Cum am reușit? Primesc frecvent această întrebare. E legată de familia extinsă. Mara și-a mărit familia cu doi frați, un frate de la tata și un frate de la mama. Cu toții ieșim împreună, ne trecem pragul casei, petrecem concedii. Pe cât e cu putință, cei trei stau pe același loc.

O să răspund repede și direct la întrebare. Cum am reușit? Nu am reușit. Am făcut ceea ce este corect pentru Mara. Nu imediat, ci în ani de zile. De primii ani aș prefera să nu-mi amintesc dacă n-ar avea importanța temeliei. Pe furia, nervii și suferințele primilor ani am ridicat acceptarea, înțelegerea și bucuria prezentului. Nu s-a întâmplat imediat. Aș fi vrut eu! Nu s-a întâmplat fără greșeli monstruoase. Aș fi vrut eu! Nu s-a întâmplat cu ajutorul celor din jurul nostru. În asemenea situații, rar descoperi susținere. Când o familie se destramă, atunci copilul pierde un război. Devine un soldat care execută ordine. Ordinele nu se discută. În weekend la tata, de Crăciun la mama. Drepți!

Mi-ar plăcea să dețin un set de reguli pe care să le împărtășesc. Aș face un curs și poate m-aș îmbogăți într-un final. La câte familii destrămate suportă gogoloiul pământesc, nu m-ar mai speria invitațiile de la Anaf.

Pot să vă dau niște îndrumări, un set de reguli imaginare.
1. Prima regulă. Nu există așa ceva ca reguli! Despărțirile se desfășoară ca un atac neașteptat pe timp de noapte. Ești literalmente cu chiloții pe vine.

2. La dracu cu diplomația! Exprimați-vă furia, durerea, frustrarea. Despărțirile, în 99.99%, conțin o parte umilită. Umilința nu se ignoră. Nu ignorați dacă din greșeală vă intoxicați cu mercur. Nu este exagerată comparația. Umilințele trecute sub tăcere acționează ca otrava.

3. Țineți copilul departe de luptele dintre femeie și bărbat. Atacați persoana în privat. Ești o curvă! Ești un nenorocit! Îngrijiți părintele în fața copilului. Îl iubim pe tata. O iubim pe mama. Părinții și copiii alcătuiesc un cerc. Pentru ei continuați să stați pe același loc fără să vă prefaceți. Insultarea inteligenței unui copil nu vă ajută. Recunoașteți-vă dispoziția proastă și mâncați o înghețată împreună.

4. Fiți clari și neînduplecați cu actualii parteneri. Nu vă negociați relația cu familia. Copilul și tatăl sau mama copilului rămân pe primul loc. Geloziile nu se discută, nu se acceptă.

5. Mergeți la terapie. O perspectivă nouă schimbă și îmbunătățește calitatea vieții de familie.

6. Dați un scop vieții, nu faceți din copil singura rațiune de a trăi. Nu-i tăiați aripile înainte să-i crească.

7. Faceți sport, sex, mâncați sănătos, râdeți cu prietenii și nu-l așteptați pe celălalt. Când ești despărțită, divorțată sau amantă nu aștepți. Așteptarea crește și întreține frustrarea, umilința, durerea. Fă ceva! Acționează! Ajungi la 60 de ani după un strănut.

Aș putea dezvolta fiecare regulă. La fiecare aș strânge ore de vorbit. Pe cei aflați în marginea despărțirii, vă îmbrățișez. O să treceți prin asta, iar viața o să aibă din nou gust, miros și culoare. Măcar de asta pot să vă asigur.

Foto: Bogdan Mosorescu

Grecia este întotdeauna o idee bună. Împachetați și plecați. Italia este întotdeauna o idee bună. Faceți bagajul și zburați. Bordeaux este o idee excelentă. Porniți de grabă, porniți pe jos ca Brâncuși, dar porniți.

Am ales Bordeaux pentru a-mi petrece aniversarea de 40 de ani datorită vinului. Cel mai bun, cel mai scump vin se trage din podgoriile dintre două ape franțuzești. Căutați Petrus să vedeți ce înseamnă cu adevărat diversitatea umană. Unii colecționează vin, iar alții, ca-n țări din Africa, mor de foame. N-am ajuns la 40 de ani degeaba. Acest fapt nu mă miră, nu mă fascinează, nu mă îngrețoșează. Lumea funcționează într-un fel, iar ca individ al unei societăți îmi îngrijesc partea mea. Grija pentru binele personal întreține un bine comun.

După un an de sarcină și doi de alăptat, m-am săturat de luciditate. La Bordeaux mi s-a părut cel mai interesant să scap de ea. Am scăpat în fiecare zi câte un pahar de Bordeaux. Am degustat. Am ascultat despre podgorii, ape, sticle, dopuri, struguri. M-am plimbat pe străzi. Am intrat în buticuri. Am admirat franțuzoaicele. Am savurat fois gras și scoici. Nu mi-a lipsit vinul. Noroc pentru 2020, 2021, 2022, 2023!

Să călătorești este la fel de important ca a avea cei șapte ani de acasă. Vezi alte țări, alte culturi și îți dai seama că orânduielile de acasă nu reprezintă lumea întreagă. Trăim cu toții cu impresia că lumea este așa și pe dincolo. Așa și pe dincolo înseamnă principii și convingeri părintești.

De la înălțimea celor 40 de ani împliniți, vă reamintesc că părinții au datoria să vă crească, să vă îngrijească și să vă educe. N-au nici un drept să vă spună cum anume să vă trăiți viața. Și care viață mai exact? A bunicilor mei care și-au ridicat o casă din chirpici? A multimiliardarului care-și păstrează colecția de vinuri într-un hotel la Viena? A lui Churchill? A mamei care s-a aruncat de pe bloc cu cei doi copii? A unui profesor din România? A unui creator de conținut?

La Bordeaux viața are atâtea ramificații. Străzi populate de negrii, cafenele și terase întreținute de arabi, centrul roind de studenți francezi și străini, magazinele impregnate de parfumul doamnelor, iar ciocnirea dintre nou și vechi, obișnuit și străin, alb și negru creează victime în timp ce vă scriu. Lumea e bucurie și durere simultan. Cine e destul de ambițios să accepte după ce a priceput acest aspect câștigă beatitudinea, euforie constantă și indiferență față de împrejurările exterioare. Ce zice mama, ce zice soacra. Ce insinuează colega, prietena, iubitul, vecinul. Facturile, ratele, cumpărăturile la supermarket se diminuează în simțiri.

Nu vă mai povestesc despre Bordeaux. Profit de ultimele minute de nani ale lui Mateiu și fug să frec baia. Ce soluție folosiți pentru faianță și baterii?

Viața mea se împarte între mamiceală și citit. Îngrijesc copii. Citesc. Scriu. Implicit au devenit două subiecte mari pe blog. Cel mai în măsură sunt să vorbesc despre cărți. Am diplomă de filolog. Cel mai puțin în măsură sunt să vorbesc despre creșterea copiilor. Asta nu mă oprește. Îi observ și notez indiferent de sensibilități. De aceea am îndrăznit și o să mai îndrăznesc să aduc vorba despre masturbare la copii.

Lectura susține creșterea și îngrijirea copiilor. Fac felurite asocieri. Citeam deunăzi la Sapolsky că frica este mai ușor de învățat și mai greu de dezvățat. Aha! Un ecou în capul meu. Eu tresar de fiecare dată când o ușă se trântește. O asociez cu un tată furios și cu o probabilitate mare de scandal și bătaie. Pe firul acesta, am avansat o teorie. În parc, bunicii în special, dar și mai multe mame decât m-aș aștepta, veșnic își îndoapă copiii. Ies cu copiii în parc. În parc copilul se joacă. Joaca este scopul. În timpul activităților, legănatul, săpatul la groapa de nisip, alergatul, bunica sau mama întrerup jocul pentru a-i vârî în gură o felie de măr, sticla de apă, un biscuit.

Înaintez premisa că ciugulitul între mese se învață în copilărie, iar adulții grași trag ponoasele dezvățării. Au rămas în urmă parcul, joaca, leagănul, nisipul. Asocierile legate de activități și semnificațiile dezvoltate din ciugulit s-au păstrat. Ciugulitul înseamnă atenție, îngrijire, iubire, căldură, protecție. Nu ești singur pe pământ când te îndopi. Probabil asta este în capul celor care ciugulesc într-un mod inconștient.

Nu practic gustările luate în parc. Iau după mine o sticlă de apă, uneori nici apă dacă ieșim în parcul dintre blocuri. Nu mă dau exemplu, dar este sănătos și corect cum procedez. Las copilul în parc să se joace. Intervin puțin în joacă, mai mult în certuri provocate de obiectele de la nisip.

Ați citit Jocul cu mărgele de sticlă? Citiți. O să vă convingă într-un mod marcant despre importanța educatorului în primii ani de viață ai copilului. Poate n-am mai avea atâtea mame-cloțe dacă s-ar înțelege acest aspect.

Citiți și tratați-vă copilul ca pe o persoană de la începutul vieții.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Mă trezesc. Duc un copil la școală. Hrănesc copilul rămas acasă. Citesc puțin. Ieșim în parc. Revenim. Hrănesc copilul. Spăl vasele. Spăl aragazul. Într-un mod brutal mă acaparează viața ordinară.

Mi-am comandat două costume de baie. După probă le-am aruncat pur și simplu în dulap. E vorba despre corpul meu. De-a lungul anilor, am învățat să-l iubesc. Și-l iubesc. Devastat de două sarcini, îmi pune iubirea la încercare. Nu e vorba despre kilogramele în plus, ci despre aspectul pufos datorat Nutellei. Oare cum își gestionează frustrările femeile care nu citesc? Poveștile diferitelor personaje mi-au ținut gândurile ocupate de la dramele personale. Iar eu dramatizez. Pornind de la cele două costume de baie mi-am dat motive să-mi răscolesc mizeriile sufletești. Ore bune am petrecut în compania furiei. Azi m-am așezat din nou în oglindă.

Pentru cine vreau să arăt bine? Pentru mine? Pentru Făt Frumos? Pentru ceilalți? Pentru Instagram? Probabil pentru toți, dar nu recunosc. Femeile nu recunosc. Multe afirmă că pentru ele. Își refuză plăceri ca să aibă un corp sculptat pentru ele. Eu iau în calcul bărbatul. Mă interesează. Iubesc bărbatul. Intenția mea este să mă considere atrăgătoare. Premisa că mi-aș dori să arăt bine numai pentru mine nu e valabilă în cazul meu. E greșit să ții cont de celălalt? Nu. Ascultă-l. Acționează apoi împărțind la doi. Ce permit. Ce nu permit.

Nu permiteți să vi se slăbească încrederea în capacitățile fizice și intelectuale. Dacă un bărbat te face să te simți neatrăgătoare și incapabilă, atunci alergați la terapie. S-ar putea să se repeadă la tine din lașitate. Bărbații rar își recunosc slăbiciunile și atacă. Pledez pentru terapie. După terapie luați în calcul despărțirea. Despărțirea salvează vieți și de multe ori creează spațiu pentru o viață sexuală satisfăcătoare. Nu renunțați la.

O să studiez în viitorul apropiat despre sexualitate. Să sfârșesc Arhipelagul Gulag. Să-mi tratez apoi dezgustul de rasa umană. Revin cu informații și lecturi despre acest subiect. Despre Soljenițîn mi s-a spus clar să o las mai moale că oripilez sufletele sensibile și mai puțin sensibile. Nu țin cont, dar nevoia de casă și hrană mă obligă să iau în calcul și interesele celor mai simțitori dintre noi.

Prima dată o să realizez un video cu un fragment din Roth. O să discutăm pe subiect, dar cu autori titani. Literatura n-are limite și are capacitatea să stimuleze intens viața sexuală. Păreri?

Foto: Bogdan Mosorescu

Am doi copii, o fată și un băiat. Are mama o fetiță frumușică foc. Are mama și-un băiat frumușel și bucălat. Stau deseori pe bancă în parc și privesc copiii. De ce facem unii dintre noi copii? Mă întreb. Judec. Firește, nu reprezint și nu mă regăsesc în atitudinea actuală în care toți suntem unșii lui Dumnezeu. De unși nu te apropii. Unșilor le cânți în strună. Unșii sunt extraordinari așa cum sunt. Nu pot să-mi opresc gândurile și nu vreau. Deseori gândesc rău despre semenii mei. Gândesc rău despre comportamentul lor, nu despre ei ca persoane. Unii nu vor să priceapă. Mateiu începe să se prindă despre diferență.

Ne pregătim să ieșim în parc. Ieșim aproape în fiecare zi nu spre bucuria mea. Eu m-aș bucura să mai scriu o carte, să simt că fac ceva pentru viața mea irosită în treburile casnice. În drum spre parc îi vorbesc despre reguli. La tobogan așteptăm, jucăriile din parc nu sunt ale tale, cu bicicleta te plimbi pe alei etc. O scrântește în fiecare zi. Trece în fața copiilor, smulge uneori jucăriile, prinde viteză cu bicicleta ceea ce nu este amuzant pentru o femeie cu un picior ușor handicapat. Atunci îl iau în brațe. El urlă și tot parcul se uită la noi. Eu transpir. El se zbate. Îmi pare rău. Îi zic. Ai de ales, te porți frumos sau mergi acasă. Azi am plecat acasă. Am revenit și s-a plimbat cu bicicleta pe alei. Un copil de 2 ani și 4 luni pricepe. Semenii mei nu pricep. Ei se ofensează că le rănești sentimentele.

Ieri m-a întrebat Mara ce m-a învățat pe mine școala vieții. A avut ceva temă la școală. I-am răspuns. Să nu am încredere în nimeni. Am reformulat. Să te îndoiești, Mara, de convingeri, de obiceiuri, de motive. E sănătos. Mara își construiește caracterul. Uneori pun câte o cărămidă și mă îndoiesc de mine. Încep să mă perpelesc. De aceea plănuiesc o ieșire cu ea, noi două. E necesar. Îmi crește fata și grija mea este să nu-i tai aripile.

Între doi copii, treburi casnice, un partener și un motan, citesc, plănuiesc o vacanță și evaluez constant cum mă provoacă reclamele să-mi doresc lucruri materiale. Ultima comandă a constat într-o magnifică pălărie albă de la Fandacsia.

Nu aveai, Dunia? O imit pe mamanu.

Aveam. Am. Îmi mai doresc.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mai există viață sexuală după 40 de ani? Cum imediat îmi bat clopotele, au început reacțiile celor apropiați, glume în general. Ești babă. Ți-ai făcut pregătirile pentru bătrânețe? Cui îi pasă ce gândește o femeie de 40 de ani? Le-am primit cum au intenționat, cu umor. Am simțul umorului și nu o să mă opresc din a-l cultiva.

Acum dau gluma la o parte. Să o luăm așa cum este. În câteva zile o să fiu o femeie de 40 de ani în România. M-am mirat ani de zile la reacțiile oamenilor când venea vorba despre femeile de 30 de ani. Nu există o reprezentare clară despre femeile de 30, parcă-s himere. Indivizii și le închipuie, dar nu le cunosc. Despre femeile de 40 de ani, acum o să presupun, există o reprezentare clară. Indivizii le anulează capacitățile, abilitățile, erotismul. Dacă femeile de 30 plutesc în mintea celorlalți, femeile de 40 sunt invizibile. În România, din cauza lipsei de educație, viața femeilor încetează.

Puteți să mă contraziceți. Puteți să mă acuzați de generalizare. Puteți să vă dați ochii peste cap ca Mara. Nu înseamnă nimic toate aceste reacții. Am trăit ca femeie de 30 de ani în România. Știu ce vorbesc. Misoginismul este încă la el acasă. Decarul cu 40 habar n-am ce o să aducă. O să rezist în cuplu? O să fiu înșelată? O să înșel? N-am fost niciodată ușă de biserică. O să mai am o viață sexuală? Și când anume, după ce perioadă de abstinență, contactul sexual cu altă persoană nu mai este considerat infidelitate? În jurul meu am auzit diverse povești cu o statistică îngrijorătoare. Parteneri inactivi sexual de 6 luni, un an, doi ani. După un an de zile fără sex, bărbatul și femeia mai alcătuiesc un cuplu sau conviețuiesc ca mine, Andreea și Camelia în camera de cămin?

Pentru că Freud m-a deșteptat din somnul de provincială, s-a potrivit mănușă pe capacitățile mele intelectuale, acord o deosebită importanță copilăriei și vieții sexuale. Zdravăn la minte fără ordine și muncă depusă pentru înțelegerea unei perioade și întreținerea unei activități, nu ești. Dezvolți fel și fel de feluri de a fi, dar împăcat cu tine nu ești. Ca reper mă iau pe mine și toți prietenii care mi-au permis să-mi bag nasul în sufletul lor.

Ca stare a mea, azi, în această perioadă, mă consider liniștită. Mă interesează ce mai pot schimba și mai ales ce mai pot accepta. Accept că nu sunt o femeie de carieră, o fiică, soră și mamă blândă, o prietenă lejeră, o iubită supusă. Nu mă mândresc neapărat, dar îmi place de mine.

Recomand tuturor femeilor atitudinea mândră. Nu confundați mândria cu o falsă diplomație. Faptul că nu exprimați ceea ce gândiți și simțiți când cineva vă supără, vă umilește, vă trădează. Din contră. Urlați-vă durerile. Scoateți tot gunoiul sufletesc. Apoi ridicați nasul ca regina Cleopatra. Zâmbiți. Glumiți. Trăiți-vă viața cu paradisurile artificiale, mâncare bună, faine frumoase, parfumuri scumpe, cărți și filme extraordinare, călătorii incredibile și prieteni veseli.

Dispoziția bună ține de a alege. Alegeți voia bună.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Diseară ies la teatru. E un spectacol nominalizat la Gala Premiilor Uniter 2023. Se numește Antonin Artaud. Familia Cenci. O să aibă loc în Freidorf. Se deschide în premieră acest spațiu al Teatrului Național Timișoara. Ne vedem la Fabrica de decoruri.

Dimineața am început-o cu frecat de baie, aspirat, gătit. În timpul ăsta am reluat discuțiile purtate la masa din bucătărie marți seară. Este la Timișoara o prietenă mutată cu cățel și cu purcel de câțiva ani în Germania. Ne-am întâlnit seara la o pizzerie din cartier. Mateiu ne-a schimbat planurile. Am luat sticla de vin și ne-am mutat la mine în bucătărie. Am mai deschis o sticlă de vin. Hotărâsem să ne celebrăm împreună aniversările.

Trei femei au stat la masă și au povestit. Îmi amintesc. Așa a început un dialog. Îți mai amintești. A început altul. Ne-am amintit clar sau nu ne-am amintit deloc. Cori a menționat o rochie Diana Bobar purtată de mine cu niște sandale de lemn cu toc imens. Au trecut 10 ani de atunci. Pentru noi a fost ieri. Senzația e de un timp trecut, încheiat, dar terminat curând. Până la urmă toți simțim perfectul simplu, dar trăim la perfectul compus. Tot ce am povestit e terminat.

Am golit o sticlă de vin. Am mai destupat un rose de Corcova. Noroc! Am mintea clară de prea mulți ani. Îmi doresc starea dată de două pahare de vin. De aceea plec la Bordeaux curând. Să stau zilnic zăpăcită. Să zâmbesc cu drag. Le-am zâmbit toată seara fetelor. Am apreciat noaptea pierdută în ciuda oboselii de miercuri. N-am apreciat serile pierdute acum 10 ani sau acum 20 de ani. Mi se cuveneau într-un fel. Refacerea mă amăgea. În prezent mă repar cu magneziu. Nimic nu mă mai amăgește. Împlinesc 40 de ani. Sunt coaptă. Sunt o piersică perfect coaptă. Acum știu ce aș vrea să fac cu viața mea dacă aș mai avea 20 de ani. Prea târziu!

Citesc Soljenițîn. Alcătuiesc liste imaginare cu ce o să citesc pe plajele sălbatice din Gironde. Soljenițîn rămâne acasă chiar dacă are și umor. Mă gândesc să-i iau cu mine pe Roth, pe Miller și pe Auster. Să citesc și să mă relaxez. Să privesc cerul. Să-mi doresc intens bogăția financiară. În aceste zile sunt o săracă bogată. Aș schimba placa asta. Vreau mai mult. Pot mai mult?!

Pot Bordeaux anul acesta. Vedem ce urmează după prag. Sunt în prag de 40 de ani.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Anul acesta, pentru mine, înseamnă 40. S-au adunat 40 de ani petrecuți pe pământ. Din ianuarie gratulez prietene, prieteni și foști colegi pentru această vârstă. Azi am depănat amintiri, cu ocazia aniversării, cu colegul de bancă din clasa a V-a. Eu am menționat nopțile albe de la Sankt Petersburg. Am călătorit în Rusia în haită, șapte prieteni, șapte pitici, șapte suflete care nu-și băteau capul cu viitorul. Ne-am văitat de picioare, de lipsa norocului pentru a achiziționa bilete la Balșoi, de atitudinea funcționarilor de la ghișeul din Moscova care nu voiau să ne vândă bilete de tren. Azi ne văităm de bătrânețile părinților și de durerile propriului trup. Începem să ne căutăm, să programăm analize, să prevenim boli.

La 40 de ani, trupul și mintea încep să-și spună diferit poveștile. Nu se mai potrivesc. Uneori chiar se poticnesc. Trupul e cel mai sincer, iar mintea cea mai șireată. Rememorez intens trecutul și asta datorită aniversărilor menționate. Urez sănătate și fericire pentru mai mult de jumătate trăită, dar mă văd cu Andi în bancă, cu Flo în autobuz, cu Geaninelu făcând curățenie pentru majoratul meu, cu Andra vorbind toată noaptea, cu Rebeca trecând prin fața clasei într-o fustă roșie, părăsind sala la ora de religie, cu Diana, cu Geta, cu Adela, cu Narcis, cu Leo, cu Laurențiu. Nume din copilărie cu care am împărțit una sau alta, iar care în prezent strălucesc în amintire. Sunt vii amintirile, par proaspete, par de ieri, sunt ca pâinea caldă.

Îmi amintesc o ședință cu părinții din clasa a V-a. O văd clar pe mama lui Andi. Văd o mamă. Eu sunt mică, stau în bancă. Urmăresc forfota. Mama lui Andi își trăia cei 40 de ani. Oare o munceau aceleași gânduri ca pe mine? Retrăia anii copilăriei mirându-se că participă la o ședință cu părinții, că ea este părintele?! Mă lasă adesea cu gura căscată reprezentarea mea de părinte. Sunt mamă de Mară și de Mateiu. Ce naiba să-i învăț eu pe copiii ăștia? Cum să le insuflu valori când îmi vine atât de greu să mă iau în serios în rolul de adult?

Generația părinților noștri, așa cum am perceput la ședința din clasa a V-a, a fost o generație de oameni îmbătrâniți înainte de vreme. O generație de moși și babe, convingerea mea de atunci pentru care doresc să-mi cer scuze.

Le cer scuze părinților mei, mamei lui Andi, mamei lui Flo și tuturor părinților copilăriei mele pentru greșeală. Am greșit monstruos. Nu i-am înțeles atunci. Mă străduiesc să-i accept în prezent cu bunăvoință pentru vremurile copilăriei lor. Copilăria ne marchează. Pe părinți i-au marcat lipsurile unei generații crescute cu lăturile celui De-al Doilea Război Mondial. O generație de oameni ținuți nemâncați a crescut o generație de flămânzi. Generația de flămânzi a crescut o generație sătulă. Eu mă identific cu generația sătulă care crește o generație îndestulată.

Stomacul plin permite oamenilor visarea. Visăm. Luăm totul de-a gata. Ni se cuvine. Credem că.

Stau în prag de 40 de ani. Scormonesc în copilărie. Mă zbat să aleg viața de adult. Să mă împac cu ea. De prezent, azi, trăiesc un carnaval. Sunt deopotrivă copil și adult. Mărturisesc, am șanse mari să nu ating niciodată seriozitatea adulților din copilăria mea.

Râd înainte de toate. Cine râde cu mine?

Foto: Carmen Vulpea boemă

Merg diseară cu Mara la teatru. La Național se joacă spectacolul Despre dragoste, cu dragoste. Nu-mi amintesc ultima ieșire cu ea. A venit pandemia. Am condimentat-o cu Mateiu. S-a redus timpul petrecut între mamă și fiică. Avem diminețile, drumul cu mașina către școală, dar a venit și războiul. Ascult la radio știrile. Ieri a fost bombardat Kievul. Printre știri, atenție la trafic și oboseală, o întreb pe Mara cum a dormit, ce a visat. Conversațiile se înfiripă tot mai greu. Opresc mașina, Mara coboară, eu revin la mamiceală și mâncare în principal.

Nu și azi. La ora opt am oprit mașina în fața salonului. M-am vopsit. S-a nimerit grozav. Îmi place să mă fudulesc când ies la teatru. Am întrebat și pe grup. Am un grup pe Facebook. Femei cu defecte se numește. Eram curioasă de ce se simt ofensați oamenii când le spui că la teatru ar fi de preferat să se îmbrace frumos. Un răspuns mi-a atras atenția. Oamenii merg la teatru să-și îmbogățească mintea, nu să fie văzuți.
Sunt de acord cu prima afirmație. Teatrul îmbogățește mintea, dar continuarea? Oamenii nu merg să fie văzuți? Oamenii care se îmbracă urât sau cine nu dorește să fie văzut? Psihologic, toți ne dorim să fim văzuți, auziți, ascultați, iubiți, respectați. De ce asociem haina frumoasă și curată cu admirația bolnăvicioasă pentru firme?

Îmi place să mă îmbrac frumos, să mă pregătesc pentru ieșirile în societate. Am învățat-o și pe Mara. Haina reprezintă și o formă de respect într-o situație sau alta. O rochie elegantă arată respect artistului de pe scenă. Nu disprețuiesc frumosul, haina scumpă sau marile case de modă. Este o atitudine atât de îmbibată de comunism. Comunismul s-a construit din ură pentru bogați, nu din iubire pentru săraci. Fiecare se dichisește în funcție de condițiile de viață și buget. Eu am crescut cu o bunică croitoreasă. Am copilărit în casă de chirpici și rochie de catifea. Așadar, bogăția și sărăcia nu dictează felul atrăgător sau neatrăgător în care ne purtăm hainele. Convingerile și delăsarea ne trimit la teatru ca la piață. Nu văd în neîngrijire un apanaj al persoanelor inteligente, ci o renunțare. Renunțăm la viață în fiecare zi pentru a ne justifica sufletul acru de la bătrânețe.

Să te îmbraci frumos ține de alegere și presupune muncă și efort. Nu văd nimic de disprețuit la o persoană aranjată. O admir însă. Bucură ochiul, bucură sufletul, colorează orele vieții.

Ne vedem la teatru!

Foto: Carmen Vulpea boemă