Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "educație"

E imposibil să am un copil educat

De 28 nov., 2017 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am bilete la Spărgătorul de nuci astă seară. Însoțitoarea mea este Mara. Am ținut foarte mult la prezența ei. I-am refuzat o excursie cu școala pentru acest spectacol. Am aruncat o privire în urmă să-mi descopăr obsesia cu Spărgătorul ăsta. Nu mi-am amintit nimic. Totuși am acasă o filmare nevăzută cu botezul Marei unde pe fundal se aude Ceaikovski. În dormitorul ei, pe perete, o pânză semnată Oana Bolog Bleich, îl înfățișează impunător și albastru pe Spărgător.

Mara i-a mărturisit unei prietene, două Crăciunuri în urmă, că mama e înnebunită după Spărgător. Un moment de mândrie pentru mine. Asemenea episoade îmi confirmă perseverența depusă la educația ei.

Îmi doresc să educ adultul care o să ajungă. E imposibil să am un copil educat. Mara se află în proces de. De aceea e mai natural să nu știe și e anormal să cunoască multe. Dacă mi-ar fi spus și mie cineva în timpul școlii primare sau măcar în aia generală! Din nefericire, abia la facultate, la un curs al Adrianei Babeți, am auzit o așa minunăție edificatoare. Am rămas convinsă de adevăr, iar azi, ca mamă, nu pretind de la copilul meu.

De când am născut mi-a fost clar. Nu am devenit mamă pentru că am adus pe lume un copil, o să ajung prin străduință, în timp. De la doi ani ai fetei am început să o expun la diferite activități. Am plimbat-o prin muzee, la teatre, prin librării. I-am citit reviste în limba franceză și engleză când se afla în burtică. Am adormit-o cu povești de Andersen, Frații Grimm și cântecele din spectacolul pentru copii, Diligența cu păpuși, Tudor Gheorghe.

Am expus-o. Acesta este cuvântul cheie. Freud și Jung s-au pus de acord, și după ei întreaga breaslă, omul e format până la vârsta de 5 ani. Urmează apoi să scoată din el. Întrebați-vă singuri ce o să scoată la suprafață copilul dumneavoastră.

De aceea, aprecierile și reproșurile nu mă afectează. Primesc și și pentru cum îmi educ copilul. Unii habar nu am de ce îndrăznesc. Am păstrat sarcina fără să mă consult cu poporul, nici măcar cu mama.

Există două tabere. Contrariile nu se atrag în cazul acesta. Unii îmi critică alegerile. Cu ce îmi ajut fata plictisind-o peste măsură la muzee? Doresc să o fac artistă, să moară de foame? Să învețe germană, să meargă suplimentar la engleză, să nu-l confunde pe b cu d.

Alții mă apreciază, mă privesc cu bunăvoință și căldură în ochi. S-a întâmplat să fiu atinsă prietenește pe mână sau umăr. Atât de mult de ocupi de Mara, o duci acolo și dincolo!

Criticile nu mă ating, aprecierile nu mă flatează. La început am crescut-o în bătaia vântului. Plecam urechea acolo și acolo. Influențele de la cei din jur mi-au fost uneori utile, alteori nocive. Pentru copii e bine să ținem direcția corectitudinii. Pe mine m-a ajutat despărțirea de tatăl ei să înțeleg cel mai bine acest aspect.

Rar mă mai poate descuraja cineva. Părinții care-și prezintă viața de familie ca cea mai mare realizare erau cei mai de temut pentru mine. M-am simțit de multe ori judecată, compătimită, disprețuită, neacceptată, dar au dreptate într-o privință: copilul își poate salva părintele. Privind-o într-o zi m-am întrebat: poate un copil să distrugă viața mamei dacă mama refuză să se definească prin copil și să-și vadă în continuare separat de viața ei personală? NU.

Mara m-a salvat. Iar eu, și din acest motiv, continui să o plictisesc prin muzee. Să o duc diseară la spectacol. Să duc discuții interminabile cu ea despre necesitatea prezenței. Miorlăiturile mă irită și m-am săturat de ele, dar le duc, merg înainte. Cu urlete, cu văicăreli, cu împotriviri, cu șantaj emoțional, cu rugăminți fierbinți din partea ei duc mai departe procesul.

Chiar trebuie să merg iar la muzeu? Nu, Mara, nu trebuie. Trebuie să mâncăm, să bem apă și să dormim. Orice altceva e opțional pentru ființa umană. Dar asta mamă ai tu.

Mergi fără mine la Bufnițe azi, povestea de dată trecută m-a plictisit. Îmi pare rău, Mara, dar nu e o opțiune duminica la Bufnițe. Mergem oricum, dar ai posibilitatea să te ridici și să pleci oricând dorești.

Iar cartea asta? Nu eu am vrut-o, tu ai insistat. E o tâmpenie, sunt de acord cu Axel, nu poți să călătorești în centrul pământului, iar profesorul ăla e ca tine, nu ascultă. Ai dreptate, Mara, dar uite că ai reținut un nume și ți-ai format o opinie. Vrei să ajungi adult și să confirmi teoria lui Jung că femeile nu au opinii personale? Ce? Nu ce, poftim!

Poftim?

Gata cu cititul seara. Prefer să-mi cânți. Mara, m-am plictisit, cânt de 7 ani. Și îți place ce citim seara. Da, dar nu suport lumina aprinsă. Să cânți nu ai nevoie de lumină.

Așa se face educație în familia mea. Nimic nu e roz, nimic nu e tragic. Nici faimă, nici moarte socială. O căutare inepuizabilă de găsire a calei de mijloc.

Calea de mijloc e deviza familiei noastre.

Foto: Bogdan Mosorescu

Un blogger cu o zi proastă

De 1 nov., 2017 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-am trezit de dimineață nemulțumită de mine, de lipsa de disciplină. Acționez în cea mai mare parte în funcție de ceea ce este corect, iar restul după chef. Iar eu de cele mai multe ori poftesc să zac cu o carte în mână și să mă lase toată lumea în pace.

Din copilărie am suportat retrageri ale interesului. Nu mă interesează să socializez intens, să duc discuții idioate despre nimic esențial, să-mi lungesc genele pentru a mă face mai atractivă pentru sexul masculin, dar să afirm că suport pentru mine întreg procesul de înfrumusețare. Genele sunt oricum sediu al narcisismului.

Mai doresc puternic să merg la teatru și să mă pierd prin marile muzee. Dar în ultimul timp râsul oamenilor din sală îmi prăpădește desfătarea la spectacole. Râd atât de ușor, fără nici o pretenție intelectuală. M-aș folosi de vorba din popor, râd a prostul, dar nu o s-o fac.

Sunt un blogger cu o zi proastă. Asta înseamnă că sufăr din luciditate. Nu am muncit suficient de mult să ajung scriitor. Muncesc destul să fiu un blogger pretențios. Din unghiul acesta, cu o educație acceptată prin tradiție, lecturi din Balzac, Hugo, Romain Rolland, Dostoievski și Tolstoi în adolescență, tolerez greu întâlniri și evenimente unde băltește falsitatea (limbaj redus la funcția lui de comunicare, dispreț nefondat pentru neologisme, atitudini binevoitoare pentru serviciile slabe prestate pe blog).

Educația mea se bate în cap cu noile condiții de existență socială. Comunitatea de bloggeri de la Timișoara este mică. Abia ne remarcăm, dar nu din cauza numărului, ci a lipsei de valoare. Când ne întâlnim, prima acțiune stă în lingușeală. Gândurile nu le cunosc, dar pot să le presupun. Nimeni nu dorește să rănească sentimente. Atitudine cu care sunt complet de acord. Așa este corect.

Prezența bloggerilor la un eveniment presupune muncă. Prestăm servicii acolo. Rațional ar trebui să separăm persoana de serviciile ei. Persoana poate fi minunată, dar conținutul de pe blog slab. Pentru persoană nu există soluții pe repede înainte, dar pentru conținut lipsit de valoare, da. Problemele presupun rezolvări. Gramatica se corectează, frazele se modelează.

Producția de texte lipsite de originalitate a devenit plictisitoare. Nu mă vait. Nu mă plâng de generația mea. Generația mea este perfectă pentru condițiile actuale de viață. Ce nu înțelege generația mea este că e nevoie să fim mai mult decât perfecți în munca noastră. A rămâne la nivelul acesta traduce clar intenția de a specula. A trage foloase dintr-o anumită situație prezentă nu ne ajută în viitor.

Pentru viitor, luați o carte în mână, citiți, mergeți la teatru sau muzee, urmăriți un film sau un documentar, orice, dar permiteți să vi se schimbe perspectiva și să vă puneți întrebări. Autosuficiența pierde cele mai dotate caractere. Comparați-vă cu Marcel Tolcea, cu Adriana Babeți, cu Mircea Mihăieș, Robert Șerban. Ei sunt modelele noastre, nu personalități umflate pe facebook inclusiv cu silicon, colagen și botox.

Nu judec, îndemn! Vă îndemn să vă alegeți modele care au capacitatea și educația să vă ajute să deveniți mai buni. Preocupările intelectuale reduc și din agresivitate, inclusiv cea verbală. Persoanele agresive sunt într-un procent mare persoanele lipsite de educație.

Repet! Nu judec, îndemn. Timișoara numără din fericire intelectuali de neocolit. I-am numit mai sus. Permiteți inspirația, câștigul va fi inestimabil. Nu puteți fi buni alegându-vă modele îndoielnice. Alegeți din elită pentru a fi posibilă scăderea. Nu poți să scazi dacă ai început admirând semidocți.

În viața omului, sărăcia și idioțenia nu sunt opțiuni. Sărăcia are soluții, iar idioțenia are scuze doar dacă aparține patologiei.

Bloggeri de la Timișoara, aveți soluții și fac afirmația într-o zi proastă.

Alegeți modele din elită!

Foto: Simona Nuțu

Zice Dunia

De 12 sept., 2017 3 Zice Dunia , , , 0

În orice grup ajung, boemi sau conservatori, îmi ajunge la urechi: România e frumoasă, păcat că e locuită.
Într-adevăr scriu pentru a-mi confirma plictiseala. Un procent mare, copleșitor aș zice, dintre cei care deschid gura să evalueze astfel România fac următoarele:

1. Nu duc coșul de cumpărături la locul special amenajat. Săptămâna trecută parcarea de la Dedeman număra zeci de coșuri abandonate. România e frumoasă.

2. Aruncă mucurile de țigară pe geamul mașinii. România rămâne frumoasă.

3. Rămân pasivi la schimburile violente de cuvinte între două sau mai multe persoane pe stradă. România e la fel de frumoasă.

Etc!

Mă opresc, ideea am exprimat-o. România, Elveția, Suedia, Grecia, petice de pământ. Diferența au făcut-o întotdeauna oamenii și regulile. Noi ce reguli respectăm? Plângerile la adresa țării s-ar restrânge simțitor dacă oamenii ar începe să-și dea valoare prin ceea ce sunt, și nu prin ceea ce au.

În prezent suntem prea mulți mitocani.

UPDATE: Doar schimbarea atitudinii individului este începutul schimbării psihologiei națiunii. Marile probleme ale omenirii nu au fost niciodată rezolvate prin legi generale, ci întotdeauna doar prin reînnoirea atitudinii individului. Jung, Două scrieri despre psihologia analitică

Foto: Silviu Pârjolea

În România ne educăm copiii pentru o viață în altă parte

De 11 sept., 2017 0 Trăiri afective ale mele , , 0

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O spun cu bucurie, sunt părinte Montessori de cinci ani. Am ales Montessori pentru un motiv, unul singur: pedagogia. La Timișoara, în grădinița și școala Montessori se predă în limba germană. Pentru mine ar fi putut să fie oricare altă limbă. Interesul meu ca părinte nu a stat și nici nu stă în limba străină. Ce avantaje sper eu să obțin de la o asemenea instituție? Privilegiul de a crește un copil cu stimă de sine, cu personalitate, cu educație eficientă și centrată pe persoană.

Mara mea este o persoană.

Pentru copii, sănătatea stă pe primul loc, joaca pe al doilea, învățarea pe al treilea. Nici un argument nu mă va convinge de contrariu.

La ultima ședință cu părinții, prima din acest an, s-a readus în discuție limba germană. Există mulți părinți nemulțumiți de nivelul de cunoaștere al limbii germane de către copiii lor. Am luat parte la multe discuții de genul. Participarea mea a constat doar în prezență, un martor mut, nu m-am implicat. O singură dată am făcut o observație pe un grup de discuții cu părinții. Greșeli de gramatică în limba română la părinți, părinți care luptă, consumă energie, pretind, cer ședințe cu pedagogii deoarece copiii lor nu cunosc limba germană la un anumit nivel.

Îi înțeleg. Vor tot ce e mai bun pentru copiii lor, iar punctul lor de referință pentru reușita în viață constă în a cunoaște limba germană. Să o cunoască atât de bine, încât s-au făcut sugestii să-i ducem suplimentar în week-end la Babel.

Atunci am simțit furia. Aș fi urlat cu ciudă, cu disperare, cu dispreț. Sunt doar niște copiii! Nevoia lor e joaca dacă sunt sănătoși. Nu am strigat. Am ținut în mine și m-am consolat cu mărturisirea Marei: Nu-mi prea place mie la școală, mama, dar sunt fericită!

Oare nu aș face eu ceva în fericirea ei dacă aș duce-o în week-end suplimentar la cursuri de germană? După furie, mi-a părut rău de unii dintre părinți, dar mai ales de copii.

Citeam ieri pe facebook, la o fostă profesoară de la Universitate, că un domn din America a început să-și concedieze angajații care au greșeli de scriere în mailuri. Pe același scenariu, doamna se întreba ce să facă cu studenții agramați.

Direcția educației în vremurile actuale o să ne pregătească mulți asemenea studenți. În România ne pregătim pentru o viață în altă parte, gramatica limbii materne trecând pe un plan secundar. Pentru a avea alt start în viață, argumentul decisiv folosit de părinții obsedați de cunoașterea limbii germane sau a altor limbi. La Montessori cel puțin, îndrăznesc să afirm, ne pregătim copiii să fie excelenți nemți.

Trăiesc o dezamăgire teribilă pe segmentul acesta din viața mea. Gestionez după putințe. Capabilitatea mea intelectuală mai dă erori. Știu că nu am o putere să schimb percepția asta despre educație, dar mi-ar plăcea. Cel mai mult m-aș bucura dacă nu mi-ar trage și copilul în nivelul acesta distorsionat de realitate a reușitei în viață.

Cea mai mare realizare este să-ți auzi copilul declarându-se fericit, iar pe unii dintre ei, dragi părinți, s-ar putea să nu fie școala cea care îi face fericiți.

Ce facem?!

Nimic. Îi iubim. Îi acceptăm. Îi îndrumăm. Îi compătimim.

Foto: Flavius Neamciuc

Modificarea valorilor

De 23 aug., 2017 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Azi am zis că citesc. Trebăluiesc prin casă și fac câteva comisioane pentru Tricoul Inteligent, dar nu scriu. Dar ideea este că atunci când citesc mintea găsește fel și fel de analogii.

Un experiment al lui Carl Rogers pe o femeie de 40 de ani m-a provocat să mut perspectiva. În studiul său, psihanalistul a examinat dacă percepția despre sine a clientului se va schimba mai mult în timpul terapiei decât într-o perioada fără terapie. Nu o să notez rezultatul, curioșii își pot procura cartea. E disponibilă în librării.

Din studiu mi-a atras atenția formularea modificarea valorilor. Am aplicat-o pe două aspecte din viața de toate zilele.

Primul aspect.

Asta încerc eu cu Mara, să-i modific valorile. Când va fi adolescentă și se va îndrăgosti, relație necesară pentru un parteneriat puternic la maturitate, nu va putea orice ipochimen să o rețină lângă dacă principiile lui șubrezesc. Oricât de satisfăcătoare îi va fi viața sexuală, capacitatea ei intelectuală o să pretindă un spirit aventurier departe de convențiile societății.

Pe lângă modificarea valorilor, o s-o iubesc și o să-i arăt, dar mai ales o s-o accept chiar dacă nu-mi va plăcea ce a devenit. Nu-mi doresc să caute acceptare la alte persoane.

Al doilea aspect.

Aceeași formulare, modificarea valorilor, aplicată pe relațiile care scârțăie. Dacă există neputință în a părăsi un partener nepotrivit, poți oricând să-ți schimbi valorile. Dacă se modifică principiile și percepțiile, devine posibilă și despărțirea. Răbdare și voință să aveți.

Chiar nu puteam să țin numai pentru mine asemenea cunoaștere.

Țineți minte, MODIFICAREA VALORILOR.

Foto: Flavius Neamciuc

Zice Dunia

De 31 iul., 2017 1 Zice Dunia , , 0

De când cu campania #poartaocarte am deslușit, pe lângă bunăvoința celor mai mulți, și o ușoară, dar evidentă împotrivire.

Refractarii, deși poate nici ei nu știu, nu se împotrivesc obiectului carte, ci obiectului Dunia. Unele dudui țin să demonstreze că frumusețea și succesul lor nu depind de plictisitoarea activitate a lecturii. Au dreptate. A existat de la începuturi fascinația pentru femeia frumoasă și prostuță. Gâsculițele rămân în vogă, boitele nu or să dispară, operatele cresc rândurile, bunicile sunt pe cale de dispariție.

Să-ți fii loial ție însuți, concept și formulare, ține de a deschide o carte. Vulgaritatea, mediocritatea, semidoctismul au nevoie doar de femei care să nască, iar apoi să nu mai facă absolut nimic.

Puteți să mă contraziceți. Sau să nu mă.

Foto: Flavius Neamciuc

De ce mă bați, mamă? De ce mă bați, tată? De ce mă bați, fiule?

De 18 iul., 2017 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Împrejurările vremurilor m-au reținut pe un subiect: părinții care ridica mâna la copii. Încep cu o mărturisire: nimeni și nimic nu o să mă convingă vreodată că o palmă la fund ține de maltratare. Uneori mă amuz și amintesc în discuții despre biata mamă a lui Nică, o mâncau Asistența Socială și Protecția Copilului.

O să mă justific cu palma la fund. O să pară că mă contrazic în primă fază. Cunoașteți fragmentul din Kafka, Scrisoare către tata, cu paharul de apă? Nu-i nimic dacă nu-l știți. Citiți!

Știu că într-o noapte am început să scâncesc necontenit după apă, sigur nu pentru că mi-ar fi fost sete, ci probabil în parte ca să fiu nesuferit, în parte să mă distrez așa, singur. După ce ai constatat că mai multe amenințări grave nu ajută la nimic, m-ai luat din pat, m-ai scos afară pe balconul dinspre curtea interioară și m-ai lăsat să stau acolo un timp, numai în cămașa de noapte, în fața ușii închise. Nu vreau să spun că măsura n-ar fi fost justificată, poate în cazul respectiv nu se putea obține altfel odihna în noaptea aceea, însă vreau să caracterizez prin asta metodele tale de educație și efectul lor asupra mea. După această întâmplare bănuiesc că am fost un copil ascultător, însă am rămas de atunci cu o rană lăuntrică. N-am reușit niciodată, așa cum era firea mea, să leg laolată cum se cuvine ceea ce era pentru mine de la sine înțeles plânsul acela fără sens după o gură de apă și ceea ce era cu totul înspăimântător în faptul că am fost scos afară din casă. După ani de zile încă mai sufeream la gândul chinuitor că omul acela uriaș, tatăl meu, autoritatea supremă, putea veni să mă tragă afară din pat, aproape fără motiv, și să mă scoată în toiul nopții pe balcon, și că deci, în ochii lui, eu nu însemnam nimic.

Scot din fragment următoarele: efect și fire. De aceea o palmă la fund poate și nu poate fi brutalizare. Dacă ne ascultăm copiii, niciodată nu o să-i traumatizăm prin măsurile luate pentru educația lor. La cei mai mulți dintre noi palma la fund semnifică o zguduire mai puternică, un semnal de alarmă pentru părinți disperați și neputincioși ca să protejeze copilul inconștient de pericolele care-l pândesc.

Restul, asemenea lui Kafka, au nevoie de multă empatie.

Las acum palma la fund și trec la bătaie ca metodă de educație. Dacă m-aș lăsa pradă nervilor, v-aș minuna cu o vulgaritate ieșită din comun la vorba românească Unde dau mama și tata crește. Fals!

Ca mamă, nu mi-am bătut niciodată copilul. Mara are 7 ani. Adevărat, în imaginar s-a întâmplat să o izbesc de câteva ori cu capul de pereți. În fața ei, am încercat și mi-am verificat empatia. M-am transpus de multe ori în durerea ei și am descoperit că avea dreptate. Nu pot să-mi bat copilul de rușine și rușine ar fi necesar să simtă toți părinții care practică bătaia. Bătaia nu e ruptă din Rai. Bătaia reprezintă o neputință și un interes imediat al adultului: de potolire a copilului nesupus.

Cum să ridici mâna la un copil, iar apoi să stai în fața lui și să-i pretinzi ascultarea, iubirea, atenția? Copilul e o persoană, dar cu nevoi speciale din cauza fazelor de dezvoltare ale individului. Dacă îți permiți să lovești, o faci prima dată din cauza cantității: mare, mic. Tu ești mare, el e mic, iar cel mic e lipsit de apărare. În câțiva ani, cel mic e și el mare. Ce anume îl reține să nu lovească înapoi? Iubirea părintească? Iubirea asta l-a lovit cu sete pentru binele lui, i s-a spus. Să reacționeze mimetic? Identificare cu mediul în care trăim a produs o știință: psihanaliza.

Prea puțini copii ridică mâna la părinții lor. Dar excepții există și eu personal nu le pot condamna. De ce mă bați, mamă? De ce mă bați, tată? De ce mă bați, fiule?

Ușor se ridică mâna și lovește, dar e de plumb privirea care urmează. Îmi doresc pentru mine să nu experimentez rușinea asta. Să o respect pe Mara ca persoană prima dată. Mara este și nu este a mea. Este mă îndreptățește, iar negația mă ține rațională. Am născut, cresc un prunc, educ un copil, las cu durere să se desprindă de mine un om.

Copiii sunt oameni. În primul rând. Repetați asta și poate mâna o să refuze să se ridice și să lovească.

Pentru trecut și viitor, Radio România Cultural

De 29 iun., 2017 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

O port pe Mara prin librării și muzee din primul ei an de viață. Ignorând acuzațiile neghioabe că doresc să o fac artistă, amintesc din nou de capacitatea monstruoasă de reținere a pruncilor și de forța expunerii.

Scopul meu constă în contaminarea cu artă. E cu bătaie lungă. Mara suportă influențe azi pentru adultul de mâine. Întrebați-vă ce băgați în mintea unui om crud și puteți să deduceți persoana matură.

Cu asemenea convingeri, o ghidez pe Mara. Librăriile și muzeele sunt părți dintr-un întreg al unui set de valori. Muzica semnifică o altă parte. Ca orice copil, Mara e atrasă de muzică și reține foarte ușor versurile cântecelor. Fredonează Delia cu satisfacție. Recunoaște Ceaikovski instant și mărturisește că mama ei e înnebunită după Spărgătorul de nuci. Vedeți? Mama ei o plictisește și o căpiază în prezent, dar viitorul îi aparține.

Într-o zi am citit un articol despre artiștii difuzați la Radio. M-am aplecat asupra textului. Interesul m-a reținut deoarece în mașină ascult Radio. Eu ascult, Mara ascultă. M-au izbit niște cifre: de 300 de ori Delia pe săptămână, de 300 de ori Smiley etc. Am detestat matematica. Fără însușiri și abilități pentru științele exacte, am trecut la rotunjit. Așa că eu îndulcesc cifrele. Dar și cu putința mea de rotunjire, totalul din articol m-a deranjat. Teoria mea despre influența copiilor mi-a muncit gândurile.

Ce ascultă Mara la Radio în fiecare dimineață și la fiecare drum făcut împreună cu mașina? Mereu Delia, mereu Smiley, mereu Antonia etc. Din ziua aceea în mașina mea am trecut pe Radio România Cultural. Din ziua aceea diversitatea ne-a împresurat. M-am așteptat la o reacție de împotrivire din partea ei: teatru radiofonic, biografii, jazz, blues, altă informație muzicală decât cea obișnuită.

M-a surprins însă. Pe lângă absența comentariilor, într-o seară am parcat mașina, iar Mara m-a oprit. Mama, mai voiam să ascult, acum nu știu ce s-a întâmplat cu domnul acela! S-a terminat emisiunea, Mara, a emigrat în Grecia cu familia. Dar mama, chiar l-au ținut în picioare 70 de ore? Eu nu pot să stau nici o oră. Cât înseamnă 70 de ore? Păi daca 2 zile adună 48 de ore… 48 de ore, mama? Chiar? De ce l-au închis, cine l-a închis? Habar nu am Mara, de ce, dar comuniștii l-au torturat. Comuniștii sunt răi, mama? Răi, Mara, așa cum ne reprezentăm răul pe pământ.

Mara a împlinit 7 ani. Dezvoltăm o relație de egalitate după putințele mele de mamă educată și după stadiul ei de creștere. Cred în puterea influenței. O verific de câțiva ani. Și din păcate, repertoriul radiourilor nu mă ajută cu educația muzicală. Nu susțin că strică ceva, dar unele posturi de radio nu fac nimic pentru educație.

Ca mamă, am responsabilitatea să educ. Am nevoie de sprijin să fac educație, nu să distrez copilul. Copilul știe pur și simplu să se distreze. El trăiește în prezent.

Pentru trecut și viitor, eu și Mara ascultăm Radio România Cultural.

Mai lasă-mă un minut. 34 de ani

De 21 iun., 2017 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Transformarea în vedete, prin intermediul facebook, ne-a schimbat viața. Indiferent de ceea ce susținem, facebook este pentru ceilalți. Dorim să epatăm, să ieșim în evidență. Nu e nimic greșit și dacă e posibil, vă sugerez să nu permiteți să vi se bage în cap altceva.

Facebook-ul și vizibilitatea există în viața noastră. Cu asta începem să lucrăm. Ce nivel de expunere suportăm și ne face să rămânem confortabili?

Acum 3 ani am decis să-mi scot de pe facebook data de naștere. Oricât de fermecătoare găseam atenția acordată, o mare iritare nu mă părăsea toată ziua. Zecile de mesaje în care mă gratulau diverse persoane construiau o senzație insuportabilă: sunt o hoață. Fur oamenilor un minut din viața lor.

Nașterea unui prunc aduce uimire. Mirarea din fața unei ființe noi nu are egal. Nașterea unei persoane impune muncă fizică și intelectuală. Autoeducația presupune o căutare neîncetată de desăvârșire. Desăvârșirea e doar un motiv, satisfacția omului constă în experiența acumulată.

Așa cum am fost educată, dar mai ales cu m-am educat eu însămi, a fi gratulată de necunoscuți printr-o convenție mă nemulțumește. Nu doresc să iau timpul nimănui, fie și câteva secunde. Platitudinea nu mă reprezintă.

Cu data de naștere necunoscută pe facebook, multă atenție mi-a fost retrasă. Am revenit la o zi de naștere specială printr-o conștientizare personală și prin câteva persoane care mi-au cunoscut amprenta. Uneori încerc să-mi imaginez viața familiei și prietenilor fără mine. Se întâmplă când sunt furioasă. Scenariul conține un fel de pedeapsă a celorlalți prin absența mea. O copilărie, dar în prezent îmi permit orice.

Am scris că în sfârșit sunt un copil fericit. Mulțumirile i le datorez în mare parte lui Freud. Fac ce vreau eu, cum vreau eu, când vreau eu.

O fi ușor și firesc pentru unii. Eu încă mai port discuții cu mine despre prioritatea sinelui. Azi împlinesc 34 de ani și sunt fericită și nefericită. Asta e cea mai mare realizare din viața mea: să trăiesc simultan fericirile și nefericirile.

În rest, nu mă diferențiez. Reacționez în continuare. Mănânc carne cu poftă și sub nici o formă, în viitorul apropiat, nu aș renunța la a o consuma. Asemenea cu zahărul. Consider avortul apanajul femeii. Militez pentru a fi femeie. O scurtă paranteză. Mi s-a spus, într-o conversație despre Lucian Boia, că durerea mea mare este că m-am născut în Oltenia. Fals! Suferința morală constă în a fi femeie. Unii bărbați încă nu au aflat că suntem persoane și nu accesorii sau obiecte de valoare.

Ce mai fac la 34 de ani? Gestionez situațiile conflictuale dintre eu și supraeu. Îmi reproșez de multe ori că nu am realizat nimic în viața mea. Alteori zbor pe elefanți roz. Mai permit altora să-mi utilizeze timpul în interesul lor. Râd de mine și de neadaptarea în societate pe care o găsesc o fudulie filozofică. Am curaj să-mi susțin părerile și atunci când inteligența altora îmi aruncă disprețuitor că vreau doar să contrazic.

În general, mi-am dat multe motive de mândrie prin verificări de circumstanță.

Am 34 de ani, mă simt confortabil cu cifra, dar mai ales mă mulțumește gândirea. Am apucat pe drumul educației, demnității, gustului, eleganței.

Calea mea.

Mai lăsă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă,
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

Nichita Stănescu

Trebuia să rămâi cu tatăl copilului! Fals.

De 6 iun., 2017 3 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Într-o circumstanță oarecare, cineva mi-a comunicat că cel mai corect pentru Mara, fetița mea, ar fi fost să rămân împreună cu tatăl ei. Am reacționat specific mie: am căscat ochii, am râs și am dat niște explicații.

Imediat după atitudinea copilărească, mi-a fost ciudă pe mine. De fiecare dată reușesc să mă dezamăgesc la impactul cu știința celorlalți. Această situație am reținut-o deoarece replica a aparținut unei persoane tinere. Da, știu cum gândesc părinții mei și cei din generația lor. Mă frapează joncțiunea dintre tineri/bătrâni în fața unei despărțiri sau unui divorț.

O primă observație: când se despart doi adulți, se separă două instanțe, iar a anula una dintre ele: trebuia să rămâi cu tatăl copilului!, demonstrează o lipsă de judecată. Bineînțeles că nu a mea, ci a aceluia care a rostit neghiobia.

Am decis să mai scriu despre despărțire datorită unor mame, despărțite ca mine, pe care le simt disperate, derutate, descurajate. Există viață după despărțire, există fericire pentru adulți și pentru copii. Fericirea e un construct, nu un dat.

Ce e de făcut prima dată după ce a picat bomba? Să stabilim dacă devenim mamă singură sau mamă despărțită. Diferența e colosală. Eu sunt o mamă despărțită. Și merg mai departe cu mărturisirile. A fost cea mai grea decizie și cea mai grețoasă din viața mea: să fac ce e corect pentru copilul meu. Când m-a felicitat avocata tatălui Marei, după o mică înțelegere la notar, îmi venea să mușc la propriu carne din el și să plâng ca un copil. Nu înțelegeam drepturile pretinse de el ca tată. Să efectuăm un program, să împărțim copilul. Încă mi se face greață când îmi vine în cap treaba asta cu împărțeala.

Dacă sunteți o mamă singură, tatăl vă vizitează uneori și atunci aduce cadouri copilului. Din unele puncte de vedere poate fi extrem de ușor. Faceți cam ce vă taie capul în educația copilului, iar sufletește nu o să vă vină să agresați pe nimeni sau să mușcați carne din.

Educația nu e un spațiu de joacă. Multe neînțelegeri se desprind de aici. Revenim la cazul meu. Tatăl Marei și întreaga lui familie sunt concentrați pe a avea. Să aibă fată. Să aiba obiecte, să aibă haine, să aibă excursii, să aibă un start în viață, să aibă tot timpul planificat fără strop de plictis. Iar aici vin eu și urlu: copiii de vârsta ei au nevoie de plictiseală. Așa e stimulată imaginația, în felul acesta descoperă cine este și ce plăceri personale are.

Vedeți, reprezentări diferite ale vieții! Doar că astea există și în cuplu și după despărțirea lor. Asta trec cu vederea acei atotștiutori.

Am menționat mai sus despre program. Vă spun sincer că despărțirea dintre mine și tatăl Marei a adus și avantaje. Petrece timp cu ea. Nu mă interesează neapărat motivele din spate, dar apreciez că se străduiește. Ca să vă faceți o imagine, anul acesta a dus-o la școală cât nu a dus-o în toți cei 5 ani de grădiniță. Mergem împreună la doctor cu ea că am primit priviri admirative de părinți dedicați. Omul nu a presupus programul din spatele nostru și dorința de a fi cu ea în momentele ei neplăcute.

Mamelor, despărțirea aduce avantaje și o implicare serioasă a tatălui. Sufletește e atât de greu că uneori nu o să puteți înțelege de ce nu vă sunt percepute durerea și urletul din interior. De ce nimeni nu vă pune o mână pe umăr și din priviri să vă asigure compasiune. Atunci mergeți acasă și plângeți. Nu zice Cioran că femeile pot plânge oricând? Eu plâng aproape zilnic și tot zilnic mă felicit pentru corectitudinea mea față de Mara. Ea are nevoie de tatăl ei. De aceea o învăț că noi trei suntem un cerc, tata, ea, mama, iar cercul e perfect. Alteori o întreb de unde are ochii, de unde are nasul? Ochii de la tata, nasul de la mama, iar pe chipul ei mama și tata or să fie mereu împreună. Vedeți? Mă străduiesc. Plâng acum când scriu, și îmi ascund lacrimile când ea e lângă mine.

Dar de fiecare dată o anunț când sunt nervoasă, iritată, supărată, când greșesc. Părinții greșesc, Mara, oho, și ce mai greșesc! Dar de iubit ne iubim mult, și cel mai mult când ne supărăm.

Ieri Mara mi-a cerut agenda mea roz de la FEST-FDR. Pe prima pagină a făcut inimioare pentru fiecare membru al familiei. Printre toți, a pus două inimoare pentru partenerii noștri, al meu și al tatălui ei. Am fost mândră de ea.

Și să răspund acum cum mi-ar fi plăcut s-o fac la momentul potrivit.

Nu ar fi fost corect pentru Mara să rămân cu tatăl ei, nu într-o lipsă a iubirii. Corect pentru ea este să învețe o lecție: greșim, muncim să reparăm greșeala, ne asumăm, devenim responsabili, apoi merităm fericirea construită de noi înșine.

Asta vreau să fie moștenirea mea pentru Mara, lecție pregătitoare pentru fericire.

Foto: Flavius Neamciuc