Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "moarte"

Ați fi capabili să decideți pentru o țară, un neam, o specie?

De 26 nov., 2021 0 Trăiri afective ale mele 0

L-am culcat pe Mateiu. El m-a culcat pe mine. Eu m-am trezit. Am coborât din pat. Am mers la bucătărie. Mi-am făcut un ceai. Seara savurez o cană de Cactus Fig. Mestecam în ceai și mi s-a făcut frică. O să mor. O să mor într-o zi și lumea, și Mara, și Mateiu or să-și prepare o cană de ceai. Și eu nu o să mai fiu. Nu e prima dată când îmi imaginez lumea fără mine. E ridicol. E înfricoșător.

Când eram elevă, în drum spre casă, am trecut pe lângă un cortegiu funerar. Mi-au picat ochii pe tabloul cu panglica neagră. Soarele strălucea. Unele mașini claxonau. Pomii înfloriseră. Noi am trecut gălăgioase, nepăsătoare și cu mișcări iuți pe lângă mașină. Morții îi incomodează pe cei vii. Plus că unele dintre noi reacționau ca fetele de pension. Se jenau. Îmi amintesc că m-am purtat ca de obicei. Nimic nu a trădat interiorul. La interior turbam de furie. Nu pentru că trecusem pe lângă o viață sfârșită, ci pentru că într-o zi alții or să treacă pe lângă mine și lumea va continua. De ce?

Eram copil. Am ținut minte furia. O mai experimentez uneori. Asta seară mă întrebai dacă o să accept vreodată moartea.

Ieri am citit câteva pagini din Diplomația lui Kissinger. Mi-e capul plin de Indochina, Franța, puteri colonizatoare, America. Când citesc istorie, simt cum îmi crește gâtul. Ajung o girafă. Văd lumea de sus. Văd monștri, interese, puteri. Îmi accept micimea. Când mă înghesui în prezent, simt cum mi se scurtează gâtul. Ajung o jivină care privește numai în pământ. Văd probleme, eșecuri, boli, ignoranță, sărăcie, mizerie, zvârcoleală pentru nimic. Nu-mi accept micimea.

Pe pământ, cu capul în jos, ne educăm să fim zei. Ne stârnim unii pe alții. Ești un zeu. Meriți. Ești o prințesă. Meriți. Din când în când plătim cursuri să ne vizităm viețile anterioare unde descoperim ce regi și regine am întruchipat. Cu guri sacre de regi și regine închipuite, vociferăm despre imbecila clasă conducătoare.

Într-un minut, în acel minut cu gât de girafă, i-aș întreba pe toți care debitează despre ceea ce înseamnă putere de decizie. Ați fi capabili să? Ați fi capabili să decideți pentru o țară, un neam, o specie? Ați putea decide cine moare și cine trăiește? Ați putea să opriți nedreptățile și crimele oamenilor dacă v-ar sta în putință?

Uneori visez la putere cum visez la o plajă din Africa, la o lectură năucitoare, la stele, la rochii negre, la ceaiul verde cu iasomie, la o bibliotecă imensă. Ce sentiment! Să ai putere. Să o transformi în ceva palpabil prin decizii care afectează vieți.

Nu e de mine. Eu aș scrie, aș citi și aș călători toate zilele. Puterea n-ar face decât să mă oprească din.
Închei cu o întrebare. Nu considerație că e vulgar să discutăm orice altceva în aceste zile când românii refuză să se vaccineze?!

Foto: Bogdan Mosorescu

Amintirea unei persoane: Sorin Oncu

De 19 iul., 2017 3 Trăiri afective ale mele , , 0

A trecut un an. În 2016, târziu în noapte, am primit un telefon cu un mesaj dezlânat, dar șocant. Sorin a murit.

Am pierdut enorm din noaptea aceea. Dispariția lui ca persoană semnifică pentru orice cunoscut un fel de pierzanie. Cei din jurul lui am fi crescut un sine diferit, superior cu el alături. Misterul vieții ne-a oprit.

După moartea lui, pe care o consider dezgustătoare, mizerabilă și de neiertat, am învățat puterea adevărată a cuvântului.

Plâng și azi când cineva își exprimă condoleanțele. Le simt. Am învățat să tac în fața durerii și să renunț la consolare. Întotdeauna a fost capabil să-mi dea lecții și să mă determine să ascult, dar m-aș fi lipsit cu bucurie de aceasta, de ultima. Nedorită și gratuită, mă înfurie peste măsură și un an mai târziu.

Timpul trece și mă străduiesc să nu-l uit. Asta ar însemna pentru mine o greșeală de neiertat. De acum încolo, în fiecare 19 iulie, va avea loc aici o comemorare. Voi evoca amintirea lui până când voi părăsi la rândul meu acest pământ.

Sorine, îmi lipsești atât de tare și o să te iubesc întreaga mea viață. Patetisme, știu! Nu-mi vine nici o remarcă cinică, poate la anul.

Sorin Oncu, artist vizual, 1980-2016.

Sărbătorim sau nu de Halloween

De 31 oct., 2016 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

14886127_1341240455886105_1191366748_nUneori mă simt tare înţeleaptă. Cum alteori mă striveşte neghiobia. Mi-a plăcut să învăţ. Am fost şi am rămas curioasă de evoluţia omului. Asta îşi doresc profesorii de la elevii lor, să-i vadă curioşi indiferent de capacităţile intelectuale. Performanţa e o consecinţă, nu o pretenţie.

Azi, de Halloween, cochetez cu înţelepciunea. În fiecare an, de această sărbătoare, prin intermediul facebook, iau contact cu atitudinea pro sau contra Halloween. Sărbătorim sau nu cu dovleci şi costume ceva împrumutat de la americani? Adăugaţi puţin dispreţ când citiţi americani. Românii, viţă nobilă, nu iau ei ceva de la făcăturile de americani cărora le anulează aproape genotipul. Ăia îşi ţin strămoşii în rezervaţii.

Halloween-ul este o sărbătoare de origine celtică. Nu o să scriu acum despre. Nu mă interesează. O să mă iau de morţi. Asta deranjează, moartea şi mortul. Cum să ne expunem pruncii la poveşti cu demoni?

Pentru că mi-a plăcut să învăţ şi am citit mult, găsesc această atitudine regresivă. Ne ducem într-un stadiu de primitivism când strămoşii încă nu descoperiseră legătura dintre actul sexual şi reproducere. Da, chiar nu aveau habar. Cu mintea aia de atunci, îmi vine firesc să accept frica de moarte şi de mort. Apucăturile lor, să nu rosteşti numele mortului, un exemplu, vin dintr-o lipsă de cunoaştere. Nu ştiau şi au descoperit observându-se.

Într-o epocă civilizată, Jung a venit cu memoria colectivă. Cînd aveţi reacţii pe care nu vi le puteţi explica, cu mult instinct şi raţiune pe minus, semnifică o reîntoarcere la strămoşi. Freud vorbeşte despre o memorie individuală. Oricum alegeţi să o numiţi sau după cine, reţineţi că sunteţi nişte primitivi.

De Halloween apropiem copiii de moarte. Dacă aş putea să vă liniştesc cu ce am aflat din literatura de specialitate şi prin observarea propriului prunc, aş împărtăşi: copiii nu percep moartea ca noi. Le este imposibil fizic şi psihic să înţeleagă dispariţia de pe pământ.

Aseară cumpăram dovleci, din ăia nemţeşti că ăia româneşti erau epuizaţi, iar Mara chestionându-mă despre fantome şi morţi, a dedus că o să vină buni în vizită. Buni, bunica din partea tatălui care a murit. Nu găsesc o asemenea discuţie traumatizantă pentru copil oricâte cruci ar putea să-şi facă mama mea, de exemplu.

Nu am crescut cu această sărbătoare. Sunt străină de orice emoţie. Să cioplesc dovleci şi să mă costumez nu mă deranjează. Am tăiat aseară o bufniţă şi un căţel în dovlecii nemţeşti. Mara a fost încântată şi există şanse mari să aibă în viitor o amintire ecran cu ea şi mama ei jucându-se. Iar de un Halloween în viitor, o posibilă vizită a mamei ei dispărute o să-i umple abdomenul cu o senzaţie de căldură.

Sărbătorile, împrumutate sau nu, reprezintă un motiv de petrecere. Sărbătorile permit excesele. Tot oamenii primitivi ne-au lăsat moştenire excesul de sărbători. Interdicţiile au nevoie de dezlegări. Sărbătorile ne dezleagă, ne detaşează.

E atât de important numele sărbătorii? Halloween, Crăciun, Hanukkah, Kurban Bayram? Semnificativ pentru supravieţuire îmi pare a fi intimitatea, afecţiunea, jocul, râsul, relaxarea. De astea avem parte de sărbători, oricum s-ar numi ele.

Azi se numeşte Halloween. Poate mă vizitează şi pe mine Sorin, buni sau mămaie.

Viață după moarte. Iadul constă în sclavie

De 4 oct., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

img_1414Îmi plac filmele polițiste. Cărți polițiste, dacă îi scad pe Durrenmatt, Agatha Christie și Dashiell Hammett, am citit una. Vag îmi amintesc acțiunea.

Pentru lupta dintre bine și rău, suport mult mai bine imaginea. Am o listă impresionantă de filme polițiste: Poirot, Sherlock Holmes, Crimele din Midsomer, Minți criminale, CSI, Lege și ordine, Mentalistul, Bones, Vera etc.

Vera, un serial englezesc, l-am descoperit curând și întâmplător. Căutam Bones și am dat peste Vera. Doresc să-mi justific gustul pentru filmele polițiste. Întotdeauna este prins omul rău. În căutarea criminalului, atitudinea pluridisciplinară mă încântă: metodologie adaptată, psihologie, antropologie, istorie, geografie, aventură.

Am decis să dedic un articol filmelor polițiste în urma unei observații. În serialul englezesc Vera, din echipa inspectorului șef, face parte și o femeie într-un cărucior cu rotile. În serialul american Bones, din echipa Institutului Jeffersonian, face parte un musulman.

Personele cu handicap și musulmanii reprezintă puncte sensibile și dureroase în organismul culturilor americane și europene. Prezența unor personaje nevralgice ca percepție mi-a lăsat impresia unei intenții subtile, dar clare de desensibilizare a populațiilor lumii la stereotipii.

Există posibilitatea să mă înșel, dar America a suportat un 11 septembrie, iar Parisul a fost bombardat. Mesajul devine limpede: luarea indivizilor separat și justificarea importanței existenței individuale.

Vorbesc partea existențialistă din mine și partea bună. Unii numesc partea bună Dumnezeu. Pentru mine e importantă lumea de pe pământ. Reprezentările și percepțiile societății în care îmi duc zilele îmi muncesc mintea fără astâmpăr.  Altă lume nu cunosc și nu mă îngrijorează viața după moarte. Mă sperie acțiunile unor oameni motivate cu frica de Iad.

Iadul constă în sclavie, umilință, violență, foamete, boală.

Aplaud intențiile unor oameni pentru cultivarea desensibilizării. Vera, serialul, pe lângă mesajele subliminale conține peisaje bucolice de o frumusețe copleșitoare.

Vreau în Anglia, dar vreau în Anglia!

Notă: dacă a mai urmărit cineva unul sau ambele seriale, îmi puteți scrie părerea despre desensibilizare.

Uitați de coroane și colaci

De 25 iul., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13725065_1121181431289109_3453568890390323000_oAre Cinghiz Aitmatov o carte, O zi mai lungă decât veacul. Înțeleg, am avut o săptămână la fel de lungă.

V-am povestit, a murit un prieten. Dacă ar mai fi posibil să port o conversație cu el, i-aș face cunoscută observația că acum știu tot timpul unde se află. Sorin aprecia umorul negru și practica cinismul la o scară grandioasă. Ne-am amuzat sfidând regulile morale ale societății.

După ce am aflat că a murit, o zi întreagă am bocit. Următoarea zi, deshidratată, molatică, îndeplinind activități indispensabile, am primit un alt telefon. Va fi dus la capelă, pot să-l văd. Din acel moment am mai plâns prea puțin. Am râs, am stat la povești, am exersat și eu cinismul cu o proaspătă mămică care a sugerat să nu mai discutăm despre moarte în prezența unui prunc. I-am privit bebelușul și am anunțat-o că moartea e la fel de firească ca nașterea.

Vedeți?! În asemenea momente te simți singur. Sau te simți un monstru. Cu Sorin am depășit faza asta. Să mă judec sau să mă critic pentru unghiul din care privesc eu. Sorin aprecia gândirea. Nu-ți cerea să zbori dacă te-ai născut pește.

Am mers în fiecare seară la priveghi. Am înțeles pentru prima dată rostul unui priveghi prin liniștea oferită. Două zile m-am simțit ușoară. Știam că seara merg la el, că îi întâlnesc prietenii și o parte din familie. Am primit o sarcină, să scriu un anunț despre înmormântare și un necrolog.

Anunțul l-am scris rapid. O notă, o menționare, un rânjet când am amintit despre coroane și colaci. Am fost mândră de mine. L-am simțit că mă aplaudă.

Anunțul:
In memoriam, Sorin Oncu.
Există la Timișoara Cimitirul Eroilor. Acolo se află și eroul nostru, al fiecăruia dintre noi care l-am iubit, Sorin Oncu.
Sâmbătă, ora 13, suntem obligați să ne luăm rămas bun. Nu am dori asta, unii încă sunt furioși, alții doar jelesc, dar sâmbătă are loc înmormântarea.
În numele lui Sorin, îmi permit să reamintesc. Uitați de coroane și colaci. Veniți cu un zâmbet, o gluma, O FLOARE.
Să-l lăsăm să plece așa cum a trăit, SIMPLU ȘI ELEGANT.
Sâmbătă, ora 13, cimitirul Eroilor, rămas bun.
Mulțumesc.

Necrologul l-am scris greu. La un moment dat am vrut să renunț, să sun și să anunț că nu pot face asta. Am învins până la urmă. L-am scris. Sâmbătă, după slujbă, preotul m-a poftit să citesc. Desfigurată și fără să mă opresc din plâns, mi-au mai fost oferite 2 minute pentru a mă liniști. Am citit cu izbucniri zgomotoase de plâns și am înțeles. Sorin nu se mai întoarce niciodată. Dacă nu a găsit nimic de comentat cum citesc deasupra lui plângând și înecându-mă cu muci, e nevoie să îi accept dispariția. M-am retras în brațele unei alte prietene, iar apoi am pornit spre groapă cu florile în mână.

Fiecare și-a așezat florile pe mormânt, iar apoi ne-am retras în colțuri care ofereau umbră. Nu ne lăsam duși. Stăteam în cimitir și discutam despre orice, dar nu ne mișcam. Când au început să sune telefoanele după noi, în rumoarea produsă, l-am căutat cu privirea în mulțime. Obișnuința o să ne mai dea de furcă.

Las mai jos textul scris despre Sorin. A început o săptămână nouă. Nu pare și nu este corect, dar viața merge mai departe și pretinde.

Despre Sorin Oncu
O să începem cu o glumă. Mulți l-am considerat mai inteligent ca noi. Aceasta nu este o glumă. Urmează. Datorită inteligenței lui înnăscute, muncite, dar mai ales spontane, cea pe care i-o invidiam, a considerat că e dreptul lui să experimenteze primul moartea.
Noi, familia și prietenii, suntem în urma lui întotdeauna. Doar că de data asta a reușit să ne șocheze. Toți ne întrebăm ce o să facem fără el, cum, subliniez CUM o să trăim fără el?
Sorine, cum o să trăim fără tine și de ce ți-ai permis?
Mustim de egoism. Pierderea lui ne îndreaptă atenția spre propria persoană. Ca tineri, ne-am străduit să ne potrivim în societate. Cu Sorin, reușeam să creăm un set de reguli, de conveții, de obișnuințe personale. Lumea noastră nu e lumea părinților noștri. Lângă Sorin aveam acceptare și apartenență, aveam o lume proprie, confortabilă, plină de iubire, lipsită de reproș. Eram noi înșine. Tocmai de aceea urlăm cu disperare, ce facem fără el, cum îi supraviețuim?!
Habar nu avem. Ne uităm unii la alții, o masă de orfani. Plângem și râdem, și-l așteptăm să vină înapoi. Cumva. Nu știm cum. Poate dacă îi lăsăm telefonul cu el e cu putință. Să ne sune, să ne lămurească, există sau nu există Dumnezeu? E singurul dintre noi care a aflat.
Amin!

Dispariția persoanei Sorin Oncu

De 20 iul., 2016 1 Trăiri afective ale mele , 0

1235228_864623173547838_7032977493079375649_nMi-a sunat telefonul la 2:19 azi noapte. M-am ridicat din pat. Știam că urmează o știre zguduitoare. Ultima dată când mi-a sunat telefonul la o asemenea oră a fost în urmă cu șapte ani.

Îmi cer scuze că scriu. E modul meu de a face față. Am mâinile și picioarele amorțite. Simt că le-am cedat ca adăpost furnicilor. Urechile vâjâie și plâng în serii.

Mi-a murit un foarte bun și apropiat prieten. Ne-am cunoscut în 2006 când am început masterul la Facultatea de Arte. Am scris de multe ori despre el pe blog. Îi dăruisem admirația și respectul meu, iar în ultimii doi ani devenisem sprijin unul pentru altul.

Noi nu ne întâlnim să vorbim despre vreme, Paula. Într-adevăr nu am discutat niciodată despre vreme. Ne contraziceam. Fiecare cu punctul lui de vedere despre conștiința de sine, relația cu foștii parteneri, relația cu prietenii. L-am ascultat de multe ori. Am luat aminte despre munca artiștilor plastici, despre Zizek, despre Lucian Boia, despre Derrida cu violența întemeietoare de drept.

Cu el am citit prima carte semnată Boia, să discutăm despre imaginarul istoric. Cu el am devenit confortabilă când multă lume m-a respins din cauza lui Freud. Povestea ore în șir cu mine, iar uneori mă săruta pe cap. Îl iubesc nespus și doar vestea morții lui m-a făcut să realizez ce orfană sunt de azi în gândire. Cei mai mulți îmi tolerează gândirea, el mă ajuta să o ordonez și să o cresc.

Înțeleg sfârșitul vieții și nu îi plâng moartea, ci dispariția persoanei Sorin Oncu. Nimic nu m-a pregătit pe mine sau orice alt prieten al lui pentru o moarte subită, pentru durerea cu care a părăsit lumea asta.

Vă rog frumos, prieteni, nu ne mai părăsiți așa. Pregătiți-ne cu o boală că e șocul prea puternic și diversitatea prea scârboasă. Îmi reluai toate activitățile unei zile obișnuite când deschise Mara ochii.

Cu ochii plânși și privirea pierdută, nu mai dorm de la 2:19, Mara mă întrebă de ce sunt supărată.

Nu sunt, Mara, supărată, sunt tristă. Mi-a murit un prieten și nu o să mai vorbesc niciodată cu el. Poți să te prefaci, mama. Nu v-ați trimis mesaje vocale? Nu ne-am trimis. Ce păcat!

Port conversații cu Mara, îmi făcui ceaiul, mă așezai la scris și plâng. Mi-a promis anul acesta de ziua mea că în viitor, un 21 iunie o să-l petrecem la Paris, pe Rue Monteurgueil. Nu am avut noi doi un 2015 grozav, dar cu siguranță o să mergem la Paris pe viitor.

Și noi care ne văitam de anul 2015, iar el dispăru într-o săptămână în 2016!

O să-mi fie greu fără el, a avut o mare influență asupra mea și îi datorez foarte mult ca persoană. Sufăr. Cer permisiunea să sufăr. Dacă o să mă întâlniți, ignorați ochii umflați și privirea rătăcită. Sunt doar urme vagi și nesemnificative ale prezenței lui Sorin în viața mea.

Comentarii închise, blog și suflet îndoliate.

Prefer să mă ratez cu scrisul, lăsați-mă în viața mea

De 28 apr., 2016 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

10917285_940982699245218_4634349241441204955_nDe câte ori vă priviți mâinile pe zi? Am ajuns să mă pierd în cercetarea lor. Prima data întind mâna stângă. Dintre cele două, ea este cea nobilă. Mă uit. Cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă trasez linii pe degetele de la mâna stângă. Lent. Aștept și simt cum sunt transmise informațiile la creier. Mijlociu cu arătător, mijlociu cu mijlociu până la degetul mare. Îmi așez apoi degetele, mai puțin cel mare, în palma dreaptă și îmi mângâi, pe rând, unghiile fine de la lacul colorat. Strâng pumnul și îmi reiau orice activitate. Mi-am dat seama că fac asta de câteva ori pe zi.

Unde îmi sunt mințile atunci? Când strâng pumnul, mă potrivesc din părți într-un întreg. Revin. În tot timpul cât îmi privesc mâinile, ocupația provoacă o dedublare, un jos și un sus. Jos meditez, iar sus habar nu am ce fac. Mă simt acolo ca un ochi mare.

Mă preocupă nimicul, inutilul, ratarea, superficialitatea, iar peste toate adaug mâncarea. Cu ea mă trezesc. Ce fac azi de mâncare? Toate sunt inutile și viața e fără sens, dar mi-e foame, iar Mara are nevoie de hrană.

Ce știu eu despre viață:
– nu are sens.
– individul îi dă semnificații, determinații, scop.
– nu există destin sau un Dumnezeu care decide în locul meu.
– nevoia pune totul în mișcare.
– neplăcerile devin frustrări, angoase, traume, depinde de intensitatea si impresionabilitatea cu care au fost trăite.
– părții bune din mine i-am dat numele de Dumnezeu pentru a împăca un conflict socio-familial.
– plăcerile au rolul lor pentru suportabilitatea vieții.
– sinuciderea este o opțiune.
– mă încântă intens unele zile ale vieții.

Aș mai putea continua cu liniuțele, dar esențialul l-am cuprins. Am o rugăminte, familia și prietenii, dați înapoi! Am obosit să scriu cu gândul la voi. Mă trageți la răspundere pentru gândurile mele despre Dumnezeu sau sinucidere. Astea două provoacă isterie în jurul meu.

Am un creier. Funcționează. Nu pot să-l opresc, nici nu-mi doresc, și nici nu o să-l sculptez după placul vostru. Uneori mă faceți să regret primii 3 ani ai Duniei. Nimeni nu o cunoștea pe Paula Aldescu. Uneori Paula Aldescu pare că a stricat tot.

Îmi place să gândesc. Oricât aș greși, oricâtă dreptate ați avea voi și mă paște o amară ratare. Pentru mine nu e o tragedie și nici un sfârșit. Eu nu o să mor ca mi s-au sfârșit zilele, eu mor puțin în fiecare zi. Văd asta pe mâinile mele, ați citit în introducere. Știu asta și sunt de acord, de la Nietzsche. Sper să nu confund și să mă fac acum de râs, dar cine să râdă?!

Și ce naiba ar fi viață fără moarte? Nu vi se par uneori zilele îngrozitor de lungi, de inutile, de fără rost? Trezit, muncă, mâncare, veșnica preocupare de liniștire a stomacului, mai nou condimentată de delirul nutriției și al consumului de carne și zahar etc. Uneori adorm epuizată de la o zi obișnuită.

Vreau să scriu și să citesc. Pentru voi, familia și prietenii, asta nu constituie o muncă. Eu nu muncesc. Refuz o angajare cu condicuța pentru mulțumirea, respectul și admirația voastră. Nu v-ar păsa că aș muri și mai mult în fiecare zi, că aș proba singurătatea, tristețea și nebunia la cele mai înalte niveluri. Nu, voi îmi vreți binele și mă împovărați în fiecare zi cu el.

Vă rog să nu mă mai ajutați să mă ratez. Prefer să mă ratez cu scrisul, cu Tricoul meu Inteligent și Cuvintele mele de vânzare. Cu ele suport viața, nu o vomit.

Viața mea. Mea este un pronume posesiv.

Lăsați-mă în viața mea.

Închide ușa să nu plece

De 5 oct., 2013 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am promis că azi revin cu un nou invitat. Este nou, dar vechi în același timp. Cu ceva ani în urmă i-am mai publicat o poezie. Îmi place patetismul textului de mai jos și se potrivește atât de bine cu trece vremea. 

– Mamaie! Mamaie m-auzi? Bună ziua!
Câinele latră înfundat.
– Da maică, da, cine e?
– Mamaie m-auzi? Sunt eu Ovidiu, am venit pe la dumneata, ți-am adus mâncare!
– Mâncare….am mâncare maică, ce să fac cu ea ?
– S-o mănânci!
– O mănânc ,o mănânc….Cu cine ești?
– Cu Cătălin, știi matale, prietenul meu.
– Știu maică, cum să nu știu .
Sărut mâna, zic și eu. Să trăiești îmi răspunde vocea pe care o știu de copil.
Trag aer în piept mai mult ca să pot ofta. Odaia e luminoasă și mă face să strâng pleoapele puțin, dar și cu ochii micșorați pot vedea în întregime fărâma de om ce se sprijină pe tăblia patului din fața mea .
Aerul e neschimbat, miroase a câine și a om, și-mi place, îl știu și nici nu mai știu de când. Praful joacă în razele soarelui și-mi gâdilă nările.
Bătrâna mă fixează cu stăruință încercând din răsputeri să zâmbească. În amalgamul de riduri colțurile gurii i se pierd și odată cu ele și zâmbetul. Zâmbesc și eu, cu ușurința pe care mi-o lasă la îndemână vârsta. Câinele cască și se ridică în capul oaselor. Oftează umflându-și nările și se întinde la loc căutând cu botul mâna firavă ce se sprijină în palmă pe pătura de lână. Primește o mângâiere apăsată și închide ochii de plăcere.
Bătrâna ne fixează pe rând de data asta. Nu știe ce să ne întrebe mai curând. Întreabă de părinți, de nepoți, de rude. Și-i știe pe toți. De dimineață nu știe ce-a făcut dar știe ce-a făcut în alte dimineți din alte vremuri. Nici anii nu-i mai numără, dar știe că are prea mulți. Mai mulți decât oasele bătrâne pot să poarte.
Îi privesc pe amândoi și văd doar două suflete care stau să iasă din două trupuri prea grele. Chem câinele ca să-i dau de mâncare și-l urmăresc cum coboară din pat, nesigur, mișcându-și dezordonat picioarele ca un invalid ce-și poartă proteza pentru prima oară.
– Să nu plece maică, să nu plece!
– Cine să plece mamaie?
– Câinele maică, Igor, să nu plece că mor singură.
– Mănâncă și-l aduc îndărăt mamaie, nu-ți face griji.
– Bine maică, bine. Să nu plece!
Își repetă obsesiv teama și teama nu mai e de moarte, ci de singurătate atunci când Dumnezeu își va aduce aminte s-o ia și pe ea . Se tot roagă de ceva vreme și nimeni n-o asculta. Zilele încep să devină pedepse. Ce blestem, spune ea, s-ajungi să nu-ți mai vrei zilele. Mor oameni tineri și ea trăiește, parcă trăiește și zilele lor și îi pare rău de asta. Începe să plângă, se zguduie și strânge în mână jumătatea unui covrig.
– Maică, să nu plece!
S-a oprit din plâns și caută cu ochii împăienjeniți câinele care încă linge cu pofta bolul. Bolul zornăie, se aude, dar pare atât de lung drumul până-n prag. Îl chem în casă și plecând capul își reia mersul nesigur oprindu-se la marginea patului. Labele din față se sprijină pe saltea și cu o expirație puternică reușește să se cațere. Doi pași scurți și apoi o mișcare bruscă asistată de gravitație care-l aduce cu burta pe pătură. Praful se ridică din nou, îl văd în lumină. Bătrâna zâmbește și-l caută cu mâna și parcă atâta liniște pe chip n-a mai avut niciodată.
Se întinde și ea oftând. Parcă a uitat că suntem acolo. Ne uitam unul la altul și amândoi la ei. Ovidiu îmi face semn că mai rămâne, eu ies. Ușa scârțâie în timp ce eu o ating cu cotul aprinzând o țigară.
– Ușa maică, închide ușa. Să nu plece maică, să nu plece!

Text: Cătălin Mierlan

Anul într-o săptămână

De 5 nov., 2012 7 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Anul acesta, fără ultimele zile de frunze dansante ale toamnei și fără începutul zilelor de iarnă, dacă l-aș reduce la o săptămână, aș putea să fac afirmația că am început și am sfârșit în moarte.
Luni mergeam bucuroasă spre o clinică să iau parte la nașterea nepoatei mele. Afară, în nehotărârea cerului, picau câțiva fulgi. Eu, de la geamul mașinii, mă uitam concentrată în jur. Voiam să rețin tot, nu clipa zilei de luni, ci trecutul nepoatei mele. Să-i povestesc când va fi mare emoția zilei în care ea a ajuns în brațele mamei sale. În câteva ore, de la un alt geam, ochii mei au înrămat cu lacrimi prima întâlnire. Am zărit un ghemotoc furios că fusese smuls din pântecul mamei.
Marți am ajuns să o îmbrățișez, dar în neființă, prima atingere m-a privat de suflet, doar un corp moale și sublim de bebeluș mort.
Joi, într-o seară cu vânt cald, am mers spre clinică să o văd pe bunica lui Făt Frumos. Bunica lui Făt Frumos a fost și va rămâne buni pentru oricine a cunoscut-o. Am pășit ușor în salon și m-am așezat pe scaun. I-am cuprins mâna, și cu fruntea pe pielea decrepită, m-am rugat morții.
De ce nu vii acum când prezența ta e împăcare?
De ce ai apărut marți, iar joi descrii doar o absență?
M-am ridicat în lumina adusă de cadrele medicale și am sărutat fruntea lui buni. Am plecat.
Acasă, acasă la buni, totul o aștepta, soțul, câinii, obiectele. Orice obiect din casă a rămas în așteptare, e acolo unde s-a întâmplat să rămână. Un strigăt mut, depistabil doar de suflet învăluie casa. Am încercat să-mi amintesc când am stat ultima dată la povești cu buni, mi-a scăpat data, dar învățăturile ei se învârtoșau în simțurile mele. În primul rând buni m-a învățat să stau la masă, să mănânc cu farfurie, tacâmuri, șervețele, flori și lumânări, mi-a încetinit o grabă a unui fel de a fi al generației mele de a ne hrăni pe fugă. Dar cel mai mult m-a învățat prin poveste, prin povestea frumoasă a vieții ei.
Vineri a apărut moartea.
Sâmbătă ne-am luat rămas bun de la ea.
Totuși, acasă totul o așteaptă, chiar și toți. Îmi vine greu a crede că nu o s-o mai aud niciodată, că în primăvară toate lalelele ei nu o vor mai bucura.
Anul meu într-o săptămână e acesta, naștere, moarte, boală, moarte. După fiecare moarte viața a mers mai departe, eu o duc și cu o continuare a activității pe blog, dar există momente când amintirea, când durerea mă împietrește.
Stau nemișcată și nu-mi pot aduce psihicul într-un firesc de acceptare a morții. Văd în fața ochilor pământ, viermi și uit să respir, mi-e greu să respir.
Dar starea mundană a lucrurilor e al doilea zeu după Dumnezeu, am programare la dentist.
Anul meu într-o săptămână.