Este trecut de 10 seara. S-a lăsat liniștea. O aud. M-am așezat pe canapea. Am așezat laptopul pe genunchi. Am luat o gură de cafea. E cafeaua de la prânz. Pleoapele mă ustură. Aș dormi, recunosc, dar scriu pentru sentimentul de utilitate și pentru că s-a întâmplat ceva.

Dacă am fi într-un film, în acest moment ar porni muzica. Nu ne află într-un film. În jur e liniște, iar afară e beznă. E mai întuneric ca în alte nopți. Azi s-a întâmplat să ascult copiii cântând la pian. Datorită școlii Marei, care a organizat festivalul Micii pianiști, m-am delectat. Mi-am permis să mă minunez din nou ce sunete minunate scoate pianul. Mi-am propus să ascult mai des pian.

În sală au așezat copiii pe două rânduri lângă perete cu față către părinți. Părinții au stat cu fața la pian. Pianul părea nou nouț. Lucea. Fiecare copil a pășit în față, s-a așezat, și-a interpretat bucățica lui de cântec. A cântat un copil, au cântat doi, iar eu am pierdut numărătoarea. M-am uitat la chipurile părinților și pentru o secundă am uitat să respir. Am văzut-o pe Ina, mama lui Flo. Am văzut-o pe tanti Clara, mama Dianei. Asta în dreapta mea. În fața mea, aș fi putut să jur că l-am zărit pe tatăl lui Adrian Olei cu ochelarii lui cu rame rotunde. M-am sucit spre stânga unde copiii așteptau, unde eu și colegii mei așteptam. Unde sunt? Cineva mi-a zâmbit. Eu mi-am zâmbit. Am simțit cum se mișcă mușchii feței.

Ce caut eu pe scaunele de pe mijloc, printre părinți? Nu mă leagă nimic de ei. Eu nu fac parte dintre ei.

Numele Marei a fost strigat. Am urmărit-o cu privirea. Am lăcrimat puțin.

Până la urmă nu e greu să fii adult, ci să realizezi că ești unul.

Foto: Bogdan Mosorescu

Joi noapte plecăm la mare. Cu cățel, cu purcel, cu oliță și oregano la pachet, ne punem la drum. De vreo două săptămâni fac și refac lista cu cărți. Introduc un autor. Scot altul. Adaug și privesc maldărul. E suficient, îmi zic. Nu o să am timp, Mara și Mateiu mă vor solicita. Mă îndepărtez de cărți ca să revin peste cinci minute cu alte două. Dar dacă o să am timp? Mai pun două cărți.

Până acum lista conține următorii autori: Kadare, Huxley, Auster, Elif Shafak, Ionesco, Kundera și Nietzsche. Nu sunt bătuți în cuie. Pot să schimb, firește! Mai am și Kama Sutra pe care o voi căra cu mine. O să le așez la cap, pe noptieră, pe partea mea de pat. După ce o să le privesc, o să simt spațiul acasă.

Acest text nu se vrea a fi recomandare de carte pentru concediu. Vă îndemn să purtați cărți. Vă provoc după putințe să citiți. Nu recomand pentru că am ales titluri în funcție de starea mea sufletească. În prezent plutesc în timp. Mă desfășor între zâmbetele copiilor și frustrările personale. E cald la mine în suflet când o văd pe Mara încrezătoare. Mă topesc când zâmbește Mateiu, mă ia cu brațele de gât și îmi dă pusi. Mi-e frig în caniculă și trag pătura pe mine. Acum două nopți m-am trezit tremurând. M-am acoperit ca să mă dezvelesc câteva minute mai târziu.

Încă nu știu ce sens să-i dau vieții mele. Încă nu m-am împăcat cu ceea ce am fost, am devenit, am putut să fiu, cu ceea ce sunt. Ce sunt? Mi se face frig. O femeie, un blogger, o mamă, o ratată, o fericită, o nefericită, o. Poate un. Nu, absolut o. O derutată, o încăpățânată, o căutătoare de stări de bine.

În cele câteva zile petrecute la mare o să mai înfloresc puțin. 39 de ani plini, goi, interesanți, plictisitori, cu de toate. Am totul și n-am nimic. Am doi copii și a fi mamă nu mă împlinește. Vreau mai mult, pot mai mult?! Asta este. Fac 39 de ani, am doi copii și a fi mamă nu mă împlinește. Blogul mă ține la limita respectului de sine.

Mă respect. Nu mă respect. Mă iubesc suficient. Am învățat în timp. O să învăț să mă respect în alt timp și într-o lume. E plin de lumi în lumea noastră.

Foto: Bogdan Mosorescu

M-am trezit în dimineața asta cu Motan în dreapta și cu Mateiu în stânga. Miau! Îîîî! M-am ridicat și butonul a fost apăsat. Baie, oliță, mâncare lui Motan, paharul cu apă, ceaiul, o portocală stoarsă, spălat vasele murdărite și tot așa. După o oră Mateiu a insistat să iasă din casă. Și-a ales șosetele din grămada de haine murdare. S-a așezat pe scăunel. Mi-a indicat adidașii.

Am ieșit în parc. Ne-am jucat la groapa de nisip. Ne-am dat în leagăn și tobogan. La nisip am putut să observ și părinții. Tu nu ai voie să pleci desculț de la nisip. Copilul a plecat desculț de la nisip. Tu nu ai voie să te joci cu apă. Copilul s-a jucat cu apă. Plecăm acasă. Nici mama, nici copilul nu au plecat acasă. Un adult vorbește, dar nu-și potrivește vorba și fapta. Un copil aude, dar lipsa de concordanță îi permite să exploreze instinctual. Firește, copilul are dreptate și adultul greșește! Atât de simplistă este explicația pentru care copiii nu ascultă.

Am revenit acasă. Am întins hainele pe uscător. Mateiu m-a ajutat. A pus hainele din cuvă în oliță. L-am culcat și m-am așezat la citit. Înaintez rapid la Murakami. Am trecut de jumătatea cărții. Cartea are 682 de pagini. După un capitol și o cafea, m-am ridicat să pun niște cartofi la fiert. Sunt la jumătatea vieții. Am vârsta la care mi-am păstrat părinții în amintire, când vorba lui tata tăia și spânzura. Da, ai voie. Nu, nu ai voie. Interiorul și exteriorul nu se potrivesc. Ce arăt. Cum simt. Oare așa simțeau și părinții mei? Așa simțeau adulții copilăriei mele?

Ultima dată când am făcut un drum la Severin, la trecerea de pietoni am trecut pe lângă un chip cunoscut, un bărbat cu un copil de mână. Înapoi pe vremea liceului, bărbatul a fost un băiat de care fetele se fereau. Așa am fost învățată, de anumiți băieți, în special cu apucături violente, să stau departe. Societatea matură a Severinului e alcătuită din societatea de elevi din care am făcut parte. Părinții au devenit bunicii, noi părinții, iar pruncii noștri noi.

În continuare, rolul de părinte nu mă face să mă simt confortabil. Lipsește ceva. Refuz atitudinea gravă, văicăreala și discuțiile despre cât de inteligenți și imposibili sunt copiii de azi. Mara a demonstrat în fața hărții azi că e inteligentă. Face posibilă înțelegerea cu părinții. Am mâncat împreună salată orientală. Am spălat vasele. Am început să mă gândesc la mamanu. Cred sincer că eu nu-mi cunosc cu adevărat mama. Că mamanu nu se cunoaște. O să mă opresc aici. E lung textul. O să reiau în alt articol.

Foto: Bogdan Mosorescu

A fost Gaudeamus la Timișoara. Am ajuns și eu. Când am intrat în cort, ploua. A continuat să plouă până am plecat. La ieșire am prins din zbor comentariul trist al unui domn: Nu vin că plouă. Dacă era cald, nu veneau că e prea cald. Atunci când vin?!

Am dat o tură prin târg. Nu m-am grăbit, dar nici nu am zăbovit. Înainte să părăsesc târgul, mi-au atras privirea cărțile de la standul Niculescu: Acționează și gândește precum Chanel, Acționează și gândește ca Freud. Mi-am achiziționat-o pe prima, iar doamna a început să-mi recomande alte titluri în urma alegerii personale. După câteva titluri am oprit-o. Doamnă, puteți să-mi recomandați și alte cărți, am mintea suficient de muncită. Nici nu m-am lăudat bine, că în secunda următoare frunzăream colțul cu reduceri: sexualitate, sex, viață de cuplu. Din dreapta, doamna m-a asigurat că dacă lucrez în domeniu, cărțile sunt exact ce caut. Prețuirea de sine a derutat-o pe doamna. Mi-a atribuit un rol în lumea sufletului. Am respins recomandările și am cumpărat Kama Sutra.

Acasă m-am lăudat din nou, de data asta la Făt Frumos. De Paul Auster nu i-am menționat, dar Kama Sutra i-am arătat-o. O carte de bucate n-ai luat și tu? Eh, m-am ratat ca gospodină. Am grijă să nu mă ratez și ca amantă.

Nu o să vă povestesc despre. Sportul zeilor ofensează mințile obtuze. Sigur o să vă povestesc despre Paul Auster.

Foto: Bogdan Mosorescu

Am ajuns cu Mateiu la locul de joacă de la mall. Imediat s-a dus la țarcul cu bile. M-am postat lângă el să-l supraveghez. Nu-l ajut să urce sau să coboare. Privesc și stau pregătită în caz că se dezechilibrează. Fac tot ce pot să fiu o mamă Montessori.

În poziția călare pe scară, nici în țarc, nici în afara țarcului, Mateiu s-a trezit cu un copil de țigan în cap. Subliniez țigan deoarece mi se pare important cum anume ne afectează unele persoane de etnie romă. Era îmbrăcat într-un tricou negru cu pantaloni scurți asortați. Mie mi-au atras atenția poziția, burta și gambele umflate. I-am comunicat că acolo se află un bebeluș, că ar fi putut să treacă pe lângă el. M-a maimuțărit. O mamă de lângă mine s-a fâstâcit. Dintr-o dată s-a schimbat atmosfera. Cu urechile ușor țiuind, cu pedagogia Montessori aruncată la gunoi, i-am atras atenția că este prost crescut. A urcat scările repetând: Sunt prost crescut, sunt prost crescut.

A ieșit 5 minute mai târziu și s-a îndepărtat. A revenit cu tatăl lui. L-am privit pe tatăl lui și m-am așezat pe bancheta de lângă țarc. Copilul a revenit la intrarea în țarc. Îi curgea transpirația la tâmple. M-a privit în ochi. S-a uitat la Mateiu. A intrat în țarc pe lângă Mateiu. L-am felicitat. Vezi că se poate?! Mulțumesc. S-a îndepărtat. A lipsit câteva minute și a revenit să se așeze ca David al lui Michelangelo în mijlocul scării. La un moment dat i-a strigat tatăl să coboare. Mămica de lângă mine s-a mutat. Eu am privit copilul, tatăl și iar copilul. M-am întrebat dacă o să se ia de mine, dacă o să mă înjure, dacă o să mă lovească. Nimic nu s-a întâmplat, dar mi-a trecut prin cap.

Cum să potrivesc întâmplarea în cerința de politic corect? L-am ofensat pe băiat că l-am numit țigan? Băiatul l-a încălecat pe Mateiu cu un rânjet pe față. Iar el este țigan, la fel cum eu sunt olteancă, româncă, scheleancă. O doamnă s-a fâstâcit. Eu mi-am imaginat niște scenarii violente. Atmosfera a devenit irespirabilă. Pot spune că mi-a fost frică. Frica e naturală, dar în societate frica nu ar trebui să existe.

Emoțiile și corectitudinea politică ne slăbesc. Devenim oameni diluați.

Foto: Flavius Neamciuc

Lui Toru Okada, personajul lui Murakami din Cronica păsării-arc, i-au dispărut pisica și nevasta. Am parcurs 200 de pagini. M-am obișnuit deja cu neobișnuitul care ia locul obișnuitului și tot așa. Mă las acaparată. Îmi place să-mi las mințile agățate într-o poveste. Am revenit la o frustrare din copilărie. La mine nu se întâmplă nimic. Gătesc și eu spaghete ca Toru. Merg la curățătorie. Chiar azi am mers la curățătorie să ridic și să las. Nimic spectaculos, la pupitru a venit doamna morocănoasă, nici zâmbete n-am avut cu cine să schimb.

Spectaculoase azi au fost șosetele de drenaj de la fizioterapie. M-am simțit ca Moș Crăciun la masaj în plină vară. Am mai cumpărat un braț de gladiole și m-am spălat pe cap. Spălatul pe cap poate intra în categoria extraordinarului.

Firește, Mara, Mateiu, Motan, ne trezim, se face seară. Se lasă liniștea. Motan se tolănește. Eu deschid laptopul. Scriu. Public. Mâine o iau de la capăt.

Foto: Bogdan Mosorescu

S-a încălzit afară. S-a încălzit apartamentul cochet din blocul comunist. A urcat temperatura la 26 de grade în timpul nopții. De la căldură m-am trezit azi dimineață cu mâinile și fața umflate. M-am ridicat din pat mișcând degetele ca o babă cu artroză. Pe telefon am găsit câteva poze de la munte. Am zâmbit. E frumos să te trezești cu nasul în verdeață.

Am scos aspiratorul. Roboțelul nu aspiră și plintele. Am scos și aparatul cu aburi de la Karcher. Unde dracu e Mongolia Exterioară? M-am întrebat de câteva ori în timpul zilei. M-am oprit în mijlocul camerei și am privit harta: Japonia, Mongolia, Mongolia, Japonia, nu, nu știu nimic despre Mongolia Exterioară. Nu am căutat nici pe Google să mă lămuresc. Prefer să-mi meargă mintea la Mongolia Exterioară decât la facturi, motorină, haine nespălate, mușchi abdominali rupți etc. Mateiu mi-a luat aspiratorul din mână și l-am lăsat. Am profitat de interesul lui și am băgat la spălat. Am schimbat patul. Prosoapele, lenjeria și ciorapii le-am băgat la programul lung, 90 de grade.

Am părăsit apartamentul curat și ordonat pentru o vizită la doctor. Pe drum m-am întrebat din nou despre Mongolia Exterioară. O nestare de la povestea întreruptă despre domnul Honda din Murakami. Și Mongolia Exterioară și domnul Honda au dispărut ca prin minune de la mine din cap în urma crizelor lui Mateiu. S-a tăvălit puțin pe jos. L-am privit cu părere de rău, transpirată și ușor iritată. Nu făcusem nici jumătate din treburile propuse pentru ieșirea la mall. După vizita la Regina Maria, urma să las ceasul la ceasornicărie, să cumpăr un cadou, să aleg niște pantaloni scurți pentru Mateiu la mare.

La un moment dat am cumpărat un balon cu capul lui Mickey, iar Mateiu s-a potolit. Așa a reapărut Mongolia Exterioară. M-am bufnit râsul. Trebuie, e cu trebuie. Trebuie să caut pe Google despre Mongolia Exterioară. Mi-am dezamăgit toți profesorii de geografie, pe doamna Bobei și domnul Popescu în mod special.

Acum pun punct unui nou articol plictisitor. O să mă bag să caut despre Mongolia Exterioară. După, o să citesc sau o să mă uit la un episod din Friends.

Să râdem înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu

M-am trezit greu azi dimineață. De când m-am ridicat din pat m-a urmărit amintirea unui vis ciudat. M-am spălat pe dinți. Mi-am băut paharul de apă. Am condus-o pe Mara o parte din drum spre școală. Ceaiul l-am băut repede și am părăsit apartamentul cu Mateiu.
Am făcut cumpărături la Lidl și Kaufland. Pentru a nu știu câta oară, m-am uitat după rasol de vită și nu am găsit.
Mateiu a adormit pe la 11, iar eu m-am așezat cu cafeaua și cartea în brațe. Am citit câteva pagini. Am lăsat cartea pentru a mă pregăti pentru dentist, dinți spălați, spf, parfum. M-am îmbrăcat cu blugi negri și maiou alb. M-am reașezat pe canapea. Am mai citit câteva pagini.
La dentist am suferit puțin, dar ce zâmbet sexi am acum! O zi obișnuită în care nu s-a întâmplat nimic extraordinar. Am simțit ceva. Nu știu să specific ce, dar a fost ceva cu nuanță de gri și apăsător. Mi-e frică de viitorul care vine. În ce societate vor trăi copiii mei? Comunismul ocupă un spațiu tot mai mare. După dentist am revenit acasă. Am băgat un pui la cuptor pentru cină.
În fiecare zi aș putea scrie același text cu mici modificări. Mara merge cu bicicleta la școală. Mara merge pe jos la școală. O duc eu pe Mara la școală cu mașina. Ies cu Mateiu în parcul de lângă bloc sau merg la Pădurice. Citesc când doarme sau gospodăresc. Mara, Mateiu, Mara, Mateiu, Motan.
Vine seara și se lasă liniștea. Citesc. Scriu. Notez ce mi-a atras atenția din Murakami: Trebuie să știi să plătești ceea ce se poate plăti cu bani, fără să te gândești la profituri și pierderi. Economisește-ți energia pentru lucruri pe care nu le poți cumpăra cu bani.

Ce pot scrie cu asemenea activități?! Mă irosesc. Mă simt inutilă.

Foto: Bogdan Mosorescu

M-am apucat să citesc Cronica păsării-arc de Haruki Murakami. Imediat după prima pagină m-am oprit să caut pe Youtube Coțofana hoață de Rossini.
În prezent citesc când doarme Mateiu și seara înainte de culcare. Mateiu adoarme în brațe. Îl așez lângă mine pe canapea. Uneori se așază și Motan colac la capul lui Mateiu. Îmi fac o ceașcă de cafea. O pun lângă măsuța de lângă. Deschid cartea, mă cufund în canapea și citesc.

După mai multe pagini din Murakami mi-a trecut prin cap un gând amuzant. Până la un punct, pare că mă citesc pe mine. Până la un punct. Mie nu mi-a dispărut Motan, nu m-a sunat nimeni pentru sex prin telefon, rar am parte de discuții interesante. Cum vi s-ar părea o femeie cu patru sâni? L-am întrebat pe un prieten pe Instagram. I s-ar părea incredibil și minunat.

Mateiu se trezește. Motan se trezește tras de coadă. Las cartea deoparte. O parte din minte rămâne prinsă de poveste. Altă parte se lasă trasă de mână. Mateiu îmi arată cu degetul pantofii și ușa. Vrea afară. Afară nu o să ajung pe nici o alee demnă de atenție. Sunt gunoaiele de pe stradă demne de atenție? Nu, nu sunt. În parc îl dau în leagăn pe Mateiu, pe tobogan, ne jucăm la nisip, alergăm după jucăriile altor copii. Dacă ne apucă ora 3 după amiază în parc ne retragem. Mara sfârșește imediat cursurile și poate mergem la o înghețată.

Uneori ieșim cu toții la înghețată. Ne însoțește și tatăl lui Mateiu. Revenim acasă. Mâncăm pe fugă. Spălăm un copil. Scărpinăm un alt copil. Ne pregătim de culcare. Agitație! Țipete! Noapte bună, somn ușor, pusi! Mateiu se cuibărește la sân. Adoarme. Se lasă liniștea. Mă ridic din pat. Umblu ca o fantomă. Iau laptopul. Deschid. Mă terorizează începutul. Mateiu scâncește. Mara deschide ușa. Trece la bucătărie. Toarnă un pahar cu apă. Trece în dormitor. Vizitează baia. Se spală pe dinți. Noapte bună, mami. Noapte bună, Mara. Te iubesc. Eu mai mult. Ba eu.

Dimineață sună alarma. Repetitiv. Zgomot, miros, cuvinte, activități. Nimic interesant nu se întâmplă. Motan este ușor ursuz.

Foto: Bogdan Mosorescu