Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "valoare"

PRbeta. Puterea mea este sinceritatea rafinată

De 1 mai, 2019 0 Colaborari , , , , 0

Dacă stau să mă gândesc, cea mai mare puterea a mea este și cea mai dezavantajoasă. Am gura mare. În dicționar, a fi cu gura mare este egal cu a fi certăreț. Sunt certăreață.

Povestesc despre puterea mea la provocarea fetelor de la PRbeta. Iscodesc mai multe persoane. Nu m-au exclus.

În urma experienței de viață și în momentul prezent pot susține această afirmație. Acum câțiva ani, dacă aș fi fost capabilă de sinceritate fără frica de ridicol, aș fi spus că puterea mea ține de chipul frumos. Într-un răsfăț nemaipomenit am crescut: preferată de mama, alintată de rude și apropiați, flatată de oameni valoroși, copii botezați după mine. Părul bălai, ochii iscoditori, mânuțele dolofane, buzele sângerii și zâmbetul nelipsit m-au consacrat în mica geografie a unui cartier mărginaș de la malul Dunării. În timp mi-am corectat armonia înnăscută. N-am corespuns unui ideal de copil cuminte.

Cum cărțile au deschis zeci de ferestre în gândirea mea, am realizat că poziția de al doilea născut într-o familie te definește într-un fel. În alt fel, prin autoeducație, te definești singur. A doua fiică a familiei Aldescu a învățat repede să se certe, să lupte pentru individualitate, pentru desprinderea de sora mai mare în percepția celorlalți. S-au prins între timp că nu pot fi și eu mai mult ca sora mea. Eu am vrut să fiu mereu eu.

Lupt din copilărie să fiu. În familie am avut o soră mai mare. La școală am avut o prietenă capricioasă. Am refuzat să cresc la umbră, iar defularea, prin ceartă, mi-a ridicat o reputație. Oh, ce gură mare ai! Oh, ce gură mare am! O persoană cu gura mare aduce disconfort în orice relație.

Spre deosebire de persoanele needucate, eu am avut acces la educație și am profitat de, mi-am rafinat felul de a fi certăreț. Nevoile și circumstanțele de viață m-au împins într-o direcție. Dintr-un anumit punct, o cotitură inconștientă, dar vizibilă în timp, mi-am dat singură direcția.

Am renunțat să mă apăr, să mă justific, să mă scuz. Da, mă cert, spun ce gândesc și ce simt. Asta după ce am reușit să-mi gestionez rușinea prost înțeleasă din copilărie. Freud și Marshall Rosenberg m-au îndrumat în alegerea cuvintelor. Cuvintele nu sunt altceva decât vrăji diluate. Freud.

Dacă tot am citit atât, de ce să nu profit? Mi-am educat sinceritatea. Am scăpat de nesimțire. Acum sunt nesimțită doar intenționat. Sinceritatea, la o conferință unde am fost invitată să vorbesc, i-a atras atenția Cristinei Putan. Gura mea mare a atras în jurul meu o persoană valoroasă. Recunosc, într-o sală de 100 de persoane resping cam 80 de persoane. Aproximativ! O selecție naturală, exact ca-n teoria lui Darwin. Cu cele 20 de persoane însă puțin îmi pasă de lipsa idealului. Când mă întâlnesc cu Oltea sau Cristina mă bucur de lipsa idealului. Stăm față în față individualități. Toate practicăm râsul superior pentru că toate trei râdem înainte de orice de noi înșine.

În mai, 16 și 17, doamnele, Oltea și Putan, au anunțat că are loc cea de-a nouă ediție a Conferinței PRbeta – PUTEREA OAMENILOR. O să fiu prezentă. Las deoparte speakerii. Găsiți detalii pe eveniment. Personal omagiez prin prezență valoarea femeilor ăstora. Din programul conferinței mereu am avut ceva de învățat și de aplicat.

Ne vedem la conferință!

Un blogger cu o zi proastă

De 1 nov., 2017 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-am trezit de dimineață nemulțumită de mine, de lipsa de disciplină. Acționez în cea mai mare parte în funcție de ceea ce este corect, iar restul după chef. Iar eu de cele mai multe ori poftesc să zac cu o carte în mână și să mă lase toată lumea în pace.

Din copilărie am suportat retrageri ale interesului. Nu mă interesează să socializez intens, să duc discuții idioate despre nimic esențial, să-mi lungesc genele pentru a mă face mai atractivă pentru sexul masculin, dar să afirm că suport pentru mine întreg procesul de înfrumusețare. Genele sunt oricum sediu al narcisismului.

Mai doresc puternic să merg la teatru și să mă pierd prin marile muzee. Dar în ultimul timp râsul oamenilor din sală îmi prăpădește desfătarea la spectacole. Râd atât de ușor, fără nici o pretenție intelectuală. M-aș folosi de vorba din popor, râd a prostul, dar nu o s-o fac.

Sunt un blogger cu o zi proastă. Asta înseamnă că sufăr din luciditate. Nu am muncit suficient de mult să ajung scriitor. Muncesc destul să fiu un blogger pretențios. Din unghiul acesta, cu o educație acceptată prin tradiție, lecturi din Balzac, Hugo, Romain Rolland, Dostoievski și Tolstoi în adolescență, tolerez greu întâlniri și evenimente unde băltește falsitatea (limbaj redus la funcția lui de comunicare, dispreț nefondat pentru neologisme, atitudini binevoitoare pentru serviciile slabe prestate pe blog).

Educația mea se bate în cap cu noile condiții de existență socială. Comunitatea de bloggeri de la Timișoara este mică. Abia ne remarcăm, dar nu din cauza numărului, ci a lipsei de valoare. Când ne întâlnim, prima acțiune stă în lingușeală. Gândurile nu le cunosc, dar pot să le presupun. Nimeni nu dorește să rănească sentimente. Atitudine cu care sunt complet de acord. Așa este corect.

Prezența bloggerilor la un eveniment presupune muncă. Prestăm servicii acolo. Rațional ar trebui să separăm persoana de serviciile ei. Persoana poate fi minunată, dar conținutul de pe blog slab. Pentru persoană nu există soluții pe repede înainte, dar pentru conținut lipsit de valoare, da. Problemele presupun rezolvări. Gramatica se corectează, frazele se modelează.

Producția de texte lipsite de originalitate a devenit plictisitoare. Nu mă vait. Nu mă plâng de generația mea. Generația mea este perfectă pentru condițiile actuale de viață. Ce nu înțelege generația mea este că e nevoie să fim mai mult decât perfecți în munca noastră. A rămâne la nivelul acesta traduce clar intenția de a specula. A trage foloase dintr-o anumită situație prezentă nu ne ajută în viitor.

Pentru viitor, luați o carte în mână, citiți, mergeți la teatru sau muzee, urmăriți un film sau un documentar, orice, dar permiteți să vi se schimbe perspectiva și să vă puneți întrebări. Autosuficiența pierde cele mai dotate caractere. Comparați-vă cu Marcel Tolcea, cu Adriana Babeți, cu Mircea Mihăieș, Robert Șerban. Ei sunt modelele noastre, nu personalități umflate pe facebook inclusiv cu silicon, colagen și botox.

Nu judec, îndemn! Vă îndemn să vă alegeți modele care au capacitatea și educația să vă ajute să deveniți mai buni. Preocupările intelectuale reduc și din agresivitate, inclusiv cea verbală. Persoanele agresive sunt într-un procent mare persoanele lipsite de educație.

Repet! Nu judec, îndemn. Timișoara numără din fericire intelectuali de neocolit. I-am numit mai sus. Permiteți inspirația, câștigul va fi inestimabil. Nu puteți fi buni alegându-vă modele îndoielnice. Alegeți din elită pentru a fi posibilă scăderea. Nu poți să scazi dacă ai început admirând semidocți.

În viața omului, sărăcia și idioțenia nu sunt opțiuni. Sărăcia are soluții, iar idioțenia are scuze doar dacă aparține patologiei.

Bloggeri de la Timișoara, aveți soluții și fac afirmația într-o zi proastă.

Alegeți modele din elită!

Foto: Simona Nuțu

Nimeni nu mă mai vindecă

De 11 iul., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

IMG_7387Sunt nopți de vară pe care le trec cu greu. Nimic nu-mi convine, mă agresează gândurile și orice îmi atinge pielea. Merg laolaltă, mintea și trupul.

Lovesc uneori cu piciorul în saltea din neputință. Interdicția de a țipa în noapte, muțenia impusă provoacă contracții involuntare. Mă ghemuiesc pe marginea saltelei, marginea conține o bucată de bumbac cu o temperatură mai scăzută față de căldura corpului omenesc.

Abandonez marginea. Mă așez ca Gulliver și privesc tavanul. Există în imaginar niște pitici care mă leagă și pe mine. Nu inspir frică nimănui. Mă înspăimânt singură. Două zile am citit Lucian Boia, iar azi noapte mă obseda utilitarismul lui John Stuart Mill.

Cui îi sunt utilă în prezent? M-am transformat în bun și am analizat. Am efectuat un studiu comparativ. Ce ofer familiei, tatălui Marei, partenerului, câinelui meu și prietenilor în momentul acesta al vieții? O să vă răspund sincer, cum mi-a venit.

Tuturor le-ar fi mai bine fără mine. Absența mea le-ar reorganiza viața în condițiile lor. Interesul fiecăruia în ceea ce mă privește conține o cantitate neglijabilă de profit. Nu aduc profit ca persoană în prezent. Am încetat să aduc. Circumstanțele, un prilej sau altul, o alegere, unele greșeli, educația, propria atitudine mi-au scăzut valoarea. Să nu uităm, m-am angajat într-un studiu în care eu sunt un bun.

Cu certitudine o să primesc câteva telefoane și câteva mesaje în urma publicării articolului. Familia o să se grăbească să mă contrazică, să mă liniștească, iar mama, cu un ton prevestitor, o să-mi atragă atenția că nimeni nu mă mai vindecă.

Mă amuză puțin situația. Textul acesta ar putea fi reprezentat ca o vomă. Când m-am așezat la scris, privisem în cana cu ceai și zâmbisem. Freud a trăit zece ani izolat datorită gândirii și cercetărilor efectuate. Nu suport comparația cu Freud prin lipsa unei munci inovatoare, dar subliniez asemănarea: respingerea din cauza gândirii.

Ce s-a mai întâmplat aseară? Am formulat clar și am rostit șoptit: tuturor le-ar fi mai bine fără mine. M-am smiorcăit. Mi-am șters lacrimile, și ele calde, participând la caniculă. Rostirea mi-a îngreunat genele. Am reușit să adorm și m-am trezit cu o durere de spate și tristă.

Am decis să scriu despre. I-am dat numele de studiu de caz. Am efectuat o eliberare de gândurile dezolante. Până revin, am obținut o scurtă liniște.

E liniște.

Cutume, nu iubire

De 8 iul., 2015 2 Trăiri afective ale mele , , , , 3

10981951_957950014215153_1754130380867717169_nDin martie, de la lansarea cărții Un vis de o zi la București, am primit multe mesaje în privat. Petra, personajul feminin, a cucerit multe persoane, bărbați și femei deopotrivă. Mulți, deși nu mi-au mărturisit, au căutat elementele autobiografice.
Cât din mine este Petra?
Nu o să răspund acum la întrebare. O s-o păstrez pentru final.
Sau nu.
O să scriu în continuare despre niște consecințe. În urma acestei cărți, am devenit un fel de femeie care deține niște tehnici de păstrare a bărbatului în relație. Am auzit de foarte multe ori: cum faci tu, dar cum faci tu?!
Pornesc cu un postulat.
Nimeni nu stă într-o relație dacă nu vrea. Celălalt nu dispune de nici o forță asupra celuilat.
Acest postulat rămâne valabil dacă vorbim despre iubire, despre sentimentul trăit de fiecare îndrăgostit, slăvit de poeți, plasticizat de romancieri, visat în egală măsură de bărbați și femei.
Dacă ne deplasăm în afara acestui sentiment, dăm iubirea la o parte, postulatul nu mai este valabil. Există forțe de care dispune celălalt asupra celui care vrea să plece din relație.
Femeile, de exemplu, nasc un copil sau se folosesc de cel pe care-l au pentru a ține bărbatul. Unele, nu generalizăm.
Ma limitez la acest exemplu. Îmi place să vorbesc din categoria mea de gen. Mă irită că Balzac s-a remarcat cu Femeia la 30 de ani. Din experiența mea, din cultura mea, Balzac nu a avut habar ce scrie și un ochi subtil observă și misoginismul în rândurile lui.

Așadar, pot transmite și lăsa scris aici, din experiența mea de viață: există forțe prin care poți să te impui celuilalt. Toate au funcții coercitive. Rămâi în relație, dar rămâi constrâns. Aceasta este iubire? În situația în care un cuplu ajunge la despărțire sau discută despre, unul dorește de obicei să plece, nu ambii în același timp, mai este oare vorba despre iubire?

Nu.

Putem să vorbim despre obișnuințe, confort, rutină, situație financiară, orgoliu, simțul proprietății. Cutume, nu iubire.

De fapt, oamenii se rușinează de acest sentiment, de iubire. Îl caută, declară că îl caută, apoi se poartă ca fiind atinși de o boală. Oamenii serioși și decenți nu-și permit sentimente de afecțiune. Aici avem de-a face tot cu o forță, dar cu altă funcție.

A-ți arăta afecțiunea semnifică, din nou, pentru unii, nu generalizăm, o cedare a puterii. Ce putere, care putere? Puterea asupra celuilalt, preponderența. O să mă folosesc de cel mai banal exemplu, comportamentul bărbatului înainte și după așternut cu o femeie. Bunăvoința, disponibilitate, gesturile afectuoase, șarmul dinaintea sexului.

Sexul înca scade valoarea femeii. Programați istoric în războiul nevoilor fiziologice, femeile întâlnesc mulți primitivi. Putința de sublimare, formulă preluată de la Freud pe care-l admir și îi sunt recunoscătoare, ajunge să fie rar întâlnită sau descoperită.

Educația pe roz și bleu strică conviețuirea în doi.

Cât din mine este Petra?

Nu o să răspund. Dacă cineva mai dorește sau îndrăznește, ascult păreri personale.

Un algoritm pentru nemulţumiri şi contradicţii

De 15 dec., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Întotdeauna am purtat cărţi după mine, dar de curând cartea nu-mi mai lipseşte din geantă. Această carte trebuie să îndeplinească nişte condiţii. În primul rînd să nu fie voluminoasă. În al doilea rând să-mi permită să părăsesc lectura la mijlocul frazei fără să-mi afecteze reluarea lecturii după un timp.
Aceste condiţii sunt necesare atunci când citeşti întrerupt. Eu citesc în acest fel. Petrec foarte mult timp cu Mara, iar uneori în acest timp tot ce fac este s-o aştept pe ea; să picteze, să coloreze, să se joace etc.
Cărţile lui Lucian Boia au devenit perfecte, mai ales eseurile. Şi povestirile scurte ale lui Marius Chivu. De curând am terminat De ce e România altfel? a lui Boia.
De atunci, prin impresionabilitate, revin nişte fraze şi nişte cuvinte.
Totul începe cu o întârziere impresionantă. Statele româneşti – Ţara Românească şi Moldova- se încheagă abia spre mijlocul secolului al XIV-lea.
Expresii: contribuţia străinilor, complex de inferioritate, formele fără fond.
Cuvinte: echivoc, onoare, valoare.

Mintea mea stă în aceste cuvinte şi expresii. Nu se joacă împreună căci nu e nici o regulă. Jocul presupune nişte reguli.
Aş putea încerca să folosesc verbul a hărţui.
Mă hărţuiesc aceste cuvinte şi expresii, în special un cuvânt: echivoc.

Habar nu am daca naţionalitatea mi-a bruiat devenirea printr-o parte ambiguă sau personalitatea a confirmat etnia prin neclaritate.
Etnie, naţionalitate. Nu pornesc un discurs despre acestea două, dar insist să se facă diferenţa.

Las în urmă orice discurs şi mărturisesc: sunt sătulă de mine, de toate contradicţiile din mine. Vreau un algoritm care să-mi rezolve prin orice calcul nemulţumirile şi contradicţiile.

Vreau un algoritm.

Vespasiană-Vespasian

De 7 iul., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Cuvântul vespasiană mi-a revenit dintre paginile cărții lui Joyce, Ulise. Dacă automat vă poartă gândul la împăratul Vespasian sunteți îndreptățiți, chiar dacă vespasiană înseamnă pisoar public.
El, Vespasian, a ordonat să fie construite la Roma sute de latrine pentru care a perceput taxe de folosire.
Expresia banii nu au miros sau în latină pecunia non olet i-o datorăm tot lui Vespasian.
Păstrând paradigma vespasiană-Vespasian, facem un salt flexionar în semnificații. Mersul la toaletă, ce este, ce semnifică, ce a devenit?
Este nevoie.
Semnifică intimitate.
A devenit timp cu tine însuți.
O să aleg două exemple: muncitorii de pe un șantier și mamele.
Pe un șantier, unde muncitorii împart dormitorul, bucătăria, spațiul de muncă, closetul a devenit unicul loc unde dețin un moment numai al lor.
Mamele, care pentru o perioadă sunt percepute ca prelungire a bebelușului, ajung să aibă un moment numai al lor la toaletă.
Closetul, spațiul acestui obiect perceput și ca artă în viziunea lui Duchamp, obține importanță și valoare. Orice obiect sau spațiu investite cu valoare de către om mută sfera de interes. Interesul omului creează funcții esențiale pentru a trăi.
Minutele petrecute la toaletă descriu esențialul vieții.
Înțeleg perfect, oricine are nevoi fiziologice și nu pot fi refuzate. Naziștii au făcut asta, la Auschwitz-Birkenau deținuții stăteau și trei pe un closet. Acțiunea aceasta urmărește umilirirea, dezumanizarea. Naziștii au avut un real succes o perioadă de timp, ce ironie nătângă!
Așadar, closetul, mersul la toaletă este și semnifică, iar semnificațiile ne ajută uneori să nu ne pierdem mințile. Intimitatea conține o secundă de luciditate, o imagine sinceră a noastră, o pauză în care stimulii și reacțiile se suspendă.
La toaletă omul dă curs unei nevoi fiziologice, dar satisface și o nevoie de sublimare, luăm aminte de noi nu în datorii și responsabilități, ci de noi ca ființe.

Nu aud că nu se poate

De 31 mart., 2014 3 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Omul uită. Dacă privește în urmă, își amintește de tot ce a fost frumos, neplăcerile le trece cu vederea. Poate doar așa poate să supraviețuiască vieții sufletești.
Transmit această înțelepciune deloc necunoscută, doar nou acceptată de mine, în urma unor seri pe care le-am petrecut la capul și la picioarele unui mort. Am fost la priveghi, o prietenă a pierdut o foarte dragă bunică. Am mers fără durere în suflet, doar pentru sprijin.
Caracterul gratuit al existenței noastre a permis, prin întâmplare, să particip la această pierdere din primele ore. Am putut să observ manifestările durerii, de la disperare, la acceptare.
M-am împotrivit foarte mult tradiției și obiceiurilor. Copil refractar, nu am auzit că nu se poate.
Adult în prezent, tot nu aud că nu se poate. Oare ce vârstă a avut Arghezi când L-a auzit zicând că nu se poate?!
Cum n-am auzit nimic, am citit. Istoria religiilor de Eliade m-a calmat. Disprețul l-am pierdut. Nu mai disprețuiesc obiceiurile și tradițiile, le-am înțeles rostul și sensul în viața strămoșilor. Omul are nevoie să înțeleagă, apoi să participe la ceea ce presupune că a înțeles. Așa au căpătat valoare și importanță gesturile atât de disprețuite de mine în copilărie și adolescență.
Raportul cu lumea s-a schimbat însă, oamenii, unii, refuză însă să se schimbe.
La priveghi am luat contact cu inteligența populară. Ce bine că ai fată, fetele sunt pentru părinți, băieții te părăsesc.
Am zâmbit. În prima seară doar am zâmbit, a doua am râs.
În prima seară mi-am atins prietena cu scopul consolării, a doua seara am ascultat povești despre decedată.
Iată! Iată sensul celor trei zile de pază lângă mort. În prima seară nimeni nu crede că s-a întâmplat, auzi în jur doar cum? când? nu se poate!
În prima seară se discută împrejurările morții, se reia teoria fragilității vieții, a facticității, urmată de multe oftaturi și aranjări de baticuri. Femeile mai au baticuri în vestimentație.
A doua seară, ca o poveste pe mai multe voci, viața celui răposat devine esențială ca lecție pentru cei rămași în viață. Nimeni nu mai plânge, toți celebrează trupul fără suflet.
A treia zi calm și detașare. Acolo, în pardesiul acela de salcâm e doar un trup, ea nu este acolo.
La revedere.

Notă:

Păcatul meu adevărat
E mult mai greu și neiertat.
Cercasem eu, cu arcul meu,
Să te dobor pe tine, Dumnezeu!
Tâlhar de ceruri îmi făcui solia
Să-ți jefuiesc cu vulturii tăria.

Tânjind în taină la bunurile toate
Ți-am auzit cuvântul zicând că nu se poate.

Tudor Arghezi, Psalm

Înconjurată de demoazele

De 4 mart., 2014 8 Trăiri afective ale mele , , , , 0

S-a întâmplat!
Ce s-a întâmplat?
S-a întâmplat o minune datorită vârstei. Am reușit să intru într-o încăpere, încăpere unde se desfășura un anumit eveniment, iar după vreo oră să fiu înconjurată de tinerele fete.
Recunosc, propriul sex m-a pus de foarte multe ori în dificultate. Eu și toate femeile pe care le-am întâlnit am descris prea puțin un sentiment de plăcere, ci mai mult o realitate magică. De ce magică? Doar magia poate să cuprindă faptul că uneori femeile mă plac.
Dar uneori o fac, iar în încăperea de care am amintit, la un moment dat am părut că mă trezesc. Am devenit atentă, am privit fețele entuziasmate din jurul meu, m-am concentrat.
Cuvintele mele, discursul meu dispărea în respirații accelerate de demoazele. Mi-am îndreptat spatele, simțeam pe umeri o responsabilitate, dar și o părere de rău pe care am alungat-o. Nu-mi cunoșteam publicul, deci nu mi-am permis presupunerea că delirul lor la întâlnirea cu mine consta în subestimarea mea ca femeie.
Valoarea mea în acea încăpere mi s-a dat în primul rând datorită vârstei, blogului pe care-l îngrijesc, faptului că sunt mamă.
Da, s-a întâmplat, s-a întâmplat să vorbesc, iar exprimarea să se prăbușească în măreția vârstei.
M-am clătinat puțin în timp ce integram toate aceste informații, mi-am permis o furie molcomă pentru o atât de gratuită izbândă.
Recunosc, nu mi-a plăcut niciodată să acord, iar acum îmi displace să primesc orice formă de respect care se sprijină pe timpul exterior. Timpul din noi, timpul din mine, asta mi-ar plăcea să entuziasmeze duduile care îndrăznesc să se apropie de mine.

Suntem fericiți sau credem că suntem fericiți

De 14 ian., 2014 12 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Un exercițiu de imaginație. Adresez o întrebare. Cui? Oricui, aceluia care își permite un răgaz pentru sine.
Ce vă face fericiți?
Eu am privilegiul, fiind și în fața acestui ecran alb, să răspund prima. Bineînțeles că o să mă fofilez. Dacă aș purta un dialog prima mea reacție ar fi să repet întrebarea.
Ce mă face fericită?
Aș zâmbi apoi. Ar urma să las privirea în jos, probabil mi-aș freca mâinile, iar apoi aș ridica bărbia victorioasă.
Aș răspunde sincer: Mara.
Dar eu pretind acum să fac abstracție de Mara.
Ce obiecte, ce activități mă fac fericită? Știu și mărturisesc că am dat valoare obiectelor. Da, o fustă mă poate face fericită sau un colier. Starea de bine care îmi revine de pe urma purtării lor îmi dă dreptul să afirm că sunt fericită.
Sau cred că sunt fericită?
Aici voiam să ajung. V-am atras în capcană.
Ceea ce vă face fericiți, vă face sau doar credeți că vă face fericiți? Unele obiecte, cărora noi le dăm importanță, nu aduc după însușirea lor fericirea, ci doar sclavia.
Mulți dintre noi, fără să mă exclud, devenim pe parcursul vieții sclavii obiectelor. Ca exemplu, sunt sclava mașinii mele. Foarte rar parcurg pe jos distanțe pe care piciorul e mai mult decât capabil să le facă.
Acum, nu vreau să reiau teoria cinicilor sau să-l urmez pe Diogene, nici nu doresc să ridic pe un piedestal omul, doar individul singur și separat deține această putere, afirm doar că dăm prea multă valoare obiectelor. Ne fixăm dorințele în neînsuflețit.
Sufletul ne dezamăgește, dar pierderea obiectelor iscă tragedii. Îți pierzi casa, îți pierzi viața.
Fals. Pierzi casa, pierzi doar casa. Nu îndrăznesc să susțin că e ușor să aplici detașarea în viață, dar cine e om, cine are pretenții, cine se iubește și-și poartă de grijă, își ia acest moment de răgaz. Meditează. Chiar să fie egalitate între eu și obiect? Între om, creator de obiecte, de cultură și lucrurile pe care el însuși le-a confecționat?
Soluția mea stă în extravaganțe. Uneori să ne permitem extravaganțe. O geantă scumpă, la feminin, un vin scump, la masculin, dar extravaganța să vină să satisfacă, nu să îmbrace iluzoriu nevoia omului în viață de obiecte.
Ceea ce vreau să fie clar, să ajungă la oricine, stă în această frază: noi dăm importanță și valoare obiectelor.
Un moment de răgaz și hai să ne dăm importanță și valoare nouă, ca oameni, dar nu prin ceea ce deținem, prin obiecte, prin proprietate, ci prin ceea ce suntem.
Acum să ne întrebăm ce suntem?
Nu. Poate într-un text viitor.

Cum trăim? Iată o întrebare

De 6 ian., 2014 12 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Despre prietenie s-a scris și ce nu s-a rostit. Și continuă să se scrie, continuă să nu se rostească.
Prietenia se ascunde prin sensul iubirii. Prietenia e iubire. Înainte să știu ce înseamnă prietenia, am devenit prietenă.
Unii se nasc să ajungă eroi, eu m-am născut să ajung prietenă. Fac și nefăcutul într-o astfel de relație.
După ani de experiență, ani în care am câștigat și am pierdut oameni din jurul meu, m-am hotărât să vorbesc despre renunțare.
Uneori trebuie să renunțăm la anumiți oameni din jurul nostru. Această renunțare nu înseamnă egoism. Mulți or să îndrăznească să mă contrazică. Acțiunea lor e o îndrăzneală. A renunța ține de maturitate, de o fixare a fiecărui individ în el însuși, de o trezire a conștiinței.
Foarte mulți, dacă nu chiar toți oamenii se întreabă la un moment dat care ne este rostul pe pământ. De ce ne-am născut?
Eu una m-am întrebat, iar ca răspuns m-a împresurat nimicul. Până acum nu am găsit nici un răspuns. De aici, trăind, experimentând, citind, iubind, suferind, am desprins două direcții pe care apucă omul: calea nevoii, calea sublimării.
Ne naștem. Nu știm de ce.
Murim. Nici acest sens nu-l cunoaștem, doar de ce se întâmplă.
Trăim. Nu știm de ce.
Cum trăim?
Iată o întrebare autentică.
Într-adevăr, cum trăim?! Apar acum alegerile. În primul rând e imperios să ne hrănim. După hrană, după ce omul face totul pentru supraviețuire, are un moment de răgaz. În acest moment s-a născut putința de sublimare, arta.
Ce-ar fi viața fără artă?
Supraviețuire.
Ce-ar fi viața fără prietenie?
Supraviețuire.
Există în lumea largă mulți supraviețuitori. Se nasc, trăiesc, se hrănesc, mor.
Fiecare descoperă în răstimp o formă de iubire. Mulți rămân blocați într-un interes propriu. Acești oameni trebuie înlăturați. Ei reprezintă renunțarea pe care o anunțam. Există relații între oameni care opresc exprimarea și evoluția individului.
Trăim zile pentru o viață a cărei sens nu-l cunoaștem. Fără un sens, am creat valori. Ne-am dat importanță noi ca indivizi. Pentru propria importanță uneori ne ucidem între noi. Ca specie, suntem oricum într-un război fără sfârșit.
Ne rămâne doar propria valoare, propria importanță, propria voință de a da vieții importanță. Și toți acei oameni care ne micșorează importanța vieții trebuie lăsați în urmă, nu din egoism, ci dintr-o nevoie. Nevoia sufletească a fiecăruia de a se simți valoros.
Charlie Chaplin spunea:
În ziua în care m-am iubit cu adevarat, am început sa mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic. Persoane, situații, tot ceea ce îmi consuma energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu ca aceasta se numește amor propriu.

Eu îmi doresc să mă iubesc cu adevărat.