Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "fete"

Ce vrei tu să faci? Importanța gândirii pe cont propriu

De 12 iun., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ce vrei tu să faci?

Câți dintre noi răspundem la această întrebare cu franchețe?! Majoritatea presupunem că suntem sinceri și lucizi cu noi înșine. Nu suntem. Altfel n-aș mai scrie acest text.

Înapoi în 2004, în vacanța de vară, mă aflam în oraș cu iubitul de atunci, câteva prietene și un coleg de cămin venit în vizită la Severin. Înainte să ne luăm rămas bun, colegul venit în vizită a propus să mai prelungim ieșirea în oraș, să mergem în alt loc. Toată lumea s-a eschivat. Evitam să răspundem din mai multe motive. Colegul venit în vizită nu ne era simpatic. El plăcea o fată din grup. Fata nu-l plăcea pe el. Vorbea afectat, dar nu obținea nici o impresie favorabilă. L-a refuzat iubitul meu. Ne retragem acum, a anunțat el. Și atunci colegul s-a apropiat de mine, m-a privit în ochi și m-a întrebat: Ce vrei tu să faci?

În 2004 m-a pus într-o mare încurcătură întrebarea lui. Am dat niște explicații, asigurări și m-am arătat indignată. Gândirea mea de atunci nu descoperise nuanțele. Într-o lamentare de fetișcană cam fără minte, am despicat firul în patru cu prietenele mele despre comportamentul inadecvat al colegului și lipsa lui de respect pentru iubitul meu. Cum să treacă peste răspunsul lui?

Episodul l-am reținut fără să revin cu vreo analiză sau cu vreo reinterpretare. Colegul a fost nepoliticos cu iubitul meu. Nu agreez mojicia. Personajul Hannibal ucidea pentru bădărănie. Eu ucid social pentru bădărănie. Mă ridic și plec. Atenționez. Refuz compania primitivilor.

Amintirea a revenit. Întrebarea lui a început să mă obsedeze. Ce vrei tu să faci? Ce VREI tu să faci? Ce vrei TU să faci? O întrebare aruncată într-o seară oarecare de vară s-a întors un deceniu mai târziu să-mi frământe mințile. De coleg am făcut abstracție. Fenomenologia întrebării m-a interesat, manifestarea ei în timp și spațiu.

Ce vrei tu să faci?

Adevărul este că eu nu am răspuns atunci la întrebare. A răspuns altcineva în locul meu. Adevărul este că nu-mi amintesc care mi-a fost voința. Adevărul este că la 20 de ani multă lume alegea și răspundea în locul meu.

N-am învățat în familie importanța gândirii pe cont propriu. Băieții deprind mai repede să gândească pentru ei. Permisivitatea părinților creează condiții favorabile. Atitudinea diferită în creșterea copiilor, băieți/fete are consecințe. Fata devine o păpușă cu sfoară. Băiatul ajunge păpușar.

De ce nu am răspuns pentru mine în seara aceea? De ce n-am îndrăznit? Și mai ales de ce mi s-a părut firesc să răspundă altcineva pentru mine?

Ce vrei tu să faci? este o întrebare dificilă, plină de capcane. Ne mințim singuri într-un mod convingător pentru a răspunde unor presiuni străine de plăcerile și dorințele personale. E uman, firește! Ne datorăm, măcar o dată în viață, sinceritatea.

Cu sinceritatea, răspunsul la întrebarea Ce vrei tu să faci? întârzie. Se lasă așteptat.

Eu vreau să spun mereu ceea ce gândesc și să râd înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Să ne pregătim fetele pentru prima iubire

De 20 mai, 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Curând, nu a trecut săptămâna, mi-am luat o carte. Cum să ne creștem fetele se numește. De vreo jumătate de an, în relația cu Mara, eu ca reprezentant al autorității, ea ca beneficiar al învățăturilor mele, mă încearcă următoarea senzație. Încerc să  redau cu o comparație. E ca atunci când alergi în gară după tren. Locomotiva a dat alarma. Roțile urmează să se pună în mișcare. În ultima clipă, pui piciorul pe scară, urci și respiri ușurat.

Aproape toate discuțiile cu Mara pot fi descrise astfel. Ce am făcut eu? Am mai citit o carte. Întrebări și răspunsuri am descoperit în acele pagini. N-am învățat ceva nou, dar multe mi-au atras atenția. Așa se face că am ajuns să mă gândesc la prima: prima zi din viața unui prunc, prima zi de școală, prima iubire. Prima conține intensitate, nimic nu se compară cu prima.

Faima tragediei shakespeariene, Romeo și Julieta, are legătură și cu prima iubire. Mara se apropie de o anumită fază în viața ei. Corpul a început deja să se transforme. Coșurile au apărut. Deodorantul e necesar. La școală a avut prima ei evaluare. Cunoștințele i-au fost verificate. Ca părinte, am preferat să observ, să las deoparte cicăleală. Mama, am emoții! Dacă nu mă descurc? Dacă simți asta, muncește mai mult. Întotdeauna e loc de mai bine. Dacă nu vrei să muncești mai mult, te împaci cu ceea ce știi și nu te mai plângi!

Acesta mi-a fost răspunsul. Țin la el și justific. Mara se trage din doi părinți cu poziții diferite față de școală și față de autoritate. Mama ei a învățat doar la ce i-a plăcut și a urcat pe piedestal profesorii cu vocație. Tatăl ei nu a învățat nici la ce i-a plăcut și a ignorat profesorii de orice fel.

Nu pot pretinde de la copilul meu ce nici eu nu am înfăptuit. Mi-e rușine. O ajut prin expunere. Există o bibliotecă în casă. Vizităm muzee. Frecventăm teatrul și filarmonica. Urmărim filme documentare. Călătorim pe urmele unor personalități. Ce-ți place ție, Mara, și cum să te ajut eu să faci ce-ți place?

Prima dată răspunde ce crede că vreau eu să aud. Repet întrebarea.

Îmi place TikTok.

Vedeți, trenul este în mișcare, iar eu alerg să-l prind. Cresc un copil pentru un viitor necunoscut mie. Cresc un copil într-o situație anume. Despărțită de tatăl ei, am rămas părintele dragon, părintele care ceartă, care pretinde, care impune. Sufăr, dar mereu o să aleg ceea ce este corect pentru copilul meu, iar răsfățul excesiv nu nu are nimic de-a face cu demnitatea și corectitudinea.

Mara, nu te pot obliga să fii corectă, să fii bună, să sublimezi. Pot însă să mor încercând și să repet fără plictiseală. Și acum pe limba copiilor, mama?!

În primii ani de viață ai copilului ai zice că nu este nimic mai greu. Apoi urmează viața prin experiență și raționalizare. Fata mea are nouă ani, a început să se transforme, să-și pună întrebări despre viață, iar în școlile românești încă nu se face educație sexuală.

Mara o să se îndrăgostească. O să vină curând prima iubire peste noi, iubirea aceea intensă, pură, în căutare de zei cărora să se jertfească. Băiatul o s-o îmbie. Dacă mă iubești. Ea o să tremure de frică. Dacă nu accept, lumea se sfârșește cu el. Mama ei neputincioasă atunci, insistă acum să înceapă educația sexuală.

Prima iubire nu o să ne surprindă. O să fim pregătite. În timpul evaluării, testele de la finalul clasei a II-a, i-am admirat atitudinea. Fără emoții acasă, fără mâini frământate, fără coșmaruri. A mers, a scris ce a știut, mi-a așteptat cuvintele la primirea rezultatelor cu lacrimi în ochi și o întrebare teribilă: Te-am dezamăgit?

Mara, aș veni după tine la capătul lumii dacă ți-ai rupe o unghie. Nu o să mă dezamăgești niciodată. Eu sunt aici să te sprijin, nu să te judec.

Trenul e deja în mișcare. Momentan mă simt în siguranță. Mă aflu în tren, stau la fereastră și privesc pe geam. Tot mai des mi se clatină imaginea. Ca întotdeauna, citesc cărți, urlu dacă cineva îmi judecă pruncul și scot fum pe nas oricui mi se împotrivește cu trebuie și se cuvine.

Copilul meu e ghidat după regula bunului simț, dar o să-i lipsească atitudinea biblică de a întoarce și celălalt obraz. Nimeni nu întoarce obrazul. Eu nu o fac și încerc să dau mai departe.

Trenul merge. Ne vedem în stații.

Foto: Mile Sepetan

Fata la măritiș

De 8 iul., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

536688_405124026164424_803587824_n– Vii la Dunăre?
– Cine mai merge? Nu am chef de sclifosita de soră ta.
La umbra dudului, două fete, două prietene, împărțeau o țigară și o sticlă de Cola. O creangă se îndepărtase de coroană și atingea pământul. O foloseau copiii să se dea pe ea până ieșea bunica Cristinei și îi alunga cu mătura.
Cristina sorbea din sticla de Cola și pândea poarta. Dacă or să iasă vreunul din casă afară? Totul era încremenit în curte și pe stradă. Găinile se retrăseseră și ele în locuri ferite de căldura dogoritoare.
– Mai taci, lasă râsul, ești nebună?! Iese bu la noi și nu știu pe unde o să scoatem cămașa. Nu mai fuma.
– Iese bu afară, iese bu afară! Buuu! Buuu!
– Alinaaa! Nesuferito!
Cristina șuiera printre dinți și privea cu disperare ușa casei. Alina râdea ținându-se cu mâinile de burtă. Îi picară ochii pe creanga de dud.
– Ia te uită, și noi făceam asta când eram mici.
– Ce făceam? Cristina se concentra la ușa casei. Vopseaua se scorojea. Ce trist! Griul nu a mai suportat ușa. Nu te mai suport, plec. Vorbește vopseaua? Port un dialog cu o culoare?
– Uța! Uța!
Alina prinsese între mâini creanga, o așezase între picioare și se balansa acum lovind cu piciorul în trunchi și împingându-se înapoi spre Cristina.
– Uța! Uța!
– Alina, Alina lasă creanga, ești prea grea, ce naiba?! Vrei să cazi?
Trosc! Creanga a cedat. Din fund, Alina se prăpădea de râs. Cristina a sărit lângă ea și a lovit-o în umăr. A început și ea să râdă, iar undeva în fundal, bu, care se ivise la poartă, ridicase vocea.
– Ce-i cu voi, ucigă-vă toaca să vă ucigă!
Fetele au fugit la biciclete, le așezaseră la umbra dudului și au pornit în viteză spre Dunăre lăsând-o pe bu în poartă. La Dunăre s-au așezat departe de oameni. S-au așezat pe prosop, și-au sprijinit frunțile una de alta și vorbeau în șoaptă.
– Te-ai hotărât la ce facultate mergi?
– Cristina a oftat lung și și-a sărutat pe nas prietena.
– Te gândești la Iacob? Că tu pleci și nu o să te aștepte să te întorci?
Cristina a oftat lung. Din nou a sărutat-o pe nas.
– O să te aștepte. Poate o să te aștepte sau poate o să-l uiți. Hai să facem o baie.
Alina a sărit în picioare, dar Cristina a tras-o înapoi.
– Nu! Prima dată băgăm doar picioarele. Ești conștientă că vorbim tot în șoaptă? Încă nu a trecut efectul. Vrei să ne înecăm?
– Mi-e foame. Mai sunt corcodușe în gradină la nenea Vali?

Două luni mai târziu.

Alina îndeasă hainele în bagaj când intră tatăl său. Ținea în mâini un plic alb pe care-l lasă pentru a o ajuta cu geamantanul.

– Ce am primit?
– O invitație la nuntă. Cristina se mărită.
– Cristina se mărită? Cu Iacob?! Și eu care i-am zis că o să-l uite.

Înconjurată de demoazele

De 4 mart., 2014 8 Trăiri afective ale mele , , , , 0

S-a întâmplat!
Ce s-a întâmplat?
S-a întâmplat o minune datorită vârstei. Am reușit să intru într-o încăpere, încăpere unde se desfășura un anumit eveniment, iar după vreo oră să fiu înconjurată de tinerele fete.
Recunosc, propriul sex m-a pus de foarte multe ori în dificultate. Eu și toate femeile pe care le-am întâlnit am descris prea puțin un sentiment de plăcere, ci mai mult o realitate magică. De ce magică? Doar magia poate să cuprindă faptul că uneori femeile mă plac.
Dar uneori o fac, iar în încăperea de care am amintit, la un moment dat am părut că mă trezesc. Am devenit atentă, am privit fețele entuziasmate din jurul meu, m-am concentrat.
Cuvintele mele, discursul meu dispărea în respirații accelerate de demoazele. Mi-am îndreptat spatele, simțeam pe umeri o responsabilitate, dar și o părere de rău pe care am alungat-o. Nu-mi cunoșteam publicul, deci nu mi-am permis presupunerea că delirul lor la întâlnirea cu mine consta în subestimarea mea ca femeie.
Valoarea mea în acea încăpere mi s-a dat în primul rând datorită vârstei, blogului pe care-l îngrijesc, faptului că sunt mamă.
Da, s-a întâmplat, s-a întâmplat să vorbesc, iar exprimarea să se prăbușească în măreția vârstei.
M-am clătinat puțin în timp ce integram toate aceste informații, mi-am permis o furie molcomă pentru o atât de gratuită izbândă.
Recunosc, nu mi-a plăcut niciodată să acord, iar acum îmi displace să primesc orice formă de respect care se sprijină pe timpul exterior. Timpul din noi, timpul din mine, asta mi-ar plăcea să entuziasmeze duduile care îndrăznesc să se apropie de mine.