Cum poți fi așa? Așa? Prea vag. Așa veselă, frumoasă, superficială? Ha! Ha! Ha! Cum poți să fii așa relaxată cu Făt Frumos? Eu cred că de fapt nu ești, pozezi. Nici o femeie nu-i permite bărbatului să iasă la băut și să nu se bosumfle. Recunoaște, pozezi!

Mărturisesc că dialogul redat m-a iritat. Mi-am anunțat furia. Vezi că m-ai enervat. Cer cinci minute ca să răspund. În cele cinci minute am băut câteva guri de apă și mi-am privit prietenul. Mă văd rar cu acest prieten. Povestim și ne auzim pe Whatsapp. Ținem legătura. Ne gratulăm. Ne ducem dorul.

Aș vrea să-ți povestesc un fragment din Punct contrapunct de Huxley. Un bărbat și o femeie se săruta pe bancheta din spate a unui taxi. Mai mult, se întărâtă, se ating, se mușcă. Înainte să oprească taxiul la adresa ei, el a întrebat-o: Pot să urc la tine? Ea urma să-l accepte în așternutul ei. O femeie întărâtată are nevoie de același tratament ca un bărbat întărâtat. În urma întrebării, l-a respins. Te porți ca un câine, rămâi câine.

Nu înțeleg. Ai răbdare, o să înțelegi.
Dragul meu, sunt nemăritată. Nu am făcut copil cu primul partener în ciuda avertismentelor că o să devin curvă. Sunt? Ce anume? Curvă, spune-mi, ești bărbat. Fii serioasă! Mai departe. Am înșelat. Am fost înșelată. Am făcut sex, deși părinții m-au păzit. Crezi că o reprezentare de paznic l-ar ține pe Făt Frumos lângă mine?! Iar dacă s-ar îndrăgosti, de ce l-aș tortura și m-aș tortura? El ar suferi după altcineva, eu aș avea parte de sex plictisitor sau n-aș avea deloc. Nu e ceva ce-mi doresc pentru mine. Când vine vorba despre dormitor, e totul sau nimic.
Când vine vorba despre trup, minte și suflet, unde e respectul? Suntem două persoane. Gândim. Simțim. Acționăm. Ne influențăm, dar nu gândim și nu simțim la fel. Acționăm pentru un bine comun. Orice aș face eu, n-aș putea să-l împiedic vreodată să mă înșele. La fel, orice ar face el.

Teorie! Deloc. N-am lăsat să se înțeleagă că ar fi ușor. E demn însă. Îmi țin mintea ocupată cu lecturi monumentale. Vreau să-l citesc integral pe Nietzsche. Să-i citesc Memoriile lui Chateaubriand. Vreau să vizitez Australia. Vreau să muncesc mai mult la blog. Vreau și vreau, și vreau. Iubirea e ingredientul vieții, nu viața însăși. Femeile menționate de tine inventează mici iaduri, iad pentru ele, iad pentru bărbații lor, iad pentru societate.

Dacă tu zici! Nu prea pricep. O să pricepi. Respiră, potolește-te, trec anii, cresc pruncii, ce mai bem, ce mai mâncăm, sex mai facem?!

Suntem oameni, nu suntem câini. Nu cerem permisiunea. O femeie nu cere permisiunea. Un bărbat nu cere permisiunea. Îmi dai voie mă umple de jenă și de furie. Aș lovi. Fix cum lovesc unii în câini și îi numesc javre. Cine cere permisiunea în relație să meargă la terapie, iar eu îi bat obrazul. Cine te crezi? Ești mama bărbatului tău? Îh!

Dacă ești câine. Ești câine?!

M-am apucat să vizionez filmele Bond. Pe HBO au adăugat colecții. Înainte de culcare, mă așez cu telefonul pe colțul patului. Reduc luminozitatea. Mă pierd în lumea largă cu Bond, James Bond. Așa m-am îndrăgostit, consider eu privind în urmă, de frumusețea gogoloiului. Am suspinat la niște peisaje. M-am întristat din nou. E dureros că nu-mi permit să călătoresc în jurul lumii.

Am terminat de citit Dincolo de bine și de rău. Am decis să-l studiez și să-l aprofundez pe Nietzsche. O săptămână cât mi-a luat să termin Dincolo de bine și de rău mi-am împărțit mintea cu o mută. Se întâmplă des când citesc să suport o dedublare. Mă simt locuită. Eu mă simt acaparată de un alt eu. Nu-l numesc superior. O evaluare nu-și are rostul. Cert este că celălalt eu pare cu nasul pe sus prin liniște. Muta de la interior a afectat locvacitatea care mă descrie.

Ce ai, de ce nu vorbești? O întrebare care s-a repetat săptămâna trecută. Ce am? Ce am? Chiar așa, ce am? Nu am verbalizat, am gândit. Am crezut că mi-am folosit vocea, dar am privit doar și am tăcut.

M-am născut. Prin condițiile de viață m-am poziționat printre cei slabi. Prin educație și autoeducație, mi-am ales o cale a voinței personale. N-am devenit puternică. N-am schimbat lumea. M-am lepădat de mentalitatea de sclav, de se cuvine, de convingerile luate de-a gata. Citindu-l pe Nietzsche mă liniștesc. Parcă mi-aș îngâna un cântec de leagăn. Mă simt acceptată și protejată.

Cum să fac mai mulți bani? Cum să scap de a fi dominată pentru a domina eu însămi? Nu încerc să ascund. Puterea înseamnă pentru mine luxul de a privi de sus, de a alege, de a scăpa de chinurile și mizeriile supraviețuirii. Puterea înseamnă pentru mine să merg în aeroport, să privesc panoul, ce tablou superb, Leonardo nu l-ar putea egala, și să zbor după chef. Să mă cazez într-un hotel al unui arhitect. O să-l numesc pe Geoffrey Bawa. Puterea înseamnă să ridici un spital. Sunt slabă. Donez lunar pentru maternitățile din România o sumă odios de mică. Puterea înseamnă să donezi pentru bătrâni. Tot slabă rămân. Cumpăr uneori ouă de la bătrânii din piață.

Mi-e clar că am ajuns la jumătatea vieții slabă. Am ajuns slabă, am devenit lucidă.

Foto: Bogdan Mosorescu

M-am trezit ieri dimineață. Am mers la baie cu Mateiu. De la baie, am trecut la bucătărie unde mi-am băut paharul de apă și mi-am preparat ceaiul. Am plecat apoi la cumpărături și am mâncat amândoi covrigi de la Lidl. Am trecut și prin Kaufland din cauza lipsei de ghimbir de la Lidl.
Am revenit acasă. M-am jucat puțin cu Mateiu până a venit ora de nani. S-a nimerit perfect pentru a-mi permite să vorbesc în liniște cu Raluca Ciutureanu despre camera Marei. Renovăm. Cei 12 ani ai Marei pretind un design diferit. Nevoile actuale nu se mai potrivesc cu o mobilă roz, plină de unicorni și inimioare.

În timpul schimburilor de replici dintre mine și Raluca, am fiert doi cartofi. I-am zdrobit. Am adăugat lapte, unt, sare și nucșoară. Un piure pentru Mateiu care s-a trezit plin de energie. Și-a consumat-o cu tatăl lui în timp ce eu am pregătit prânzul pentru noi. Am mâncat salată și niște resturi de friptură rămasă de cu seara. Am spălat vasele și am recapitulat ce am stabilit cu Raluca. Mateiu și Făt Frumos s-au jucat, iar când au făcut nani împreună, m-am repezit la laptop. Și am scris. Atunci, fără să mai permit să fiu distrasă. Până am terminat de scris, s-au trezit și băieții, dar au plecat la plimbare. De plimbarea lor am profitat. Am dat cu aspiratorul, am dat cu aparatul cu aburi, am schimbat florile și m-am spălat pe cap.

Ieri chiar le-am făcut pe toate. Am uitat să notez că am mai și citit în acest timp. Unele femei ar profita de o zi atât de încărcată pentru a exagera importanța de a fi mamă. O mamă face, drege, reușește, nu se plânge. Firește că o mamă face deoarece doar când doarme copilul sau e la plimbare dispune de timp. Și-și potențează activitățile și eforturile intelectuale. Un copil te motivează prin reinterpretarea timpului. Nu poți lăsa pe mai târziu spălatul pe cap, scrisul unui articol, spălatul vaselor. Nu, nu! Soarele răsare și apune la anumite ore. Așa funcționează și mamele. Acum răsare soarele nu mai încolo. Mamele nu se plâng pentru că au înțeles că pierd timp. În loc să-l pierzi, îți torni un pahar de vin, pui un film de colecție, James Bond, și asculți liniștea serii.

Noroc, mame inteligente și iubitoare de sine din toată lumea!

Mama e vinovată!
Tata e vinovat!
Vorbesc despre Mama și despre Tata. Nu mă refer la mama mea sau la tatăl meu.

Femeile acuză bărbații de imaturitate, egocentrism, răsfăț. Bărbații acuză femeile de superficialitate, închipuiri de prințesă și capriciu. Femeile și bărbații actuali cresc femeile și bărbații viitorului.

Așa că mamele, de fete sau de băieți, susțin că-și protejează copiii. Prin protejat, mamele înțeleg să facă în locul copiilor ce pot face copiii pentru ei înșiși. Las deoparte primii șapte ani de acasă în care majoritatea părinților nu-și respectă copilul ca pe o ființă umană și-l tratează ca pe o păpușă fără creier. Hrănesc copiii, le dau să bea, îi îmbracă, îi descalță. Copiilor, dacă li se permite, îndeplinesc cu succes aceste sarcini. Trec cu vederea primii ani din viață. Să-i oferi copilului independența înseamnă muuuuuuult timp. De exemplu o masă de 10 minute atrage după ea o jumătate de oră de curățenie, aranjat, spălat.
Mergem pe repede înainte. Un copil ajunge la vârsta de 7 ani. De ce anume îi mai tai mâncarea în farfurie? De ce anume îi mai speli bolul de cereale? De ce anume nu ajută la treburile casnice? De ce mamele se prezintă ca servitoare? Mamanu zicea că o să ne săturăm noi de spălat vase, gătit și spălat. Așa îi răspundea lui tata când o acuza de creșterea unor putori la bătătură. În familia noastră s-au înșelat amândoi. Nici una dintre noi nu cuprinde în felul de a fi lene și nici una nu s-a săturat de treburile casnice deoarece gospodăria înseamnă responsabilitate comună.

Tații susțin și ei copiii. Fetelor le bagă în cap ce prețioase sunt. Prințesa mea, te iubesc. Pe băieți îi asigură de superioritatea lor. Nu ierți nimic, Băiatul meu!

Așa procedează Mama în 2022. Așa procedează tata în 2022. Ajungem în cuplu, iar după ce se consumă chimia trupurilor, se impune cortexul. Iar cortexul descoperă falsul, falsă prințesă, fals Ronaldo. Și ce se întâmplă atunci? Unii se ceartă, unii merg la terapie, unii se aruncă de pe bloc, unii divorțează, unii fug pe alt continent, unii se opresc și își reevaluează educația primită acasă.

Nu e vorba că nu putem să facem una sau alta, este vorba că nu vrem.

Mamelor, taților, permiteți copiilor să nu devină o versiune a voastră și să mai numiți asta educație!

Foto: Bogdan Mosorescu

S-a întâmplat. Am observat eu că s-a întâmplat. Am devenit conștientă că am trecut de jumătatea vieții. Am trăit 19 ani în Oltenia. Am petrecut 20 de ani în Banat. M-am gândit puțin la verbe. Am trăit. Am petrecut. Adevărul este că în Oltenia am trăit. N-am știu că sufletul se imprimă. Acceptați poezia care urmează. Nu durează. Sufletul aparține Dunării, dealurilor, vânturilor, cimbrișorului și prietenilor. La fel de adevărat este că în Banat am petrecut. Din primul an, 2002, când m-am mirat, Ce au cu mine și cu graiul meu?, până în prezent, 2022, când folosesc graiul oltenesc fără stânjeneală.

Rațional am decis că nu sunt olteancă și cu siguranță nu sunt bănățeancă. Sunt. Atât de simplu, sunt. Și sunt pentru că prin educație și autoeducație mi-am dat importanță prin mine însămi. Importanța prin grup, prin popor, prin regiune nu mă atrage. N-aș duce război pentru nici un popor din lume. Mă dezgustă lupta, violența, durerea, umilința, sfârtecarea și arderea trupurilor, imbecilitatea și spiritul gregar.

Am împlinit 39 de ani. În 21 iunie eram la mare. M-am trezit și am mers cu Mateiu la baie. N-am schimbat nici un scutec în Grecia. Mateiu folosește olița deoarece am aplicat pedagogia Montessori. L-am așezat pe olița după 12 luni. Între 12 și 15 luni un bebe traversează o etapă. E interesat și curios de pipi și caca. Trece faza, interesul scade. Nouă ne-a ieșit. Ne-am plimbat în malul mării după episodul cu olița. Fix ca în oricare altă dimineață. Diferitul s-a instalat printr-un buchet de flori primit de la Mara și Făt Frumos. La prânz am savurat creveți la grătar. Am lăsat soarele să se mai potolească și am pornit într-o scurtă drumeție la o cascadă. A trecut ziua, a venit seara. Am adormit cu gândul la 19 ani în Oltenia, 20 de ani în Banat.

Timpul meu a devenit prețios. Generoasă cu oamenii plictisitori și cu o atitudine de turmă nu mă știu, dar acum sunt de neînduplecat. Viața e aici și acum. Ultimii ani de luciditate trec în timp ce scriu acest text. Copiii sunt acasă. Bolile șed. Eu vreau să mă bucur. Am plecat de la tata de acasă, nu mai vreau nici un căpăstru, nici o permisiune, nici un compromis care să-mi domine gândirea și comportamentul. Mi s-a spus de mică ce a dracu, obraznică și nesupusă sunt. Zâmbesc.

Am 39 de ani și abia acum o să îndeplinesc ce mi s-a profețit. Pe lângă programul instalat, am și un plan personal: să-mi accept copiii așa cum or să descopere că sunt. Ce înțeleaptă și ce ușor îmi vine să mă suport!

Mara se joacă cu tatăl ei. Îi aud. Mateiu doarme pe burtă cu brațe întinse. Motan s-a întors cu labele în sus. Aerul condiționat merge. Toată ziua am umblat prin casă în ținută lejeră, maiou și chilot. Am citit puțin din Dincolo de bine și de rău.

Înainte de a mă așeza pe canapea să citesc, am reușit să dau cu aspiratorul și cu aparatul cu abur. Am băgat la spălat cârpele. Am ordonat și mi-am lăsat mintea să zboare la Murakami. Ce scriitor! De la prima pagină m-am simțit prinsă de ficțiune. De câteva ori am revăzut în minte muștele de la Schela prinse pe banda lungă cu adeziv. Ca o muscă am fost și eu cât am citit Cronica păsării-arc. N-am putut s-o abandonez. Poveștile interesante, misterul, descrierea vieții casnice, supranaturalul, suspansul mi-au creat așteptări. De ce a fugit Kumiko de acasă? Ce s-a întâmplat între ea și Noboru Wataya?

Vă spun de acum. S-au întrebat și alții. O să găsiți pe google: What did Noboru Wataya do to Kumiko? Scriitorul e talentat și îi este recunoscut talentul. Sunt două lucruri diferite, să ai talent și să fii recunoscut că ai talent. Întregul romanului scapă ca nisipul printre degete. Rămân poveștile. Povestea lui. Povestea ei. Întâmplări din războiul ruso-japonez.

Tot ce am scris mai sus seamănă cu ceea ce am gândit în timpul curățeniei prin apartament. Memoria a păstrat textul original. Așa scriu de la prima compunere, iar în ultimii ani s-a accentuat senzația de dedublare. Vă scriu diluat pentru că la taste stă o rațiune micșorată de o voință slăbită.

Pusi, noapte bună, te iubesc mult, mult de tot. Mara a închis apelul cu tatăl ei. Mă bag și eu în pat și dau drumul la o comedie romantică. Oh, ce-mi mai plac!

Foto: Bogdan Mosorescu

Am fost la mare. Aproape în fiecare dimineață am ieșit la plimbare cu Mateiu. Am ascultat apa și am alungat imaginea blocurilor și a parcurilor de acasă. Am înotat. Am stat la plajă. Am mâncat salată grecească și fructe de mare. Am citit. Dacă mă iau după cărțile citite, atunci am avut un concediu strașnic. Am terminat trei, am început-o pe a patra.

Ezit când vine vorba despre zilele petrecute departe de casă. Să mă exprim cu vacanță? E primul gând. Să notez concediu? E gândul corectat. Un copil este în vacanță. Un adult are concediu. Un adult-copil își duce viața în alte parte decât în locul în care doarme.

Am desfăcut bagajul în prima seară. Am aranjat cărțile și am ieșit pe ușă. Hainele au așteptat să fie așezate pe umerașe. Stiva de cărți a fost importantă pentru confort. Ritmul de lectură, în fiecare zi timp de aproape două săptămâni, mi-a modificat starea conștientă. Uneori ridicam capul din carte și priveam intens o persoană sau altă. S-a întâmplat să vorbesc cu ochii. Să răspund întrebărilor cu tăceri și zâmbete. Mi-a plăcut. Mi-am simțit puterea frumuseții cum și-a ales cuvintele Irvin Yalom în Plânsul lui Nietzsche. Apropo de această carte. Mi-a fost lăudată. Mi-a fost recomandată. A marcat femei, nu știu dacă și bărbați. Câteva femei mi-au mărturisit. Am citit-o, după cum v-am zis deja, pe șezlong. Unele fragmente au reușit să mă izoleze de tot și de toți din jurul meu. Pe lângă Mara sau Mateiu, mă aduceau cu picioarele pe pământ truismele și clișeele introduse în poveste. Nu critic autorul, trăim cu truisme și clișee. Yalom povestește firesc despre și explică pe înțelesul tuturor psihanaliza și filozofia lui Nietzsche. M-au amuzat teribil rețetele pentru viața în cuplu. Țineți cont de rețete în ghilimele. Cum să rămâi căsătorit? Pregătește-te să renunți la partener pentru a-ți da voie să-l iubești. Pentru mulțumire și rezistență la plictiseala căsniciei, alegeți-vă în fiecare zi partenerul. Nu cedați la șantajul emoțional, la boli, la fericirea copiilor, la reprezentarea de armă a celuilalt întru apărarea de groaznica singurătate.

Oh, câte gânduri nu mi-au perindat prin cap în timp ce dădeam pagină după pagină. Într-o zi, în drum spre plajă, am propus o discuție pentru noi, Mara, Făt Frumos și cu mine, pornind de la următoarea frază: E mai ușor să gândească alții pentru tine decât să-ți comanzi singur. Mara a comentat despre. Făt Frumos a comentat despre. Nu am tras nici o concluzie. În altă zi i-am propus lui Făt Frumos să ne despărțim. De ce de data asta? Păi mai bine distrugi o căsnicie decât să te lași distrus de ea. Ah, de asta, bine că nu suntem căsătoriți.

Am sfârșit Plânsul lui Nietzsche și m-am apucat de Nietzsche. E liniștitor să mă pierd în paginile lui. Mă simt acceptată și puternică în alegerile mele. După tot ce am citit zilele trecute pe plajă, n-am putut să nu mă întreb: Cum e posibil să citim o carte sau alta, să ne taie până la sânge unele cuvinte, unele adevăruri, și să revenim la viața noastră? Mă refer la acea falsă viață trăită după indicații și se cuvine fără să ne străduim să descoperim cine suntem, cine am fost, cine devenim și cine murim.

O întrebare: Cine o să moară când o să moară? Eu? Tu?

Joia trecută, pe seară, am urcat bagajele în mașină și am pornit la drum. De vineri, mă trezesc în fiecare dimineață și merg cu Mateiu, uneori și cu Mara, în malul mării. Nici nu ajung bine pe plajă și mi se ivește zâmbetul pe față. Zâmbesc pentru că mă aflu departe de parcul de acasă.

Privesc turcoazul apei. Inspir aerul. Ascult valurile. Visez cu ochii deschiși la cele trei mori din zare. Pozez cimbrișorul. Citesc Kadare. L-am citit pe Kadare. Am sfârșit ultimele zece pagini azi dimineață. După o oră îl anunțam entuziasmată pe un albanez că-i citesc un scriitor de acasă. Pe cine? Pe Kadare. Kadare? Da, Ismail Kadare. Ah, poetul! A venit un albanez să ne prezinte oferta pentru excursiile cu vaporul. Un băiat lungan, șaten, cu dinții mari, într-un tricou alb, decolorat de soare. Să fie Lunganul din Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek? N-am avut noroc de nici o discuție interesantă cu băiatul albanez așa că am lăsat-o baltă. O simplă coincidență că am terminat o carte semnată de un albanez și un alt albanez ne-a abordat pe plajă pentru o excursie. Că la mine în cap se potriveau cu povestea din roman e altceva care îmi alimentează atitudinea prețioasă.

În cele câteva zile de stat la mare, am reușit să citesc două cărți și să o încep pe a treia. În fiecare seară adorm cu aceeași întrebare. Ce să fac pentru a-mi permite această viață? Să petrec timp la mare, să citesc, să scriu, să mă joc cu copiii, să savurez creveți la grătar și salată grecească. Ce să fac? Să mă despart definitiv de o identitate anume, de un loc, de tradiții și convenții. Mă apucă amețeala de la gând. Am urcat ieri la o cascadă și am suportat, la urcare, un ușor atac de panică pe care l-am ascuns. Dacă ajung un cetățean al lumii, o să fiu capabilă să-mi suport viața?

Îmi suport viața în prezent.

Este trecut de 10 seara. S-a lăsat liniștea. O aud. M-am așezat pe canapea. Am așezat laptopul pe genunchi. Am luat o gură de cafea. E cafeaua de la prânz. Pleoapele mă ustură. Aș dormi, recunosc, dar scriu pentru sentimentul de utilitate și pentru că s-a întâmplat ceva.

Dacă am fi într-un film, în acest moment ar porni muzica. Nu ne află într-un film. În jur e liniște, iar afară e beznă. E mai întuneric ca în alte nopți. Azi s-a întâmplat să ascult copiii cântând la pian. Datorită școlii Marei, care a organizat festivalul Micii pianiști, m-am delectat. Mi-am permis să mă minunez din nou ce sunete minunate scoate pianul. Mi-am propus să ascult mai des pian.

În sală au așezat copiii pe două rânduri lângă perete cu față către părinți. Părinții au stat cu fața la pian. Pianul părea nou nouț. Lucea. Fiecare copil a pășit în față, s-a așezat, și-a interpretat bucățica lui de cântec. A cântat un copil, au cântat doi, iar eu am pierdut numărătoarea. M-am uitat la chipurile părinților și pentru o secundă am uitat să respir. Am văzut-o pe Ina, mama lui Flo. Am văzut-o pe tanti Clara, mama Dianei. Asta în dreapta mea. În fața mea, aș fi putut să jur că l-am zărit pe tatăl lui Adrian Olei cu ochelarii lui cu rame rotunde. M-am sucit spre stânga unde copiii așteptau, unde eu și colegii mei așteptam. Unde sunt? Cineva mi-a zâmbit. Eu mi-am zâmbit. Am simțit cum se mișcă mușchii feței.

Ce caut eu pe scaunele de pe mijloc, printre părinți? Nu mă leagă nimic de ei. Eu nu fac parte dintre ei.

Numele Marei a fost strigat. Am urmărit-o cu privirea. Am lăcrimat puțin.

Până la urmă nu e greu să fii adult, ci să realizezi că ești unul.

Foto: Bogdan Mosorescu

Joi noapte plecăm la mare. Cu cățel, cu purcel, cu oliță și oregano la pachet, ne punem la drum. De vreo două săptămâni fac și refac lista cu cărți. Introduc un autor. Scot altul. Adaug și privesc maldărul. E suficient, îmi zic. Nu o să am timp, Mara și Mateiu mă vor solicita. Mă îndepărtez de cărți ca să revin peste cinci minute cu alte două. Dar dacă o să am timp? Mai pun două cărți.

Până acum lista conține următorii autori: Kadare, Huxley, Auster, Elif Shafak, Ionesco, Kundera și Nietzsche. Nu sunt bătuți în cuie. Pot să schimb, firește! Mai am și Kama Sutra pe care o voi căra cu mine. O să le așez la cap, pe noptieră, pe partea mea de pat. După ce o să le privesc, o să simt spațiul acasă.

Acest text nu se vrea a fi recomandare de carte pentru concediu. Vă îndemn să purtați cărți. Vă provoc după putințe să citiți. Nu recomand pentru că am ales titluri în funcție de starea mea sufletească. În prezent plutesc în timp. Mă desfășor între zâmbetele copiilor și frustrările personale. E cald la mine în suflet când o văd pe Mara încrezătoare. Mă topesc când zâmbește Mateiu, mă ia cu brațele de gât și îmi dă pusi. Mi-e frig în caniculă și trag pătura pe mine. Acum două nopți m-am trezit tremurând. M-am acoperit ca să mă dezvelesc câteva minute mai târziu.

Încă nu știu ce sens să-i dau vieții mele. Încă nu m-am împăcat cu ceea ce am fost, am devenit, am putut să fiu, cu ceea ce sunt. Ce sunt? Mi se face frig. O femeie, un blogger, o mamă, o ratată, o fericită, o nefericită, o. Poate un. Nu, absolut o. O derutată, o încăpățânată, o căutătoare de stări de bine.

În cele câteva zile petrecute la mare o să mai înfloresc puțin. 39 de ani plini, goi, interesanți, plictisitori, cu de toate. Am totul și n-am nimic. Am doi copii și a fi mamă nu mă împlinește. Vreau mai mult, pot mai mult?! Asta este. Fac 39 de ani, am doi copii și a fi mamă nu mă împlinește. Blogul mă ține la limita respectului de sine.

Mă respect. Nu mă respect. Mă iubesc suficient. Am învățat în timp. O să învăț să mă respect în alt timp și într-o lume. E plin de lumi în lumea noastră.

Foto: Bogdan Mosorescu