Deunăzi urechile mi-au auzit pentru a doua oară: Ți-am citit articolele, m-am educat financiar.

Cei care mă cunoașteți mai bine, închideți gura. Șocant a fost și pentru mine. Prima dată am râs. Persoana care pretindea că s-a educat financiar de pe dunia.ro nu putea decât să glumească. Dar a doua persoană? Poate fi o coincidență ca două persoane să desprindă aceeași lecție de pe blog? Am rămas pe gânduri. După zile de rumegat, am ajuns la o concluzie.

Mai stați puțin cu mine înainte de concluzie. Vreau să vă povestesc ceva. Într-o zi, aproape în fiecare zi, am ieșit cu Mateiu în parc. Ne-am întâlnit cu o vecină. Vecina se află la pensie. Afară deja dogorea soarele. Mateiu transpira sub șapcă. Eu nădușeam sub tricoul marinăresc. Coșurile de gunoi de la blocuri duhneau. La nici 11 dimineața sfârșeala mă cuprinsese în mod exclusiv. Vecina a încercat să converseze cu Mateiu. El i-a indicat pomul tăiat. Eu am întrebat politicos: Cum vă simțiți? Bine, am mers la Lidl. Au ofertă la unt. Apoi am mers la Kaufland. Au ofertă la cârnăciori. I-am zâmbit. Sub tricou mă topeam ca untul la ofertă.

De ce credeți că am povestit întâmplarea cu vecina? Și ce legătură are cu educația financiară de pe dunia.ro?

M-am întristat că vecina mea pensionară aleargă după oferte ca să savureze la micul dejun un unt extrem de plăcut. Bătrânețea urâcioasă n-ar trebui să se mai confrunte și cu penuria. Lipsa lucrurilor necesare este indecentă. Înainte să intru în parc, m-am întors și am privit-o pe vecina cum se îndepărta, o femeie măruntă, ușor adusă de spate care-mi amintește de Olive din Popeye. Dacă Olive ar fi îmbătrânit, atunci așa ar fi arătat. Pentru bătrânețe aș accepta lanțul invizibil al sclaviei moderne. Aș renunța la blog. M-aș angaja unde s-ar nimeri și aș ucide orice pornire de a scrie, de a publica, de a face să-mi conteze viața prin scris. La bătrânețe vreau să mănânc bine, să dorm bine, să mă îmbrac bine, să călătoresc confortabil. La bătrânețe să nu mai aud de pus deoparte, zile negre, le trăiești oricum, sacrificiu, planuri de viitor. Pare că blogul, prin câștigul adus în casă, susținut de talentul meu, mă duce pe calea alergatului după oferte. De aceea analizez intens ce direcție să apuc financiar.

Această poveste cu vecina o atașez informației împărtășite cu cititorii blogului că sunt proprietara unui apartament pe care am refuzat să-l vând. Numeroase persoane m-au sfătuit s-o fac. Pasul următor însemnând o casă într-o zonă limitrofă a Timișoarei. De opt ani de când m-am mutat din casa tatălui Marei zic NU. Îmi lipsește ambiția credeți? Presupuneți că mă caracterizează lenea? Pot fi ambele presupuneri adevărate sau false.

Hai să ne mai gândim puțin. Dețin un apartament, dar n-am nici o rată la bancă. Banca m-ar fi obligat să stau la un loc de muncă plăcut sau mai puțin plăcut. Ce anume mi-ar plăcea mie mai mult ca scrisul? Nimic. Călătoresc de câteva ori pe an, rar, e drept, dar o casă în Dumbrăvița ar fi tăiat călătoriile. Pentru că mai cresc și doi copii a căror educație este deosebit de importantă pentru mine. Aleg și educația înaintea casei cu rate. De fapt aleg sănătatea, educația, călătoriile, iar la final aleg casa.

Cele două persoane care s-au educat financiar de pe blogul meu din acest punct și-au schimbat perspectiva, apoi viața. Au renunțat la ratele de la bancă.

Renunțarea la ratele de la bancă aș trece-o la victorii personale. Această este concluzia mea. Trage altcineva altă concluzie?

Foto: Carmen Vulpea boemă

S-a întâmplat. Am sfârșit și al doilea volum din Arhipelagul Gulag de Alexandr Soljenițîn.
Sunt cărți pe lumea asta după care ai nevoie de timp. Nu poți pune mâna imediat pe altă carte. Viața nu continuă după, ci înveți să-i suporți părțile lancinante. Sufletul te doare. Te caracterizează o stupoare mentală. Așa că am tăcut. Aș încerca să descriu tăcerea din jurul cărții. Tăcerea are o deosebită însemnătate. Așa e demn, mi-am zis. Și mi-am dorit să dau dovadă de demnitate.

Când mă apropiam de finalul volumului, de volumul II povestim acum, m-a izbit descrierea făcută de Soljenițîn societății acelor vremuri. Mă refer anii 30, 40, 50. Am adulmecat-o ca un animal deoarece totul mi-a părut familiar. Teama că ești un nimeni și nu ai nici un drept, suspiciunea ca stare de spirit, disimularea ca necesitate, ignoranța în absența comunicării, minciuna ca existență, așa am crescut, în această atmosferă socială, politică și morală.

M-am zăpăcit. M-am iritat. Am simțit infecția comunismului până în oase. Cancerul lagărelor s-a răspândit pe întreg mapamondul. Efectele lagărelor le îndurăm și acum. Eu am copilărit în anii 90 în România, într-un oraș la malul Dunării și mi s-a transmis libertatea cu botniță cum o numește Soljenițîn. Înfricoșătoare descoperire!

Simt această botniță imaginară și mă răzvrătesc de câte ori am ocazia. M-am săturat însă de răzvrătire. Gata, e suficient! Ca femeie adultă, cu experiența acumulată, nu-mi mai arde nici măcar biologic de revolte. Mai mult ca niciodată cred în educație ca investiție. Întărirea convingerii coincide cu crizele lui Mateiu. Credeam că Mara m-a ajutat să devin o mamă mai bună. Că am greșit suficient, că mi-am însușit lecțiile. Nu sunt și nu am devenit o mamă mai bună. Am rămas aceeași mamă care se străduiește și caută cursuri și cărți despre comunicarea non violentă. Și primitivii când au ieșit din peșteră au lovit ca să se apere, să se hrănească, să revină la grupul lor. Cum am îmbunătățit noi apărarea, hrana, siguranța ființei?!

Lăsați botnița jos și răspundeți.

Am ținut ieri la saramură niște coaste de porc. Într-o caserolă de sticlă am pus ceapă, ardei gras, frunze de țelină, sare, piper, ulei de măsline, iaurt și oregano. După pătrunjel, oregano este folosit intens în bucătăria mea. Înainte să ajungă la cuptor le-am spoit cu un sos în care am adăugat și miere. Mierea mi-a dat de furcă. Am spălat mai mult decât am preparat. Spăl vasele imediat după mic dejun, prânz sau cină. Excepțiile apar rar.

Am frecat tava vreo 15 minute. Pur, Triumf, burete de sârmă și tot așa de vreo 3 ori ca să scap de mierea arsă. Am scăpat transpirată și introspectată. Plonjez tot mai des în copilărie. Revăd plante, pomi, întâmplări și situații din copilăria timpurie. S-a îndepărtat până la pierdere viața studențească, dar s-a intensificat copilăria. Caut să mă înconjor de acest trecut. Aș recrea dealurile de la Schela cu o planta despre care nu am habar cum se numește. Am zărit-o pe drumurile Franței și mi-am amintit că îi rupeam florile deoarece mirosul ei ar fi alungat țânțarii. Nu știu dacă este adevărat sau fals. Apoi cimbrișorul, mirosul mă trimite din nou pe câmp. Am petrecut timp considerabil pe dealuri, prin păduri, pe malul Dunării. De aceea insist la copiii mei să iasă în natură des. Drumețiile, la fel ca materiile esențiale predate în școli, n-ar trebui să lipsească din copilăria unei persoane. Apropierea de natură este o activitate obligatorie. Adulții au această datorie. Mamele și copiii petrec timp împreună, familiile petrec timp împreună și toți ieșim în natură, mama noastră, a tuturor, să ne descoperim trăsăturile comune. Liniștea naturii atinge profunzimi de care omul nu are habar.

Aș scrie să fim cu toții recunoscători, dar acest cuvânt a început să fie folosit în exces pe social media. Pe social media trendul dictează stările și vocabularul. Algoritmii țin cont de sustenabilitate, recunoștință și ecologic. Mă dau cu vremurile, dar simt cum recunoștința mă irită. Și mă irită tare până la urticarie. Rimează. Poate mă apuc de versuri albe. O fi ceva de capul meu!

Pentru ce sunt cititorii mei recunoscători și doresc să afle și poporul? Încep eu. Sunt recunoscătoare că Mara are 13 ani împliniți și își trăiește în continuare copilăria. Nu a alungat-o din viața ei în ciuda interesului crescut pentru cremele de față. Mai sunt recunoscătoare pentru sănătatea lui Mateiu care a fost confirmată de un profesor doctor de la Tubingen. Sănătatea minții mele pierdută de contactul cu personalul spitalului Louis Țurcanu, contactul direct cu Smaranda Arghirescu m-a învățat nimicnicia umană în trei zile, încep s-o tratez.

De azi apelez la filozofia roz. O să-mi repet zilnic că am un băiețel sănătos. O să-mi ia considerabil mai mult să mă conving și să renunț la reacțiile de mamă nebună.

Bucurați-vă de sănătate și râdeți înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Citesc. Citesc mult, citesc puțin, nu știu și nici nu are importanță. Nu mai are importanță nici măcar pentru mine. Am dat o deosebită atenție lecturii. Dau și în aceste zile, dar am o cu totul altă percepție despre cititori. M-am simțit înșelată când i-am descoperit obtuzi. Mă simt dezamăgită când îi adulmec modești intelectual.

În week-end m-am tăifăsuit cu Winston Churchill. La relatarea despre al doilea război cu burii m-a bufnit râsul. Parcă aș fi urmărit o telenovelă. Până la urmă, crezi sau nu crezi în destin, destinul se impune. Altfel Churchill n-ar fi scăpat viu din prizonierat în Africa. Și nu numai de acolo. Acest al doilea război a fost câștigat de britanici, iar lagărele s-au desprins din victorie. Curioasă de fire, am căutat pe Google, dar am ajuns să privesc imagini cu lagărele nemțești. O fotografie am postat-o pe Facebook. Nu mi-a permis publicarea, iar azi am primit notificare de restricționare a contului. Am bifat că nu sunt de acord.

Unde aș putea încadra bășcălia, jignirile și răutatea suportate de către mine ca studentă și apoi ca locuitor al orașului pentru că m-am născut în Oltenia? În primul an de facultate am plâns cel mai mult. În al doilea m-am burzuluit pentru orice referire și la oricine mă jignea. În al treilea an m-am pierdut prin îndrăgosteli, iar în anul patru m-am consumat în scrierea lucrării de licență.

Aș alege pentru mine, dacă ar fi cu putință, o societate timișoreană tolerantă pentru perfectul meu simplu. Nu stă în puterea mea, iar comportamentul programat și viciat de clișee nu mă mai afectează. Cum reacționați la furie, umilințe, jigniri? Eu plâng. Sensibilitatea nu m-a oprit niciodată din a deschide gura și a-mi anunța furia, umilința și jignirile, urmate de adevăruri inconfortabile.

Femeilor cu atitudine de prințesă mereu le-am reamintit că locul lor este la Disney. Bărbaților le-am dat de înțeles că nu o să-mi cresc testicule imaginare și nu vreau. Mă refer la sensibilitatea persoanelor indiferent de sex. Nu sensibilitatea mă exasperează, ci felul cum o exploatează frații și surorile mele. O imagine cu oameni morți din lagăr traumatizează cetățenii din țările cu condiții de viață decentă. În timp ce scriu vuiește presa despre refugiații de pe mare care n-au mai ajuns în Spania pentru o viață mai bună. O viață mai bună, în zilele noastre, înseamnă și derută sexuală. Recunosc, aici mă poticnesc. Am priceput ușor și fără nici o lezare a caracterului, homosexualitatea, dar mai am nevoie de timp să pătrund și acest aspect cu mintea. Am răbdare.

Lagărele au fost create de oameni ca noi. Nu ne permitem sensibilitatea în jurul subiectului, deoarece subiectul înseamnă lipsă de respect pentru viața celuilalt. Unii dintre noi n-au contat ca ființe umane așa că nu agreez sensibilitatea când vine vorba despre crimele și cruzimea umanității.

Femeile să strângă din fund și să suporte. Bărbații să-și crească o pereche de testicule și să suporte. Viața se suportă uneori. Cum alteori se trăiește cu bucurii, zâmbete, plăceri simple și fluturi.

Suportați!

Foto: Carmen Vulpea boemă

În casă e liniște. Aparent e liniște. Dacă intri în camera Marei, atunci o să auzi ritmuri de Macarena. Toată neclintirea unei după-amiezi caniculare se sparge într-un remix, hei, macarena! Am încercat să deslușesc din care apartament se aude. Prima dată mi-a fugit gândul la vecinii cu care am un perete comun. Apoi mi-am amintit de fetița care locuiește la parter și are camera în oglindă cu Mara. Aș presupune că ea ascultă Macarena într-o vineri după-amiază.

Se păstrează liniștea aparentă în casă. Mateiu doarme. Motan doarme. Eu mi-am spintecat o lubeniță. Cu burta plină m-am așezat la scris. De la căldură, obiectele din casă par împietrite. O senzație de nemișcare nu-mi dă pace. Am încercat să citesc mai întâi. Ultimele pagini din volumul II, Arhipelagul Gulag, o să le parcurg azi și în zilele care urmează. Nu m-am putut concentra. Mi-au fugit gândurile. Le-am permis fuga. Am deschis laptopul. Nu știu ce o să vă scriu.

Mă urmărește briza mării. Ați ghicit, e o reflectare psihică. În parcul dintre blocuri nici boare de pe Bega nu ajunge. Totuși, zile la rând, la groapa de nisip, în leagăn, huța-huța cu căruța, la tobogan am mirosit marea. Marea mă cheamă la ea. Mă las rugată. O fi de la ploile de vară care se dau în spectacol.

Azi nu e o zi bună. Ieri a fost o zi excelentă. Am ajuns la Anette Spa unde am luat contact cu Asia. Picioarele mele n-au călcat pământul Asiei. Mi-e ciudă. Să plângem împreună. O tânără femeie din Jakarta a creat o legătură între mine și continentul nevizitat. Mâinile ei magice mi-au schimbat dispoziția. Dacă un strop de Indonezia mi-a produs așa o stare de bucurie, atunci Indonezia mi-ar influența definitiv o educație sentimentală. Să aleg sentimentul de mulțumire.

Azi nu aleg nimic. Azi aștept rezultatele pentru hemoglobina lui Mateiu. De două ori pe an, iarna și vara, efectuăm verificări.

În casă e liniște. Aștept.

Se întâmplă ceva în lume. Mereu se întâmplă ceva. Informația, ușor și rapid, ajunge pe toate gardurile. Facebook, Instagram, Tik-Tok vuiesc. Rar am dat peste o relatare la prima lectură a informației. Citesc câteva păreri și deduc ce a scos lumea din minți. Îmi formez o părere. Aleg o tabără.

De ani de zile are loc acest proces de livrare a informației. Dacă subiectul a dat peste la interior, am notat și eu. În acele dăți, puține de altfel, mi-am luat câteva zile de pauză. Să uit, în ghilimele, bășcălia lui Robert Șerban, evaluarea lui Mircea Dragu, amărăciunea Danielei Rațiu, harța majorității.

M-am întrebat, nu de puține ori, ce gândesc eu despre ce s-a întâmplat. Ce gândesc eu despre bărbatul, fostă femeie, care aduce pe lume un copil? Ce gândesc eu despre postarea Soranei Cîrstea?

Aș începe cu mențiunea că în următoarele zile o să sfârșesc Arhipelagul Gulag, volumul II. Asta înseamnă peste 1000 de pagini de răutate și bestialitate umană. Așadar, în ciuda derutei ființei umane și a societăților actuale, prefer aceste vremuri. M-am întrebat. Vă invit să vă întrebați. Ce anume înseamnă să fii femeie, să fii bărbat? În care vremuri, în care cultură, în care societate? În satele românești e bărbat cel care dă cu pumnul în masă. În urbea românească, bărbatul schimbă pampi la copil. Mesajul apelează la generalizare. E firesc. Pricep asta, dar tot n-am ajuns la ceea ce gândesc eu. Nici nu știu cum să ajung.

Să am o părere. Să n-am o părere. Contează părerea mea. Oricum ar fi, nu mă grăbesc. Simt că nici nu există o stație anume. M-aș avânta să afirm că trăim o perioadă a vendetelor celor oprimați. Femeile se răzbună. Comunitatea LGBTQ se răzbună. Îi găsesc izbitor de asemănători cu Chiștocii din Gulaguri. Unii nu aveți referință. O să vă ajut. Chiștocii erau copiii din Gulag care acționau în turmă după legea celui mai tare. Furau, omorau, violau, umileau fără părere de rău. De ce? Nimeni nu i-a învățat. Generații de copii crescuți fără îndrumarea adulților într-o lume care le-a anulat dreptul de a fi ființe umane.

Prea mult timp așa zisă normalitate a anulat drepturile de a fi ale minorității. Fie roata și pătrată, tot se-ntoarce ea odată. Eu și cei asemenea mie, cei considerați normali, nu suntem victime. Nu disting clar dacă suportăm acum consecințele sau trăim efectele unor rânduieli mărginite. Dar să lăsăm văicăreala pentru linșajul că spunem ceea ce gândim. Homosexualii mergeau la închisoare până de curând. Ei au luptat. E rândul nostru să creăm o strategie ca să ne suportăm cu toții viața de pe pământ.

Pământul ne ține pe toți și o să explodeze cu toți.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Mateiu doarme. Așa că m-am așezat la scris. Pe lângă iubire, afecțiune, oboseală și nervi, un copil scoate în evidență favorurile vieții de care nu ești conștient și aproape niciodată recunoscător. Despre ce anume vorbesc? Despre a lua masa în liniște, a citi o oră întreagă, a merge la baie de unul singur, a te destrăbăla fără să tragi cu urechea, a păstra o haină curată și lista poate continua.

Zilele acestea am o ciudă. Consider că mă risipesc în articole scurte pe blog și nu mai apuc să scriu nici o carte. Nu o să dezvolt frustrarea. Nu interesează pe majoritatea cititorilor, iar câștigurile mele sunt direct proporționale cu numărul de cititori. Așadar, răspund nevoii generale de a vorbi despre femeile ajunse și trecute de 40 de ani.

Sunt aici la 40. Am ajuns bine, ușor avariată la trup cu o hernie și un ligament parțial rupt. La minte strălucesc. Intelectual pășesc pe toate covoarele roșii ale lumii. Uneori mă mai împiedic, dar mă ridic ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Mi-am analizat posibilitățile de femeie de 40 de ani în România. O posibilitate, singura de altfel, ține de construirea unei bule din care rar ieși. Societatea cu pretențiile ei idioate te încadrează la tanti. Habar n-am cum mai poate o femeie să-și revină după tanti. Societatea românească insistă că ar fi o formulă care exprimă respectul. De fapt această formulă te curăță de tot misterul feminin. Rămâi o vacă bătrână care nu mai aduce nici măcar un câștig nutritiv prin tăiere și consumare.

Femeile de 40 de ani mai au multe de spus în continuare. Le-aș propune să înceapă printr-o curățenie prima dată. Să mănânce sănătos. Starea nutritivă modifică pragurile hormonale. Pragurile modifică excitabilitatea neuronilor. Nu înțelegeți exact ce spun? Rețineți doar că este deosebit de important să ne îngrijim de mesagerii chimici. Citiți Biologia ființelor umane de Sapolsky pentru informații exacte. Apoi simplificați-vă garderoba. Dacă nu vă caracterizează simțul estetic, atunci e timpul să renunțați la ornamente. Transformați haina în aliatul trupului. Îl cunoașteți bine. Ați luptat împreună în adolescență. Ați desfășurat campanii în prima tinerețe. Ați născut sau ați suportat intervenții. În prezent completați-vă ca o cheie cu o broască. Potriviți-vă nu împotriviți-vă. Rafinați mintea, învățați ceva nou.

La 40 de ani aveți ceva ce v-a lipsit la 20, aveți experiență. Turnați experiența asta în îndrăzneala de a fi sincere cu voi și cu ceilalți. Rupeți lanțul invizibil al sclaviei moderne și purtați-l conștiente. Putem fi sclave în propriii termeni. Timpul s-a scurtat. Nu mai suportați grosolănii.

O minte și un trup îngrijit aduc satisfacție. Satisfacția nu e importantă la 40. A fost și la 20, și la 30. Satisfacția e un dat la 40. Nu vă mulțumiți cu puțin. A fi propriul creator ține de curaj. Fiți curajoase, experiența vă sprijină și vă veghează. Mă înșel?!

Foto? Carmen Vulpea boemă

Am început să citesc Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare de Moni Stănilă. Am sfârșit de citit Brâncuși de Moni Stănilă.

Înainte să notez despre carte, asta în cazul în care o să notez, de obicei bat câmpul cu impresii personale, o să vă distrez cu o amintire a mea cu autoarea cărții.
S-a întâmplat în anul când Mara m-a transformat într-un dulap. Însărcinată în ultimul trimestru, într-o seară de marți, m-am dus să-i ascult pe cei care citeau în cadrul cenaclului Pavel Dan. În toți anii de facultate n-am îndrăznit să scriu și să-mi citesc creațiile în fața celorlalți. De aceea i-am admirat pe toți curajoșii care și-au înghițit fricile și s-au expus.
Despre o seară de care nu-mi mai amintesc nimic în afară de gafa cu Moni Stănilă, vă povestesc. Așteptam să înceapă lecturile când pe ușă a intrat Moni Stănilă. Răsfoiam o carte și am început să vorbim. Dialogul l-am ucis în fașă. Pe gură mi-a ieșit o comparație între cartea din mâna mea și vechile almanahe. Am paralizat. Am tăcut și am înghițit în sec. Nu m-am corectat. Doar în cap îmi vuia almanahuri. Almanahuri, almanahuri, almanahuri! N-am încercat să explic cum obișnuiesc să mă prostesc cu prietenele mele și că pocim cuvintele intenționat. M-am supărat pe mine și mi-am jurat că nu o să mă mai prostesc niciodată în felul acesta.

Au trecut anii. Mara a împlinit 13 ani. Moni Stănilă s-a mutat la Chișinău, a publicat câteva cărți, iar eu i-am cumpărat de la La Două Bufnițe cartea despre Brâncuși. Am devorat-o. A picat într-un moment în care nu mai eram sigură de rădăcinile mele oltenești. Mai au vreo importanță pentru mine?! Știu de unde sunt, de unde vin. N-am cultivat în mine simțul proprietății. Nu m-am simțit un om al Olteniei, am devenit când m-am mutat la Timișoara. După 21 de ani departe de dealurile de la Schela, mi-au slăbit apucăturile oltenești. În această stare l-am descoperit pe Brâncuși plesnind femeile peste fund în cafenelele pariziene, creând cu patos, acționând rațional și mândru pentru a-și proteja moștenirea.

Este prima carte despre Brâncuși citită de mine. Nu m-a interesat să-l învăț. Am crescut cu el. Vizitele la Târgu Jiu încep în Oltenia din clasele primare. I-am privit Coloana fără habar despre spațiu și tehnică, ci pur și dezinteresat. Țăranul Brâncuși, prefer să cred, s-ar bucura mai mult de o admirație viscerală de copil decât de o apreciere academică.

Zilele cât am citit cartea am căutat fotografii cu el și lucrările lui. M-a izbit intensitatea din privirea lui. Ce oltean frumos! Un zeu crescut pe plaiuri oltenești recreate la Paris. Nu știu cum l-au descris și simțit alții care au scris despre el, dar la Moni Stănilă iese la suprafață afecțiunea. Oricum e greu, dacă nu imposibil să nu-l iubești pe Brâncuși.

I-am vizitat atelierul, dar abia aștept să-l revăd. Am alți ochi datorită lui Moni Stănilă. Până calc din nou în lumea din atelierul lui Brâncuși, îi aștept cu înfrigurare lucrările la Timișoara. Sper că o să țină cont, la așezare, de aerul dintre lucrări, este vital.

Citiți cartea lui Moni Stănilă. Eu îi mulțumesc pentru poarta deschisă spre cunoașterea bărbosului din Impasse Ronsin.

Foto: Bogdan Mosorescu

Pentru toate fetele de 20 și un pic de ani, 40 vine. Pentru toate femeile de 30 și un pic de ani, 40 vă ajunge din urmă. Pentru toate femeile de 40 și un pic de ani, nu mai ridicați în slăvi această vârstă. Nu mai aveți 20 de ani. Nu mai aveți nici măcar 30 de ani. Ați urcat, fiecare după putințe, în vârful roller coaster-ului, iar acum pică. Într-adevăr traiectoria aceasta aproape verticală este cea mai bezmetică. Vorbești despre ea până la finalul vieții.

Dar sunt 40 de ani. Pe lângă experiență, piele cu un aspect afânat, atitudine și detașare, 40 înseamnă jumătate de viață trecută. Un singur lucru nu-ți mai permiți după 40. Să pierzi timpul. Timpul e lux. Contrar minților cu gard de jur împrejur, luxul n-are nimic de-a face cu obiectele materiale. Sănătatea ocupă primul loc, iar pe locul doi stă țeapănă ca Regina Elizabeth starea de echilibru. Recunosc importanța obiectelor materiale. Locul trei aparține paradisurilor artificiale.

E timpul să faceți ordine în viață ca-n dulap. Scăpați de balast. Acum picați. Eu cad și țip chiar în acest moment. Mă străduiesc cu câteva sentimente de vinovăție și cu ceva mai multe fragmente din trecut. Până ajung jos, trag speranțe că am scăpat de disconfort.

Ce se întâmplă cu o femeie la 40 de ani? Depinde. Ce ați făcut la 20 și la 30 de ani? Dacă n-ați cultivat mintea și dacă n-ați încântat sufletul, atunci 40 va fi searbăd. Niciodată nu e prea târziu. Puteți începe la 40 de ani să vă hrăniți mintea și sufletul. Cu mintea cea de pe urmă, asigurați-vă ultima parte a vieții.

Eu îmi privesc părțile corpului separat. Mă atrag mâinile când conduc, gâtul când mă demachiez, pieptul când mă pieptăn, picioarele când port rochii, abdomenul când mă îmbăiez. E corpul meu și nu e corpul meu. Îl recunosc și nu-l recunosc. Apoi scrutez ochii în oglindă. Eu sunt, dar mă joc de-a v-ați ascunsa. Ridurile ascund. Sarcinile m-au ascuns. Un ligament parțial rupt mă ascunde.

Mintea înflorește și-mi colorează trupul erotic. Cred că despre asta vorbesc femeile de 40 de ani. S-a dezvoltat o energie sexuală care pretinde satisfacție. Privești, simți și atingi intens. Vârsta conține culorile curcubeului vii și mistuitoare. Cauți să acaparezi pentru echilibru. S-a instalat fragilitatea în forță. Femeia de 40 este puternică, dar fragilă. Nu uitați, pică. Coboară roller-coaster-ul. Cele mai norocoase dintre noi au cu cine să povestească la finalul cursei. Construiți-vă norocul. Hrăniți-vă mintea și sufletul. Faceți ceva să contați pe lumea asta, iar lumea poate fi reprezentată de o singură persoană. Contați! Nu trăiți ca umbră sau la umbră. Mergeți în primul rând să vedeți și să fiți văzuți.

Cădeți. Țineți minte. E ultima cursă. Dați-vă în spectacol. Deveniți spectacol.

Foto: Carmen Vulpea boemă