă de oameni. Mai nou, flămândă de Beethoven și de Stravinski.

Comunismul, inepuizabila sursă de inspirație a românului

Săptămâna trecută, printre celelalte activități ale mele, am ales să-mi petrec două seri la Bastion unde s-a desfășurat Festivalul Internațional de Literatură. Nu o să scriu despre festival, nici despre invitații lui, nu o să fac un subiect din festival. Nu este subiectul meu.
O să fac totuși niște observații plecând de la festival, căci a prilejuit următoarele constatări.
Mi-ar face o deosebită plăcere să schițez acum aceste constatări, dar aleg să mă pierd în digresiuni.
Am terminat facultatea în anul 2006, iar din 2002, anul admiterii mele, am participat la multe evenimente culturale, lansări de cărți în special. Întotdeauna la aceste lansări au participat și studenți. Acesta este un fapt, știut, dar și dorit.
Dorința însoțește ambele tabere, s-ar părea. Scriitorii și profesorii doresc prezența studenților, iar studenții, chiar dacă cu timiditate, își doresc să participe.
Am ales, și am ales cu grijă. Profesorii doresc prezența. Studenții doresc să participe.
Din 2002 am experiența acestor întâlniri și fac afirmația că studenții, tinerii, nu participă aproape niciodată.
La Festivalul Internațional de Literatură am privit la un moment dat în jur, la ei, la cei tineri. Cei mai mulți butonau telefoanele, inclusiv eu la un anumit interval de timp. Până la final, scaunele ocupate de ei s-au golit. Aici voiam să ajung.
Studenții vin, dar tot ei pleacă. De ce pleacă?
Un motiv pricipal ar fi neînțelegerea, apoi nepăsarea, apoi lipsa empatiei.
Ce nu înțeleg?
Nu înțeleg ce se vorbește despre Stalin, despre Tito, despre totalitarism, dictatură și Ceaușescu. Și ei, la fel ca mine, sunt convinsă că iau istoria cu faptele ei ca o parte inerentă literaturii, la fel ca toate celelalte domenii cu care se întrepătrunde literatura. Totuși, această cunoaștere nu-i împiedică să nu se plictisească.
E necesar să cunoști istoria, dar nu este necesar să dea buzna peste tine la fiecare activitate culturală.
Nepăsarea tinerilor, că am amintit de ea, nu este de condamnat. Realitatea lor este alta. Da, anii în care ne-am născut noi, mă includ și pe mine, nu includ atrocitățile dictatoriale, ne-am detașat de ele, am crescut în umbra lor, dar ne-am găsit alte sensuri, alte lupte, alte obiecte de care să ne atașăm. Și în această perioadă, oarecum liniștită a lumii, oamenii continuă să nu se asculte. În jur aceleași fracțiuni, același dispreț, aceleași prejudecăți.
Nu reproșez absolut nimic supraviețuitorilor comunismului, din contră, îi admir, dar mi-ar plăcea totuși, mai ales când vine vorba de literatură, să încerce să se detașeze și să renunțe la aerul condescendent. Mizeria și atrocitățile sunt o sursă de inspirație, dovadă Herta Muller și nu doar ea, dar nu unica sursă de inspirație.
Iar de acestă senzație nu pot scăpa, căci la orice lansare de carte, la festival sau o oarecare activitate culturală, românul vrea să rămână doar în acestă sursă, doar la politică, la Ceaușescu, la Iugoslavia. Cultura este un obiect al omului, noi o creăm, o înfrumusețăm, îi smulgem sensuri, îi dăm sens, iar sensul ei sunt absolut sigură că nu stă numai în regimuri politice.

Prezentul strălucește dincolo și în orice posturi

Intenționam să scriu azi despre copii. Renunțai. Amân subiectul pe săptămâna viitoare.
Azi îmi pare mai potrivit, cum la Timișoara se desfășoară Festivalul Internațional de Literatură, să fac pe blog o notă care să ne trimită gândul la literatură și prezența, de ce nu, la Bastion unde se desfășoară festivalul. Miercuri am participat și eu la festival. M-am revăzut și am revăzut foști profesori. Unul dintre ei, Ilie Gyurcsik, mi-a făcut o fotografie. Ieri dimineață, când am deschis mailul, am avut surpriza să descopăr că domnul profesor a avut grijă să primesc și eu portretul. M-am privit câteva secunde zâmbind.
I-am scris câteva rânduri domnului profesor de ținuta mea din imagine, iar apoi i-am mulțumit.
O să aștern și aici cele câteva rânduri deoarece sunt necesare pentru a înțelege cele câteva rânduri pe care le-am primit înapoi ca răspuns.
Eu: Păcat că studenta stă încovoiată și nu lasă femeia să-și îndrepte spatele.
Domnul profesor: Numai posturile ne mai pot evoca, uneori, trecutul, dar prezentul strălucește dincolo și în orice posturi.

Strălucirea prezentului meu o datorez și unor profesori, profesori care fără să te înțeleagă, te privesc cu toată înțelegerea din lume, căci, de la Rimbaud, pe la facultatea de Litere, secția română- franceză, la Festivalul Internațional de Literatură, domnul Gyurcsik a reactivat subconștientul: car je est un autre.

Buletin de știri

Ar părea că din aprilie nu am mai deschis ușă de teatru sau filarmonică. Nu este însă ceea ce pare.
Reiau buletinul de știri.

4 octombrie, Dancing Queen, Teatrul Național Timișoara
6 octombrie, Degețica, Teatrul Melin, Timișoara
16 octombrie, expoziție Radu Afrim, Galeria Calina, Timișoara
16 octombrie, expoziție Lucia Buzac, Palatul Baroc, Timișoara
19 octombrie, lansare de carte Daniel Vighi, Istoria din cutia de pantofi, Bastion, Timișoara
20 octombrie, Frumoasa și bestia, Teatrul Merlin, Timișoara
23 octombrie, Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, ediția a II-a, Bastion, Timișoara. Aici l-am regăsit pe Vladimir Bulat ca traducător pentru scriitorul rus Victor Erofeev.

Urmează:
27 octombrie, Trubadurul, Opera Națională Timișoara
28 octombrie, Bădăranii, Teatrul Metropolis la Timișoara
29 octombrie, Nu, eu nu regret nimic, Teatrul Național Timișoara
4 noiembrie, Pelerini din țara nimănui, Tudor Gheorghe, Timișoara

Să pice bine spiritului meu.