Am fost cu Mateiu la doctor pentru control. Am programat-o pe Mara pentru vaccinul HPV. Merg cât pot pe prevenire. Previn ce pot la copii și la mine. Am pus fasole la fiert. Am băgat haine la spălat. Am trimis crini imperiali unei prietene. Mă gândesc la oamenii aceia care s-au hrănit cu un cal mort, cu lubrifiant pentru roțile roabelor, cu licheni. În continuare citesc Arhipelagul Gulag de Soljenițîn.

Am început să visez șerpi bătrâni și bolnavi. Mi-am interpretat singură visele. Este vorba despre tata. A îmbătrânit, iar realitatea se suprapune cu literatura. Tata a ajuns Moromete ramolit. Nu și-a pierdut agerimea și integritatea, dar e plin de anxietăți. Nu mai este Tata, autoritatea, instanța morală, conducătorul. S-a micșorat la trup și la însemnătate. În prezent este taie. A fost cea mai inteligentă persoană din viața mea. Educația făcută cu cureaua m-a îndepărtat. L-am urât. De aceea gândiți-vă bine înainte să vă descărcați frustrările pe copii. Chiar vreți să provocați asemenea sentimente în ei?! Violența și vulgaritatea nu i-au știrbit din erudiție. Am păstrat lecția aproape de manual a unui caracter care și-a dorit mai mult de la viață, dar circumstanțele și familia l-au ținut la nivelul supraviețuirii. A îndrăznit să viseze, dar nu a riscat până la capăt. A avut două fete de hrănit, îmbrăcat și educat. De aceea bătăile lui au duhnit de dușmănie. Mamanu dacă mă amenința cu bătaia, râdeam. El dacă amenința, împietream. Stăteam nemișcată, așteptam, plângeam și uram.

În copilărie, pentru orice situație, conflict, îndrăgosteală, educație, tata recita poezii, în special Alecsandri și Eminescu. Când se însuflețea de pasiune combinată cu alcool, scotea cartea de istorie și citea despre Antonescu. Din Soljenițîn, Arhipelagul Gulag, a citit un volum. De ce să mint?! Am citit un volum. Mi-a ajuns.

Prezentul e derutant. Traversăm faze. Mara trece în adolescență. Mateiu trece prin crize. Eu trec spre maturizare forțată de îmbătrânirea părinților. Nu mai are intensitate trecutul. E valoros ca memorie. Ce aș fi fără amintirile mele? Cine aș fi fost fără suferințele mele? Cum aș fi fără râsul meu?

Zilele trecute i-am spus Marei că seriozitatea în exces indică caractere mediocre. Dacă nu are simțul umorului, atunci să și-l dezvolte. Cred că de la Nietzsche m-am pricopsit cu învățătura despre seriozitate și mediocritate, dar mă obosesc și mă plictisesc oamenii serioși. Am 70% șanse să dezvolt cancer. M-am testat. Am aflat. Am plâns două zile. Apoi mi-am rezervat călătoria la Bordeaux. Să mor, când o fi, cu amintiri. Casa, mașinile și alte chestii importante ale vieții le las în seama oamenilor serioși. Prefer neseriozitatea.

În weekend am mers acasă. Oare mai este corect să numesc acasă locul unde m-am născut? Am trăit la Severin 19 ani. Trăiesc la Timișoara de 21 de ani. La Severin locuiește în continuare tata. Probabil este corect să mă refer cu acasă la casa de la Schela până o să devin orfană. Tot drumul de la Timișoara până la Severin simt acest acasă. E un sentiment. Când sosesc, după primele minute, îmi doresc acasă la Timișoara. O să-mi las în pace sufletul acum. O să vă povestesc despre oraș.

Severinul este un oraș curat. M-am plimbat în cele două zile petrecute acolo. Mai este și aerul european adus de renovarea Muzeului Porțile de Fier. M-a încântat Planetariu pe care l-am părăsit ca să belim ochii la pești, Mateiu și cu mine. Întotdeauna îi plâng de milă orașului din cauza comportamentului cetățenilor. Nu o să mă concentrez pe cetățeni, îmi răcesc gura de pomană. Cefele late stau la colț de stradă și aplică legea junglei. Cine ești? De ce treci pe aici? Cine ți-a dat voie? Ți-am dat eu voie? Dacă ar scrie aceste cefe late întrebările ar lipsi semnele de punctuație. Ar apărea ceva frățică sau coaie. Nu suport aceste cefe late. Nu doresc să mă pun în papucii lor, să le scuz, să le înțeleg. Dacă e ceva ce mi-aș dori, atunci ar fi pedepsirea acestora. Nu o să se întâmple curând. Orașele mici au învățat să supraviețuiască cu acești paraziți de care orice mamă încearcă să-și protejeze fetele. În primul rând înveți fata să nu râdă. Un zâmbet către un asemenea dobitoc înseamnă o încuviințare la sex, la sclavie, la împroprietărire. În orașele mici, conform gândirii, bărbatul nu acționează dacă nu ridică fetele coada.

Aerul european a suflat în malul Dunării peste muzeu, peste teatru. Au apărut afișe cu spectacole de teatru. Bulevardele sunt lipsite de gunoaie. Singura mizerie prezentă aparține ignoranței umane. Cetățenii educați de la Severin și-au confecționat uși imaginare prin care fug de cefele late. Cum să te opui agresivității fizice și verbale?

Severinul ar putea fi o perlă. Nu este. Îl iubesc pentru că m-am născut acolo, iar sufletul este irecuperabil pătruns de peisajul și vântul de la Schela. Acasă înseamnă și vântul, și Dunărea, și dealurile, și pădurea de tei.

Ce rangă educativă ar putea sparge creierul de nucă al cefelor late? Peisaj frumos există, școli și profesori buni sunt. Rămâne mama. Orașelor mici le lipsește Mama. Doar Mama ar putea să iubească și să aplice blândețea la cefele late. Unde sunt mamele viitoarelor cefe late? Să le apropiem de conceptul de prevenire. Se numește planificare familială.

M-am născut într-o zi de vară. Mamanu mi-a povestit că am venit ușor pe lume. Mai întârziam puțin și te nășteam în mașină. Dacă s-ar fi întâmplat, atunci primul țipăt l-aș fi tras în Dacia 1300.

În vara asta se fac 40 de ani de la graba venirii mele pe lume. De ce oare m-am grăbit? Ca să suport o imensă dezamăgire la adresa speciei umane. Ce ne facem cu specia umană? Am participat la conferința susținută de Gabriel Liiceanu la Universitatea de Vest. Cel mai mult mi-a plăcut finalul. Sesiunea de întrebări m-a înviorat. Liiceanu n-a răspuns franc ca Orhan Pamuk, Liiceanu s-a aprins și s-a revărsat cu explicații. Cineva l-a acuzat de ateism. Fără a se declara ateist sau creștin, Gabriel Liiceanu a trecut în revistă modelele de existență, iar modelul religios pare că l-a întărâtat pe un domn din sală. Și ce l-a mai certat de Gabriel Liiceanu care a avut ocazia să ne demonstreze ce fac un filozof și iubitorii de filozofie. Se miră. Toți ne-am mirat de reacția domnului certăreț.

Sunt dezamăgită de specia umană. În fiecare zi adun mizerie. Nu se vede cu ochiul liber. Mă caracterizează un fel vesel de a fi. Râd. Știu să râd zdravăn. Îmi place să râd. Caut să râd. Seriozitatea mă plictisește și mă înspăimântă. Oamenii serioși sunt capabili de mari nelegiuiri. Prefer să vorbesc și să râd cu persoanele din jurul meu. Dar cu cine să vorbesc? Cum să vorbesc? De ce să vorbesc?

Stau la groapa de nisip cu Mateiu. Îmi scot cartea. Citesc și privesc pe sub ochelari din când în când. Dau drumul la muzică pe Youtube. Încet. Să nu deranjez în stânga și în dreapta. Ieri am ascultat Wagner, Tristan și Isolda. Am fugit fix cât să nu se izbească Mateiu de leagăn. Discuțiile din jur mă plictisesc și mă înspăimântă. Ignor părinții. Le zâmbesc părinților. Ascult exclusiv de instinct. Instinctul ăsta mă face să cred că cel mai bine ar fi să mă retrag din societate.

Ce discuții purtați când vă adunați mai multe persoane? Despre colegi și situații de la muncă, religie în școli, istețimea copiilor voștri și proasta educație a celorlalți, facturile de la Enel, schimbul de ulei, cazările ieftine de la malul mării, mâncare, ofertele de la Lidl? De ce nu despre creier și comportament, despre teatru și festivalul de film european, despre apusuri și vinuri, despre generația slabă din care face facem parte?

Alcătuim o generație de cetățeni slabi în voință și aparență. Lipsesc femeile. Lipsesc bărbații. Suntem o adunătură de fetițe și de băieți care au pierdut drumul spre Neverland. Nu e vorba că refuzăm să ne maturizăm, nu! Maturitatea nu se lipește de noi. Lătrăm la părinții noștri sau îi venerăm prostește. La fel procedăm și cu copiii noștri. Trăim în extreme, iar la mijloc ne sufocăm de ofense.

Mă tratez de dezamăgire cu lectura și călătoriile. Mă țin în viață. Voi?

Foto: Carmen Vulpea boemă

În continuare citesc Arhipelagul Gulag al lui Soljenițîn. Nu renunț la această lectură. Chiar ieri m-a întrebat Făt Frumos de ce insist cu cartea asta. Tocmai îi povestisem despre un bărbat care urma să fie executat, dar cum soția se afla deja în drum spre Solovki, o insulă în Marea Albă folosită de comuniști ca închisoare înainte de apariția gulagului propriu zis, i-au amânat execuția cu trei zile. Trei zile a stat cu soția și nu i-a scăpat nimic despre ceea ce urma să se întâmple. La zece minute după ce soția s-a îmbarcat, soțul deja se dezbrăca pentru a opri un glonț cum îi plăcea lui Churchill să se exprime. Nu știu cu ce intenție i-am povestit. Să-i arăt un caracter al unui bărbat adevărat. Să-i reamintesc pentru a nu știu câta oară cât de tare mă înspăimântă comunismul. Nu știu. Dar m-a întrebat: De ce insiști cu cartea asta?

Pentru că întotdeauna mi-a plăcut să știu și să cunosc. Pentru că o carte ca asta mă ține bine înfiptă în realitate și nu o să mă îmbolnăvesc niciodată de importanță.

Nici o geantă de la Chanel, nici o încălțare cu chipul lui Karl, nici o brățară Tennis cu diamante nu mă vor convinge că viața mea contează în mersul lumii. Viața mea contează pentru că eu mă străduiesc să conteze la scara minusculă a familiei.

E semnificativă viața mea la momentul prezent pentru că iubesc doi copii, apoi pentru că-i educ. Mi-ar părea rău să crească fără iubirea de mamă.

Nu e semnificativă viața mea la momentul prezent pentru conducerea lumii. Punctul culminat al zilei s-a desfășurat la groapa de nisip cu Mateiu sau la cratiță când am făcut găluștele pentru supă. La laptop m-am așezat ca să-mi verific comisioanele de pe 2performant. Oricine comandă de pe blogul meu mă duce cu un pas mai aproape de a mai tăia o factură. Dați clic pe Arhipelagul Gulag, comandați, iar eu vă mulțumesc. Comanda dumneavoastră confirmă puterea democrației, cât iau eu, cât ajunge la stat. Balanța se înclină, firește!

Prefer însă leagănul democrației. Aș alege oricând traiul în democrație. Comunismul e o naștere într-un tren care se izbește de parapetele unui munte. Te naști și mori sau mori și te naști fără vreo dilemă sau importanță.

Citiți Arhipelagul Gulag, e bun și ca metodă de slăbit. O să vă fie rușine să vă mai îndopați cu mâncare.

Foto: Simona Nutu

2 ani. De 2 ani am avut nevoie, după nașterea lui Mateiu, să ajung la doctorul ginecolog pentru controlul anual. Pe scurt, reamintesc. Am două nașteri naturale. La nici una nu am expulzat placenta oricât a așteptat doctorul ca trupul meu să se ajute singur. Travaliul și nașterea nu au durut ca intervenția de după. Pentru mine nașterea este barbară, naturală sau cezariană. Copilul merită. Copiii mei merită și copilul merită prin speranța adusă în lume.

Vă povestesc despre ultima mea vizită la ginecolog deoarece am aflat ceva nou. Nu știam. Doctorul meu este Dorin Grigoraș, nu este nici un secret. M-a liniștit la discuția dinaintea momentului desfacerii picioarelor, un moment plin de disconfort pentru femeile din lumea întreagă.

În prezent, testul Papanicolau ocupă locul trei ca mijloc de depistare al groazei. Am cancer. Nu am cancer. În prezent se testează tulpinile de HPV care se încadrează în clase de risc oncogen. Când scriu oncogen, să vă gândiți la cancer. Nu mai presupun că știți. Multe nu știți și exagerat de multe nu aveți o educație a prevenirii. Cu testarea tulpinilor de HPV și cu testul Papanicolau puteți să răriți vizita la doctor între trei ani, după englezi, și cinci ani după americani. Mai contează și vârsta, dar informații găsiți dacă vă interesează cu adevărat. Și ar trebui să vă intereseze.

Cancerul de col uterin nu ar trebui să secere femeile. Dar o face. O face în lumea întreagă și mai abitir în România din cauza ignoranței. Femeile nu consideră necesar să se testeze. Unele o dau cu rușinea, altele cu voința dumnezeului lor, iar multe, cum am mai zis, nu au educația necesară.

Boala nu conține nimic frumos. Boala te motivează uneori să-ți reevaluezi viața, valorile, convingerile, dar când durerea ia în stăpânire trupul, nimic nu mai contează. Vrei doar să înceteze. Te rogi să mori. Prietena mea de 30 de ani s-a rugat să moară. A mătrășit-o din lumea asta cancerul. Cancerul de col uterin ucide rar tinerele femei, dar le ucide. Stă în puterea noastră să prevenim și să controlăm.

În primul rând aveți nevoie de un doctor căruia să-i acordați încredere. Să fie clar că este doctor și nu duhovnic. Nu aveți nevoie la doctor să vă fie menajate sentimentele. Aveți nevoie de explicații, lămuriri, sinceritate, bun simț și excelență. Medicina ar trebui să aparțină, nu o face, persoanelor excelente. De aceea căutați până găsiți un doctor care vi se potrivește.

Mie mi se potrivește Dorin Grigoraș. Prima dată povestim. În camera alăturată, camera cu aparatul acela ticălos, după ce mi-am înghițit rușinea, îmi arată, îmi povestește, mă lămurește. Apoi povestim din nou. Îmi iau la revedere cu zâmbetul pe buze de fiecare dată. Niciodată nu m-am simțit certată, judecată, răpezită, nebăgată în seamă. La fiecare control am întâlnit un doctor cu preocupări pentru vremurile actuale. La fiecare discuție despre sex, protecție, afecțiuni am ascultat lămuriri pe un ton neutru. Doctorul meu nu judecă, doctorul meu îmi ajută corpul.

Ne lovim de doctori imbecili des. Nu avem ce face. Dacă nu faceți parte din categoria de entuziaști care-și lasă corpul să se vindece singur, atunci e de datoria voastră să găsiți acel doctor. Eu am găsit doi pe care mă pot baza. I-am mai numit. Îi mai numesc. Despre Dorin Grigoraș am scris mai sus. Al doilea doctor de care nu m-aș lipsi este Luca Rodica.

Cuvântul lor îl cred și nu al Sabinei Bijan de pe Facebook care îmi trimite linkuri cu articole medicale și comentarii să nu-mi vaccinez fata. Pentru mine e prea târziu, mi-a zis.

Pentru mine nu o să fie niciodată prea târziu dacă mă lovește cancerul de col uterin. Merg din 3 în 3 ani la control. Îi aleg pe englezi și ei recomandă, pentru vârsta mea, la 3 ani să mă testez.

Voi când v-ați controlat ultima dată?

Foto: Carmen Vulpea boemă

După, după. Să ne prefacem că v-am înșirat activitățile unei femei obișnuite cu doi copii și un motan, Motan the catt. E trecut de ora 14. Un copil sper că nu se spetește prea tare la școală. Alt copil doarme pe canapea. Motan se înghesuie în spațiul dintre laptop și pieptul meu. Făt Frumos este la muncă. Eu m-am așezat pe canapea. Am sorbit ultima gură de cafea. Am deschis laptopul. Scriu chinuită. Cu stânga mângâi motanul.

Ieri ne-am plimbat pe malul Begăi cu bicicletele. Am greșit. Nu o să se mai întâmple curând. Prea puțini cetățeni respectă regulile. Binele comun este un concept necunoscut locuitorilor orașului, și, desigur, țării. Pe bucățica destinată pistei de biciclete, două farfuze și o ceafă lată s-au oprit să se minuneze la potăile flocoase. Minunate potăile, nesimțiți stăpânii! Le-am spus evidentul. Stați pe pista de biciclete! Lasă că puteți să ocoliți! Am ocolit, dar n-am tăcut. La mine este imperios necesar să spun. Nu caut să rezolv, mă duce capul să nu duc lupte cu farfuze și cefe late. Nu arăt însă frică și rușine. Mi-e frică, dar mă reped ca un pechinez turbat. Simt disconfort, dar atac pe un ton neutru. Învățăturile alea cu Să nu judeci le ignor. Cum să-mi opresc mintea? Judec. Am judecat ieri pe malul Begăi. Estetica lor de cocalari m-a înfuriat și mai tare.

Mi-ar plăcea o promenadă ca pe vremuri. Duminica să ieșim cu toții la plimbare pe Corso. Educații pe Corso, nesimțiții pe Lucian Blaga. Cum și-ar suporta nesimțiții entuziasmul excesiv dat de bani?! Importanța cetățenilor prin ceea ce au din portbagajul unei mașini cu geci de la Moncler furate sau replici după mă enervează peste măsură.

Îmi plac banii. Iubesc banii. Viața oferită de bani încântă simțurile și rațiunea. Doar că banii pot aduce și educație. Cei numiți de mine, nedrept sau nu, farfuze și ceafă lată, par să nu aibă habar de acest fapt. O idioțenie! Când călătorești spre vest și traversezi Ungaria, atunci nu se cheamă că ai și vizitat Ungaria. Pentru asta te dai jos de pe autostradă. Așa este și cu banii. Dacă îi ai și nu ești capabil să-i gestionezi, angajează oameni care s-o facă în locul tău. Angajează oameni care să-ți recomande cărți, cursuri, educatori. Ai dat de bani?! Angajează o guvernantă, serios. Începe cu educația, lucrurile materiale te așteaptă. Societatea nu se schimbă într-un an, dar un om are capacitatea să-și reorganizeze caracterul.

Nu suntem părinții noștri. Prea multe gene s-au amestecat ca la mașina de spălat la crearea embrionului. Eu știu că 7 generații. E suficient ca să devenim cine vrem noi. De ce am vrea să ne lăfăim în reprezentări de Caragiale? Poate românii au numai suflet de Caragiale, afirm în urma înțelegerii sau neînțelegerii lui Vișniec. Cine e Vișniec? Începeți de aici. Căutați. Cine este Matei Vișniec?

Foto: Simona Nutu

Putem să le avem pe toate? Nu. Asta m-a învățat experiența. Asta mi-a arătat experiența. Dar ce înseamnă tot? Tot înseamnă copilărie fericită, vacanțe la bunici și la mare, școală, carieră, iubire, casă, familie, mașină, concedii, copii și o bătrânețe decentă.

Am recitit ce am enumerat. Am râs. Oamenii numesc asta viață. La rândul meu bifez una și alta din ce am înșirat mai sus. Crești cu valul de reprezentări ale vremurilor actuale. Istoria umanității nu o aprofundăm. Se predă plictisitor în școli. Se insistă pe memorarea anilor. Se subliniază importanța națională. Așa că școala, prin maniera în care livrează faptele trecutului, ne condamnă să retrăim trecutul.

Dacă s-ar insista mai mult cu istoria umanității și mai puțin cu matematica, am dobândi din timp o imagine a omenirii. Oamenii au cucerit încet spațiul înconjurător. A te bucura de lucrurile mărunte era ceva necunoscut pentru un primitiv. Primitivul lupta pentru a trăi. Omul actual luptă pentru a trăi împlinit. Împlinirea a devenit posibilă după ce am ieșit din peșteri, după ce am descoperit focul, după Academiile grecești, după războaiele între triburi, după cruciade, după revoluția franceză și după revoluția industrială.

După toate aceste lupte ale oamenilor de pretutindeni s-a ajuns la recunoștință. Recunoștința, sustenabilitatea, bucuria lucrurilor mărunte au invadat conștiința contemporanilor mei. Sunt ale noastre la fel cum armura metalică și spada aparțineau cavalerilor care plecau în cruciade.

Vremurile ne marchează. Nu ne definesc neapărat, depinde de voința fiecăruia, dar aplică semne caracteristice. E caracteristic azi să fii recunoscător pentru pauza de cafea, pentru contemplarea apusului, pentru prieteni. Toți se simt speciali și ignoră lanțurile invizibile ale sclaviei.

Viața oamenilor s-a îmbunătățit considerabil (în unele colțuri de lume). Condițiile de viață nu ne-au ascuțit simțurile. Moțăim în iluzia importanței. Am descoperit că soarele nu se învârte în jurul pământului, dar ne-am erijat în sori. E plină lumea de sori umani care nenorocesc celelalte ființe. De ce? Pentru că pot. E ca la groapa de nisip dintr-un parc. Cine ia lopățica și găletușa? Cel mai mare și lipsit de îndrumarea unui adult.

Ducem discuții nesfârșite despre importanța vieții, dar felul cum o trăim contrazice tot ce susținem. Prin comportament facem pipi pe viață. Ce idioți!

Foto: Simona Nutu

Luni ne-am pus pe drum. L-am lovit în jur de 10 dimineața. S-a nimerit cât să trecem peste catastrofa dintre Plugova și Herculane. S-a rupt șoseaua. Nu s-a rupt orice șosea, ci una asupra căreia s-au efectuat lucrări cu o săptămână în urmă. Nu mă mir. Nici un român cerebral nu se mai miră. În România continuă să se fure ca în codru.

Pe drumul național, pe o parte și pe alta, natura și-a dat drumul. Totul e verde și înflorit. Renașterea primăverii ascunde suficient. Unii români nu-și încap în piele admirând frumusețea patriei. I-am admirat și eu frumusețea. Am revenit la Timișoara pe Moldova Nouă. O bucată de drum, bolovani cu funcție de pod, fac legătura între Șvinița și Berzasca. Peisajul superb te ajută să ignori pericolul. La noi catastrofele și cancerul se întâmplă altora. Până când se operează pe creier verișorul cu care ai crescut. Până moare în accident de mașină fata unui prieten de familie. Aceste situații sunt ale mele. Nu e întrecere, dar puteți să completați cu nenorociri personale.

Aceasta e România, o țară căreia i se fură și speranța. Știu ce vorbesc. Ies în parc cu Mateiu și mă lovesc de viitor. E dureros.

Luni l-am celebrat pe tata. A împlinit 70 de ani și a adunat oameni în jurul mesei. M-am bucurat. Consider adunarea aceea o realizare. Câți oameni suntem capabili să adunăm în jurul nostru? Oameni care să ne placă din când în când, să ne iubească tot timpul și să ne critice pentru a frâna delirul de grandoare? Eu nu știu câte persoane mai pot strânge în jurul meu. Dacă ieri nu ar fi tresărit sufletul în mine admirând Dunărea, m-aș fi suspectat de o ușoară și închipuită depresie. Dar în continuare mă bucur de peisaje, de literatură, de zâmbetele Marei și ale lui Mateiu, de sărut, de ceaiul verde, de.

Mă bucur. Mă deprim. Mă enervez. Rar mă entuziasmez. Aproape deloc nu mai simt ceva intens. Ca atunci când te îndrăgostești. M-am săturat de prostie și lipsă de control. Îmi doresc nespus să cresc ca persoană. Să nu mă opresc din dezvoltare. La cei 40 de ani neîmpliniți mă interesează să depășesc frici și să grăiesc franc. Ca Orhan Pamuk când i-a mărturisit unei doamne din sală că a ucis bucuria adunării cu întrebarea adresată.

Suntem oameni. Suntem vii și ne simțim vii. Cei care se simt. Avem conștiință. Ceva din noi, acest ceva dezbătut de religie și filozofie, ne dă bătăi de cap. Suntem buni. Suntem răi. Ucidem din instinct. Ucidem premeditat. Nu ucidem. De ce ucidem? De ce ne ucidem între noi? Răspunsurile s-au adunat în bibliotecile lumii, dar nimeni nu ne-a lămurit. Tot mai des îmi frământ mintea cu datul ființei. Caut un răspuns al meu. Să mă mulțumesc pe mine. Să mă potolesc când urăsc oamenii. Ca atunci când lecturez Soljenițîn. Să mă entuziasmez când aplaud oamenii. Ca atunci când mă aflu în prezența unor persoane bune și blânde. Ce înseamnă să fii bun? Înseamnă să fii fără de greșeală? Astea-s pretenții cu iz de morală creștină. Să fii bun înseamnă, pe cât e cu putință, să te corectezi constant în gânduri și sentimente. Să fii bun înseamnă să cunoști compasiunea. Să fii bun înseamnă să judeci, dar să nu arunci cu pietre. Să fii bun înseamnă în primul rând să iei oamenii și lucrurile ca atare și să acționezi în funcție de situație. Să fii bun presupune și să fii egoist îngrijindu-te de starea ta de bine. Un om lipsit de stare de bine este un om vulnerabil. Răul dă năvală. Sectele religioase dau năvală. Drogurile dau năvală. Prostia cotropește.

Starea de bine este esențială. Dormiți. Beți apă. Hrăniți-vă sănătos. Priviți cerul. Transpirați cearșafuri. Meditați. Citiți. Destupați-vă mintea. Mintea e aliat și dușman în același timp. E ceva de lămurit. Lămuriți-vă cât puteți.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Într-una din zile, o zi oarecare, am ieșit cu Mateiu în parc. La groapa de nisip s-a iscat tămbălău de la o găletușă de plastic. L-am luat de mână și am pornit spre Profi. Să cumpărăm și noi. N-am găsit. Ne-am încercat norocul la un magazin de cartier. N-am găsit. Mi-am amintit de buticul unui arab. Nu ne-a dezamăgit. Am găsit găletușă. La șase jumate seara ne jucam în nisip. La opt avem bilet de teatru. Am ajuns la teatru transpirată.

În altă zi, o altă zi oarecare, i-am pregătit baia lui Mateiu. Am umplut cada cu apă și am răsturnat toate rățuștele. Ne-am jucat. Am împroșcat cu apă. Am râs. La șapte aveam invitație la conferința lui Orhan Pamuk. Am ajuns la Universitate transpirată.
Cine este Orhan Pamuk? Orhan Pamuk este un scriitor turc care a câștigat premiul Nobel în anul 2006. Are simțul umorului și vorbește franc. L-am ascultat cu urechile ciulite. Sonorizarea și limba engleză au pus în acțiune neuronii, dar și mușchii. Am stat încordată.

Ce faceți cu orele din viața voastră? Cum alungați plictiseală? Cum vă dați importanță? Cum vă simțiți utili?

Pentru că merg la spectacole, când spăl vasele, mintea schimbă peretele care imită cimentul din bucătărie. Văd corpuri, culori, gesturi. Derulez în imaginar. Pentru că citesc beletristică, pentru că am citit Mă numesc Roșu de Pamuk, când mă privesc în oglindă îmi zic: Mă numesc Roșu. Rujul de pe buze mă îndreptățește. Gândurile se modifică în funcție de activități.

Ieri am trebăluit aproape toată ziua. Am aspirat. Am dat cu aparatul cu abur. Am băgat la spălat. Am șters caloriferul cu acetonă. Am frecat faianța. Mi-am dat duhul la vasul de toaletă. Oare la ce se gândesc femeile care nu citesc când îndeplinesc aceste sarcini? Mie îmi fuge mintea la ce înseamnă să te naști englez sau francez. Cuget la condițiile de viață și la cum ne influențăm copiii. Visez cu ochii deschiși la nopți la sex. Cum să-l îmbunătățesc? Sigur nu frecând toaleta și bateriile de la chiuvetă.

La ce stimulare intelectuală se așteptau tații noștri din partea mamelor noastre? L-am chestionat pe Făt Frumos. Mi-a răspuns instant, sec, sincer. Nu se așteptau. Cred și eu că nu se așteptau. O viață trăită exclusiv pe nevoile primare îmi inspiră groază. Să nu dorești să explorezi mai mult? Să citești despre neuronul Von Economo. Să încerci să înțelegi că lumea e condusă de oamenii de afaceri, dar că nu aparține cu adevărat nimănui. Să porți grija binelui comun. Să trimiți mesaje erotice partenerului. Să permiți copiilor să deseneze pe pereți. Să privești luna, să admiri munții, să te înfioare craterele. Să renunți la prietenii și la legăturile familiale care scot ce e mai rău în tine. Să te răsfeți cu luxul, dar să nu i te închini. Să nu-ți pui limite Să. Să nu. Să.

Am trei mari realizări de când l-am născut pe Mateiu.
Prima realizare, Mateiu face caca la oliță și știe să își sufle nasul.
A doua realizare, Mara m-a răsplătit pentru abordarea în familia noastră separată. Mă consideră eroină.
A treia realizare, beau câte un pahar de vin și suport nimicnicia umană.

Ce realizări aveți aceia dintre voi care ați trecut de jumătatea vieții?

Foto: Carmen Vulpea boemă

În loc de. Ce faci? Cresc copii. Întrebați-mă. Ce ai vrea să faci? Să scriu și să citesc. Tricoul inteligent și proiectele #poartaocarte sau #poartariduri corectează handicapul de nu avea fler pentru îndeletniciri de afaceri.

În loc de. Scoți bani din blog? Așa și așa. Întrebați-mă. Ce frază te-a marcat? Ce cuvânt îți tulbură visele?

Zilele trecute, o doamnă din generația lui mamanu, mi-a sărutat cu afecțiune obrazul. Nu ne-am mai văzut din martie 2019 când lumea a luat o pauză. Nu-l aveam pe Mateiu în 2019. Zilele trecute, când am primit sărutul pe obraz, Mateiu mă ținea de picior. După o privire gingașă aruncată lui Mateiu, m-a privit și pe mine cu căldură și compasiune. Ai nimerit bine de data asta? Ai un bărbat bun?

Ce am făcut eu? Am râs prima dată, apoi i-am răspuns. Eu mereu am nimerit bine. Cu tatăl Marei am nimerit bine. Atunci de ce? Deduceți întrebarea. De ce ne-am despărțit? Pentru că nu ne-am înțeles. Buna înțelegere nu este un motiv. Pasiunea, comunicarea, dispoziția agreabilă în compania partenerului nu reprezintă motive. Și poate nici nu sunt. Infidelitatea și violența constituie motive. Peste infidelitate treci, iar violența o suporți dacă ai meritat-o și nu-ți pune viața în pericol. Gândirea aceasta s-a răspândit ca mucegaiul în casa de la Severin în memoria umanității. În toate timpurile și în toate vremurile, au trăit femei și bărbați care și-au construit viața în ciuda mentalității defectuoase cu potențial criminal asupra spiritului și trupului. Femeile au divorțat. Bărbații au divorțat.

Infidelitatea nu-mi este necunoscută. Nu o aprob. Nu pretind. Se întâmplă. Violența îmi este necunoscută. Nu o aprob, iar când se întâmplă se procedează ca în cazul descoperirii unei tumori maligne. Se îndepărtează. Nu trăiești cu.

Am înșelat. Am fost înșelată. Am mers mai departe. Poate un cuplu să rămână cuplu după o asemenea trădare? Poate. Depinde de trădare și de iubire. Trădările au nuanțe. Iubirea repară. Dacă infidelitatea a presupus viață dublă, atunci iubirea moare. Cel mai bine ar fi să organizați funeralii și să uitați. Dacă infidelitatea a presupus sex ocazional cu un coleg de la muncă, atunci schimbați locul de muncă, mergeți la terapie, plecați într-o excursie. Iubirea s-ar putea ridica din cenușă. Dacă infidelitatea a presupus sex plătit, prostituate, atunci chestionați-vă despre caracterul celuilalt. O fi iubire, dar e bolnavă.

Nimerim sau nu nimerim bine cu un bărbat?! E bine dacă nu ne bate, dacă nu ne jignește, o perspectivă a femeilor din generația lui mamanu. E bine dacă ne respectă ca persoană, bătaia și insultele nici nu se iau în calcul, din perspectiva femeilor educate din generația mea.

Compar vârsta de 40 de ani cu zona Goldilocks. Supraviețuim în cuplu dacă ne respectăm intelectual. Lipsa respectului trece dincolo de centura de asteroizi. Se produce explozia. Nici iubirea nu iartă umilințele și tona de rahat înghițit. Începi să te îndoiești de iubire. Această îndoială ne modifică trăsăturile. În fond, ce este viața fără iubire? Fără magia sărutului, fără priviri furișe, fără suspine, fără mângâieri, fără zăpăceală?

Casa, mașina, hainele luxoase, bijuteriile scumpe, lipsa lor, nenorocesc oamenii, dar lipsa iubirii nenorocește spiritul. Rămânem o formă de viață. Care e bucuria? Care o fi bucuria unei bacterii?

De aceea îngrijiți-vă comunicarea cu partenerii cu disciplină. Ajungeți la 40 de ani și doriți confort în casă și în partener. Acest confort devine posibil prin muncă. Munciți să iubiți. Îndrăgosteală se întâmplă, iubirea se construiește.