Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "atitudine"

Zic ca tine fac ca mine

De 13 sept., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Aproape fiecare text l-aș putea începe așa. Am citit și m-am gândit la. Recent am citit ceva la Dawkins care mi-a atras atenția asupra unui aspect din viața mea.
Am pierdut mult prea multă energie încercând să fiu eu și să fac ca mine. Oh, și câți apropiați nu ar sări acum la mine să mă corecteze. Dar tu faci mereu ca tine! Adevărat? Da. Fals? Da.

Adevărat, fac ca mine. Am un creier și-l folosesc. Îl folosesc întotdeauna corect? Nu. Am greșit. M-am înșelat. Dar eu am greșit. Eu m-am înșelat. Nu s-a înșelat mama. Nu a greșit tata. Nu a decis soră mea în locul meu. N-au hotărât prietenii în locul meu. Atitudinea zic ca tine fac ca mine mi-a fost străină în purtare, iar când am fixat-o ca strategie am respins-o cu brutalitate. Pentru că sunt o brută sau o pasională. Cum preferați, cum mă iubiți sau nu mă iubiți.

Atitudinea zic ca tine fac ca mine e considerată diplomatică. Unii o consideră. Alții, printre care și eu, o așază la ipocrizie. Zic ca tine și fac ca mine ține de ipocrizie. Nu supăr pe nimeni direct. Nu deschid gura la o confruntare. Nu recunosc că am altă părere. Nu strig în gura mare că mă deranjează. Zâmbesc. Privesc în altă parte. Discut mai târziu cu alte persoane care nu sunt implicate.

Așa am pierdut energie. Apărându-mă că nu am adoptat atitudinea zic ca tine fac ca mine. Apărându-mă că mi-e bine fără credința într-un dumnezeu. Că nu așez un dumnezeu în vârful piramidei. Că la bătrânețe nu o să mă întorc în sânul bisericii cum fugeam la mamanu în brațe când plângeam. Multă, multă, energie pierdută să fiu. Dacă aș fi canalizat-o în scris sau într-un plan pentru blog, poate aș tăia facturi apreciabile.

Uneori mi-e clar că o să mor singură undeva într-o căsuță la munte. Uneori suport greu societatea și pretențiile. Uneori urlu în mine pentru că Sorin Oncu e mort și nimeni nu mai trage de mine să urc. Visez mereu că urc cu liftul. Întotdeauna urc. Azi noapte am visat că urcam și-mi era frică. Am început să cobor. Probabil cobor și în viață. Pentru că oamenii sunt talentați în a te trage în jos pentru că nu te uniformizezi.

Fii diferit, dar să nu ieși din șablon. Așa creștem. Comenzile se exclud reciproc.

Încheiere. Detest atitudinea zic ca tine fac ca mine. Eu fac ca mine și suport. Îmi suport neghiobiile de când mă știu. Încă îmi place de mine.

Cât vă placeți în aceste zile?

Foto: Carmen

5 episoade despre conviețuirea în cuplu

De 10 aug., 2020 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Vorbeam zilele trecute cu o prietenă. Îmi e o foarte bună prietenă. O să se prindă imediat că despre ea este vorba. Ani de zile am primit telefoane de la ea având o reprezentare de Sherlock. Despre cine ai scris acolo? La cine te-ai referit? Despre. La. Pune întrebări. Are răspunsuri.

Am vorbit cu ea câteva minute. Ar fi închis telefonul imediat, dar am insistat să mai adaug ceva. Totul ține de atitudinea adoptată față de o situație sau alta. Starea generală a mea și a apropiaților am mărturisit-o. Suntem cu fundul în sus. A urmat la mine un scurt drum la Arad. Pe drum, la fel ca atunci când spăl vasele sau trebăluiesc prin casă, încep să fac asocieri.

Am multe idei când vine vorba despre conviețuirea în cuplu. Am observat atâția ani. Am ascultat. Pentru mine despărțirea rămâne o opțiune. Am realizat în timp că pentru unele cupluri despărțirea nu este o opțiune. În loc să judec, să-mi dau ochii peste cap, să-i desconsider, am început să mă joc. Mi-am probat îndemânarea de a crea scenarii pentru el și ea. În toate scenariile el și ea doresc să rămână împreună fericiți. Am alungat realitatea cunoscută de mine. Mulți stau împreună, dar sunt nefericiți.

Într-un prim episod i-aș așeza la o masă cu o fotografie în brațe. Am citit cândva, pe o plajă în Turcia, într-o carte cu aforisme de La Rochefoucauld. Ce persoane ar fi început să se iubească dacă s-ar fi văzut din capul locului așa cum se văd cu trecerea anilor? Dar iarăși, ce persoane s-ar putea despărți, dacă s-ar revedea așa cum s-au văzut pentru prima dată?

Cu trecerea anilor ajungem să ne vedem prea bine. Cu o fotografie de la începuturi, aș trece la episodul doi. Le-aș sugera să nu-și mai facă în ciudă unul altuia. Arma asta e ca un pistol de apă al unui prunc de trei ani, inofensivă, dar enervantă. De ce să enervezi o persoană cu intenție?

În episodul trei, el și ea ar fi calmi și angajați să asculte lucruri neplăcute despre celălalt. Bei prea mult. Ai burtă. Mă plictisești. Stai pe telefon la taclale cu posibili rivali. Te plângi încontinuu. Nu faci duș când te bagi la somn. Părinții tăi nu au limite. Soră ta mă cam irită. Ordinea și curățenia se fac și se întrețin de două persoane. Scutecul pruncului provoacă vomă indiferent de gen. Îmi place să ies cu băieții fără tine. Abia aștept un weekend cu fetele. Nu mă mai bate la cap cu întrebări stupide. Când vii? Unde ești? Cu cine? Astea se discută acasă, fără a avea pretenții de interogatoriu. Etc!

În episodul patru, el și ea ar sta bosumflați la masă, dar cu sufletul ușor. El poate și-ar deschide o bere. Ar putea să o întrebe și pe ea dacă dorește. Defulările aruncate în față nu rezolvă nimic, dar deschid un drum. Când cunoști cu adevărat ce-i place și ce nu-i place celuilalt, te poți concentra pe atitudine. Ce atitudine adopți? Acționezi în ciuda celuilalt. Acționezi în beneficiul celuilalt.

Dacă acționezi în ciuda celuilalt și nu iei în calcul despărțirea, atunci trăiește cu asta. Fii nefericit. E un stil de viață ca oricare altul. Dar de ce te mai plângi? Ce drept mai ai să plângi pe umărul unui prieten dacă nu accepți impermanența? Toți ne schimbăm de-a lungul anilor. Fără să fie un lucru rău, el și ea pot munci împreună pentru a fi din când în când fericiți. Ca în poza de la începuturi.

În episodul cinci el și ea ar râde indiferent de rezultat.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cea mai mare realizare: învoirea cu neplăcerile

De 26 mai, 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Sunt fascinată de corpul uman. Funcționează ireproșabil. Sunt fascinată de mintea umană. Funcționează aproape de neînțeles. Am încercat să pricep cum își îndeplinesc rolul. Am citit cărți de specialitate. Corpul m-a lăsat cu gura căscată. Mintea m-a lăsat cu gura căscată.

Ca efect asupra mea, notez o stare de calm atât de subtilă încât doar eu știu despre. M-aș simți specială dacă nu m-aș enerva. Mi-ar plăcea ca lumea să observe. Dar nu o face. Pentru că la exterior nu e mare diferență. Încă reacționez. Izbucnesc. Ridic vocea. Roșesc la față. La interior e altceva. Nu mai iau lucrurile personal. Le fac personale după ce le analizez. După analiză, fie și scurtă, puține lucruri devin personale. Personal o să fie unul din cuvintele cheie ale textului. Îmi identific îmbufnarea. Nu mă împotrivesc. Dacă pot schimba ceva, atunci mă apuc de treabă. Dacă nu pot schimba ceva, atunci îmi fac de treabă până scade intensitatea neplăcerii. Motivul pentru care împărtășesc ține de felul de a fi. Sunt o băgăcioasă. Nu pot schimba lumea. Am priceput. Pot să corectez și să îmbunătățesc pătrățica în care mă desfășor.

Desfășurarea a adus uneori cu un spectacol. Nu te mai da în spectacol! Mama mi-a zis. Tata mi-a zis și el. Soră mea de atâtea ori. Prietenii și ei. M-am rușinat. Apoi m-am enervat pentru că m-am rușinat. Iar apoi m-am manifestat ca Circe. Verbal am transformat oamenii în animale prin insultele imaginate. Existența mea conflictuală am datorat-o și o datorez nepotrivirii dintre gând și faptă. Mă disciplinez să le pun de acord. Din ce în ce mai des potrivesc gândul cu vorba și cu fapta.

Fiecare progres înregistrat atrage o furie sau alta. E ca la școală. Luam nota zece. Urma un trei. Venea un patru. În prezent mă chestionez. Ce e în neregulă cu mine? La mine e problema. Nu la ceilalți. De ce mă irită că cineva își dă importanță? Mai sunt eu în școala generală? De ce mă schimonosesc când cineva mă atacă sau îmi reproșează? Mai am douăzeci de ani? De ce?

Sunt puternică în fragilitățile mele. Transform fricile în coșmaruri și mă pregătesc să le înfrunt în viața reală. Nu-mi iese, firește! Dar le iau cum vin. Cea mai mare realizare, țopăi în mine de satisfacție, este învoirea cu neplăcerile. Trăiesc cu ele. Nu încerc să le schimb. Schimb atitudinea. Atitudinea mă rafinează.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ce vrei tu să faci? Importanța gândirii pe cont propriu

De 12 iun., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ce vrei tu să faci?

Câți dintre noi răspundem la această întrebare cu franchețe?! Majoritatea presupunem că suntem sinceri și lucizi cu noi înșine. Nu suntem. Altfel n-aș mai scrie acest text.

Înapoi în 2004, în vacanța de vară, mă aflam în oraș cu iubitul de atunci, câteva prietene și un coleg de cămin venit în vizită la Severin. Înainte să ne luăm rămas bun, colegul venit în vizită a propus să mai prelungim ieșirea în oraș, să mergem în alt loc. Toată lumea s-a eschivat. Evitam să răspundem din mai multe motive. Colegul venit în vizită nu ne era simpatic. El plăcea o fată din grup. Fata nu-l plăcea pe el. Vorbea afectat, dar nu obținea nici o impresie favorabilă. L-a refuzat iubitul meu. Ne retragem acum, a anunțat el. Și atunci colegul s-a apropiat de mine, m-a privit în ochi și m-a întrebat: Ce vrei tu să faci?

În 2004 m-a pus într-o mare încurcătură întrebarea lui. Am dat niște explicații, asigurări și m-am arătat indignată. Gândirea mea de atunci nu descoperise nuanțele. Într-o lamentare de fetișcană cam fără minte, am despicat firul în patru cu prietenele mele despre comportamentul inadecvat al colegului și lipsa lui de respect pentru iubitul meu. Cum să treacă peste răspunsul lui?

Episodul l-am reținut fără să revin cu vreo analiză sau cu vreo reinterpretare. Colegul a fost nepoliticos cu iubitul meu. Nu agreez mojicia. Personajul Hannibal ucidea pentru bădărănie. Eu ucid social pentru bădărănie. Mă ridic și plec. Atenționez. Refuz compania primitivilor.

Amintirea a revenit. Întrebarea lui a început să mă obsedeze. Ce vrei tu să faci? Ce VREI tu să faci? Ce vrei TU să faci? O întrebare aruncată într-o seară oarecare de vară s-a întors un deceniu mai târziu să-mi frământe mințile. De coleg am făcut abstracție. Fenomenologia întrebării m-a interesat, manifestarea ei în timp și spațiu.

Ce vrei tu să faci?

Adevărul este că eu nu am răspuns atunci la întrebare. A răspuns altcineva în locul meu. Adevărul este că nu-mi amintesc care mi-a fost voința. Adevărul este că la 20 de ani multă lume alegea și răspundea în locul meu.

N-am învățat în familie importanța gândirii pe cont propriu. Băieții deprind mai repede să gândească pentru ei. Permisivitatea părinților creează condiții favorabile. Atitudinea diferită în creșterea copiilor, băieți/fete are consecințe. Fata devine o păpușă cu sfoară. Băiatul ajunge păpușar.

De ce nu am răspuns pentru mine în seara aceea? De ce n-am îndrăznit? Și mai ales de ce mi s-a părut firesc să răspundă altcineva pentru mine?

Ce vrei tu să faci? este o întrebare dificilă, plină de capcane. Ne mințim singuri într-un mod convingător pentru a răspunde unor presiuni străine de plăcerile și dorințele personale. E uman, firește! Ne datorăm, măcar o dată în viață, sinceritatea.

Cu sinceritatea, răspunsul la întrebarea Ce vrei tu să faci? întârzie. Se lasă așteptat.

Eu vreau să spun mereu ceea ce gândesc și să râd înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Femeia care-și acceptă defectele

De 2 mai, 2018 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În 2006, în urma înscrierii la masterul de Politici culturale, am cunoscut o mână de oameni remarcabili. Să începem cu cei morți. Sorin Oncu, cel mai bun dintre noi. Afirm asta fără să țin cont de împământenita convingere, despre morți numai de bine. Nu este nimic rău de spus despre el. Mama Bodea a zis că nu a fost pământean. Prea știa el niște lucruri, multe lucruri!

În afară de Sorin, au mai intrat în viața mea: Cosmin Haiaș, Diana Bodea, Mariana și Mădălin Luca, Iulia Pordea, Judy.

Între ei, mai ales la început, suportam o apăsare. Eram o profană. Artiști, persoane cu misiuni închipuite, manifestau cultură prin ceea ce făceau, prin ceea ce erau. Inclusiv felul lor de a se îmbrăca mă exaspera. Într-o zi am mărturisit: Ani să stau printre voi și nu o să reușesc niciodată să arat așa! Nu a fost nevoie. Am descoperit printre ei acceptarea existenței fără a fi de acord în opinii. Au fost doi ani frumoși în viața mea datorită acestui grup mic, dar monstruos în lecții de viață și umor.

În 2007 am făcut o ședință foto cu Diana. Am povestit de atâtea ori despre. În 2009 am mers în vizită la Diana. După master s-a mutat în Ibiza. În 2014 m-am bucurat pentru ea participând la o celebrare a dragostei. Diana s-a căsătorit, eveniment cu peripeții despre care nu sunt sigură că am povestit pe blog. Unele lucruri le mai țin pentru mine, mai ales când sunt implicate o cură cu lâmâi, o slujbă prea lungă și lipsa unei toalete în apropiere.

În 2018 am zburat pentru a treia oară în Ibiza la Diana. O schimbare evidentă la noi s-a desprins din discuții. O temă recurentă a fost durerea: durerea mea de fiere, durerea ei de genunchi etc. V-ați făcut o idee. Doar splendoarea minții alunga efectul timpului pe trupul fiecăreia dintre noi.

Două ședințe foto au avut loc. La fiecare Diana mi-a insuflat curaj. Măi, dar tu știi să pozezi! Drăguță, ce ai învățat! Diana și câțiva gură cască, Poses un modelo! – sper că nu am scrâtit-o rău cu spaniola mea – m-au însuflețit până am alungat orice senzație că aș fi caraghioasă. Mereu mă simt așa în reprezentări de femeie sexi. Dar m-am dus pe insulă cu o misiune: să promovez, cu Tricoul Inteligent, femeia care-și acceptă defectele fizice.

Consider, în urma fotografiilor primite de la Diana, că m-am achitat onorabil.

Defectele nu mă definesc, mă deosebesc. Îmi port Tricoul cu atitudine.

Foto: Diana Bodea

Eu sau Miss România

De 1 mart., 2017 1 Trăiri afective ale mele , , , 0

Ne aflăm pe data de 1. Decisesem ca de la 1 ianuarie să reiau mersul la sală. Am ratat și 1 februarie. Salut 1 martie fără nici o activitate fizică începută.

Prima mea grijă: sănătatea. Îmi doresc o bătrânețe cât mai departe de patul din dormitor. Al doilea interes: abdomenul plat. Mi-a plăcut și îmi place să îmi îngrijesc corpul. Maternitatea în combinație cu sedentarismul mă țin departe de maiourile cu buricul gol. Nu mai port asemenea maiouri, dar reprezintă un argument. Ideea este că am început să mă acopăr tot mai mult.

Privesc și eu, la fel ca dumneavoastră, la puzderia de demoazele de pe facebook. Unele dintre noi muncesc în exces pentru frumusețe. Investim în frumusețe. De fapt investim într-o percepție. Silicoanele, botoxul, operațiile dureroase nu intră într-o categorie estetică, ci corectează niște interpretări ale splendorii feminine.

Mă mir când observ în jur femei frumoase care apelează la chirurgie plastică. Mă mir când observ femei urâte care nu apelează. Frumos și urât nu vă ajută să înțelegeți unde bat. O să vin cu exemple: o femeie fără sâni, o femeie cu buze subțiri ca cele desenate de Mara mea; o linie, o femeie cu nasul mare. Vedeți, aici categoriile frumos/urât se anulează sau pur și simplu nu pot fi valabile. Prin știință, putem corecta. Doar că în ultimul timp femeile nu au corectat, au augmentat. Explozia de botox în buze mă sperie.

Dacă e explozie, înseamnă că e cerere. Există o piață. Bărbații cer, dar în conversații puțin recunosc. Mie nu mi-a recunoscut nici unul că preferă femeia-păpușă. În schimb toți se uită pe facebook la păpuși. Le doresc. Le visează. Poate merg la baie cu gândul la ele. Nu dețin o evidență a nevestelor frustrate, dar știu că sunt acolo.

Am curajul să vin în fața dumneavoastră cu acest subiect, delicat consider eu, deoarece nu am rămas pasivă în fața propriilor defecte. Mi-am ascuns mult timp trupul. Nemulțumiri legate de aspectul fizic m-au necajit în trecut. O să vă povestesc cum am ajuns să-mi iubesc corpul. La master am avut-o colegă pe Diana Bodea. Diana Bodea urma să devină fotograful meu simandicos și persoana care m-a ajutat enorm la siguranța de sine. Mi-a propus o ședință foto nud. Am refuzat. Am făcut ședințe foto fashion, iar după un an de zile am acceptat o ședință în lenjerie intimă. Când mi-au revenit fotografiile m-am simțit atât de mândră de mine. Mândră că am îndrăznit, mândră de picioarele mele strâmbe care m-au ținut prizonieră în mine. Simțeam că niciodată nu fusesem eu, nu mă exprimasem, iar cu fotografiile acelea, vă jur, mi s-a modificat privirea. Am înțeles că frumusețea ține de cum anume te simți și nu neapărat de cum arăți. Iar eu m-am simțit extraordinar de frumoasă.

Mereu am spus și mereu repet dacă situația impune, sunt o femeie frumoasă. Nu mă frustrează nici o demoazelă de pe facebook, nici Miss România, nici Miss Univers. Din facultate s-a întâmplat să am parte de ședințe foto și cu alți fotografi: Mile Șepețan, Flavius Neamciuc, Anca Ciobănescu. Mile scoate femeia din mine, Flavius domolește Lolita și îndulcește trăsăturile feminine, Anca flatează mama. În contextul acesta m-am gândit la toate femeile căsătorite, născute, frustrate și neputincioase din cauza fetelor de 20 și un pic de ani.

Îndrăzniți să faceți o ședință foto cu Anca Ciobănescu. Anca este mamă, asta vă asigură înțelegere și acceptare. Nu o să pretindă de la dumneavoastră cifre de model, o să vă ajute să vă revedeți frumusețea uitată. Frumusețea și urâțenia sunt niște categorii. Atitudinea atrage stări de bine, mulțumiri de sine și satisfacții sexuale.

Fericirea nu e o opțiune, e obligatorie pentru ființele umane. Din punctul meu de vedere doar fericirea onorează viața oamenilor pe acest pământ.

Îndrăzniți!

Foto: Diana Bodea

33 de ani

De 23 iun., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13499918_1231446850198800_1346105402_oLa 16 ani am ales pentru prima dată cum să-mi petrec ziua de naștere. Într-un bar de provincie, la o masă lată, am savurat Fanta pink. La 18 ani am preferat petrecerea de majorat, iar în anii de studenție am optat pentru grătarul în natură după sesiune.

La 30 de ani m-am oprit. Am ales pentru aniversare o călătorie cu trenul prin câteva orașe europene și am început cu Cracovia pentru a ajunge la Auschwitz, lagărul de concentrare. Am schimbat darurile. Mi-am dorit să simt realitatea cu o altă atitudine. M-am concentrat pe specie și nu pe individ.

Precizez că înlocuirea petrecerii cu impresii intime nu se datorează părerii că aș îmbătrâni. Mi-e rușine să pun pe lângă 33, vârsta mea, ultima perioadă din evoluția unei ființe. Eroarea, de exprimare sau cu intenția de a necăji, mă amuză.

Nu am puterea să schimb părerile din jur, dar le pot lua ca atare fără nici o neplăcere.

La 33 de ani am decis să probez firul de nisip. Să mă simt un fir de nisip în Natură. Să-mi anulez orice importanță construită în societate prin pretenții și convenții. Am urcat pe Transalpina. Am ascultat vântul, reiau ce v-am mai povestit, vântul conține o existență separată cu limbaj propriu, și am experimentat impresia de furnică.

Nu am fost nimic în ziua aniversării mele. Un element la dispoziția Naturii cu o atitudine omenească.

33 de ani.

Zis și făcut

De 28 apr., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

IMG_8006Sunt o inteligență muncită. Am scris asta și am spus cu voce tare oriunde s-a ivit ocazia. M-aș avânta să afirm că niciodată nu m-am crezut mai bună ca ceilalți. Mai educată, da, mai politicoasă, da, mai prudentă, da. Nu mai bună.

Am avut în societatea mea prieteni cu o asemenea atitudine. Unul mai bun de la religie, altul că a terminat Facultatea de Medicină, oricare și fiecine că vorbesc calm, iar eu jignesc. Mereu i-am privit derutată în situații în care manifestau poziția celui mai bun. Superlativul mă rănea, simțeam o trădare de neiertat, iar la exterior, dacă nu afișam un zâmbet, treceam la atac de persoană. Cu alte cuvinte, îi strigam, îi aruncam în față cu fapte prea puțin onorabile unui om bun cum pretindea că e raportându-se la mine.

Când mă uit în urmă și îmi amintesc, râd sau mă strâmb. Am pierdut mult timp reacționând. Sunt o persoană plină de energie. Nu stau locului. Mi s-a spus de către părinți, bunici și profesori într-o notă critică.

Însușirile cu care m-am născut, situațiile trăite, întâmplările petrecute, prieteniile întreținute, m-au împins spre dezvoltarea unor deprinderi individuale. Am început prin a-mi respecta cuvântul. Am verbalizat ceva, mi-am asumat, am suportat consecințe, nu m-am lepădat de semnificații și date fixe. Aici este foarte mult vorba despre a face ceea ce ai promis. Zis și făcut e pentru unii prea mult o vorbă și deloc o desfășurare a unei acțiuni.

În cazul meu: a face texte pentru nunți și botezuri, a livra un Tricou Inteligent, a scrie un articol pe blog închipuie cuvântul.

Cuvântul meu asigură, afirmă, confirmă. Îmi place să mă țin de el. E o satisfacție. Lucrez cu prea puține persoane cu un cuvânt sobru. Să mă obișnuiesc cu e bine și așa. Nu o să fac asta. O să revin separat cu un articol despre apucătura asta românească sau umană de e bine și așa. Eu o detest.

Nu sunt mai bună ca ceilalți, oricine ar fi celălalt, rar mai practic atacul la persoană, mă străduiesc să gândesc când vibrez de la emoții și mi-am fixat un scop: să-mi respect cuvântul, să devin propriul cuvânt și să mă acopăr cu el.

Pentru că la început a fost cuvântul.

Atitudinea oamenilor căsătoriţi

De 5 ian., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

12498965_1115767041766782_2029131848_nAseară, aidoma altor seri, am avut o idee pe care nu am notat-o. Mă cuibărisem bine în aşternut, obrazul se alinta în pufoşenia pernei, iar abandonul în favoarea lenei m-a încântat.

De când am deschis ochii, mi-e clar jocul impus de psihic.

Să ne imaginăm două camere despărţite de un coridor. O reprezentare pentru creierul meu. Pe coridor, un paznic. O camera adăposteşte ideea de aseară. Cealaltă cameră sunt eu azi, lucidă, pregătită pentru activităţi. Uneori se deschide uşa camerei în care se află ideea. Încearcă să treacă.
Paznicul urlă, uşa se închide la loc.

Doar uşi trântite simt la interior.

Vă pot spune, cu certitudine, că subiectul aparţinea cuplului. Dar totul e vag. Mi-e ciudă. Mutasem atât de mult unghiul din care priveam. Atitudine. Cuvântul revine, dar fără conţinut, fără poveste, fără argumente.

Prezentare sau reprezentare. Aici nu sunt sigură că-mi amintesc întocmai.

O să încerc să presupun. Atitudinea oamenilor căsătoriţi ar putea fi un punct fix. Uitându-mi reacţia, reconstruiesc.

Dacă mă pun să fac o analiză oamenilor căsătoriţi, dintr-o anumită perspectivă, s-ar putea să-mi întâmpin victorioasă cugetarea dinaintea adormirii. Ce-mi vine liber şi neforţat în minte când mă gândesc la atitudinea oamenilor căsătoriţi?

Confort, lejeritate, siguranţă. Lejeritatea mă trimite spre o notă negativă. Mai mult spre neglijenţă. Convieţuirea are capcane. Celălalt oferă siguranţă, dar nu reprezintă siguranţa. Oricând poate să plece. Cu oricine. Călcâiul lui Ahile al oricărei relaţii. Puncte sensibile se formează în tot ce creează omul. Parteneriatul este o creaţie a omului. Cultura şi mentalitatea impun diferenţe. Mi se pare atât de obositor periplul din interiorul căsătoriei, încât mi-e limpede şi dragă moartea. La un moment dat vrei să te odihneşti.

Cum armonia şi echilibrul reprezintă punctul sensibil al umanităţii, conflictele, de orice natură, par inepuizabile. Unii se odihnesc prea mult în cuplu, alţii sunt prea perseverenţi.

Categorii: insistenţi, devotaţi până la jertfirea de sine, oportunişti, tradiţionalişti etc.

Am observat, de-a lungul timpului, cu întâietate ultimul an, odihna şi neglijenţa din cuplu. Atitudinea deformată de a-l trata pe celălalt ca pe un bun personal. Celălalt, femeie sau bărbat, fiu sau fiică, reprezintă o fiinţă umană înzestrată cu inteligenţă. Adevărat, majoritatea optează pentru obiceiuri şi stereotipuri. Şi trăiesc cu ele aşijderea legilor universale.

La text o să lipsească concluzia. Habar nu am dacă mă aflu măcar pe urmele ideii de aseară. Nu simt nimic, nu-mi amintesc nimic.

Rămân în margine, ca observator. Ingrată, ştiu.

Nu-mi pasă. O să analizez mai mult, fără critică. Nu există un adevăr, dar există nesfârşite manifestări ale adevărului.

Am un crez: bunul simţ.

Text lipsit de concluzie.

Final.