Imaginați-vă o floare. Eu aleg o hortensie. Dacă aveți 20 de ani, întoarceți-o cu florile în jos. Corpul e floarea, capul e tulpina. Dacă vă apropiați de 40 sau ați trecut de 40, atunci capul e floarea și corpul e tulpina.

Mintea strălucește pentru aceia care nu s-au oprit din a crește intelectual. Această strălucire se deprinde. Cum? Prin stimulare intelectuală. Nu vă culcați pe o ureche. Școala nu este suficientă. Școala e vârful icebergului. Ceea ce te năucește în viață nu se vede. Zace. Așteaptă. Se trezește. Vine. Lovește. Viața întotdeauna lovește. O minte ca o hortensie, îngrijită și udată, nu dă importanță nimicurilor. Nu o să enumăr nimicurile. O să menționez nenorocirile: boala, catastrofele naturale și relațiile dintre oameni. Au! Au! Au!

Înflorită cum sunt, nu m-am oprit și nici nu intenționez, îmi stimulez creierul zilnic, am uneori întâlniri năucitoare. Numesc năucitoare întâlnirile cu foști colegi. Ultima mea întâlnire cu trecutul s-a învârtit în jurul dinților, a părului din nas, din urechi și a verighetei. M-am uitat la chipul din fața mea fără rușine și fără explicații. Mi-am dat seama de intensitatea privirii când mi s-a luat o scamă de pe umăr. Atunci m-am uitat la verighetă. M-am zăpăcit de tot. Mi-am frecat tâmplele. Am început să povestesc ceva fără nici o legătură cu prezentul. M-am dus în trecut. Acolo ne cunoșteam. În prezent stăteam lângă niște necunoscuți cu dinți puși, cu riduri accentuate, cu păr supărător la nas și la urechi. În trecut n-am observat dinții, ridurile și părul supărător. Aceste cusururi aparțin femeilor și bărbaților adulți, aparțin părinților și prietenilor părinților. De multe ori am senzația că mă aflu în compania prietenilor și cunoștințelor părinților mei.

Dacă aș fi o femeie singură în prezent, mintea mi-ar da mult de furcă. Mi-ar fi greu să-mi dau întâlnire cu bărbați trecuți de 40 de ani. Dinții puși prost sau lipsă, aspectul șifonat, părul din nas și din urechi mi-ar păcăli mintea. Aș crede că-mi dau întâlnire cu bărbați de vârsta lui taică-miu. Doar că tata împlinește 70 de ani. Eu o să împlinesc 40 de ani, iar rolurile inversate, părinții au devenit bunicii, iar soră mea cu mine părinții, mă buimăcesc. Am zile pline de stări letargice. Stau pe canapea ca paralizată, ușor febrilă și mă enervează decrepitudinea lui mamanu.

Cine e responsabil de aceste roluri schimbate? Timpul. A trecut timpul, iar mintea mea nu ține pasul. Trupul mă atenționează uneori. Îmi trimite dureri. Uneori picotesc pe canapea. Ridurile s-au adâncit. Dramele s-au redus. Pur și simplu nu îmi pasă și nu mă agit.

Matematica nu mi-a plăcut niciodată, dar am învățat esențialul. Nu este vorba despre problemă, ci despre soluții și rezolvare.

Pentru bărbații ajunși la 40 de ani, vă rog frumos, igiena înseamnă și îngrijirea părului din urechi și din nas. Dinții sunt esențiali la orice vârstă. Fără dinți nu există singura magie de pe pământ, sărutul. De ce să trăiești dacă nu te săruți?

Hrăniți-vă mintea, îngrijiți-vă dinții și sărutați-vă!

Foto: Carmen Vulpea boemă

Dacă i-aș cere unui pictor să mă imortalizeze pe pânză. Dacă un pictor ar încerca să mă imortalizeze pe pânză. I-aș cere sau i-aș recomanda.

Pictează-mă cu găuri pe trup. Găurile ar reprezenta pierderi de energie. Am pierdut de-a lungul anilor prea multă energie.

După vârsta de zece ani, atunci te așezi cu conștiința în lume, mereu am dus lupte. Am luptat pentru a fi luată în serios de mamanu. Nu m-a luat niciodată. Soră mea a fost partenerul ei de dialog. Mie nu mi se spunea nimic. Aflam întâmplător din replici alandala de la copiii de pe stradă, din insinuări ale vecinilor sau din frânturi de conversații. Ceream apoi explicații. Nu primeam. Mă bosumflam. Îmi aruncau un os. Prima gaură, prima pierdere de energie din viața mea.

Am continuat cu lupta de a mă diferenția de sora mea. Înarmată cu răgete, bătăi din picioare, comportament refractar și vocabular vulgar, m-am ales cu o a doua gaură.

A treia o datorez grupului de prietene. În haita din copilărie am luptat să fiu. Mi-a căzut fisa de curând. Mara mă ajută să retrăiesc, dar mai ales să înțeleg dinamica grupului. Certurile mele din copilărie nu se datorau subiectelor, culoare, haină, coafat. Certurile se datorau lipsei de supunere. Copiii înainte să descopere și să învețe despre dictatură, o practică. Dictatura își are nașterea în următoarea replică: Nu mai ești prietena mea. Aici începe separarea. Cine se supune? Cine nu se supune? Asist la zbaterile Marei și o compătimesc. Mă simt inutilă. Sunt inutilă, deși i-am recomandat cu fermitate să îmbrățișeze atitudinea mândră și să nu renunțe la ea pentru a fi plăcută sau acceptată în grup.

A treia gaură înseamnă o ciuruire. Cantitatea de energie pierdută a omorât un fel de a fi. Pentru că azi aș fi putut fi altfel fără acele lupte. M-am mai angajat de bună voie și nesilită de nimeni, dar cu luări aminte din familie, să nu devin menajera bărbatului. Ultima mare luptă am dus-o când am renunțat la credință. În acest punct, slăbită, dezgustată, dezamăgită am realizat cât am pierdut luptând să fiu în loc să fiu. Aș fi putut realiza enorm dacă m-aș fi concentrat pe scris în loc să lupt aiurea. Asta sau să mă mut la Paris, orașul care permite să fii.

Poate aș fi scris mai multe cărți dacă nu m-aș fi consumat în lupte mărunte și în victorii și mai mărunte. Poate aș fi scris mai bine. Exercițiul e mama învățăturii și în cazul scrisului. E un regret. Nu regret cine sunt deoarece se întâmplă să-mi placă de mine. Nu-mi plac ceilalți și am început să o spun fără să mă simt prost. Ca atitudine, sunt o capodoperă!

De aceea vă atrag atenția asupra pierderilor de energie. Reevaluați de ce și pentru ce luptați. Uneori a renunța vă salvează de ceilalți, iar ceilalți nu reprezintă întotdeauna binele. Binele vine și se impune de la propriul sine. Un eu fericit îi fericește și pe ceilalți. Un eu nefericit… Continuați.

Foto: Bogdan Mosorescu

În februarie, ne-am folosit de ziua lui Mateiu, și ne-am răsfățat cu un festin la Pomo D`oro. Este un restaurant cu specific italian bine apreciat. Eu le apreciez caracatița. Nu le apreciez atmosfera decadentă. Serviciul ireproșabil al angajaților este anulat de atitudinile ieșite din comun ale clienților. S-au aciuat acolo chipurile dubioase ale orașului. În seara în care am fost noi prezenți, un domn în stare de ebrietate care a și adormit la masă, dialoga cu cei de la masa vecină. Nu se lăuda că este colonel, ci îi făcea pe toți să înțeleagă cine este el. El, colonel, poate să se ridice și să plece cu mașina.

Vedeți, chipurile dubioase în contextul acesta semnifică tagma celor care se cred bogați, superiori, privilegiați, deasupra legii. Eu am zâmbit disprețuitor. Cu siguranță am simțit și o ușoară teamă. Frica îmi dă târcoale în preajma oamenilor beți și presupuși inteligenți cu o fărâmă de putere. Nimeni din restaurant, mă includ, nu l-a oprit din a pleca cu mașina. Nimeni nu a alertat autoritățile. Trăim în România. Noi aici nu practicăm pârâtul, ci răstignirea pe social media.

Ana Morodan a condus în stare de ebrietate. A greșit. Este greșit deoarece legea interzice. O știm cu toții. Și-a cerut scuze. I-am apreciat mesajul, dar îi consider scuzele inutile. Nu are de ce să-și ceară scuze. Nu mi-a greșit mie. Nu ți-a greșit ție. Nu a greșit nimănui la modul personal. Și-a greșit ei. Pentru că viața ei a pus-o în pericol, și indirect, viața altora. Din fericire, nu s-a întâmplat nimic.

Nu și pentru românul obtuz, avid de defularea rahatului personal folosindu-se de răul altei persoane. De ce să lovești o persoană aflată la pământ? Ana Morodan este o femeie într-un moment critic. Cu siguranță nu-i aprobi fapta, dar de ce îi jignești chipul, cum am citit într-un comentariu?! Un chip de căcat, a defulat un primitiv.

Când se întâmplă un rău unei persoane publice, atunci românul își etalează stupiditatea și răutatea. Mă duce capul să înțeleg că fiecare e mânat de motive personale și definit de condițiile de viață. Românul actual nu duce cea mai ușoară viață. Și totuși dezamăgirea e cruntă.

Oare românii, majoritatea dintre noi, ne ducem zilele într-o nebunie inconștientă? Caracterul malign dovedit prin comentarii șterg orice speranță în rasa umană. De ce insistăm cu viața, când călcăm în picioare bunăvoința?

Habar n-am cum se motivează toți idealiștii lumii. Lumea pare fără scăpare. E o minune să scapi nescuipat de viață și de moraliștii care se cred puri.
Închei cu un citat din Pamuk:
… privind chipurile oamenilor, văd că, neavând încă prilejul de a săvârși vreo fărădelege, foarte mulți dintre ei se socotesc puri.

M-am trezit la jumătatea vieții. O să mă trezesc curând, în 21 iunie, că fac 40 de ani. Mamanu și soră mea mă vor gratula dimineața devreme. Tata va suna seara. Atunci m-a născut mama. Mara îmi va declara că mă iubește. Făt Frumos o să fie numai zâmbet cât e ziua de lungă. Mateiu va fi și el pe lângă mine.

Îmi trăiesc viața. Nu am luat în calcul, la modul serios, să încetez să o trăiesc. Numai boala mă va împinge spre un gest ca al Fridei Kahlo. Și-a curmat singură durerea și bine a făcut. Durerea ne transformă într-o halcă de carne. Este indecent ce suportă mintea de pe urma cărnii. Am văzut totul în privirea bunicului meu pe un mizerabil pat de spital. Uneori să ne dorim moartea este un bine.

M-a pocnit morbiditatea. Poate pentru că am un văr, aceeași vârsta ca mine, internat. A suferit o operație la creier. Noc-noc! Cine-i acolo? Una din marile suferințe ale omenirii, boala. Contează enorm, când boala lovește, abordarea personală. Nu mă refer la atitudinea pozitivă impusă și practicată riguros. Mă refer la redefinire și reinterpretare. M-am îmbolnăvit. Ce fac cu asta? În primul rând îți duci zilele cu demnitate. Boala sfârtecă demnitatea. La gâtul ei se aruncă prima dată. Am avut un bunic căruia boala i-a tocit demnitatea cu aceeași răbdare cu care apa transformă stânca în nisip. Să nu permiți să fii tratat ca om bolnav. Îi faci culcuș bolii. Să refuzi puterea adusă de boală. Cu boala manipulezi și șantajezi. Să-ți faci igiena zilnic. Să scoți un scop și să-l urmărești. În România, să te ocupi după putințe de dotarea școlilor de la sate cu cărți, un exemplu. Tot la noi, curățarea pădurilor și apelor de gunoaie. Meleagurile sunt mănoase în chestiuni problematice. N-am pleca de curând să ajutăm frați și veri. Copii, bătrâni și câini abandonați, păduri defrișate, sate depopulate, mame adolescente etc.

Uneori boala te reține într-o stație pentru a opri ceva mai grav. Îmi amintesc un exemplu de la Winston Churchill care s-a rănit la mână în timp ce dădea la vâsle. La puțin timp s-a angajat într-o luptă. Se afla în India. Mâna lovită l-a obligat să scoată pistolul în loc să atace cu sabia. El zice că n-ar fi ieșit învingător.

Ceea ce vreau să spun și tot bălmăjesc este că și boala poate aduce ceva bun. Și boala te salvează. Uneori o boală ne salvează de noi înșine. Poate unii înțelegeți.

De aceea, vă reamintesc. Râdeți înainte de toate.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Recent, am purtat o discuție interesantă, dar necesară cu Mara, despre avort. La fel cum am purtat o discuție despre sex.

Când anume le vorbim copiilor despre sex și consecințele lui? În special, cum anume le vorbim?

Nu întâmpinăm greutăți la prima întrebare. Deschidem subiectul când depistăm că i-a ajuns copilului la ureche. Așadar, nu vorbim despre o vârstă, ci despre un moment. La noi a venit destul de repede, prin prima sau a doua clasă primară. Am trecut peste. Comportamentul Marei și caracterul ei n-au fost corupte că a intrat, ca subiect, sexul în viața noastră. Cum de altfel nu o să aibă un comportament reprobabil și un caracter urât când va intra sexul în viața noastră ca activitate. Ce o să facem? O să vorbim despre. Cum o să vorbim despre? Firesc. Ca despre micul dejun, școală, filmele de pe Netflix, cărțile cu Poirot, ouăle amestecate, următoarea vacanță. Firesc, firesc, firesc!

Despre avort am discutat pornind de la o pancartă. Stop avortului! Mami, nu mă omorî! Furia mă cuprinde de fiecare dată. Stresoreacția e atât de puternică încât organismul meu se pregătește să o ia la fugă pentru a-și salva viața. Sunt convinsă! Toată energia se duce în mușchii de la picioare, iar în loc de a fugi sau de a ataca pentru a-mi salva viața, am deschis subiectul cu Mara.

Ce este acela un avort? Ce se va întâmpla dacă o să rămâi însărcinată la o vârsta la care eu nu mi-aș dori să devii mamă? Avem trei opțiuni, copil, avort sau adopție. În familia noastră adopția nu se ia în calcul. Tu o să ai întotdeauna două opțiuni și o să îți duci viața într-o țară care va permite acest lucru. Nimeni nu o să decidă ce faci cu corpul tău.

De aici am trecut la sex. Despre cum băieții vor cere sex ca dovadă a iubirii, despre cum a accepta sexul ține exclusiv de nevoile și dorințele ei, despre corpul și mintea ei.

Vorbim sincer cu copiii. Le respectăm inteligența. Suntem adulți. Putem să ne potrivim cuvintele și mesajul transmis în funcție de vârsta copilului. Nu-l mințiți, nu-l tratați cu condescendență și mai ales nu ignorați. Faptul că nu vorbiți despre, nu înseamnă că informația nu a ajuns la copil și cel mai sigur deformată. Preferați să-și ia informațiile despre sex de pe social media sau de la un prieten de aceeași vârstă? Dacă aveți o fată, luați aminte, discuția despre protecție este obligatorie, altfel sunt șanse mari să aibă încredere în băiatul care o asigură că știe când să se retragă.

O adolescentă însărcinată are legătură directă cu ignoranța, obtuzitatea și ipocrizia părinților. Sexul v-a adus pe lume minunile. Sexul nu e rușinos, păcătos sau murdar. Sexul este plăcere până nu-l strică mințile stătute și sufletele goale.

Iubiți-vă, faceți sex și învățați-vă și copiii despre plăcere. Apoi prezentați consecințele. Avem o datorie fiecare dintre noi, femeie sau bărbat, să protejăm viața. Protejați viața prin educație, nu prin interzicerea avortului. Interzicerea avortului înseamnă crimă cu premeditare. Femeile întotdeauna vor apela la avort.

Singura soluție este educația.  Și purtați discuții nesfârșite cu adolescenții.

Vorbiți!

Foto: Simona Nutu

Zilele trecute, într-o convorbire telefonică, Mara își verifica cu tatăl ei exprimarea în germană. El vorbește germană. El locuiește în Germania. Mi-a ajuns la urechi ceva despre mama ei eroină. M-am oprit din ce făceam și m-am băgat în discuție. Frecvent vorbim la modul acesta.

Mara voia să verifice dacă s-a exprimat corect. Ea a afirmat că sunt o eroină deoarece stau cu tatăl ei pe același loc. Acum voi ce înțelegeți? Că eu sunt mai grozavă ca tata? Că sunt o victimă? Nu și nu. Este o exprimare simplă, nimic abstract. Sunt o eroină pentru Mara că stau cu tatăl ei pe același loc, adică petrecem cu toții timp împreună. Îmi dau seama că poate profesoara a fost derutată. I-a lipsit contextul.

E un fapt bine cunoscut că părinții despărțiți refuză să mai stea pe același loc, iar copilul începe să semene izbitor cu o minge de ping pong. Ping la mama, pong la tata. Este un fapt mai puțin cunoscut și deloc recunoscut, că acest comportament este greșit. El și ea au adus pe lume un copil. Se despart, dar rămân părinții acelui copil până la moarte indiferent de statut. Separați, împreună, divorțați, nedivorțați, asta nu trebuie să afecteze dezvoltarea și educația copilului. Copilul cu siguranța va reacționa în funcție de vârstă. Indiferent de reacție, copiii au nevoie de timp, răbdare și asigurări cu duiumul de iubire, siguranță și protecție. Nu e ușor, dar familiile sunt complicate.

Se poate să ajungeți la o funcționare eficientă acceptând dezechilibrul și eșecul. Râdeți împreună. Copilul, după cum v-am povestit, o să vă considere eroi. Nu știu ce aș mai putea să îmi doresc de la relația noastră, Mara, tatăl ei, eu.

V-am povestit despre deoarece ani de zile am povestit despre despărțiri. Despărțirea e parte din viața mea. Acum s-a întâmplat să culeg roadele unei abordări pentru care am fost arătată cu degetul, suspectată și criticată. Mara apreciază și crește sănătoasă la cap.

Îmi mulțumesc și îi mulțumesc lui Făt Frumos, dar mai ales îi mulțumesc tatălui Marei pentru că mi-a acceptat cererile, abordările și convingerile în educația Marei.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Amân să reiau lectura Gulagului. Am răsfoit al doilea volum. Din titlurile capitolelor am dedus că este vorba despre zile petrecute în lagăr. Am citit deja  O zi din viața lui Ivan Denisovici. Știu la ce să mă aștept. De aceea m-am apucat de Dario Fo, Ca din întâmplare, femeie.

Cine l-a citit pe Dario Fo și de ce? Vi s-a recomandat? Ați ascultat un podcast? L-a menționat Oprah? Pentru că a câștigat Nobelul?

De mică am considerat că îmi este hărăzit să câștig Nobelul. Nu râdeți, așteptați. În primul rând nimic nu-mi este hărăzit. Nu cred în destin. Nu știam asta în copilărie, de aceea am abuzat de imaginar. Mi-am imaginat în fel și chip viața mea de adult. De fiecare dată, în orice scenariu, sfârșeam interogativ. Dar de ce nu aș câștiga Nobelul?! Cele două cărți publicate și nici blogul nu or să-mi cumpere un bilet în Suedia, iar o nouă carte publicată n-are nici măcar o schiță închipuită.

Azi l-am citit pe Dario Fo, iar la un moment dat m-a umflat râsul. Mi-am amintit de compunerile colegilor mei. O compunere deținea puterea de a stoarce sprinteneala din corpurile tinere. Exprimarea simplistă și artificială îndeplinea o singură cerință: tema făcută. Nici o subtilitate intelectuală nu-l trezea pe profesorul de la catedră din plictiseala de a asculta unele creații ale elevilor. N-am adormit citindu-l pe Fo. Sunt curioasă de regina Cristina a Suediei. Dar, fiți atenți, nici nu l-am găsit talentat la scris! Unde e talentul lui Fo?

Aveți dreptate. Ce am realizat eu intelectual pentru a-i pune la îndoială talentul? Cine sunt eu în acest context? Sunt un neica nimeni, dar întrebarea rămâne în picioare. Unde e talentul lui Fo? Nici nu o să-i mai citesc altă carte pentru cercetare. Apelez la experiență. Nici Paul Auster nu mi-a plăcut în Trilogia New York-ului. Anul trecut i-am devorat două alte titluri. Sesizați diferența? Nu mi-a plăcut Paul Auster. Nu m-am întrebat unde îi este talentul.

Acestea fiind povestite la ceas de seară cu Mateiu ghemuit lângă mine și cu Motan la picioare, vă provoc să mă contraziceți cu Dario Fo.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Am mers azi pe jos de pe Cetății colț cu Gheorghe Lazăr până în Unirii. Am admirat florile de primăvară din sticlele de plastic tăiate și reinterpretate ca vaze. Narcise, zambile, lalele, mirosuri și culori la colț de stradă într-un fel de piață la care negustorașii nu renunță. Săptămâna trecută au adus, într-o cutie de plastic, un porc tranșat. Florile de primăvară și capul tăiat de porc le-am apreciat suprarealist. Se potrivesc Timișoarei capitală culturală europeană.

Cele 3 Timișoare, eu am numărat 3, exploatează zone de irațional în viața cetățenilor. Există, desigur, Timișoara pietonilor. Pietonii alcătuiesc cea mai elastică adunare. Sar pe trotuare. Se feresc de crengi și de tencuieli. Ocolesc gunoaiele cu ochii și picioarele. Pietonii, aceia care nu locuiesc în centru sau Unirii, care bat străzile urbei, își duc zilele într-un oraș mizerabil și urât mirositor. Urmează Timișoara bicicliștilor, un oraș fără îmbrăcăminte rutieră care descătușează frustrări din partea celor care pedalează și din partea celor care conduc. Harta pistelor de biciclete ar putea foarte bine să conțină monștri, ca hărțile vechi. Pentru că e plin de necunoscut atunci când pornești la drum pe o pistă de biciclete. Vopseaua folosită provoacă sau nu accidente, pista conține sau nu rădăcini de copaci, pista se oprește sau nu în copaci sau stâlpi, ai sau nu ai pistă, ai sau nu ai înțelegere din partea pietonilor. Bicicliștii pedalează într-un oraș mișcător. A treia categorie aparține șoferilor. Aceștia, în ciuda nervilor provocați de trafic și lipsa parcărilor, cred cu naivitate că locuiesc într-un oraș frumos. De la geamul mașinii nu te agresează sticlele de plastic, șervețelele, țigările, găinații de porumbei, ambalajele. De la geamul mașinii admiri culorile apusului, corcodușii înfloriți, magnoliile bezmetice, râul Bega, clădirile renovate. Nervoși și naivi, șoferii falsifică traiul din urbe cu prezentări pe social media unde arată porumbeii, catedrala, magnoliile, piața Unirii, centrul și malul Begăi. Hashtagurile cu #timisoarafrumoasa, #timisoaramea conțin tot atât adevăr câtă carne conține un crenvurști. Timișoara are nevoie de un Haussmann care să renoveze. S-a reconstruit Parisul. Să reconstruim și Timișoara.

Entuziaștii și îndrăgostiții de urbe să mai stea în banca lor. Acest oraș necesită o iubire dură. L-ați umflat prea mult în pene, iar acum pute a găinaț și nu numai.

Aseară l-am culcat pe Mateiu la opt jumate. Înainte de a mă așeza lângă el, m-am spălat pe dinți, m-am demachiat, m-am cremuit. După ce va fi adormit, eu să mă apuc de scris. Acesta a fost planul. S-a întâmplat să adorm și eu. M-am trezit la 11. Am sărutat-o pe Mara de noapte bună, am stins lumina și m-am băgat la loc în așternutul cald să visez. Și am visat. Pare că am visat toată noaptea. Imagini ciudate cu case, cu oameni îmi muncesc subconștientul.

Înaintez într-un ritm alert și cu lectura lui Philip Roth, Indignare. Ori mă grăbesc să reiau Arhipelagul Gulag, ori recuperez lentoarea cu care am parcurs Soljenițîn. Nu știu, nici nu e important.

Azi am fost la supermarket. Am gătit. Îmi miros degetele a chiftele. N-am reușit să schițez în gând ce urmează să scriu. Mateiu a insistat să-mi țină companie la bucătărie. Am răspuns de 20 de ori la o întrebare. A pus multe întrebări pe parcursul preparării chiftelelor.

M-am așezat cu laptopul în poală. Cafeaua e rece. Magnolia din curtea vecinilor este bezmetică. Pe Facebook am citit despre scandalul de la Uniter. E scandal. Au țâșnit pasiunile și frustrările din lumea teatrului românesc. Pasiunile lor mi-au atras atenția asupra apatiei mele. Uneori nu înțeleg frământările oamenilor. Să dai atâta importanță, să investești timp și energie în situații, vorbe și relații.

Mara a împlinit 13 ani. Își dă ochii peste cap o dată pe zi. La vârsta asta caută răspunsuri despre lume și caută să se așeze în reprezentările ei. Lumea. Care lume? Lumea așa cum a cunoscut-o și cum o cunoaște ea. Lumea ei nu este lumea mea. De aceea e falsă afirmația unor adulți că nu au copilărie copiii de acum. Firește că au, dar cu alte reprezentări! M-am uitat din nou în urmă. Am sintetizat cei aproape 40 de ani ai mei. Până la 10 ani am explorat mediul înconjurător. Condițiile de viață se imprimă în noi. După 10 ani am căutat în cercul social. Am cunoscut oameni. Am învățat cât m-a dus capul. Cercul social se imprimă și el. De la 20 de ani m-am lăsat la voia întâmplării. Credeam sincer că o să am timp pentru viața de adult și tot ce presupune asta. Până la 30 de ani am trăit după cum mi-au spus și mie alții. Alții reprezintă persoanele din jurul meu până la 20 de ani, părinții, bunicii, prietenii. Când deschideam gura atunci ieșeau cel puțin patru sau cinci persoane în același timp. După 30 de ani, foarte târziu, mărturisesc, am început să mă întorc spre mine. M-au deranjat unele afirmații scoase pe gură care nu-mi aparțineau neapărat. Am încercat să identific sursa. M-am chestionat ce simt și ce cred eu despre. Uneori eram indiferentă la subiect. Nu și gura mea. Am ajuns la 40 de ani. Am trecut de jumătatea vieții. Mi-am făcut ordine în valori, convingeri, religii și atitudini.

Privesc în urmă și zâmbesc. Uneori mi-e frică de moarte. Alteori o aștept ca pe o aventură grozavă, cea mai aș putea spune.

Mara se așază în fața bibliotecii și caută titluri de cărți. Oh, ce satisfacție! Mateiu mă privește blând cu capul lăsat într-o parte. Oh, iubire necondiționată!

Și iată că vecinul a pornit din nou filmele porno. Vă las. Purtați o carte ca să vă salvați de un fel de a fi plictisitor. Sunteți plictisitori, garantat, dacă pierdeți 5 minute din viața voastră dialogând despre pâine de exemplu.

Foto: Bogdan Mosorescu