De 12 ani, sunt mamă de fată. De 17 luni, sunt și mamă de băiat. Copiii au făcut din mine o persoană matinală. A început Mara cu trezitul de la șase, continuă Mateiu.

Ne trezim dimineața. Ne privim în ochi și aproape în fiecare dimineață râde. Există dimineți în care plânge. Ne ridicăm din pat și mergem la baie. Am tras olița. Am tras împreună olița. Trage singur olița. Stă pe oliță și-mi arată vasul de toaletă cu degetul. Să șed. Nu vorbește, mama, tata și baba formează vocabularul lui. Cât stă pe oliță îmi solicită atenția. Să-i dau ceva. Să-i numesc obiectele. Să privesc în oliță. Se ridică. Aruncăm olița în vasul de toaletă. Spăl eu olița. Mateiu trage apa. El singur, îmi cere să mă îndepărtez. Pentru a spăla fundulețul uneori duc muncă de lămurire, dar reușim. După episodul cu olița, urmează spălatul pe dinți. Mateiu dorește să iasă din baie. Nu-l las. Uneori plânge, se aruncă pe jos. Alteori se spală, îmi dă periuța și părăsim baia.

Punem pampi în dormitor, apoi urmează micul dejun. Mateiu mănâncă și bea singur. Asta înseamnă 15 minute de savurat una sau alta și încă 15 minute de curățenie. De cele mai multe ori, duș după masă. Mâncarea ajunge și pe haine, și în păr. Masa ori trei, că un copil are trei mese principale într-o zi pe care nu le sare pentru siluetă. 30 ori 3, calculați timpul alocat mesei. Adăugați timp pentru prepararea mesei. Uneori ca să gătești ceva, lași copilul să exploreze universul din bucătărie. Scoate oale, capace, le trosnește. Alteori stoarce cu buretele apa dintr-un castron în altul. Este un exercițiu Montessori, o pedagogie dezirabilă pentru mine în creșterea copilului.

După micul dejun pornim în parc sau ne jucăm în casă. În parc sau acasă, copilul îți solicită atenția. Să te uiți la el când se dă pe tobogan. Să-l aplauzi când duce pampi la gunoi. Să te așezi cu el să construiască. Să construiești tu, iar el să strice, apoi să se prăpădească de râs. Să se cațere pe canapea minute în șir fără să se plictisească. Tu îl supraveghezi. Primii ani presupun supraveghere pentru supraviețuire. Copiii n-au frică pentru că habar n-au de frică. Se urcă, trag, împing, se strecoară, curiozitatea îi împinge să testeze.

Orice face, copilul te caută cu privirea și se conectează cu tine. Conectarea aceasta are ca rezultat o persoană adultă respectabilă. E ușor să respecți o persoană când o simți autentică.

De dimineața până seara la culcare, cu modificări ușoare în program, acesta este rolul mamei. Să supravegheze, să hrănească și să se conecteze cu copilul. Dacă mama nu are o bunică, un frate, o prietenă sau o vecină cât timp tata este la muncă, nu se poate vorbi de pauză. Să te îngrijești fizic? Manichiură, vopsit, epilat, sală? Cum? Firește, dacă aceste activități au o anumită importanță. Pentru mine au. Unghiile, părul și corpul lăsate în paragină mă întristează. Sexul? Sexul ajunge o amintire dintr-un concediu la Lisabona.

În lumina acestei zile deloc cuprinzătoare, caca, papa, plâns, chicoteli și de la capăt, firește că apare întrebarea: este de dorit asumarea unui asemenea efort?

Dragi femei, întrebați-vă și nu vă lăsați intimidate și manipulate de o gândire neadaptată din secolul XIX. Reproducerea pe cât este de importantă pentru specie, e la fel de importantă politic. Nevoile speciei le onorăm, dar politica vă ia copiii și îi trimite la război. Fiți subiectivi când răspundeți la întrebarea: Îmi doresc sau nu copii? 

Foto: Flavius Neamciuc

A adormit Mateiu. E lumină afară. Nu pot să mă opresc din zâmbit. O să scriu. O să citesc. O să fac un duș lung. O să mă uit la James Bond. Înainte de.

Mi-am turnat un pahar de vin. Se combină extraordinar cu subiectul. O să scriu despre George Buhnici. Cine este? Las deoparte identitatea. Contează puțin spre deloc identitatea, mai ales din perspectiva mea. Evidențiez o faptă a domnului Buhnici. Domnul Buhnici a vorbit înainte să gândească și a vorbit la televizor. A trimis femeile grase la sală. La mare dorește să vadă carnea tare pe femei, nu vergeturi, nu celulită. A dat-o exemplu pe soția lui care arată ca o minoră.

M-am hotărât să-l imortalizez și pe blog deoarece azi și-a cerut scuze doamnelor. Eu îi accept scuzele și îi mulțumesc.

Îi mulțumesc numitului George Buhnici pentru că a scos din pasivitate societatea românească. Că s-a fandosit la televizor și a spus cu voce tare ceea ce gândesc majoritatea bărbaților români. George Buhnici e tata. Fetele mele, Napoleon a spus că toate femeile sunt curve, mai puțin mama, dar să nu uităm că și ea este femeie. George Buhnici e profesorul care te-a pipăit sub forma unei atingeri permise unei autorități. George Buhnici e un iubit care nu are habar de geografia bucătăriei din propria casă. George Buhnici e un șef obișnuit care a încercat să te evalueze, să te promoveze, să te stimuleze prin așternut. George Buhnici e bunicul care îi atrage atenția nepoatei că fetițele nu se poartă așa. George Buhnici e fostul soț care publică poze indecente cu tine pe internet după divorț. George Buhnici e un client care te întreabă dacă e un șef cu care poate să vorbească. George Buhnici nu e George Buhnici, George Buhnici e bărbatul român, e mentalitate românească.

Că plătește el pentru toți buhnicii e o simplă întâmplare. Și în plus, tot Buhnici a avut dreptate. Femeile ar trebui să meargă la sală. Eu m-am simțit. Omul și-a exprimat o părere. E părerea lui și dreptul lui să strige și-n gura mare la televizor. Pentru afirmația cu minora e un exemplu de prostie. Ne dezobișnuim repede de inteligență, mai ales dacă educația e de spoială.

Repet, îi mulțumesc. Buhnici ne-a aruncat în față o întreagă mentalitate. Îmi pare rău că femeile au luat-o personal. Că Ioana, Maria și Ileana s-au simțit umilite și s-au justificat. Nu te justifici în fața buhnicilor. Ataci și îi reamintești că nici un bărbat cu acces la iubirea și la sânii mamei nu ar transforma femeia în obiect. Un bărbat care s-a conectat cu mama în primii ani nu are nevoie de substitut de minoră pentru a i se întări penisul, pentru a ejacula, pentru a-și confirma bărbăția. Bărbăția înseamnă mult mai mult, bărbăția înseamnă în primul rând să accepți că ai greșit, să recunoști, să stai în poziția ghiocelului și să te apuci de treabă în ceea ce privește propria persoană.

George Buhnici este în prezent un șantier. Se construiește un bărbat.

Foto: Diana Bodea

Mi-e somn. Îmi pică ochii. Mă ustură ochii. Vă povestesc scurt ceva.

M-am vopsit azi la magnificul Andrei. În jumătatea de oră cât am așteptat cu vopseaua pe păr, am citit un capitol din Billy Bathgate. Ce capitol! Am vrut să renunț. Să închid cartea, ca Joey din Friends, în congelatorul frigiderului. Descrierea uciderii lui Bo Weinberg m-a zdruncinat. Am apelat la voință să suport restul descrierii.

Vin, pasăre neagră, vin… Toate grijile și răul le iau cu mine, plec spre tine acuma, cânt în sinea-mi, vin pasăre neagră, vin.

Senzația insuportabilă de prea plin, de lipsă de aer, de furie m-a făcut să plâng. Am plâns pentru un personaj, deși am făcut pactul cu ficțiunea. Am plâns din cauza cruzimii și stupidității omenești. Am plâns pentru că m-am simțit din nou mică, neînsemnată, la cheremul adulților din viața mea. Ca întotdeauna, citesc și mă transpun. Imaginar, azi, de pe fotoliul confortabil al lui Andrei am ajuns pe un remorcher, cu picioarele într-un lighean cu ciment, cu mâinile legate. Vin, pasăre neagră, vin.

La finalul celor 30 de minute, Andrei m-a chemat să mă spele pe cap. Nu cred că mi-a observat lacrimile. M-am ridicat recunoscătoare. Ce vremuri! Ce vremuri atunci! Ce vremuri acum!

Foto: Bogdan Mosorescu

Aproape săptămânal ajung cu Mateiu la supermarket. Urmăm același traseu, stânga de pe Ioan Mureșan până pe Averescu, dreapta la semafor, iar la următoarea intersecție apare Lidl. Mateiu trece în coș și ne oprim la covrigi. Legumele și fructele le cumpăr din Lidl, apoi pornesc cu coșul spre Kaufland.

La Kaufland ușile glisante s-au închis în timp ce treceam. M-am oprit. Ușile au funcționat de nou, iar o voce din spate s-a făcut auzită. Nu vă opriți în dreptul ușilor că le stricați! Nu m-am oprit în dreptul ușilor! Așa am răspuns. Așa m-am rățoit. Așa am sărit în apărare pentru că m-am simțit certată. În secunda următoare m-am dezumflat în mine. Imaginați-vă doi cozonaci crescuți la cuptor. Îi scoți, iar aluatul scade, se retrage până privești la ceva nedefinit într-o stare de exasperare. Nu pricepi! Ce anume ai greșit?! Nu pricep. Ce anume greșesc să reacționez? Cunosc teoria. Vă asigur că am devenit o persoană extraordinar de calmă, de detașată, de zâmbitoare. Probele demonstrează că am devenit până un paznic folosește un ton patern și certăreț cu mine. Atunci autoeducația mea se duce dracu la gunoi sau nu mai există. Stau acolo copil, apărându-mă, iar apoi stau acolo adult, dezamăgită de mine. Următorul minut mă consumă furia. M-am enervat în timp ce am povestit.

Sunt fascinată de persoanele calme, care rostesc cuvintele de parcă își savurează cafeaua. M-am întâlnit ieri cu o doamnă plecată de peste 20 de ani în Canada. Am povestit. Eu am povestit. Ea a povestit. Când o ascultam, m-am surprins admirând tonul lipsit de orice agitație. Aud cuvintele. Le separ din propoziții. Încerc cumva să rețin și să repet în gând modelul de rostire calmă.

Uneori mă întreb, intervine simțul umorului și cinismul, ce fel de pastile iau aceste persoane și ce interese urmăresc. Interesele le aparțin, dar de pastile i-aș întreba. Ce folosiți, doresc și eu. Pentru mine, calmitatea reprezintă ultima frontieră. Dacă o cuceresc, atunci o să pot înfrunta pe oricine și orice în viața asta. Să trec prin viață cu o reprezentare de smiorcăită, așa am ajuns la 39 de ani, mă lovește direct și puternic în mândrie. Prefer oricând mândria în locul purtării modeste. Cum vreau să fiu și cum reacționez mă epuizează. Când o să ajung unde doresc? N-am șapte vieți de trăit. Aș vrea și nu aș vrea asta, una sigur aș trăi-o la circ. Din șapte, una aș dedica-o fascinantei lumi a circului.

E un gard. Văd o poartă. Stau la poartă și strig. Dunia, ești? Sunt, dar nu sunt.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ieri a răsfoit Mateiu albumele Marei. S-a oprit la Modigliani. A privit câteva secunde o femeie goală, tolănită în pat, cu sprâncene negre, subțiri, drepte, și păr la subraț. O femeie urâtă după gustul meu de aici zăpăceala care a urmat când a rostit: Mama! Am râs.

Astă seară l-am adormit pe Mateiu tolănită în pat ca femeia lui Modigliani. La un moment dat m-am ridicat la marginea patului ca să-mi redirecționez gândurile. Când mă stăpânesc gânduri și senzații neplăcute, mă fâstâcesc. Emoția puternică provoacă o mișcare aproape necontrolată. Fix ca acum 11 ani, când o adormeam pe Mara, preocuparea pentru moarte a revenit. Îmi este teamă că mor și o să-mi crească pruncii fără iubirea mea.

Pe marginea patului, cu Mateiu la piept, m-am întrebat ce anume îi determină pe oameni să țină atât la viața lor. Dacă bătrânețea n-ar presupune boală, durere, incontinență, sclerozare, s-ar putea împăca cineva cu dispariția?! Cunoaștem această viață și numai această viață. Credincioșii își mai imaginează o viață. Necredincioșii contemplă, eu contemplu un sfârșit nedrept. De ce să părăsesc ceea ce cunosc pentru ceea ce nu cunosc? Sunt curioasă de ziua aceea în care o să mă împac cu moartea. În prezent o ușuiesc. Să zboare ca păsările nepoftite.

În Billy Bathgate de Doctorow, primul meu Doctorow cum am stabilit cu T.O. Bobe într-un schimb de replici pe Facebook, am citit, cât am apucat în cele 120 de pagini, descrierile a câteva crime. Cât de puțin conta viața la începutul secolului XX. Apoi mi-au sărit gândurile la prizonierii japonezi din lagărele rusești. Vieți care au contat pe pământ cât găinațul de porumbel.

Individul s-a ridicat în importanță prin îmbunătățirea condițiilor de viață. Doar într-o economie puternică sau oarecum stabilă, viața individului s-a transformat din sclav simplu în sclav costisitor. Plătim scump accesul la cunoaștere prin ignorarea cunoașterii propriu-zise. Accesul la informație a produs un paradox. Cunoaștem, dar nu știm. Știm, dar nu avem habar. E un fel de moarte vie. Cunoaștem că murim, dar nu știm ce va fi. Știm că vom muri, dar nu avem habar de obscenitatea morții.

De aceea e important să luăm zilele cum vin. Să afurisim stupiditatea. Să râdem cât mai mult, cât mai tare.
Dacă tot părăsim singura lume cunoscută, de ce să nu o facem cu zâmbetul pe buze? Venim urlând, să plecăm într-un mod corespondent. Cu surle și trâmbițe, trăim supuși, să ne revoltăm în moarte.

Am terminat Cartea iluziilor de Paul Auster. M-am apucat de Billy Bathgate de E.L. Doctorow. Am trecut deja de primele 100 de pagini care pentru mine reprezintă botezul. Decid dacă îmi place sau nu. Indiferent de răspuns, cartea o citesc. Au fost cărți care m-au provocat să mă arunc pe jos ca un copil mic când pune plictiseala gheara pe el. Nu e cazul cu ultimii autori. I-am devorat de Kadare, Murakami și Auster. Mi-a trecut prin cap, care e plin de idei crețe și ondulate, că datorez foamea de romane pauzei lungi. Nu m-am oprit din a citi beletristică, dar am împins-o în margine. Psihologia, istoria și filozofia m-au atras mai mult.

Câteva zile m-a mulțumit răspunsul. Devorez romanele pentru că mi-au lipsit. Petrecându-mi timpul acum în compania lor, realizez că le-am dus dorul, dar m-am prefăcut. Oare cu ce mă mai prefac? Mă suspectez de falsuri, mai ales că mereu m-am simțit împărțită în două, între o viață aici și o viață în altă parte, între ceea ce sunt și ce nu am devenit, sau ceea ce am devenit și ce aș fi putut ajunge. Nu vă chinuiți să înțelegeți sau măcar turnați-vă un pahar de vin și citiți în timp ce sorbiți. Eu mi-am turnat vin pe fundul paharului. Mi s-a scurs o picătură pe sticlă. Am șters cu șervețelul, dar s-a prelins pe degetul mijlociu. M-am șters și am mirosit. Mi-am amintit de vinul de la biserică și m-am strâmbat. M-am reașezat la laptop și v-am povestit despre.

Cu ce altceva mă mai prefac? Nu mă cruț cu întrebările. De dimineață în parc am avut posibilitatea să observ nestingherită două mame. Mateiu a insistat să se dea pe tobogan și să repete. Discuția despre o fetiță cu un nume care la biserică a primit și alt nume mi-a smuls un zâmbet. Mamele din parc și copiii lor mă ajută să-mi fac o idee despre viitorul României. E trist! Aș putea să-mi mai torn un pahar și încă unul, iar după al treilea să o țin tot așa. Să iau calea beției. Țara asta n-are șanse. Nu propun emigrarea. Dezamăgirea e cruntă, e la nivel de specie. Nu știu ce e de făcut, nu am nici o propunere, nu vin cu nici o idee și nu sper.

Iau ziua cum vine. Viitorul se impune indiferent de atitudinea mea, de acțiuni, fapte și circumstanțe. Iubesc oamenii. Detest oamenii. Mă dezgustă. Mă plictisesc. Mi-e dor de unii. Nu pot fără ei. O fi de la vin. Mai bine nu aș publica astă seară, dar o să mă ghidez după comentariile voastre. Firește, e nevoie de persoane interesante și cu umor, cei prea serioși au altceva de realizat în cele 24 de ore ale zilei.

Eu vă îndemn să purtați cărți și să-mi povestiți despre ele. Viața devine suportabilă, interesantă, o aventură cu ele.

Foto: Simona Nutu

Trec zilele liniștit. Trăiesc în rutină. Îmi place. Nu se întâmplă nimic și asta mă bucură. Când am pauză de la copii, citesc și scriu. Lectura și articolele mă ajută să nu mă dezobișnuiesc de inteligență.

Ieri am îmbrăcat o rochie de mătase cu buline. Mi-am scos din cutie saboții de la United Nude. Am plecat la supermarket într-o dispoziție a lui vino-ncoace. Murakami și Auster explorează și eroticul în cărțile lor. Orice citesc, se vede pe mine. Ieri am arătat un pic mai mult când vântul mi-a ridicat rochia în cap. Un domn mi-a zâmbit. Sper că l-a bucurat fundul meu.

Am revenit acasă. Am așezat cumpărăturile, iar Mateiu a luat somn. În acest timp i-am pregătit niște broccoli cu unt, usturoi și ou. Am spălat vasele, iar la final, când rulam mănușile în jos pe mână, am realizat că mintea mi-a mers la Cartea iluziilor, la Hector Mann, la faptul că la semafor am observat un domn cu o mustață subțire. Hector Mann, personajul lui Auster, a purtat în tinerețe mustață. Fără romanul lui Auster, mustața domnului ar fi trecut neobservată. Observăm sau nu observăm în funcție de interesele personale.

Spre seară, cu vino-ncoace lipit pe piele, mi-am turnat un pahar de vin, rose, Corcova. Când am spălat a doua tură de vase m-am concentrat pe subiectul dorit de mine să-l abordez. Să discutăm succint despre tipurile de avort. Mi-e clar, în urma unei discuții cu o adolescentă, că sarcinile nedorite sunt o misiune imposibilă. Cunosc disconfortul provocat de această chestiune. Oamenii ar vorbi despre orice, mai puțin despre nevoi fiziologice, moarte, plăcere sexuală. Să se vorbească și cu un ton natural este peste putințele majorității.

O adolescentă m-a asigurat că nu necesită protecție deoarece știe băiatul când să se retragă. Am auzit și eu despre în adolescența mea, dar au trecut 20 de ani de atunci. În 20 de ani au apărut copii în urma coitului întrerupt și s-au întrerupt nenumărate sarcini.

Avortul, fie din necesitate, fie ca decizie personală, se produce în două feluri:
1. avort medicamentos (o metodă folosită pentru sarcinile mai mici de 9 săptămâni, 9 fiind maxim.)
2. avortul chirurgical sau chiuretajul (este un avort prin aspirație până în săptămâna 14 de sarcină.)
Orice sarcină trecută de 14 ani este pedepsită de lege și se execută doar în cazul în care viața mamei este în pericol. O discuție cu un doctor, discuție pe care nu o doresc nici unei femei, va aduce lămuriri.

Avortul reprezintă ultima opțiune, prima fiind educația sexuală. Dar este o opțiune. Nu permiteți nimănui să vă tortureze prin apelul la rușine și vinovăție. Ați făcut sex din plăcere. Nu aveți de ce să vă fie rușine. Să vă fie dacă acceptați actul sexual, dar nu vi-l doriți. O asemenea uniune impune două trupuri și două minți conectate. Sexul satisfăcător presupune efort. Nu știm să facem sex pur și simplu. Nu-l mai uiți de îndată ce l-ai făcut extraordinar, dar e un drum de parcurs până acolo.

Tuturor fetelor din lumea largă, dar mai ales de pe teritoriul României,
Băiatul nu știe când să se retragă, verificați statisticile cu mame adolescente.

Tuturor mamelor din lumea largă, cu accent pe mamele românce,
Copiii, băieți, fete, vor face sex indiferent dacă alegeți să abordați cu ei acest subiect. Voi ați făcut sex fără permisiunea părinților voștri.

Ca mamă de fată, am fricile mele, de aceea am ales să vorbesc cu Mara despre sex pe cel mai natural ton posibil. Că vorbim despre spălat pe dinți, filme, proiecte școlare sau sex, mențin același ton. Sexul e firesc, e extraordinar, dar consecințele pot fute viața. Stă în capacitatea noastră să nu ne futem viața, ci să ne futem între noi cu finaluri fericite.

Scuzați-mi vulgaritatea, încercați să zâmbiți și să vă concentrați pe subiect, nu pe exprimare.

Foto: Bogdan Mosorescu

Toate sunt la fel!
De câte ori ați auzit? De câte ori ați rostit? Femeile aud. Bărbații rostesc. Azi la duș, în timp ce mă străduiam să dau jos de pe mine ravagiile soarelui, pielea înflorită de pe picioare, am realizat că sub nici o formă n-aș putea afirma că toți sunt la fel.

Am ieșit cu Feți Frumoși. Cu doi am făcut copii. Am ieșit cu verișori și prieteni de Feți Frumoși. Nu sunt deloc toți la fel. Unii au simțul umorului. Unii nu și-au găsit simțul umorului. Unii îți cântă la ureche, alții la toba urechii. Unii sunt mai bine educați. Alții au învățat să fie bărbați. Unii transpiră cearșafuri de tremură pământul. Pur și simplu unii sunt mai buni cu alții, iar cu unul alegi să conviețuiești. Alegerea presupune un superlativ. Cu cel mai bun pentru tine ai rămas.

Dacă mă puteți contrazice, atunci.

Foto: CRM

În ultimii ani am citit puțină beletristică. M-am aruncat cu capul înainte și m-am afundat în psihologie și istorie. Sfârșeam o carte, iar următoarea conținea o promisiune imaginată. Cu asta o să mă potolesc. O să descopăr cum anume să-mi păstrez calmul în orice situație. Uneori reprezint calmul prin vorbe, dar nu prin gesturi. Piciorul, stângul sau dreptul, zici că învață să danseze. Nici o diferență între acum și anii de școală când dădeam din picior până îmi atrăgea atenția profesorul de la catedră.

Am reluat cărțile de beletristică și citesc în ritm alert. Mănânc paginile. Îmi ard buricele degetelor, ochii încearcă să cuprindă toată descrierea. Dau neurotransmițătorilor de furcă, în special glutamaților. Cu alte cuvinte, am mereu creierul excitat. Admir descrierile lui Paul Auster cu euforie. Citesc un roman de Paul Auster.

Literatura m-a îmbiat și spre vin. De exemplu, acum aud cum mă strigă un Syrah Corcova: Dunia, Dunia, Dunia! Dacă nu o să fiu întreruptă de: mama, mama, mama!, Mateiu a decis să rupă gângăvitul, o să răspund sticlei de vin.

Descriu o dispoziție relaxată. S-a potrivit lipsa de încordare cu nevoia unei prietene. Urmează să suporte o întrerupere de sarcină și mi-a cerut ajutorul. Ca întotdeauna, îmi suflec mânecile și ajut. În primul rând nu judec. Detest persoanele care judecă și în special disprețuiesc femeile care încearcă să controleze trupul altor femei. Ele nu-și controlează mințile. Le-au împrumutat unei autorități imaginare. Responsabilitățile au sărit hop-țop pe umerii unui tată. Tata le-a rezolvat problemele în copilărie, tot tata le rezolvă și la maturitate.

Am însoțit la doctor. Am discutat cât pot eu de blând, mi-am căutat vocea, am zâmbit cu compasiune, am atins dacă am simțit că e necesară atingerea. E dureros că o femeie într-o astfel de situație nu poate să vorbească cu cei apropiați. Cea mai bună prietenă a prietenei mele nu stă cu pancarta în fața maternității, dar consideră avortul o crimă. Așa am devenit dintr-o cunoștință oarecare, o prietenă de nădejde. Vinovăția îi determină pe oameni să acționeze în fel și chip.

Cu alte cuvinte, situația acestei prietene mi-a permis să reamintesc cititorilor blogului că aici scrie o femeie stăpână pe mintea și pe trupul ei. Că pe trupul meu decid eu și numai eu și că susțin orice femeie într-o situație disperată.

Susțin.

Bună, mami! Bună, Mara! Cum ai dormit? Tu cum ai dormit? Așa îmi încep diminețile cu Mara plecată la tatăl ei. Seara ne întrebăm cum ne-am petrecut ziua. Programul meu rar suportă o modificare. Programul ei conține parc de distracții, plimbări pe malul lacului cu fratele blănos și cu fratele cu părul bălai, filme vizionate cu tata, cumpărături și mare. E frumos să fii în pielea ei zilele astea.

Eu am rămas în pielea mea. Azi am citit peste 50 de pagini din Paul Auster. La masa de prânz, luată întâmplător la soră mea, m-am apucat să turui despre câteva pagini din Cartea iluziilor. Biata soră mea a trebuit din nou să se prefacă interesată de o pasiune exagerată și neprevăzută pentru un scriitor sau altul. Săptămâna trecută i-am turuit de Murakami, azi de Auster.

Sunt convinsă că ea îmi simte și îmi cunoaște frământările. Vorbesc despre talentul unora ca să nu fiu nevoită să vorbesc despre talentul meu. Glorific un scriitor sau altul ca să nu mă uit atent la mine. Să nu mă iau la bani mărunți. Mereu îmi zic: Încă o carte, încă un titlu, ceva o să descopăr, ceva aștept, ceva o să-mi schimbe viața, ceva o să mă proiecteze în lumea celor puternici. Cărțile mă vor răsplăti.

De aceea nu-mi permit să petrec timp îndelungat cu mine. Eu cu mine o iau razna. Mă țin ocupată cu literatura, cu istoria, cu psihologia, cu filozofia când iau pauză de la copii. Orice pauză, oricât de mică, o cuantific în articole pe blog și pagini citite. O zi în care citesc și în care scriu e perfectă. La final, când pun capul pe pernă, nu simt răcoarea deoarece n-am făcut umbră pământului. Mă încearcă satisfacția. I-am dat zilei importanță și sens. Ce sens? De exemplu înțeleg că sunt tot mai puțin oaie și tot mai mult o lupoaică. Urlu, nu behăi. Atac, nu fug. Privesc în ochi, nu plec privirea. Cea mai nouă super putere a mea, privitul în ochi cu tot cu roșeața din obraji.

Într-o seara aș putea încerca zborul pe mătură. Cine știe?!

Foto: Bogdan Mosorescu