Dunia

flori de camp, curcubee, oameni si carti

MAMA, TU EȘTI CIOCOLATĂ

De 2 nov., 2023 0 Trăiri afective ale mele No tags 0

Corpul meu spune atât de multe că nu ne mai înțelegem. Mă dor mâinile. Mi se blochează gâtul. O alergie înfiorătoare mi-a devastat decolteul și gâtul. Totul a culminat cu o presiune insuportabilă în cap.

Se întâmplă în aceste zile ca Mateiu să-și testeze limitele. El testează. Mie mi-e frică de reacțiile mele. Amândoi suferim. Am reluat și lectura cărții Metoda daneză de creștere a copilului. Încerc și eu, așa cum scrie la carte, să schimb firul narativ al poveștii. Să nu cedez presiunii. Să-l cresc pe Mateiu cu respect și cu blândețe. De aceea corpul meu a luat-o razna, luptă instinctul și rațiunea.

În copilărie mi s-au aplicat periodic umilințe, devalorizări, bătăi. Să ridic mâna vine natural, dar refuz. Mă împotrivesc cu toată ființa mea. Corpul constituie dovada. Mi-am reamintit de femeia care s-a aruncat cu cei doi copii de pe bloc. Am presupus că nu a cerut ajutor când s-a simțit depășită de situație. Acum presupun că a cerut. Mamele cer ajutor doar că le este refuzat subtil sau deloc subtil. Ai făcut copil, crește-l! Adevărat, dar epuizarea n-are nimic de-a face cu dorința de a fi mamă.

Norocoasa de mine primește ajutor. Discut cu tatăl lui Mateiu, mă plâng la soră mea, mamanu îmi adună hainele de la uscat, Cori construiește trenul cu Mateiu joia ca eu să fug la Flore să-mi fac unghiile. Orice aș face, oriunde merg, mă simt hăituită. Mă urmărește chemarea lui Mateiu.

Nimeni nu poate să doarmă în locul meu, nimeni nu rabdă mersul la pipi unde împroșcarea e amuzantă. Nu e amuzant, Mateiu. De ce? Ne spălăm pe mâini când venim din parc. De ce? Desenăm pe pereți și hârtie, Mateiu. De ce? Perna Marei nu se aruncă pe jos. De ce? De ce? De ce? Oare de ce copiii își testează limitele?! Mă simt testată în fiecare zi de Mateiu.

Seara ne împăcăm. Întoarce-te cu fața la mine, mama, stai cu mine pe pernă. Mama, tu ești ciocolată. Vreau să ne înțelegem și să ascult. Adormim îmbrățișați și epuizați. Dimineața o luăm de la capăt. De ce? Pentru că amândoi avem o perioadă grea.

ÎNVĂȚAREA EMPATIEI LA MEMORIALUL DURERII

De 31 oct., 2023 0 Trăiri afective ale mele No tags 0

Mult timp am considerat că povestea Puiul, studiată în școală, rănește sufletul copiilor. Am plâns la moartea puiului. Chiar să-l lase mama lui și să plece? Am bocit pentru pui. Am bocit pentru mine. Mama mea m-ar lăsa și ar pleca? În concedii a plecat fără mine. Altă poveste.

Nu mai consider că povestea Puiul rănește sufletul copiilor. Poveștile triste ne învață empatia, iar pe acest principiu am călătorit cu Mara la Sighet pentru a vizita Memorialul Durerii. De ce? Ca să fim triste. Să citească pe pereții celulelor poezii scrise de elevi. Îndrăzneala, atentatul la siguranța națională, a luat forma unor zile de închisoare pentru unii dintre ei. Alții au plătit cu viața.

Dialogul după vizită nu o să vă impresioneze. Cum ți s-a părut, Mara? Crud și trist. M-aș bucura să vă impresioneze scopul. Învățarea empatiei și felia de realitate servită că viața nu înseamnă doar Formula 1, schi, bijuterii, romanele Agathei Christie, ciocolata, desenul și altele, plăcerile Marei la 13 ani.

La muzeu i-am propus câteva încăperi, apoi i-am dat drumul din lanțul parental. Practic cât pot stilul autoritativ. Latru, dar mă și gudur. Pretind, dar sprijin și dau atenție sensibilității. După ce am povestit despre camera neagră, am răsplătit-o cu o cafea de la Starbucks.

De la Sighet la Baia Mare drumul ne-a desfătat privirea. Culorile toamnei, galbenul solar, maroul ciocolatiu și pădurile îngrijite ne-au dăruit un moment de viață perfect. De la Starbucks am căutat cafeneaua Pressco unde Bogdan Mosorescu mi-a îmbogățit papilele gustative cu recomandarea cafelei V 60. Nu o să vă impresioneze nici dialogul dintre mine și Mosorescu după ce am gustat cafeaua. Cum ți s-a părut, vară-mea? Amară și nimic deosebit.

Recomand părinților să-și scoată odraslele la Memorialul Durerii. Istoria chiar se repetă.

SPECTACOLUL EXOD – UN ÎNALT GRAD DE PERFECȚIUNE

De 25 oct., 2023 0 Colaborari No tags 0

Luna octombrie, pentru mine și copiii mei, a însemnat și teatru. Am ieșit cu amândoi la teatru, dimineața cu Mateiu, seara cu Mara. Am ieșit și singură la teatru sau în compania altor femei cu care am încropit, înainte de spectacol sau la pauză, conversații spumoase.

Ultimul spectacol simțit pe îndelete, a durat patru ore, a fost EXOD. Ați văzut Exod? Încercați să-l vedeți. Pentru prima dată în România, Oskaras Korsunovas – o voce puternică în regia mondială de teatru găsiți în descrierea lui – a montat un teatru de atitudine cu Cătălin Ursu în rolul lui Azim, pakistanez, cu Mirela Puia, Nuța românca. Oh, pregătiți-vă să vă prăpădiți de râs! Savurați și delectați-vă!

Vocea lui Oskaras s-a răcit puțin pentru rolurile lui Ionuț Iova, Vandal, și Alexandru Romescu, Edi, fizician. Oh și la ei! Ionuț Iova nu a jucat pe scenă, a manifestat. A fost Vandal și a subjugat atenția publicului. Alexandru Romescu mi-a amintit de Marius Manole în Inimă de câine, adică un înalt grad de perfecțiune.

S-a înăsprit vocea lui Oskaras prin revoltă și schimbare pentru rolurile lui Marin Lupanciuc, Ben Ivănescu și Matei Chioariu, Harry. Oh, oh, oh! Marin Lupanciuc promite. E un licurici, adică o lumină vie. Matei Chioariu supune spectatorul voinței lui.

O să stați patru ore la spectacolul EXOD. O să vă schimbați des poziția pe scaun. Nu vă luați fuste sau rochii scurte. Husa scaunului nu leagă nici o prietenie cu pielea. Nu o să vă plictisiți la spectacol. Tema spectacolului, emigrația, e o rană deschisă și supurantă a umanității.

Verificați programul Teatrului Național pe luna noiembrie. Luați bilete. Spectacolul surprinde, e un fenomen.

Ne vedem la teatru!

Foto: Adrian Pîclișan

APLAUZE PENTRU INSTITUȚIILE ROMÂNE, EXPOZIȚIE 2023 TIMIȘOARA LA VIENA

De 23 oct., 2023 0 Buletin de știri No tags 0

Mâine o să fiu în două locuri în același timp. Putem să ne vedem la Timișoara, dar putem să ne vedem și la Viena. La Viena puteți SĂ MĂ VEDEȚI. Eu stau mărturie pentru un eveniment cheie al orașului într-o expoziție.

Se întâmplă, datorită ofertei culturale spumoase, ca Institutul Cultural Român de la Viena să găzduiască expoziția 2023, TIMIȘOARA cu imagini realizate de fotograful Adrian Pîclișan. De la ora 19 o să aibă loc vernisajul. Adrian prezintă Timișoara Vienei în anul în care orașul poartă titlul de Capitală Europeană a Culturii. Imaginile te îmbie să vizitezi Timișoara pentru că acum e momentul. Niciodată nu s-a simțit Europa mai intens în urbe ca în 2023. Instituțiile țării, Asociația Timișoara, ICR de la Viena și Ministerul Culturii din România, s-au aliat să promoveze orașul de pe Bega. Alianța merită admirație și aplauze. Acum imaginați-vă aplauze.

Prin expoziție, locuitorii Vienei descoperă programul Timișoara 2023. Pe scena Teatrului Național a călcat John Malkovich. Pe aceeași scena a montat regizorul-fenomen Oskaras Korsunovas. Muzeul Baroc adăpostește cea mai mare expoziție din România ultimilor 50 de ani dedicată operei lui Constantin Brâncuși. La deschiderea expoziției Brâncuși mă puteți vedea cum stau predispusă la meditație într-una din fotografiile lui Adrian. Imaginile selectate prezintă convingător, cu intuiție susținută de 26 de ani de experiență, de atâția ani practică Adrian această meserie, viața culturală a orașului.

Români de la Viena, vă invit să descoperiți sau să redescoperiți Timișoara. O să vă încânte dacă veniți cu deschidere sufletească. Expoziția va putea fi vizitată din 24 octombrie până în 12 noiembrie, în galeria ICR Viena (Argentinierstr.39, 1040) de luni până vineri, orele 10-17, program de instituție nu știu dacă românească.

Cei care vizitează expoziția și fac o poză cu maimuța, eu fiind maimuța, o postează pe insta cu hashtag-urile #timisoara2023 și #poartaocarte primește cadou de la mine cartea lui Moni Stănilă, Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare.

Succes!

Foto: Adrian Pîclișan

DACĂ EȘTI O FEMEIE DE 40 DE ANI SINGURĂ

De 20 oct., 2023 0 Trăiri afective ale mele No tags 0

Fără să exagerez, uneori o fac ca să-mi exersez ironia, de când am împlinit 40 de ani, veștile despre divorț și cancer alternează de la o săptămână la alta. Deja mi-e frică de banala întrebare Ce faci? Am divorțat. M-am separat. Sunt în remisie. Am HPV 16 pozitiv, subsemnata. M-am operat de cancer.

Stop!

Cu boala, în ciuda forței de transformare în viața unei persoane, nu o să glumesc. O să glumesc teribil pe subiectul divorț. Prea multe femei de 40 de ani rămân singure. Bărbatul nu le-a mai iubit. Bărbatul le-a înșelat cu o femeie mai tânără. Rar bărbatul le-a înșelat cu o altă femeie trecută de 40 de ani, dar poate fi o situație. Altă situație implica fetele de 20 de ani. Fără comentarii despre intelectul unui bărbat de aproape 50 de ani care s-a îndrăgostit de o fată de 20.

Eu îmi doresc să mă adresez femeii și să-i prezint vârsta de 40 de ani ca prima vacanță la mare petrecută fără părinți. Ești singură în casa ta indiferent de cât spațiu ai. Copilul merge și la tata. Mănânci când vrei și ce vrei. Citești. Te bagi în cadă și îți îngrijești pielea cu ulei de măsline și cafea. Te uiți la filmele clasice franțuzești și italiene. Bați galeriile de artă și investești într-o lucrare. Călătorești în destinații calde și începi o aventură cu un tinerel. Cât de tinerel? Neimportantă vârsta dacă știi că e doar o aventură. Nu mai construiești relații la 40 de ani, te concentrezi pe aspectul compozițional. E o compoziție cum sărută, cum îți bagi mâinile în părul lui, cum te soarbe din priviri, cum te atinge și cum pleacă la el acasă. Într-o aventură lipsește flatulența și în general omenescul. Aventura e un paradis artificial cu termen limită.

Dacă ești o femeie de 40 de ani singură, atunci nu mai purta doliu după un partener cu care sigur te aflai într-o relație din comoditate psihică și financiară. Ușor de spus, greu de făcut, dar măcar încearcă. Încercarea moarte n-are sau are, dar o moarte fericită. Mori ca un om viu și nu trăiești ca un viu mort.

Acestea fiind spuse, mă retrag. Nu sunt o femeie singură și nu-mi permit asemenea îndrăgosteli, dar nu mă oprește nimeni din visat.

ȘCOALA FEMEILOR VERSUS ȘCOALA BĂRBAȚILOR

De 17 oct., 2023 0 Colaborari No tags 0

Am fost la teatru duminică. În fiecare luna aș putea să am un articol care să înceapă așa. De două decenii consum teatru fără oprire. M-a ținut pe loc o pandemie, dar asta e viața când neînchipuitul devine real. În realitate am stat închiși în case. Am făcut față realității după putințe, iar în prezent, la Timișoara, îmi place să salut din nou cunoscuții cu Ne vedem la teatru!

S-a jucat spectacolul Școala femeilor versus școala bărbaților după Moliere. Coregrafia îi aparține lui Gigi Căciuleanu. Exact, s-a dansat. Printre pași și figuri de dans, Cătălin Ursu a reușit să îngemăneze măiestru pierderea cuplului în neputințe individuale și sociale. Femininul și masculinul eșuează. Femeia cicălește și amăgește. Bărbatul supune și seduce. Amândoi cresc coarne. Infidelitatea e doar o consecință. Ea și el în cuplu sunt doi actori lipsiți de talent, dar care nu recunosc în ruptul capului.

Le-am sorbit din priviri pe Alina Ilea și Flavia Giugiu. Cu toții avem preferați. Mi-a atras atenția Laura Avarvari. Interpretarea ei m-a dus în starea uitării de sine. Am uitat de mine și tot ce însemn eu în afara sălii de teatru. Zâmbetul prefăcut-făcut fermecător când apărea Marin Lupanciuc pe scenă mă transforma într-un personaj de Moliere. Lupanciuc este copilul cel mic al Naționalului. Sunt curioasă dacă steaua asta se va abate din drumul ei. Darius Zet și-a spus numele. Nu-l știam, acum îl știu. La Național miroase a prospețime.

Moliere a scris Școala bărbaților și un an mai târziu Școala femeilor. În Școala bărbaților a jucat el însuși rolul lui Sganarelle. Mi-ar plăcea, ca experiență, să văd și două spectacole în loc de unul. Ne despart secole de la nașterea comediilor, dar subiectul a rămas actual, iar râsul pică întotdeauna bine oamenilor.

Am râs la spectacol. Am plecat spre casă unde mă aștepta o chiuvetă plină de vase. Făt Frumos a gătit copiilor, iar eu am spălat farfuriile, oalele și tacâmurile într-o dispoziție glorioasă. M-am tot gândit zilele astea. Am o viață bună și cu multe momente de bucurie. Rar îmi recunosc și aproape deloc nu o spun. De ce? Ca să nu pierd. O prostie, firește!

Vă îndemn să rostiți mai des că trăiți cu bucurie. Ieșiți la teatru, e un stimulent puternic.

Foto: Adrian Pîclișan

FEMEILE NU MAI ȘTIU SĂ FIE CURTEZANE

De 16 oct., 2023 0 Trăiri afective ale mele No tags 0

Șmotru. Șmotru, la o primă căutare în dicționar, o să găsiți că înseamnă instrucție militară. La noi în familie l-am folosit pentru curățenie. Și când rostesc șmotru am în cap o imagine a mea frecând cu periuța de dinți rosturile de la gresie.

Sâmbătă am șmotruit la apartamentul lui Făt Frumos. S-a spălat. S-a frecat. S-au dat găuri în pereți. S-au înlocuit lămpi. Era trecut de prânz când cu coada ochiului am zărit două găuri mici și una mai mare în perete. În secunda aceea două imagini s-au derulat prin fața ochilor, apoi s-au contopit. Este vorba despre crocodilul lui Brâncuși, un buștean care l-a salvat de la înec, și un pește-șarpe care m-a mușcat de mână în vis. Punctele de pe perete și punctele de pe mâna mea mușcată s-au suprapus, iar peștele-șarpe s-a suprapus cu crocodilul lui Brâncuși.

Nu mi-am întrerupt activitățile de șmotruială, nici măcar nu m-am oprit să privesc mai atent. Gândurile o luaseră oricum razna. Conexiunile s-au arătat repede. Curând am văzut într-o fotografie bușteanul salvator așezat în spatele lui Brâncuși. Nu mi-e clar de ce l-a ales mintea ca să mă muște. Punctele din vis ivite pe perete nu le-am luat ca o reprezentare supranaturală. M-au obsedat toată ziua de sâmbătă până le-am stins cu un pahar de whisky cu pepsi.

Duminică am ieșit cu Făt Frumos și Mateiu prin Piața Unirii. Am intrat în Zai să prânzim, dar Mateiu a modificat programul printr-un neastâmpăr greu de gestionat în mulțime. L-am lăsat pe tatăl lui Mateiu la masă, iar noi am luat-o la pas spre librăria La Două Bufnițe. Am cumpărat cărți și am revenit la Zai. Am traversat piața spre Bufnițe. Am traversat piața spre Zai. La a doua traversare am simțit mulțumire sufletească. Am privit clădirile renovate. Porumbeii zburau. Lumina pica blând. Mâna lui Mateiu era caldă în palma mea. Am uneori momente de înțelegere a realității înconjurătoare, înțeleg că sunt vie și sănătoasă. Simt viața. Apreciez sănătatea. Plăcerile materiale zac în adâncurile conștiinței. Le aduc la suprafață prin mișcarea maxilarului. Urechile se desfundă, satisfacția sufletească își reduce intensitatea, imaginea unui cardigan roșu, o plăcere nouă, mă pune la locul meu în societate. Să-mi doresc lucruri de care nu am neapărat nevoie.

Seara am ieșit la teatru. S-a jucat spectacolul Școala femeilor versus școala bărbaților. Mi-am bucurat sufletul. L-am umplut cu imagini armonioase. Mintea rumega un vers de Rimbaud. Femeile nu mai știu să fie curtezane. O să încerc să scriu un text în care o să leg spectacolul de versul lui Rimbaud.

Închei. Nu uitați să râdeți înainte de toate.

VĂ INVIT LA UN JOC. CĂUTAȚI-MI O REPREZENTARE

De 11 oct., 2023 0 Trăiri afective ale mele No tags 0

Dimineața devreme, foarte devreme, ies împreună cu Mara pe ușa blocului să o duc la școală. M-ați putea confunda cu șoferul. Poate chiar sunt șoferul. Tot dimineața, plus douăzeci de minute cât îmi ia să închei circuitul Ioan Mureșan-Brâncoveanu, pregătesc micul dejun pentru Mateiu. M-ați putea confunda cu bucătăreasa. Poate chiar sunt bucătăreasă. În ultimele minute ale dimineții îmi sorb ultima gură de ceai și pornesc la supermarket. M-ați putea confunda cu chelăreasa. Administrez fără talent bugetul alocat pentru hrană. Poate chiar sunt chelăreasă. Urmează ordinea și curățenia în apartament unde m-ați putea confunda cu menajera și vă asigur că sunt și menajeră.

Ieri, cu niște mănuși galbene cu care de rău, dar mai ales de bine îmi protejez mâinile și în special manichiura, curățam cu patos coșul de gunoi când mi-am numărat reprezentările până la ora prânzului. Reprezentările m-au iritat și m-am lăsat pe genunchiul stâng ca să mă ridic din poziția de muncitor plătit cu ora. Am privit coșul cu satisfacție. Lucea. Mi-am dat părul la o parte de pe ochi, mi-am scărpinat vârful nasului și am scăpat de mănuși.

M-am îndreptat spre tabletă și am căutat Ella Fitzgerald. Cu muzica ei m-am spălat de trivial. Părul l-am spălat cu șampon și am decis că mai am nevoie de o reprezentare până se încheie ziua. Am pornit spre META Spațiu cu prietena mea la vernisajul expoziției SHARED EXPERIENCES. M-ați putea confunda cu un om de cultură. Poate chiar sunt om de cultură.

La vernisaj am felicitat-o pe Loredana Nedelcu care a debutat curatorial. M-am amestecat cu vizitatorii galeriei. Lore mi-a povestit puțin despre ce e vorba. La Mirela Vlăduți am tras cu urechea când rostea numele lui Joseph Kosuth, iar pe Cosmin Haiaș sau Nea Caisă cum l-am poreclit cu prea mulți ani în urmă, l-am așteptat să discutăm despre lucrarea lui. Așa ne-am pornit. Pe drumul priceperii, am nevoie de explicații, am trecut prin Platon (idee-obiect-reprezentare), prin Schrodinger (Cel cu pisica, Nea Caisă?), prin Kosuth (Un scaun și trei scaune, scaun, fotografie și definiție din dicționar) când n-am mai putut asculta și m-a bufnit râsul. Ce s-a întâmplat? Nea Caisă, pentru prima dată în viața mea, nu neapărat pricep, dar nimic nu-mi este necunoscut. Am îmbătrânit. Nea Caisă și-a dat ochii peste cap, eu mi-am răsucit o șuviță de păr și l-am adus în discuție pe Rimbaud cu limbajul universal. Am pus punct cu Sapolsky.

Concluzie, ieri m-am învârtit în jurul reprezentărilor. Vernisajul de ieri m-a tratat de greața de mine. Mi-a reamintit că nu sunt șofer ori bucătăreasă, ori menajeră. Că nu sunt nici măcar toate la un loc. Că sunt cum aleg să mă reprezint și să mă prezint într-un moment, o situație.

Cert rămâne că realitatea ne-o putem reprezenta în infinite perspective. Vă invit la un joc. Mai căutați-mi o reprezentare pentru ieri.

TEATRUL SEPARĂ O ZI CARE NU SE DISTINGE CU NIMIC DE O SEARĂ CARE PRODUCE MIRACOLE

De 9 oct., 2023 0 Colaborari No tags 0

Am fost la teatru. Am văzut două spectacole în compania Marei. Mara este fiica mea si are 13 ani. La spectacolul Povestea acelor oameni care într-o seară s-au așezat în jurul unei mese Mara nu m-a întrebat nici măcar o dată cât mai durează. În trecut m-a sâcâit cu această întrebare.

Drumul spre mașină l-am folosit pentru a conversa despre ceea ce a văzut pe scenă. Pe mine subiectul m-a răvășit. Îmi scrisese Claudia Ieremia că mă așteaptă la masă în urma anunțului meu public pe Facebook că o să vin la spectacol. Într-adevăr am luat masa cu personajele, am participat la mese asemănătoare ani și ani la rând. Despre ce este vorba? Într-un cuvânt: răni. Este vorba despre răni, despre cum creștem cu aceste răni, cum ne apărăm, cum ne transformăm, cum devenim. Dar lăsați-mă pe mine și mergeți la spectacol. Sunt curioasă de fiecare suflet tulburat de Povestea acelor oameni. O fi posibil să te ridici, să aplauzi pentru că restul lumii o face și să pleci vacă? Vaca a intrat bou.

Teatrul atinge sufletul indiferent de câtă piatră cară de la răni. Teatrul te scoate din rutină. Readuce emoția extraordinară de a te pregăti să ieși, rochia, pantofii, machiajul, care cercei? Teatrul separă o zi care nu se distinge cu nimic de o seară care produce miracole. La mine și la Mara miracolul s-a întâmplat câteva zile mai târziu când l-a recunoscut pe Mateiu Chioariu în spectacolul O noapte furtunoasă. I-am surprins zâmbetul satisfăcut de pe chip. Cum se numea în spectacolul Povestea acelor oameni? Viorel, mama, Viorel, și era așa cripy.

O să mai merg la teatru. Următoarele spectacole sunt Școala femeilor versus școala bărbaților și Exod. Care rochie? Care pantofi? Cu siguranță ruj roșu.

S-AJUNGI PUTERNIC

De 4 oct., 2023 0 Trăiri afective ale mele No tags 0

Aștept în continuare să cresc. Nu scap de senzația asta. Am mai și citit la Gabor Mate că toată lumea îmbătrânește, dar nu toți ne maturizăm. S-ar putea să-mi închei călătoria pe pământ fără să devin om mare. În această situație mă văd nevoită să-mi car dublul cu demnitate, cum sunt și cum ar trebui să fiu.

Adevărul este că sunt o fată mare. Nu înțelegeți fecioară. Cantitatea de retinol consumată pentru întreținerea feței, gâtului și decolteului mă aruncă la ani lumină de ceea ce înțelegem prin tinerețe. Am trecut ieri pe lângă TVR Timișoara. Ne întorceam de la aeroport, iar Mateiu cerea să-i numesc locurile pe lângă care trecem. Pe lângă ce trecem până ajungem acasă, mama? Pe lângă OMV de unde alimentăm mașina cu motorină, pe podul peste Bega, pe lângă Fabrica de Bere și magazinul Ciclop, pe lângă Facultatea de Chimie, Biologie și Geografie, pe lângă TVR Timișoara. A urmat o pauză de rememorare. Mi-am adus din nou aminte de scurtul și fulminantul episod cu televiziunea. Mi-a oferit Ciprian Vălcan posibilitatea să particip la un fel de casting pentru a modera o emisiune. M-am retras cu o atitudine exagerată argumentând retragerea cu versuri de Lord Byron.
S-ajungi puternic trebuie să fii,
Supus, lingușitor și îngenuncheat
Să nu pierzi un prilej, să iscodești
Să fii minciuna vie, și n-am vrut
Chiar dacă asta ar fi-nsemnat,
Peste un haitic de lupi, să fiu cârmaci.

Ah, cât patetism! Versurile îmi plac și acum, descriu atmosfera de la TVR Timișoara din anul 2007, dar pe lângă asta, am întors spatele în mare parte din lipsa de încredere în mine. Am ales calea ușoară, tatăl Marei deja îmi îmbunătățea viața. Mi-am permis să refuz.

În 2007 a început viața mea de femeie adultă, iar eu n-am luat startul. M-am uitat la cei din generația mea cum aleargă, cum se întrec, cum se poticnesc. Mi-am zis că am timp. M-am apucat de blog, un fel de substitut pentru absența unei vieți literare. Am defulat cu emfază câțiva ani. S-a născut Mara. Pot considera că de la momentul cu TVR până în prezent am clipit.

Săptămâna trecută un așa zis băiat de 14 ani m-a numit tanti. Merg, tanti, la școală, dar n-am bani. Îi întreb pe toți copiii străzi cum îi cheamă, câți ani au, la ce școală merg. Dialogul traduce o omenie afișată. Nu-i alung, nu le dau bani, nu mă feresc de ei, nu le vorbesc disprețuitor. Ce șanse reale au pentru un start rezonabil la piața de valori a societății?

Mi-e frică sincer să clipesc din nou. Nu sunt pregătită pentru 50 de ani.

Foto: Bogdan Mosorescu