Am răsfoit ieri cartea lui Ilie Gyurcsik, Paradigme moderne: Autori-Texte-Arlechini. Am răsfoit şi am citit primele pagini. Am subliniat următoarea propoziţie: sensurile în care sunt folosite în limbă unele cuvinte. Am pipăit pagina, privirea s-a fixat într-un punct pe perete, iar gândurile s-au centrifugat. Au fugit pur şi simplu de centru. În margine de gând, s-au ivit din nou femininul şi masculinul. Cum investeşte, pe categorie de gen, fiecare individ cuvântul?
Comunicarea e grea, iar femininul şi masculinul o fac de foarte multe ori imposibilă.
Sensurile cuvintelor, investiţiile personale, dar mai ales de gen, adâncesc conflictul dintre oricare ea şi oricare el.
Conflictul, dar mai ales confuzia care porneşte de la sensul cuvântului devine foarte uşor de sesizat mai ales la copii.
Chiar ieri îmi povestea Mara, foarte necăjită de altfel, că o prietenă i s-a adresat cu urâto. Cunoscând părinţii acelei fetiţe, ştiu că sensul acelui urât este folosit cu drag, deformat prin a sublinia tocmai contrariul.
Să explicăm incongruenţa unui copil de 4 ani. Eu am încercat, aşa cum am încercat de foarte multe ori să explic prietenelor sau prietenilor, că unele sensuri, ale unor cuvinte, trebuie citite în funcţie de unii factori, factori de gen, de educaţie, de situaţie, de întâmplare.
Aş putea foarte bine să mă cufund în ştiinţă, în academic şi să înşir aici câteva fraze despre lingvistică sau semiotică. Nu o s-o fac.
Acesta este un blog unde povestim despre toate aceste ştiinţe transformându-le pe înţelesul tutuor. Nu practic simplismul, dar adopt utilitarismul.
Mă străduiesc, cât îmi permite capacitatea intelectuală şi cititorul, să fac o prezenţă din aceste ştiinţe inaccesibile majorităţii.
Majorităţii îi trebuie explicată metoda interpretării fenomenelor culturii spirituale. Iar explicaţia să fie povestită şi ajutată să pătrundă în conştiinţă.
Cu o fereastră în conştiinţă, cu luciditate, sensurile cuvintelor încep să se joace în înţelesuri, raţiuni şi direcţii.
Astfel, comunicarea devine posibilă prin partea care modifică întregul.
A petrece timp, a oferi timp
Au trecut luni de când am terminat cartea Al doilea sex. Între timp am mai așezat în bibliotecă alte cărți ale Simonei de Beauvoir. Nu m-am atins însă de ele. Mi-am impus să stau departe de rândurile scriitoarei pentru a mă reașeza cuminte în semnificațiile relației de cuplu.
În prezent știu foarte bine cine sunt, dar nu știu întotdeauna ce semnific.
Departe de influența Simonei de Beauvoir, am rămas cu o fixație lingvistică.
A petrece timp cu cineva.
A oferi timp cuiva.
Întrebați-vă, așadar, celălalt își petrece timpul sau vă oferă timp?
Lăsăm în subsidiar femininul și masculinul, obiectul și subiectul, celălalt și privilegiatul sau rozul și albastrul cum îmi place mie foarte mult să mă exprim.
Nu o să pornesc și nici nu o să construiesc un text despre diferențele dintre feminin și masculin, ceea ce o să încerc este să mut puțin unghiul.
Nu femeia, nu bărbatul, ci partenerii din cuplu. De aici pornim și îmi asum riscul de a pierde pe parcurs atenția, căci startul se dă cu niște condiții: folosirea inteligenței și exersarea bunului simț.
O imagine: îndrăgostiții la începutul relației.
În fiecare moment, în fiecare zi își petrec timpul unul cu altul. Eul fiecăruia este atât de retras și atât de plin de celălalt. În tot acest timp în care se desfășoară legea atracției pe care nu știu s-o explic, dar am trăit-o, fiecare îl caută pe celălalt, iar celălalt cu plăcere își petrece timpul în doi.
Altă imagine: un cuplu oarecare.
În fiecare moment, unul dintre ei își oferă timpul.
Observați, vă rog, nu am numit sexul, stăm departe de avatarurile feminității și de privilegiile masculine.
Revin, în cuplu, unul dintre ei ajunge să-și ofere timpul. În această desfășurare, multe cupluri se pierd, căci dacă într-un loc se oferă timp, în altul sigur se petrece. Există o categorie aparte care se formează aici: cupluri care încearcă să-și salveaze relația făcând un copil. Mărturisesc, categoria asta mă provoacă să experimentez disprețul, sentimentul de vinovăție ca am disprețuit, iar apoi mila și dezamăgirea.
O paletă de sentimente trăite intens și destul de galopant până ajung să sfârșesc simțind inutilitatea.
Totul, dar totul îmi pare inutil. După o lungă meditație și o smiorcăială atât de feminină de data asta, atenția se mută spre lucrurile mărunte care fac diferența.
Putem să avem tot într-o persoană?
Și ce înseamnă tot?
Aici mă aflu azi, aici muncesc azi. Ce înseamnă tot?
Până o să fiu capabilă să formulez un conținut pertinent și satisfăcător o să experimentez fericirea în lucrurile mărunte cum ar fi o cană de ceai cu iasomie, uneori cu felii de ghimbir.
Un vis de o zi
În 26, luna trecută, pe seară, am experimentat pentru câteva minute celebritatea. M-am bucurat de atenția mai multor oameni. Acestor oameni li s-a vorbit despre mine și m-au ascultat pe mine. Într-un decor atât de plin de mine, în ora mea, lansarea cărții Un vis de o zi, eul meu a refuzat orice compromis.
Într-o dedublare anterioară evenimentului am insistat pe lângă eu să accepte un compromis, să se lepede de inhibiții, de rațiuni critice, să fie doar.
Am fost și a fost doar zâmbitor.
În timp ce vorbeam despre carte, răspunzând la o întrebare, deși continuam să articulez cuvintele, mă întrebam dacă răspund într-adevăr la ceea ce am fost întrebată sau funcționez cu automatisme.
Am dezvoltat automatisme legate de această carte.
Dacă înainte mă interesa îndeaproape relația dintre ea și el, acum a devenit un subiect care mă obsedează. Așa cum îmi trăiesc eu relația de cuplu, așa cum observ cuplurile din jurul meu, încerc să contruiesc un răspuns, să-mi ofer un răspuns la întrebarea cât este influență, cât este asimilare într-o relație?
Ce semnifică celălalt? Un stăpân? Un partener?
Cine are nevoie de stăpân într-o relație? Cine are nevoie de un partener? Cine e capabil să observe și să respecte nevoile celuilalt?
Cât își asumă femininul avatarurile speciei? Cât conștientizează femininul egalul și egalitatea cu masculinul? Cine suntem și ce semnificăm într-o relație?
Aproximativ acesta îmi este discursul când circumstanțele îmi cer să vorbesc despre Petra, personajul feminin al cărții, o carte lejer închipuită ca o pastilă. Fix așa se poate consuma, rapid și eficient ca în reclamele la paracetamol, efectul s-ar putea să nu fie totuși antipiretic.
Asta spun eu despre carte, Loredana Fota a formulat cu ajutorul adjectivelor, o lectură extrem de plăcută, foarte credibilă și plauzibilă, și, de ce nu, incitantă.
Aceasta a fost, în câteva cuvinte, lansarea de carte de la Severin.
Eu să stau și el să treacă
Am o înțelegere cu timpul, eu să stau și el să treacă. Presupun că mulți se gândesc la tinerețe fără bătrânețe, dar nu e vorba despre asta. Nu, deloc. E vorba despre a scăpa de o anumită influență, influența lui Simone de Beauvoir.
Am citit cele două volume din Al doilea sex cu pauze lungi în lectură. După unele capitole eram conștientă că trebuie să mă detașez pentru a mă lepăda de înverșunare. Totuși am reluat teme ca prietenia dintre el și ea, condiția femeii, privilegiile bărbatului.
Am primit acuze de la prieteni, că sunt feministă, că am o judecată infectată, că sunt ipocrită.
M-am apărat, firește. Nu am scris nimic și nu am afirmat nimic dintr-o pornire feminină, ci pentru că acesta e adevărul, femeia reprezintă un obiect, devine pradă, bărbatul reprezintă un subiect, devine stăpân.
Fraza de mai sus dovedește că am nevoie să stau și timpul să treacă. Trecerea timpului nu ar schimba raționamentul, dar mi-ar însenina zilele.
Foarte hotărâtă să mă scutur de influențe ”simonești”, am deschis un mail de la editura Univers.
Ce am găsit?
Scriitoare norvegiană în România.
Între 18 și 20 martie, se va afla la București Hanne Ørstavik, cunoscută scriitoare norvegiană, autoarea romanului Iubire, tradus la editura Univers de Aurora Kanbar şi Erling Schøller.
Hanne Ørstavik se va întâlni cu cititorii miercuri, 19 martie, la ora 19.00, la Muzeul Național de Artă Contemporană. În cafeteria MNAC, scriitoarea va participa la o dezbatere literară despre femeia urbană a anului 2014, alături de E.S. Dna Tove Bruvik Westberg, Ambasadorul Norvegiei în România, Daniela Kammrath, editor-șef www.121.ro, Andreea Roșca, membru fondator al Fundației Romanian Business Leaders, Chris Simion, scriitor și regizor, Virginia Costeschi, președinte al Asociației Culturale BookMag.
Recunosc, am zâmbit cu un colț de gură trist. Ce e cu potriveala asta de fapte și întâmplări?
Știu, diferența e mare între masculin și feminin, dar eu nu o să descriu niciodată misandria, eu iubesc ceea ce reprezintă bărbatul, dar mai ales ceea ce prezintă bărbatul.
Totuși, dacă m-aș afla la București, nu aș rata dezbaterea de la cafeterie. Cititori, cititoare din București, îndrăzniți, îndrăzniți, profitați de ineditul unei asemenea întâlniri.
Zice Dunia
Față în față, masculin și feminin.
Dialog.
Despre orice altceva, dar nu despre relații.
El: nu vreau să-mi placă, sunt curios de gust.
Ea: bătaie de gene, un zâmbet, un gând formulat: iată esența masculină.
Contrapunct, prezența simultană a femininului și masculinului
Să ne amuzăm puțin, căci este duminică, plus că blogului îi prinde bine o îndepărtare de la Auschwitz.
Am început pe tren romanul Punct contrapunct al lui Aldous Huxley și după 100 de pagini am citit acest dialog delicios.
Deliciul este apreciat din postura mea masculină pe care aleg s-o port în lume uneori. Și vreau chiar să-i dedic acest dialog frumoasei mele prietene, Andra.
Așadar…
...întorcându-se spre soțul ei, îi apucă mâna și se strânse drăgăstoasă lângă el.
– Ții minte acele seri? întrebă ea. În grădina de la Gattenden? Ții minte, Phil?
…
– Care seri? întrebă el.
…
– De ce nu mă mai iubești? îl întrebă ea.
…
– Elinor, ce te-a apucat să vorbești așa?
– Pun o simplă întrebare, continuă el, cu dorința să aflu ce vrei să spui. Iar tu îmi răspunzi, plângându-te, că nu te mai iubesc. Nu reușesc să văd legătura logică.
– Știi foarte bine despre ce vorbeam, răspunse Elinor. Și pe deasupra, e adevărat, nu mă mai iubești.
– Te iubesc, ce să-i fac, spuse Philip, și argumentând (deși știa că inutil), în domeniul dialecticii, își continuă ca un Socrate în miniatură contrainterogatoriul. Vreau să știu neapărat cum am ajuns aici de la discuția inițială. Începusem cu serile și acum…
– Oh, știu că te ferești… Crede-mă, Phil, nu-i mai generos să eviți întrebarea, din contră, e mai crud.
– Dar nu evit întrebarea! replică el. De ce aș face-o dacă te iubesc.
– Da, dar cum? Cum mă iubești? Nu așa ca la început. Sau poate ai uitat.
– Fetița mea dragă, protestă Philip, fii mai exactă. Ai spus doar acele seri și ai pretenția să ghicesc despre care seri e vorba.
– Firește că am, spuse Elinor. Ar fi trebuit să știi. Ar fi trebuit să știi, dacă te-ar mai interesa. De asta mă plâng. Crezi că pot uita acele seri?
– Le-ai uitat complet, adăuga ea pe un ton de reproș.
– Nici vorbă, mi le amintesc, spuse Philip nerăbdător. Atât doar, că nu-mi poți ajusta memoria instantaneu. În momentul când m-ai întrebat, s-a întâmplat să mă gândesc la altceva, asta-i tot.
Elinor suspină:
– Aș vrea să mă pot gândi și eu la altceva, spuse ea. Asta-i nenorocirea, n-am alte gânduri. De ce trebuie să te iubesc atât de mult? De ce? Nu-i drept.
Punct.
Punct cu lectura, nu partea din titlu a romanului. Acum revenim cu câteva rânduri ale mele.
Am râs când am citit și am și împărtășit imediat cu prietena mea Andra acest fragment. M-a întrebat zâmbind ștrengar, bătând din gene de ce îi citesc tocmai ei.
Eu am ridicat din umeri și i-am răspuns cu un așa, parcă.
Dar ce strașnic dialog dintre partea feminină și partea masculină. Nu mă exclud total din partea feminină, dar nu pot să nu adaug, e vina bărbaților că noi nu avem și alte gânduri?
