Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Nu fă ca la radio şi televiziune, vorbeşte corect

De 20 apr., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

10561830_865972770079545_8462134905126880019_nCa un subtitlu:

NU FACE.

Îmi place sau nu, Mara îmi cere să privesc cu ea la desene. După un an întreg cu Sponge Bob, îmi repet, când poftesc la turtiţe Krusty krab, că nu au corespondent în realitate. Da, mi s-a întâmplat de câteva ori!

M-am distrat prima dată. A doua oară m-am încruntat, iar într-o zi m-am întrebat dacă să-mi fac griji. Mi-am revenit în urma unei greşeli de gramatică.

Pe lângă Sponge Bob, urmăresc şi Sirenix, Alvin şi veveriţele sau Spioanele. La Sirenix am auzit prima dată.

Nu fă asta, nu fă asta! Apoi am devenit atentă. Nu fă, nu fă, nu fă în toate filmele de animaţie. M-am indignat. Încă o revoltă sufletească în zbuciumul de toate zilele. Lângă Mara am încercat să vorbesc o limbă curată şi corectă. Anii petrecuţi acasă sunt elementari, şcoala vine să completeze. Am crezul acesta, unicul păstrat. Omul e format până la 5 ani, la şcoală, în adolescenţă, în viaţă, scoate ce a introdus.

Desenele, cu greşelile lor frecvente de gramatică, fixează în memoria copiilor un anumit limbaj, cu accent pe ascultător.

Lumea se confruntă cu foamea, războaiele şi imigranţii, dar lumea mea suportă o depreciere a limbii cu o atitudine indiferentă. Că sunt desene, că majoritatea aşa se exprimă sau marea majoritate, că studiourile fac traducerile şi angajările! Uite aşa pleonasmul şi tautologia ajung lecţii plictisitoare şi inutile în manualele şcolare. Un manual nu rezistă în faţa inteligenţei unei instanţe ca mama sau tata care se fac înţeleşi şi plătesc cursuri de limbi străine.

Rândurile de mai sus, exerciţiu de ironie.

Mi-am zis şi o să pun în practică, indiferent de rezultat, că o să scriu celor de la studioul de la Oradea. Acolo am înţeles că se fac traducerile pentru canalele de copii.

Nu primesc sfaturi cu nu fă asta, nu o să schimbi nimic!

Ascult cuminte şi zâmbitoare încurajări.

Fă asta!

Zic!

Doi oameni singuri într-o relaţie

De 14 apr., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

531513_10151450250370854_537875420_n– Cât a trecut? A trecut un an?
– Mai lipseşte o lună.
La o terasă din centrul oraşului, la cea mai retrasă masă, izolată prin postamente care susţineau uriaşele umbrele de la Pepsi, doi tineri îşi şopteau la ureche. La fiecare replică, se aplecau spre urechea celuilalt. Ochelarii fumurii sprijineau, dacă cineva le-ar fi acordat atenţie, ideea de conspiraţie.
Nimeni nu le purta grija. La o masă, în colţul opus, mai era o femeie, o mămică cu fetiţa ei. Tocmai o aşezase pe canapeaua de nuiele şi îi pusese în mână un biberon mare cu un lichid colorat. La bar, chelnăriţa şi barmanul, amândoi cap la cap, se holbau pe ecranul unui telefon.
– Ce ziceai?
– Nu am zis nimic. Stai să-mi iau geaca pe mine, e răcoare. Femeia s-a mişcat uşor spre dreapta adunându-şi umerii. Mâinile îi îngheţaseră, iar cafeaua aia nu mai ajungea. Chelnăriţa şi barmanul priveau la acelaşi telefon, dar acum râdeau.
– Asemănările m-au amuzat, dar diferenţele mă zăpăcesc.
– Asemănări?
– Da. Fumează aceeaşi marcă de ţigări.
Bărbatul s-a lăsat pe spate şi a scos un sunet ridicol şi vesel. Râdea cu poftă.
– Îi place Seinfeld?
– M-am gândit la tine când am descoperit că nu-i place. Altă asemănare. Nici fostul soţ nu gusta umorul din Seinfeld. Fostul meu soţ, iubita ta, iubitul meu nu consideră absurdităţile din lucrurile fireşti haioase. Noi ne prăpădim de râs, ei ne privesc cu îngăduinţă. Nu o să discut acum despre inteligenţă pornind de la Seinfeld.
– Dar nu crezi?!
Discursul şi apropierea dintre cei doi s-au frânt de la tava chelnăriţei. Spaţiul dintre postamente îi permitea să servească doar printre clienţi. Îi separa şi îi obliga să se îndepărteze unul de altul. Fiecare a privit în partea opusă. Au revenit după ce consumaţia era în întregime pe masă. Ea a apucat cu amândouă mâinile ceaşca. Să le încălzească puţin. El şi-a preparat cafeaua şi a sorbit.
– Înveţi să accepţi alte obişnuinţe. Înţeleg, e greu.
– Am fost dezorientată, mai ales în primele luni. Am decis să mă străduiesc. Dacă nu o să funcţioneze, şi muncesc ca un bou în jug la relaţia asta, o să-mi dau voie să fiu egoistă. O să nesocotesc interesele altora şi o să fac numai ce vreau eu.
– Ce copilă eşti!
– Posibil, dar te rog, dă-mi ceva din experienţa ta în cuplu, să aplic în relaţia mea. Ai un altgoritm?
– Am o atitudine, compromisul. Şi uneori mă retrag la casa de la sat pentru câteva zile. Chiar nu am habar, iubita mea şi cu mine suntem doi oameni singuri într-o relaţie.
– Doi oameni singuri într-o relaţie, doi oameni singuri într-o relaţie, asta sună aşa…
– Cumplit, groaznic, înfiorător, adevărat!
– Mi s-a făcut şi mai frig.
Femeia şi-a strâns geaca peste piept şi nici unul nu a mai scos nici un cuvânt.

Pofte metafizice, dar să mirosim liliacul

De 13 apr., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , 0

10686616_989803641029790_8977369664765484123_nUnii caută cu toate puterile cafeaua de dimineață. Alții își pierd nădejdea dacă până la 35 de ani nu au făcut copii. Mulți exasperează dacă nu-și au numele pe un contract de vânzare-cumpărare al unui imobil.

Rostul vieții prin realizări, a stabilit societatea.

În același ton, cu disperare, umblu după un dialog cu persoane spirituale. Să nu aud vorbindu-se despre vreme, copii, canalizări, drumuri neasfaltate, idiosincrazii la locul de muncă, mâncare sau facturi de telefon sau curent.

Îmi doresc, din când în când, să-mi răsfăț auzul și mintea cu cercetări metafizice, studii de filozofie sau religie, istorie, semiotică, iar acum, zilele astea, să miros liliacul până uit de mine.

Cu asemenea pofte, am ajuns luna asta la Schimb de cărți. Marea mi-a fost răsplata. În jurul discuțiilor despre cărți, am ajuns să dezbatem despre conștiința de sine. Poziția mea față de conștiința de sine, sub influența lecturii lui Noica, Povestiri despre om după o carte a lui Hegel, a prilejuit un discurs în contradictoriu. Sorin Oncu a respins socoteala mea.

Eu am susținut și îmi mențin părerea, conștiința de sine ține de educație și civilizație. Un prunc nu are conștiință, mama este o prelungire a lui. Mai târziu, când rostește eu și se identifică cu o imagine, ființa umană devine persoană.

În plus, că am amintit de Povestirile despre om, Noica și Hegel, am reținut că oamenii au nevoi biologice, la fel ca animalele, dar își satisfac și nevoi nebiologice. Hegel vine cu exemplul realizării sociale.

Nu am ajuns să ne strângem mâinile într-un acord, ci într-o promisiune. O să ne întâlnim separat, Sorin Oncu și cu mine, și o să-mi anuleze tot discursul. Nu pot pune conștiința de sine pe seama devenirii și a educației. Zice el.

Eu susțin că ține de educație, devenire și civilizație.

O ultimă notă: nu vreau să am dreptate și nici nu e important acest aspect, esențial mi se pare subiectul ca preocupare a unor indivizi care au cont de facebook, greutăți financiare, dileme sufletești și griji superficiale.

V-am povestit și dumneavoastră. Eu v-am povestit, persoană cu conștiință de sine.

În întâmplarea de a fi vii, Mircea Cărtărescu, Taxi și fixarea în realitate

De 12 apr., 2016 4 Trăiri afective ale mele , , , 0

13009660_1182662151743937_815926357_oAm primit o acuzație de curând. Că aș scrie unele articole pentru trafic. E atât de nouă învinuirea, că o găsesc delicioasă și îmi place să mă gândesc din când în când la ea.

La anul blogul face 10 ani. Scriu aici de atâta vreme. Am crescut, m-am educat, m-am ordonat, am defilat plină de convingeri, am renunțat la ele sau la unele dintre ele, am făcut exercițiu de scris, am refuzat să prezint un subiect sau un scriitor, am mers înainte.

Unul dintre scriitorii respinși este Mircea Cărtărescu. În facultate nu mi s-a potrivit. M-am achitat de niște lecturi obligatorii la seminar, iar acasă, în singurătate, am început Orbitor. Nu am trecut de primele 100 de pagini și de atunci nu am mai atins nici o carte semnată Cărtărescu.

În prezent mă aflu sub influența Solenoidului. Sunt entuziasmată și îndrăgostită. În această stare, îl descopăr pe Mircea Cărtărescu în conflictul prilejuit de participarea la videoclipul celor de la Taxi, Despre smerenie, iar cartea, Solenoidul, arde într-un filmuleț pe facebook.

Am citit păreri în stânga și în dreapta despre videoclip. Nu mă interesează. Că e manifest sau părere personală, că e despre smerenie sau ipocrizie, cartea vine separat de persoana Mircea Cărtărescu.

Avem așa: Mircea Cărtărescu, persoană. Mircea Cărtărescu, scriitor. O convingere sau alta anulează creația? Cititorii au datoria să separe personalitatea scriitorului de autor. Afundarea în lectură pretinde două participări, a autorului, și a cititorului. A arde o carte vine cu o oxidare de sine. În Solenoid, care este un fel de bobină, iar bobina un fel de mosor, avem de-a face cu durerea și singurătatea, cu sentimentul zădărniciei. Mă abțin să notez mai mult. Nu am terminat romanul și vă recunosc că mi-e rușine să scriu despre opera lui Cărtărescu.

Până acum o lună l-am respins, m-am împotrivit creației lui. În prezent sunt înamorată de Solenoid și am iscat un conflict în mine. Ce putere să am eu, de caracter, de voință sau de agerime, să pătrund grandioasa lui operă?

M-am identificat în câteva pagini din cele câteva citite. Am o sensibilitate până la slăbiciune. Mă potolesc sufletește când iau contact cu trăiri corespondente. Mă copleșește un sentiment de apartenență și mă ghemuiesc atunci în mine. Îmi vâr mâinile între genunchi și mă apăs în materie, pat, canapea, scaun, ca să mă fixez. Simt des cum mă desprind. Uneori zile în șir trăiesc cu senzația că mă desprind de mediu.

Cu Solenoidul m-am fixat în realitate, oricare este ea.

Iar un individ arde o carte pentru că scriitorul a participat la un videoclip și nu e deloc smerit, fiind posesorul unui BMW.

Sunt așa sătulă de farisei. Dar cine anume trăiește în smerenie? Cine trăiește după litera Bibliei? Cele cu care împart aceeași categorie de gen, dragile mele femei, sunt unele în jurul meu credincioase, dar ce mai ocolesc învățăturile Bibliei când este în interesul lor și ce mai abuz comit când vor să condamne după Biblie!

Despre videoclip afirm că îmi place. L-am ascultat cu plăcere și nu sunt credincioasă. O necredincioasă, dar cu suficientă inteligență și bun simț să-l admir pe Papă sau oricare alt prelat care muncește pentru binele omenirii.

Vă amintiți? Binele omenirii poate fi un scop în toată întâmplarea de a fi vii.

Porumbel și vin de Porto

De 9 apr., 2016 0 Trăiri afective ale mele 0

12939521_1180623025281183_535045428_nUșa era crăpată. A împins-o ușor, dar a rămas pe loc. S-a aplecat puțin în față. Nimeni. O voce i-a strigat să intre. A pășit la interior. A simțit curentul. Au! Și-a acoperit urechea dreaptă cu mâna. Cu capul înclinat a măsurat apartamentul. Frumușel, dar parcă prea gol. Unde să fie bucătăria și unde este proprietarul? Vorbiseră doar la telefon.
– Bună ziua!
Un tânăr la vreo 30 de ani, nu prea înalt, tuns chilug și cu ochelari de vedere cu rame mari și negre, ținea în mână o şurubelniță și gesticula explicând ceva despre o luptă extenuantă cu un porumbel, același porumbel în fiecare zi, care vine în balcon și îi jumulește plantele.
– Am o roșie în ghiveciu. Bucătăria este acolo. Am oprit apa înainte să vă sun.
Ce tâmpit!
Se luptă cu un porumbel. De ce nu-i sucește gâtul și-l bagă la cuptor?! El își amintește cum tatăl său a sucit gâtul unui guguștiuc în fața lui, iar apoi l-a trimis la bucătărie. Mergi la mă-ta și spune-i să-l gatească, hai, repede, marș!
– Care e problema? Ați inundat vecinul de jos?
– M-a sunat vecina că s-a infiltrat apa în zidărie.

Instalatorul a trecut la treabă. Peste două ore avea altă programare, în alt cartier. Traversa tot orașul, noroc sau ghinion, fiind sâmbăta, orașul era mai liber.

Fiecare instalație tehnico-sanitară defectă îi făcea cunoscută o altă casă. A văzut zeci, sute de locuințe în viața lui. Și ce mai oameni a întâlnit, dar parcă caraghiosul ăsta îi lua pe toți la ciudățenii!

A întârziat la următoarea casă. O locuință undeva la bloc. I-a deschis un bărbat cu mustață, nu l-a văzut prea bine, lipsea lumina, iar mobilierul părea că vine spre el. A înaintat, o fereastră larg deschisă i-a atras atenția. Curent! Numai curent peste tot. A tresărit usor. Trântită pe o canapea, o bătrână se uita la televizor. Își ținea mâna sub cap, iar gușa l-a îngrețoșat.
Uite cum stă, vaca bătrână! Nu poate să se ridice, stă tolănită acolo. Ptiu, ce rușine îmi e! Îmi e rușine de rușinea ei.

S-a îndreptat spre chiuvetă.

Ce mai zi! Ce mai oameni! Și acasă îl aștepta o masă în familie dificilă. După trei ani de absență, băiatul lor cel mare vine acasă cu iubitul. Când au descoperit înclinația lui sexuală, ei, de fapt el, femeia plângea într-un colț, l-a pus să aleagă, ori e bărbat, ori părăsește casă, iar el nu-l mai recunoaște de fiu.

A plecat de acasă. Între timp s-a mai înmuiat și el. O boală, bătrânețea e urâtă, moare mâine poimâine, să facă pace cu copilul.

A terminat, și-a șters genunchii, a plecat spre casă. A îmbrăcat cea mai frumoasă cămașă și a deschis sticla lui de vin de Porto. O primise și el de la cineva în urma unei defecțiuni tehnico-sanitare. A primit diverse de-a lungul timpului.

Soneria. El se bagă după femeie, deja e transpirat și rușinat. Ridică ochii și salută. Caraghiosul cu surubelnița și porumbelul îi întinde mâna.

– V-am mulțumit pentru reparație?!

Porumbel și vin de Porto, o delicatesă, la fel ca fiul lor!

Educația presupune autoeducație

De 6 apr., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

untitled-0033Am ajuns să cresc, habar nu am cum, cu niște convingeri.

O să le numesc pe rând.

1. Scriitorii nu pot fi fericiți și bogați.
2. Cărțile desfundă mințile.
3. Călătoriile scutură prejudecăți prin contactul cu alte culturi și alte mentalități.

În apărare, pentru a justifica prima părere, amintesc de Balzac. Am citit multe cărți ale lui în adolescență. Am pierdut nopți cu el, am prins răsăritul împreuna, uneori am adormit fără să-mi dau seama că schimb realitatea luminată la un bec murdar cu visul asociativ. Urmam în continuare povestea lui Lucien de Rubempre și mă îngrozeau cărțile privighetori, acele cărți uitate pe rafturile cele mai înalte ale librăriilor. Am păstrat, de atunci, imaginea unor cărți privighetori.

La punctul doi, nu știu cum să-mi încep pledarea. Am greșit prin judecată. Nu am raționat, am potrivit după chip și asemănare. Dacă eu am citit o carte, iar cartea m-a trimis la altă carte, iar de aici am experimentat labirintul, am presupus că așa se întâmplă cu orice cititor. O secundă nu m-am obosit cu diversitatea, categoriile din diversități sau caracterul uman. Când am descoperit numele lui Giovanni Papini sau al lui Dorgeles la Eliade, am mers la bibliotecă și am împrumutat două cărți. Nu am observat că eram singură în drum spre bibliotecă sau la bibliotecă. Impresia, bogată în emoții, era suficientă să susțină iluzia cititorilor.

La trei m-am convins cel mai greu. M-am izbit în tot felul de situații de contrarul afirmației mele. M-am confruntat cu imprecizii și inconsecvențe, dar am persistat în socotelile mele. Ignoram expresiile, afară, am fost afară. Nu vedeam acolo un caracter lipsit de calități pozitive, ci o limită în vocabular. De aceea toți cei care rosteau afară în prezența mea mă asigurau de convingerea de la punctul doi. Oamenii trebuiau destupați.
Pe vremea aceea nu cunoșteam cuvântul diasporă și nici ce manifestă. Am aflat călătorind la rândul meu în țări străine de geografia mea. Atunci m-am îndoit pentru prima dată. Dacă pleci de acasă, dar rămâi într-o comunitate care respinge influența și învățăturile celui mai civilizat, călătorul nu suportă nici o schimbare în gândire.

Lent, în jurul vârstei de 30 de ani, m-am îndoit de convingerile și obișnuințele mele. Îmi puneam întrebări peste întrebări.

De ce nu poate fi un scriitor fericit sau bogat? Eu sunt incapabilă să scriu la suferință. Defulez, iar atunci fac jurnal. Intenția mea, cu scrisul, a constat în a face o meserie. Ce faci? Scriu. Dar mă sufoc să afirm despre mine că sunt scriitor.

De ce oamenii citesc, dar continuă să fie rasiști, misogini, patriarhali, xenofobi? Ce naiba se întâmplă?

Și mai ales, cum se poate să călătorești, să respecți reguli în Germania sau Italia, iar în România să arunci gunoiul pe jos și să parchezi pe spațiile verzi sau pe pistele de biciclete?

Unii dintre noi avem ticuri verbale. Am dezvoltat și eu unul de curând, îl folosesc și în loc de punct. Educație.

Totul stă în educație și permisivitate. O carte desfundă dacă îi permiți, o călătorie înfluențează dacă ai ochi și urechi de căscat.

Educația presupune autoeducație. Jung

Micile mizerii de mamă

De 4 apr., 2016 7 Trăiri afective ale mele , , 0

12959465_1177544438922375_723194115_oÎn 29 ianuarie, postam pe facebook:

Din ianuarie, am tot citit Scrisoarea I. Că am sugerat sau mi-a cerut Mara, copila a adormit de multe ori pe versuri. Astă seară am ajuns la sfârșit.

Notez versurile. Exprimă ce simt ca blogger.

Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

Mihai Eminescu

Am o mizerie fix în momentul acesta, iar mintea mea, împreună cu sufletul, urlă să o scoată afară. Simt că înnebunesc, tâmplele îmi ard, mâinile îmi tremură, abia mai respir și plâng fără să mă pot controla.

V-am povestit, tot într-un avort spontan sufletesc, despre cum nu reușesc să comunic cu tatăl Marei, iar cartea, Divorțul și copilul mă ajută să înțeleg și să aplic educația și creșterea unui copil cu părinți despărțiți în regim deschis.

După modelul din carte, cu un prilej să aplic, Paștele catolic sărbătorit în familia tatălui Marei, mi-am luat la revedere de la fată cu zâmbetul pe buze, am asigurat-o că mă bucur pentru ea că petrece timp cu tata, iar că eu o să mă simt bine rezolvând din treburile mele. I-am reamintit că suntem recunoscătoare partenerei tatălui că are grijă de el în lipsa noastră și m-am întors înainte să observe că vorbele îmi sunt departe de simțiri.

Pe el l-am sunat și i-am cerut să nu o mai pună pe Mara să mă sune dimineața și seara. I-am explicat: nu vreau să devină o obligație telefonul, vreau să mă sune de drag. A părut că înțelege. Nu am primit telefon nici seara, nici dimineața.

Galopez puțin cu povestea până ieri.

Aseară pierdeam timpul în Piața Unirii când m-a sunat fata și mi-a spus că are piciorul în ghips, urmat de pusi mama. Nu am crezut, Mara păcălește în ultimul timp.

Azi dimineață aflai că are piciorul în ghips și nu merge la grădi. I l-am cerut frumos pe tata, iar tata mi-a adus reproșul că știam de aseară, de ce mă dau în spectacol?!

Nu e trecută ora de la ultima convorbire telefonică. Calm, reușii să întreb frumos dacă nu era datoria lui de tată să mă sune când s-a întâmplat. Se pare că nu. Datoria mea de mamă era să fiu acolo, cu ea, i-am explicat. Pe lângă datorie, mi-aș fi dorit să fiu lângă ea, urlai și suspinai, și dădui cu pumnul în masă. Cumva ajunsei să urlu din momentul ăsta pentru că nu m-a sunat.

Dă-o dracu de carte, de aplicat, de regim deschis. Îi explicai și lui de ce am hotărât să nu o sun cât este cu el. Am lăsat-o să se bucure de el. El îmi atrase atenția că nu îl las, e dreptul lui. Rostii ceva de creșterea în regim deschis, dar toate se pierd în ingratul și exasperantul vorbești din cărți, eu fac cum simt!

El face cum simte, eu nu știu ce să mai fac.

Din nou ajunsei la vorbe urâte, la observația că am îngrijit-o din prima zi când am născut-o și nu m-am trezit mamă peste patru ani, cum s-a trezit el de curând.

Și scriu acest text pentru defulare, fix ca celălalt, Mama, o persoană. În plus, adaug la însemnare scopul de a consemna. Dacă peste ani Mara va ajunge aici, mama își cere scuze. Te-am învățat că părinții greșesc, uneori vorbesc urât și ridică vocea.

Mama iar greșii. Ridică vocea, aruncă cu vorbe urâte, dar în momentul ăsta, mama ta suferă foarte tare, iar în fața ta se străduiește să zâmbească.

Să mă ierți, te rog frumos. Acum și în viitor.

Cartea, o ceapă stricată

De 4 apr., 2016 11 Trăiri afective ale mele , , , 0

12916729_859233210855583_549964397761328541_oSunt aproape convinsă că o să intru într-un conflict. Scriu acest text și îmi asum consecințele.

În viață, dar mai ales pe blog, am evitat neînțelegerile, dar nu am fugit de ele. Când am simțit că nu mai pot să împiedic ceea ce urmează să se întâmple, am tras aer în piept și am participat cu bunăvoie la propria nimicire.

Am ajuns de multe ori în punctul acesta. L-am conștientizat. Diplomații, fariseii sau oamenii înțelegători se retrag. Eu merg înainte.

Am participat săptămâna trecută la o întâlnire a celor de la O carte pe lună. M-a atras subiectul, femei puternice dincolo de literatură, și m-a convins numele scriitoarei Simone de Beauvoir. Veselă, curioasă, am început să pun întrebări înainte să înceapă orice discuție despre subiect.

Am ascultat două prezentări de carte semnate Simone de Beauvoir. După, am cerut permisiunea să vorbesc și eu despre aceeași autoare. Succint, un cuvânt, două cuvinte despre primul volum din Al doilea sex. Nu poți să povestești cartea asta. Pentru volumul doi am subliniat condiția femeii în societate, raportul obiect/subiect, masculin/feminin, privilegiat/supus de specie. Am amintit, aproape am citat despre drama căsătoriei, nu există siguranța fericirii, iar de aici am pierdut controlul asupra discursului.

Am auzit la un momentat dat, o persoană, numele e lipsit de importanță, rostind că locul femeii este lângă bărbat. Așa scrie în Biblie. Un cuplu de gay nu trebuie să adopte un copil.

Prima reacție, m-am fâstâcit în scaun și am sucit gâtul să văd mai bine chipul celei care exprimase neghiobia de mai sus. Mă întrebam ce fac acolo și de ce mă chinui să caut oameni cu care să port un dialog despre cărți.

Cartea e ceva atât de intim! Legată de o minte, de o persoană, poate deveni o ceapă stricată. Ah! Ce duhoare am inhalat și am rămas cuminte și fără reacție în scaunul meu.

Am rostit: ce păcat!

M-am corectat ca arsă.

Nu am treabă cu Biblia, la mine păcatul e doar o greșeală, și e profund greșit să gândești așa. Ai fost vreodată într-un orfelinat?

Am primit un răspuns afirmativ.

Și ai prefera ca acei copii să crească acolo? Nu le-ar fi mai bine lângă un cuplu gay?

Da, tânăra a vizitat un orfelinat. Nu m-a frapat convingerea ei, ci atitudinea plină de rea voință. Da, mai bine să crească acolo.

M-am retras tristă, pe gânduri, descurajată, plină de îndoieli. Tinerețea manifestă neîndurare și cruzime. Lectura nu destupă minți. Și am fost atât de convisă de acest adevăr! Promovez cartea oriunde și oricum, am o campanie, #poartaocarte, dezvolt o afacere, Tricoul Inteligent. Totul stă pe credința în lectură, în puterile ei.

Ce putere are o carte dacă e citită după convingeri, dacă e citită în umbra obișnuințelor? Nici una. Am văzut cu ochii mei, am simțit prin fior reacția minții.

În plină descurajare, mă consolez cu Freud și Cărtărescu.

Zac.

De la civilizaţie la sălbăticie. Să invadăm lumea arabă

De 30 mart., 2016 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

12438963_1119360598074093_8924619943260317167_nPoate nu ştiaţi, dar am terminat un master de Politici Culturale. În 2006 am aflat şi am reţinut data de 9 mai şi numele ministrului de externe francez, Robert Schuman.

Destul de târziu, o să considere unii. Posibil să râdeţi! Aşteptaţi, o să fac o mărturisire. Nu sunt o inteligenţă înnăscută, ci muncită. Am trudit la mintea mea ca un muncitor calificat care lucrează într-o mină. Din acest motiv am şi renunţat la unele persoane din viaţa mea.

Vă imaginaţi pentru o secundă mâinile unui muncitor? Murdare, aspre, crăpate, cu unghii plesnite. O reprezentare potrivită pentru întreg procesul de finisare cu minuţiozitate a gândirii personale. Oamenii nepotriviţi cu care ne însoţim scad până la anulare condiţiile esenţiale pentru realizare. Geniile nu au nici o şansă în faţa intriganţilor şi a imbecililor, dar o minte meşterită ca a mea? Am lăsat în urmă şi m-am consolat cu Micul Prinţ. Da, cartea. Cu mine a făcut minuni la orice vârstă.

Am instalat o educaţie militară. Eu cer, eu mă supun. Am învăţat, am căpătat experienţă, m-am învăţat minte. În prezent îmi închipui că am un spirit liber şi îmi permit de foarte multe ori sinceritatea.

Un exerciţiu demonstrativ.

Consider că toate naţiunile lumii ar trebui să se unească şi să pornească spre pământul nenorocit de persoanele arabe şi să procedeze asemenea englezilor colonizatori. Violenţa nu e o soluţie, dar e instauratoarea unui drept. După violenţă, o asumare în timp a reeducării.

Ce istorie am avea astăzi dacă după Al Doilea Război Mondial liderii lumii s-ar fi concentrat pe cultură şi nu pe economie?

Arabii şi-ar mai fi crescut pruncii cu mitraliera în mână? Femeia ar fi fost tot un animal fără nici un drept?

În secolul XVIII un tată îşi izbea copilul cu capul de stâncă pentru că a scăpat aricii de mare, dar erau sălbatici, erau nişte fiinţe care supravieţuiau.

În oraşe am supus Natura şi puţini mai îndrăznesc să pornească spre locuri în care să-i simtă forţa. De aceea stăm palizi şi sfrijiţi în faţa calculatoarelor. Nu luam contact cu Natura, nu vorbim despre ea, trăim cu părerea smintită că şi ea ne va ignora. Fix la fel procedează părinţii cu adolescenţii. Nu le vorbesc despre sex, iar absenţa discuţiei înseamnă restricţii fiziologice.

Gândire comodă, gândire convenabilă, lipsă de gândire. Practica oricărui om al oricărui secol.

Revenind.

Toate naţiunile lumii ar trebui să se unească. Să invadăm lumea arabă. Să ne asumăm. Să reeducăm. Salvarea stă în educaţie.

Popoarele, poporul meu, să primească refugiaţi. Suntem oameni. La noi acasă, respectă regulile noastre. Casa mea e casa ta vine cu reprezentări fixe: un acoperiş, hrană, haine. Religia ţi-o laşi în ţara ta sau apucăturile religiei. În România femeile îşi arată faţă. În România femeia e om, iar copilul a auzit de educaţie în regim deschis.

Asta propun: unire, cotropire, violenţă, asumare, educare. În zeci sau o sută de ani. Procesul invers, de la civilizatie la sălbăticie e inacceptabil. Prefer să mă întovărăşesc cu Kirilov, şi el, poate, un imbecil, dar ce imbecil!

Sunt sinceră. Aş cotropi arabii.

Educația nu ți-o mai poate lua nimeni

De 28 mart., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

12570847_944878215593396_1027714999_nCam de o oră ascult Wagner. Cică ar fi fost un decadent. A ținut cont, la vremea lui, de gustul maselor.

Societatea actuală abia digeră muzica lui Wagner. Ascultăm Antonia și Carla`s dream. Niște decadenți prin artificialitate și alteritate.

Ce să ne facem cu gustul și cum să-l educăm? Am apucătura de a umbla pe la lansări de cărți. Prin facultate am început. Mă simt între prieteni la asemenea evenimente chiar dacă nu cunosc personal persoanele prezente. Suntem aceleași fețe. Variabila constă într-un număr de studenți.

Nu mă mir, dar mă tot întreb de ce întâmplările astea de mare însemnătate rămân fără ecou. Am participat la o lansare de carte eveniment pentru orașul Timișoara, Literatura Banatului. Istorie, personalități, contexte de Cornel Ungureanu. Sala plină, cu participarea primarului Nicolae Robu. Am privit cercetător în jur: aceleași chipuri, dar mai multe, laolaltă adunate de personalitatea lui Cornel Ungureanu.

Oameni proaspeți, fără apucături de a umbla pe la lansări de cărți, nu am zărit. Literatura e un moft, unul nobil și plictisitor pentru epoca gadget-urilor. Nu împărtășesc părerea, mă străduiesc să le fac posibile împreună.

Cărțile, de literatură sau specialitate, educă. Educația nu ți-o mai poate lua nimeni. Un fel de a fi distins. Limbajul poate purta o rochie neagră și perle în funcție de exprimare. Unele femei poartă lycra, altele mătase.

Lipsa de instruire, ignoranța ne fac să vorbim lycra. Nesatisfăcător pentru cei care iubesc și practică frumosul.

Frumusețea nu e reprezentată numai de trup. La un moment dat deschidem gura. Ce iese din gura ta, superbă domnișoară? Dacă ești olteancă, și eu sunt, și te aud rostind fusăi, mă mișc ușor de la neplăcere. Te privesc altfel. Haina recomadă, mâinile, părul și dinții, dar și limbajul.

Am un cult pentru unele haine, dar iubesc cu aceeași pasiune rostirea. Prin activitățile culturale, la care am participat fără rușine, da, unii se simt jenați să fie văzuți cu o carte în mână, mi-am format intenționat și sistematic modul de exprimare.

Pot să vorbesc cu regi, cu baroni, cu medici, cu profesori, cu doamnele de la piața, cu elevi, cu oricine. Într-o conversație cu un baron, am avut curajul să-l privesc în ochi. La nivel de limbaj, amândoi dețineam titlu.

A fost la Timișoara o lansare de carte eveniment, a lui Cornel Ungureanu. Or să mai urmeze. O să le anunț pe blog. O să caut cu privirea oameni proaspeți. O să vă identific și o să vin să mă prezint,
Paula Dunia, reverențe!

Foto: Mile Sepetan