Am primit o invitatie pe mail si vreau s-o dau mai departe, pentru poezie, pentru cozonac, pentru vin, fiecaruia cum ii dicteaza pofta!

De cateva zile ma aflu in Ismaning, un mic orasel de langa Munchen, de cateva luni, tatal copilului meu munceste in acest loc. N-as putea spune cu exactitate in a cata vizita ma aflu in Germania, cu o claritate nemteasca pot afirma insa ca aceasta tara nu mi se lipeste de suflet.
Totusi, plimbarile matinale si de seara cu fata mea, au dat ocazia ochiului sa intarzie pe case, pe chipuri, pe iarba. Un minut, desi 60 de secunde nu apasa o viata, intr-o contemplare insa simti viata, am cascat gura la poarta cimitirului. Incercam sa-mi strecor privirea cat mai adanc, gardul restrictionandu-mi campul vizual.
Am realizat ca nemtii isi orndoneaza mortii, gradinile, natura. Pomii nu amintesc de neoranduiala naturii, legumele par a fi inspiratia unor pictori amatori, copiii lor blonzi si colorati in obraji iti traduc bland frumusetea umana.
Imi achizitionai si eu azi flori si un dovleac pentru terasa mea, legumele perfecte imi fierb in oala, iar fata mea doarme linistita in patul ei colorat si plin de jucarii.
Constat ca ordinea asta nefireasca a reusit oarecum sa ma seduca, dar cu o mana sprijinandu-mi obrazul, oftez dupa o sminteala a omului, dupa o harababura a naturii.
Controlul caracteristic acestei natii sufoca orice explozie a spiritului. Cu un ochi il zarii pe Hitler echipat impecabil, si cu un alt ochi ma bucurai de un Mozart ravasit si plin de cerneala.
Cred ca intr-o stare latenta, nemtii sunt toti niste smintiti.

Am de facut o marturisire, pe langa vocea, poezia si muzica lui Tudor Gheorghe, spectacolele lui ma mai atrag si pentru glumitele strecurate intre rasuflari. Rad si plang in acelasi timp.
O sa divulg una din poantele trubadurului de la ultima reprezentatie. In 27 septembrie, Tudor Gheorghe a readus in atentia iubitorilor de poezie cantata, cateva melodii din repertoriul tenorului roman, asa cum ii placea sa-si zica, Zavaidoc, si cateva din interpretarile aristocrate ale lui Moscopol.
Incantand sala cu amintiri muzicale interbelice, cu izuri de imbratisari si strangeri furtunoase pe ritmuri de tangou, Tudor Gheorghe a facut o paranteza.
Cica nu vede tineretul bine in ceea ce priveste dansul. La discoteca baiatul nu mai imbratiseaza fata, ci se zgaltaie. Nu se ating, baiatul fixeaza fata cu privirea, asijderea maestrului din Razboiul stelelor, ala mic, Jedi. Si ii aruca priviri tare urate, asta nestiind sa ne explice de ce!
Povestioara de mai sus, a fost redata intr-un ton persiflant, mereu cu zambetul in coltul gurii, si bineinteles intr-un grai oltenesc autentic.

Primele versuri le pierd, ma trezesc apoi niste acorduri puternice, o vocala polimorfa a unei voci bezmetic de frumoasa. Tudor Gheorghe. Spectacolul Cavalerii felinarelor tarzii a venit sa intareasca institutia Tudor Gheorghe si sa aminteasca romanului ca e roman.
Tot ce e romanesc nu piere!
In puzderia de ganduri ce ma napadesc in timpul spectacolului, aseara am constatat culorile puternice ale spiritului meu. Functionez ca un spirit, unul neincatusat, doar ca am acceptat sa mi se puna saua si botnita societatii. Uneori izbucnesc launtric si ma prefac in vopsele cu nuante stridente. Si atunci visele imi devin zilele traite. Ma vad atunci izbita si sarutata, ma zaresc hranind din palma flamanzi, ma intrezaresc acceptand un premiu, ma disting sarutand o frunte ce pare a mea, este a mea, caci matura fiind, am sa-mi imbratisez tineretea gratie rolului femeii, acela de a fi mama.
Cine iubeste si spune, ala nu e om pe lume,
Cine iubeste si tace, nici Dracu n-are ce-i face!
Firmituri de versuri, memoria fiindu-mi lenesa nu poate retine cat imi simte sufletul.
Ii mai datorez lui Tudor Gheorghe si patriotismul ce ma caracterizeaza, dumnealui si unui dascal de geografie din generala si liceu.
Prima dovada de patriotism este sa-ti cunosti tara. Asta aveam scris pe prima pagina a caietului de geografie.
Pe langa culoarea ce m-a curtat tot spectacolul, un gand innebunitor m-a acaparat. Oare este nevoie sa fim asupriti, torturati, batuti, dezbracati de identitate pentru a ne exploda spiritul?
Despre trubadurul oltean nu mai adaug nimic, nici manuirea mea iscusita a cuvintelor nu reda oferta lui muzicala si spirituala, Tudor Gheorghe da trimiteri din strafundul sufletului spre mandrie si identitate nationala, spre amoruri sugubete, spre muzica parfumata, spre omenie si voie buna!

O relatie presupune dependenta si influenta, o relatie presupune conexiune, presupune doua persoane. DOI. Datorita varstei, evenimentelor si oamenilor din jurul meu, urechea, ochiul si afectiunea cocheteaza cu teorii de amor.
Tortura psihica. Modernitatea si educatia nu ne-au salvat de ea. Nu ma intereseaza sa mazgalesc aici iluziile unui indragostit, nici ratarea unei relatii, ci simt imperios nevoia sa formulez in scris concluziile scaparate din acea linie continua cu care se confrunta majoritatea oamenilor ce aleg sa traiasca in doi.
Nu ma folosesc de unelte filozofice puse la dispozitie de Schopenhauer, eternul misogin, Liiceanu, sau Balzac. Perpetuarea rasei, doua palme unindu-se in promisiuni si desavarsirea femeii la o anumita varsta, trec peste autorii lor si ma manifest eu.
Intre te iubesc si s-a terminat, oamenii au timp sa-si zgandere instinctele, barbare si needucate, care cotropesc orice simtire dragastoasa. Sexele se bat pentru putere, in familie, in societate, in asternut. Un scop in sine poate fi chiar umilirea celuilat, in familie, in societate, in asternut.
Fizic, barbatii si femeile sunt diferiti. Adevar categoric.
Afectiv, barbatii si femeile au facut literatura. Adevar relativ.
In lupta istovitoare de a deveni stapan in doi, oamenii amintesc de rasa. El e stapan prin nastere, ea perfida din neputinta. Instinctele anuleaza morala, cunoasterea, filozofia, iubirea.
Despuiati de solzii civilizatiei, goliciunea barbatului si a femeii aminteste doar de perpetuare, iar constientizarea acestui fapt napadeste simtirile. Dorinta vine cu buna purtare. El fals se leapada de stapanire, ea mincinos se lipseste de viclesug.
Indragostiti, iata-ne egali, el stapan milog, ea sclava vrajitoare!

Scurta nota:

Ma jucai putin in dimineata asta cu optiunile de pe wordpress. Planuiam asta de ceva vreme, insipidul repetitiv de pe reader constituind o nemultumire a mea.
Titlul s-a ivit intr-o dupa amiaza, boemul Parjolea tastand rapid in casuta unde se cerea un cuvant ce ofera, intr-un anume fel, identitatea blogului.
Repetitiv nu spune nimic nici despre mine, nici despre blog, mai mult, nu ma identific cu o repetare monotona, fiinta mea aduna dezordini, aruncari si revelatii din om, imi amintesc foarte des ca sunt om.

Asadar, raman simplu si imprumutata, Dunia Tuel.

Ma indeamna Tomata sa scriu despre primele carti…

Incep cu o amintire recenta. Zilele trecute am facut curatenie acasa, acasa la Severin. Mai mult, am dereticat, am sters fiecare carte in parte, iar apoi le-am gasit rostul, diferit de cel al tatalui meu, in biblioteca batrana. Imparteala filelor am savarsit-o dupa criteriile unui filolog. Randuind cu o mana plina de praf, am ajuns si la cartile cu povesti, unde am descoperit si una jerpelita, cu niste desene prea cardinale pentru basme. Erau basme rusesti.
Azi, Tomata veni cu lectura primelor carti.
Se intampla adesea sa mi se atraga atentia asupra evenimentelor vietii mele printr-un sir de intamplari confuze, discontinue.
Intr-adevar cartea de basme rusesti a fost printre primele mele lecturi. Copila fiind, stiam ca biblioteca adaposteste un raft cu permisiuni, carti aprobate de al meu tata pentru mine. In adolescenta l-am descoperit pe Dostoievski, in prezent literatura rusa semnifica esenta educatiei mele.

Legatura dintre basmele rusesti, Dostoievski si Tomata? Nu o zaresc, dar ma intrezaresc pe mine intr-o realitate cruda, una entuziasta si una eleganta. Copilarie, adolescenta, tinerete…

Asadar, una din primele lecturi o constituie aceste basme rusesti, apoi o carte cu povesti din Biblie, Alice in tara minunilor, si cea mai de capatai, Cei trei muschetari. Ii datorez lui Dumas loialitatea mea in relatiile de prietenie, sunt omul ce-l iei noaptea din asternut sa stai la taclale, sa bei un paharel, sa-i plangi pe umar, sa-ti spuna un banc, sa-ti faca un compliment.

Intr-adevar traiesc din carti!

Am uitat sa dau leapsa mai departe! Numesc pe MeetTheSun si mai noua Teodora!

De 20 de ani port in amintire o biserica de lemn. Realitatea ei descrie un abandon. Oamenii i-au inchis usile, i-au pus un lacat, i-au intors spatele. Nu-i cunosc istoria, nu-i stiu hramul, ma fascineaza insa realitatea ei uitata, parasita.
Zilele trecute, dupa 20 de ani, am refacut drumul pana la aceasta biserica. Undeva in Mehedinti, in comuna Tâmna, sat Valea Ursului, ascunsa de copaci si balarii, lemnul bisericii inca rezista. Culorile s-au scurs de pe pereti, cariile s-au improprietarit in lemnul uscat, dar existenta ei muta imi promite povesti.

Un set de poze o sa descopere stangaci si romantic un edificiu ce ar trebui restaurat.

Gramatica este sexi.

O sa incerc in urmatoarele randuri sa aduc argumente si sa demonstrez adevarul incontestabil al afirmatiei. Gramatica limbii romane, cu regulile, normele si exceptiile ei aduna in contextul ei solzos nu doar experiente de vocabular si limba frumoasa, ci si acceptul sau refuzul unei persoane de sex opus in viata ta.
Tot gramatica mai poate fi inchipuita ca o fata frumoasa. Trasaturile unei frumuseti feminine, parul balai sau negru abanos, gratia unei maini, zambetul complice, piciorul strengar se pierd din cauza ordinalului. Mortii si organele utilizate ca sudalme de-o buza tremuranda de Cosanzeana naucesc, chiar extermina valoarea estetica a femeii.
Tot astfel, cal dau, dami numarul, frumoas-o, dale la o parte, asi pierde, sa gasit, prapadesc orice contractie, secretie sau impuls sexual.
Nu-mi pot inchipui un Dorian Grey sau un Casanova analfabet, asijderea cum o Audrey Hepburn sau o Maitreyi nu si-ar putea construi nemultumirile printr-un discurs pornografic.

Linie. Mai jos scriu:
Gramatica este sexi.

Acest text mi-as dori sa pice sub ochii crailor de pe facebook si duduilor platinate, bretonate si intotdeauna pe tocuri.

Nu fac fata propriei gandiri!

Mintea mea aduce mult cu un hambar, depozit de negatii si admiratii. Viata mea poate fi inchipuita pe o plansa, la o scara marita. M-am indoit cu exemple de comportament. Gesturi pe care nu vreau sa le am, mentalitati pe care doresc sa le scutur din mine.
Nu coercitivului din familie.
Nu stereotipiei sociale.
Nu, simplu.
Amalgamul de refuzuri, clasificate dupa sinapse, ierarhizate dupa emotii, sper sa conduca spre un om calm, pastelat, cuviincios cu el insusi.
Fetita mea incepe sa gangureasca, eu invat sa-mi tin gura. Tacerea asta agita insa viscerele. Mustesc de inchipuiri. Lume in oglinzi retrovizoare sau castroane de inox, oameni sfartecati de la brau in oglinzi de toaleta, aprobarea infidelitatii.

Nu fac fata propriei gandiri.
Da, aprob infidelitatea. O accept intr-o relatie intr-un plan al teoriei. Gasesc aici salvarea, hiba ei provine de la mahnire. Cineva intodeauna sufera. Oare in povestea incornoratului, durerea izvoraste din suflet sau din morala?
Rusinea provocata de morala si norme distruge suflete pastelate, si tot mai putin oameni vad in culori sau simt in curcubee.