Asta seara presupun ca lumea e o substanta, caci simt o viermuiala in molecule. Parca ar urma sa se intample ceva, iar acest ceva nu poate fi formulat, caci nu are concept, nu are imagine.
Zilele trecute afirmam ca as vrea sa redevenim monarhie, iar zilele astea am descoperit ca anul acesta a fost declarat „anul regelui”. Descopar tarziu ceea ce toata lumea stie, deoarece nu ma uit la televizor si nici presa nu o citesc. Dupa toata valva asta regala si un drum de Severin-Timisoara, nu pot sa trec cu vederea potrivirea simtirilor mele cu evenimentele prezente.
Cum am ajuns sa fiu influentata, caci mintea mea trebuie sa fi surprins ceva. Din nou ceva. Ceva se intampla, ceva am suprins, ceva mi-a stat in faptura ca un os de peste, care blocat in gat, nu-l poti scoate de acolo si trebuie sa astepti sa se topeasca.
Mi s-a topit ideea in mine, am imbratisat-o.
Iar evenimentele prezente izbesc cu morti. Huidu face accident si omoara din culpa, o copila e tarata pe sinele tramvaiului, un tir se rastoarna pe DN 70.
Mi-e frica de ceva.
Am speranta in ceva.
In jur natura moare, dar e splendida, isi da duhul intr-o armonie de culoare, cu ritmul maselor de aer ce ii danseaza ultimele frunze. Stateam azi cu capul pe volan si urmaream un dans bezmetic de frunze in timp ce sora mea vomita in partea dreapta.
In ultima vreme oamenii se hranesc numai cu omleta, frumos cu urat sau urat cu frumos, nimic nu mai vine separat. Omleta mea personala descrie amaraciune si dulceata, sufar si sunt fericita, iubesc si urasc, scriu si abandonez, imi pun intrebari si ma incui la loc.
Ceva…
Ceva pot presupune, ma paste o noua criza. La 16 ani am depasit momentul decent, cat de cuviincios o sa pasesc la 28?
Astept…

Fusei la circ, da, fusei, continui sa ma exprim cu perfectul simplu si dupa aproximativ 10 ani de convietuire cu banatenii. Asta daca cineva mai citeste textul in urmatoarele ore, pentru cititorii de dimineata, apelez la perfectul compus: am fost la circ.
De mica am mers la asemenea spectacole, uneori, daca reuseam sa ma strecor pe sub cort, ma bucuram de acrobatii si animale si de doua ori pe zi. La o reprezentatie, o ultima a unei seri, mi-am rupt chiar si o mana impinsa de un copil pe care se pare ca l-am incomodat, fapt pentru care m-a impins de pe scari.
Inainte circurile aveau si scari, cand patrundeam in cort absolut totul ma frapa. Mai pastrez in nari acel miros specific, il caut si acum de fiecare data cand ajung la circ, dar din pacate nasul adulmeca doar amintiri. Si muzica, lipseste muzica, atmosfera unui circ sta foarte mult si in muzica.
Cine nu-si aminteste Entry Of The Gladiators?
Azi intretinui atmosfera circului sprijinindu-ma pe amintiri. Mara mea, de ce nu, isi compuse si ea amintirile ei, doua ore statu cumintica la mine in poala si urmari ce se intampla in arena, la dresura de cai nu misca, iar la un numar de acrobatie striga bavo, bavo incontinuu. Nu aprecie momentul, dar la varsta asta e hoata mai ales de entuziasm.
Fusei si inca mai sunt fericita. Traii unul din acele momente ale vietii in care te surprinzi in propria ta piele cu o stare ardenta si te accepti asa cum esti fara nici un semn de intrebare.
Nu participai la un spetacol de circ precum aveau pretentii amintirile mele, dar starea de entuziasm fu un numitor comun al prezentului si al trecutului.
Pe drum, in smiorcaieli de mama, nani, nani, dorul de prieteni vechi se impleti cu amintirile mele vechi, in loc sa aud chemarea Marei, mama, nani, nani, o secunda eu strigam, mami, papa, papa.
Acum mi se pare asa simpla fericirea, la fel de simpla la perfectul simplu oltenesc, atat de firesc pentru o actiune care tocmai s-a terminat.

Cu steluta: eu continui sau eu continuu?

M-am schimbat, incep sa am ganduri care nu par deloc scaparate din mintea mea. Formulez uneori, in dialoguri aparent banale, niste pareri infioratoare.
Imi amintesc sigur ca am zis, fara o clipita de remuscare patriotica, ca ar fi fost poate mai bine sa apartinem si noi de mama Rusie, astfel scapam si de frustrarea unei culturi minore.
Mi se pare amuzant, deoarece la un curs in care se discuta despre adoptarea unei singure limbi oficiale in Europa mi s-au infundat putin urechile din cauza indignarii.
Iar zilele trecute, dupa o scurta hoinareala pe la un castel din Germania, tot intr-un dialog aparent banal, am formulat scurt si concis:
As vrea sa redevenim monarhie.
Respingeam aceasta idee cu puseuri de nervi, acum as fi bucuroasa de o revenire a regelui Mihai. Incep sa ma asemuiesc la vorba cu tataie, iar tataie este de ceva ani senil.
M-am schimbat si nu stiu cum sa-mi controlez noile tocmeli ale mintii mele.
Si de unde aceasta schimbare? O datorez varstei de 28? Bla, bla, bla… Nu cred.
Totusi, ideea asta ultima, cu monarhia, mi s-a asezat in mine ca fiind o sansa, poate unica, de salvare a poporului roman.

Minciuna nu ocoleste pe nimeni, orice persoana a testat gogosele si tromboane, dar nu orice om s-a supus franchetii. Cuget la nota asta de cateva saptamani, iar ieri mi-am impacat gandurile cu trairile si consider ca este valabila urmatoarea afirmatie: cel mai mult omul se minte pe sine.
Nu ma bag peste psihologi si cercetarile lor despre mitomanie, eu imi cresc notele aici despre gogosele si tromboane, plecand de la observatii pe diversi oameni asa zisi normali.
Omul formuleaza un neadevar intr-o copilarie primavarateca si neprins, judecata lui agata in biblioteca mintii o asociere a minciunii cu a scapa basma curata.
Iar lejeritatea se aclimatizeaza in felul nostru de a fi. Edificam in caracter cu ochii inchisi, ne recunoastem greselile doar dupa ce ne-am gasit o scuza si marturisim un esec dupa ce ne-am gasit alti vinovati.
Minciuna ne permite sa ne privim in ochii celorlati. Minciuna e tot teatrul cu care ne-am amagit cunostintele, o puteti recunoaste dupa miloaga si imbecila expresie: dar tu nu ma cunosti deloc.
O asteptare nepotrivita pentru un mincinos iscusit care e sinele. Indraznesc uneori sa fiu crud de sincera cu mine, marturisesc, desi nu am experienta, ca aduce mult cu o lobotomie.
In cateva minute pot sa-mi sfartec piramida satisfactiei sufletesti, pica placerea, bucuria, demnitatea.
Sunt hada cand imi recunosc ca uneori nu ma pot bucura de binele celorlati.
Si atunci creste aluatul gogoselelor si urla aspru si puternic tromboanele. Ma desprind intr-un fel de mine si-mi intocmesc o lista cu asa zisele si nu numai zise calitati.
Cand uniformizez in frumusetea mintii si a sufletului, indraznesc sa ridic ochii. Retina celuilat deja are in fata cel mai mare mincinos, sinele preamarit, caci fara gogosi s-ar fi ratacit pe un drum al disperarii.

Nu este vorba ca nu am habar cum a trecut timpul, de la nastere am traversat momente fara timp si momente ale unui timp infinit, colicii bebelusilor. Ce vreau sa notez aici consta intr-o impercepribila accelerare a lui.
Dupa botez am ajuns la un an si imediat ajungem la doi.
Dupa doi ani ai Marei, eu ce am sa fac? Ce munca ii vine bine caracterului meu?
De curand mi-am reactualizat CV-ul si inca mai sper ca pot obtine o slujba dupa chipul si asemanarea mea, un serviciu care cere o anumita pregatire spirituala, am o minte si un suflet sofisticat.
Mi-as dori pentru mine sa scriu si sa fiu recompensata pentru asta, iar rasplata sa-mi acopere, cu bun simt, facturile. Am acceptat ca nu le poti face sau avea pe toate in viata.
Mama extraordinara si femeie de cariera nu merg mana in mana, ori ca mama, ori la serviciu, undeva esti mediocra. Iar aici, e unica situatie unde mediocritatea e tolerabila pentru mine.
Orice efort depus ca mama iti slabeste devotamentul pentru munca ta. Atasamentul sentimental e asemenea cariei, iti omoara nervul verticalitatii in activitatea muncii.
Sincer, as vrea sa excelez ca mama, iar la serviciu sa fiu doar silitoare si responsabila, caracterul oricum ma ajuta, uneori, cu dezlantuiri de creatii exceptionale.
Visez si eu la recunoasterea si aprecierea muncii mele, dar daca nu o sa se intample, o sa ma consolez in ochii Marei. Si sincer, poate nu as fi reusit in viata cu scrisul nici daca nu deveneam mama intre timp, dar cu siguranta as fi incercat cu mai multa inversunare, si nici acum nu renunt de tot, imi pregatesc doar sufletul si mintea pentru un eventual abandon al scrisului.

Inainte de prieteni, am avut prieteni. Inainte sa cunosc conceptul de prietenie, am muncit la prietenie cu lopatica, galetusa, coarda sau elastic. Trei fete mi-au stat alaturi pana am inceput scoala, dintre care, azi, una si-a incheiat promenada ultimului drum, alta duce o viata aproape fara capatai, si ultima din trei, a uitat sa rada. Munceste intr-o tara straina si nu se simte implinita, vorbeste despre aprinsul proces al vietii care caleste sentimentele oamenilor. Pe ultima, am sfatuit-o ieri sa rada.
Pentru mine rasul inseamna terapie, nu-mi vindec bolile cu rasul si nici nu-mi rezolv problemele astfel, dar le fac fata. Rad in situatii in care nu se cuvine, cum ar fi o inmormantare sau la patul unui bolnav. Rad in orice situatie care ma copleseste cu prea multa seriozitate.
Eu il cred pe Romain Rolland: viata nu este trista, ci are doar ore triste.
Daca este nevoie, rad ore in sir.
Toti prietenii mei cunosc aroma raspandita de fiinta mea. Caci mai tarziu, cand mi-am facut prieteni in concept si in afara lui, m-am statornicit in relatiile mele cu rol curativ. Langa mine suferintele par usoare si amuzante. Ca studenta, pe langa cea mai extraordinara prietena care este sora mea, am pasit alaturi cu alte trei fete.
Trezeam in jurul nostru suspine de admiratie, caci voia buna ne insotea pretutindeni. Inchipuiam fluturi una in jurul celeilate. Ne fericeam cu gesturi, ocheade si sustinere. Am fost indragostita de prietenele mele toti anii de facultate. Le-am cules flori, am alergat in noapte, le-am impletit parul, le-am mangaiat, le-am asteptat cu o mancare aburinda, am batut din picior sa fim impreuna la sarbatori si in vacante, le-am impins perna mea si am ras. Am primit inapoi flori, mangaieri, incredere.
Imi pare rau ca exista oameni care isi duc viata fara sa acorde incredere.
Fetele mele m-au facut sa sufar, cum m-au facut fericita, dar suferinta capatata de la ele mi-a fost un eminent profesor.
Si propriilor mizerii le-am facut fata tot cu ras, si sfatul meu, desi nu am nici o cerere sa-l dau, este sa nu uitam sa radem.
Rasul poate fi exersat, ca un exercitiu.
Nu ai de ce sa razi? Nu conteaza, razi, si pe cuvant de pesimista pe hartie si bezmetica in viata de zi cu zi, ca orele existentei se vor colora in puternice nuante de oranj, verde si violet, care apropo, se pot combina cu oricare alta culoare.

Sambata, 24 septembrie am avut un nou motiv sa ma urc pe tocuri si sa-mi scot la purtare o frumoasa rochie. Festivalul George Enescu mi-a prilejuit o intalnire cu Amsterdam Baroque Orchestra.
Desi sunt o impatimita consumatoare de cultura, recunosc ca spectacolul si oamenii de pe scena m-au prins nepregatita sentimental.
Ma asteptam sa fiu napadita de frumos, dar senzatiile pe care trupul mi le-a redat in fiori m-au coplesit. Exista posibilitatea sa fi zambit tot timpul spectacolului.
Am zambit in timp ce transformam in poveste trairea prezenta. Nu pot sa ma descotoresc de acest narav al mintii si mi-e ciuda, deoarece am impresia ca pierd multe din secundele prezentului.
La un moment dat, am realizat ca impinsesem muzica, Requiemul lui Mozart, intr-un cotlon de minte si meditam, cu falca in palma bineinteles, la nebunie.
Admiram din aceasta pozitie miscarile dirijorului Ton Koopman. Si singura imi ziceam si imi confirmam ca o asemenea meserie cere nebunie si taria de a te face de ras. Din punctul meu de vedere, Ton Koopman a stiut sa se faca de ras cand era numai un copil. Oare cati copii nu i-au persiflat patosul?
Multi copii nu-si recunosc talentul, deoarece asta ii diferentiaza de restul. Baieteii nu fac balet sau canto, caci ar fi o activitate gay.
Baietelul Koopman, cu puternica forta dramatica, a devenit in timp un dirijor invitat de institutii ca Concertgebouw din Amsterdam, Teatrul Champs-Elysees din Paris, Filarmonica din Munchen, Opera Veche din Frankfurt, Centrul Lincoln si Carnegie Hall din New York, si sali de concert din Viena, Londra, Berlin, Bruxelles, Madrid, Roma, Salzburg, Tokyo si Osaka.
Am abandonat meditatia despre nebunie si bataia de joc la o izbucnire a orchestrei, si i-am mai permis mintii doar un gand. Poate orchestra aceasta nu a venit in Romania, tara drumurilor proaste si a cainilor vagabonzi, ci a venit in patria lui Celibidache.
Am inchis ochii, si am lasat muzica sa ma impresoare, iar la final, entuziasmul lui Ton Koopman era al tuturor.
Daca ar sti, cei care rateaza asemenea spectacole, cata frumusete isi refuza!

Pentru elevi si studenti, persoana de la catedra inseamna ceva, de obicei, profesorul descrie in simturile tinerilor un gardian ce ii tine departe de propria lor libertate.
In liceu si facultate, libertatea este inteleasa prin ore pierdute prin parcuri sau baruri, prin ore de somn in ora suverana a soarelui, in grupuri care experimenteaza avantajele alcoolului sau marijuanei, in amoruri superficiale desfasurate in colturi mizere si obscure.
In facultate, spiritul se imbolnaveste, iar cine e lipsit de spirit, nu se aseaza cu semnificatii in morala acestui text, daca o sa aiba vreuna.
Dupa facultate, ramai fara profesori si asta nu poate, in prima secunda, decat sa te bucure. Unii chiar cred ca si-au castigat libertatea.
In libertate apare totusi o absenta, lipsa unui model in viata. In jurul nostru stau doar oameni asemanatori noua, nici unul nu-ti mai starneste creierul. Absenta asta provoaca o cautare, iti doresti sa mai poti avea parte de oameni de la care ai ce invata.
Cei care intr-adevar iti pot oferi ceva intelectual nu fac parte din imediata noastra apropiere si fara sa-ti dai seama te transformi intr-un culegator.
Astepti sa culegi invataturi din imprejurari in care tu crezi ca o sa ai parte de stimuli intelectuali.
In momentul asta, multi prieteni se pierd, cei cu spirit, preferatii mei, nu se multumesc cu starea lor prezenta. In vocabularul lor isi fac aparitia note despre evolutie.
Poti invata de la oricine in viata, prieteni sau dusmani, numitorul comun este respectul. Sa stii sa respecti nu are nici o legatura cu simpatiile si antipatiile.
Azi as fi in stare sa stau la aceeasi masa cu persoane antipatice sau prea putin simpatizate daca stiu ca am ceva de invatat. Refuz insa, tot azi, sa am in preajma mea oameni de consum.
Mintea mea nu e un lac, mintea mea e fluviul pe care il ador, e Dunarea la oricare cota se zice ca are la Severin.

Ma deranjeaza timpul de fiecare data cand ma asez sa scriu, mereu imi scot ceasul de pe mana. La examene, urmarirea timpului ma scotea intotdeauna din starea de febrilitate datorata impletirii ideilor. Asta e doar o introduce in urma unui gest.
Mai departe o sa scriu despre tatuaje. De putina vreme, am cedat o portiune din epiderma proprie unui artist. Da, in opinia mea, si aceia care coloreaza in epiteliu si derma sunt tot artisti. Cautam de ani de zile tatuajul perfect pentru mine, iar cand l-am gasit, a devenit mai usor gandul sa ma las macelarita de buna voie. Doare, doare al dracului de tare. Tatuajul meu se afla undeva in partea stanga, am ales stanga, deoarece in capul meu, partea stanga ii apartine lui Dumnezeu, lateral, chiar pe coaste.
In lateral, cu detalii fine si multa simbolistica, pot sa admir cand ma uit in oglinda, arborele vietii.
In Istoria religiilor a lui Eliade am descoperit o fraza ce mi-a trimis ochii in tavan la visare, arborele vietii, cu multitudinea de simboluri, m-a sedus cu urmatoarea semnificatie: puterea de a o lua de la capat, din nou si din nou.
Mi-am facut tatuaj si pentru ce am descris, dar subiacent motivului de mai sus, tatuajul reprezinta si o impotrivire.
Intotdeauna mi-a placut sa fiu altfel, sa ma diferentiez, sa ma intorc impotriva majoritatii si sa stau cu fundul la ceea ce se cuvine. Am suferit mult din cauza acestui „se cuvine”.
In generala purtam bratara la picior, caci tatal meu nu suporta, in clasa a IX-a mi-am facut o a doua gaura in ureche, la fel, tatal meu nu suporta, iar acum m-am tatuat. Nici mamanu si nici al meu tata nu suporta asemenea apucaturi. Dupa ei, doar un anume gen de femei isi fac tatuaje.
Bineinteles ca i-am ras in fata lui mamanu cand cu o mina dezaprobatoare mi-a comunicat parerea ei. Gestul meu a convins-o ca intr-adevar drumul meu in viata nu vrea deloc sa aleaga caile lui se cuvine.
Am dezamagit-o.
In timp ce stateam la soare in Grecia, iar pe sub palarie urmaream zeci de trupuri cu tatuaje, m-am lasat sa alunec intr-un cot, si sa descos pareri de la sora mea si de la o mai tanara prietena despre tatuaje. In Grecia, barbatii isi tatueaza pe corp chipul Fecioarei si cruci.
Am cazut de acord ca un procent mare de barbati tatuati te duc imediat cu gandul la violenta si viol, dar ceea ce a ramas de la procentul mare, acel mic procent, te poarta cu gandul la ceva aparte. Un insolit din care vreau si eu sa fac parte, de oameni care nu neaparat ca nu-si gasesc locul in societate, dar care poarta in ei reminiscente ale vietilor anterioare.
Eu ma simt bine in lumea pe care ochii mei o vad, dar uneori un sentiment nedeslusit imi supara inima, ochii se inchid, urechea se apleaca, si sufletul se pune sa-mi sopteasca niste randuieli care inchipuie plimbari la apus pe linia orizontului, o plaja goala unde apa se sparge de stanci prea inalte, dansuri nebune pe stazi in compania unor necunoscuti, gradini de trandafiri, zboruri din margine de prapastie si multe sarutari bezmetice.
Sufletul meu e un narator fermecator.

La 28 de ani, nu mai accept afirmatii care descriu un esafodaj al auzitului sau intelesului. Asa am auzit sau asa am inteles constituie pentru mine propozitii false sau neverosimile.
O sa ma strecor insa prin propria mea regula, si o sa fac o afirmatie ce aduce prea bine cu a-mi da cu presupusul.
Orice fata are o cutie cu amintiri.
Eu am scormonit prin a mea acum cateva saptamani si dupa vreo ora am abandonat-o trista, dar si furioasa. Cutia mea contine flori uscate, poze, felicitari, vederi, bilete de tren si tramvai, scrisori, conversatii din timpul orelor de curs si o bucata de panza rosie.
Zac in cutia mea prieteni, fosti prieteni, fosti colegi, fosti iubiti. Numitorul asta comun e trist. De unii nu mai stiu nimic, unii au murit chiar, de altii m-am indepartat.
La 16 ani, in poezia varstei fara prea multe analize psihice, am impartasit cu persoanele din cutia mea multe momente placute. Pe unii i-am sedus, iar altii m-au sedus pe mine.
Dupa ora aceea a amintirilor din liceu si facultate, m-am ales cu o noua teorie.
Inainte sa fiu sedusa de Feti Frumosi, am fost sedusa de Ilene Cosanzene. Inainte sa apara baietii in vietile noastre de demoazele stangace, ne seducem intre noi.
Sunt o seducatoare puternica.
Cutia mea urla de iubire. Inca nu m-am hotarat ce simt dupa toata aceasta rascolire. Constientizez insa seductia dintre fete si rumeg la unele aspecte. Inca din liceu, se intrezareste caracterul. Felul asta de a fi al oamenilor, fara o destindere a educatiei si autoeducatiei, distruge simbioza.
Pierdem intimitatea, adica alunitele, rasul, atingerile, lenevitul cap la cap, povestile. Ramane doar convietuirea, care e inacceptabila pentru mine.
Dupa ce cunosti alunite, si razi, si atingi, si lenevesti depanand povesti, nu poti sa-ti inchei iubirea. O poti lasa sa-si construiasca alt drum, alta realitate, dar eu o sa fiu intotdeauna spectatorul acestui drum.
Cea mai recenta suferinta a mea mi se trage de la un prieten care s-a mutat din oras si cu buna credinta nu si-a luat la revedere, si asta pentru ca nu se cuvine. El e insurat, iar eu am copil.
Marturisesc ca sufar, nu mi-e rusine. Poate chiar am smiorcait seara in perna mea.
Continui totusi sa cred ca nu am iubit degeaba nici o persoana cu care am impartit aceeasi perna. Fete sau baieti, perna aia impartita v-a asigurat de iubire si devotament, buba pernei consta doar in respingerea mojiciei si a nerecunostintei.