Leon Dănăilă, 18 brevete de inventator și 10 de inovator

646x404Oricât de neplăcute și plictisitoare găsesc manifestările bruște de pe facebook, le recunosc utilitatea. Am aflat despre medicul specialist neurochirurg Leon Dănăilă. O să las link la nume. V-aș da și timp, dacă ar fi cu putință, să citiți tot ce scrie.

Prima dată l-am zărit într-o fotografie în metrou cu un titlu țintind senzaționalul. Mi-e lehamite de senzațional, iar apucătura oamenilor de a stârni compasiune pentru un interes propriu, de deificare, mă îngrețoșează.

Un om merge cu metroul. O persoană alege ca mijloc de transport trenul subteran pentru a se reîntoarce acasă. Au considerat unii specialiști în probleme de morală, lumea întreagă e plină de ei, că nu se cuvine ca o personalitate asemenea doctorului Dănăilă să călătorească cu metroul, iar nu știu care alde, să dețină mașini scumpe și grețos de scumpe.

E firesc să alegi metroul ca mijloc de transport. În epoca noastră e rapid. Când am ajuns în marile orașe europene, Paris, Londra, Roma, Viena, Barcelona, Moscova, și am coborât la subteran, m-a încercat admirația și recunoștința pentru realizările societății actuale. Rar experimentez gratitudinea pentru colectivitatea în care mi-au fost date zilele. Metroul din Moscova a devenit punct de atracție, se vizitează ca oricare altă atracție turistică.

Dacă aș crea poezie, m-aș avânta să fac o odă metroului.

Lipsită de sensibilitatea poetului, la mine se impune o potrivire între concept și imagine, notez că metroul reprezintă un apogeu și mă bucur să profit de fiecare dată când am ocazia de înfăptuirea unor proiecte elaborate.

Alegerea doctorului Dănăilă dovedește spirit practic, inteligență, bun simt și o opțiune personală, evident nerespectată de părerea masei dornică să compătimească pentru a avea motive de ură.

Cu facebook-ul, cu puseul de femeie la menopauză datorat utilizatorilor, a ajuns și la mine numele doctorului și mă declar mulțumită. Mi-ar plăcea să-i citesc o carte sau două, cât îmi permite mintea mea. Întru respectul personalității și realizărilor doctorului Leon Dănăilă, deține 18 brevete de inventator și 10 de inovator, și este autor a 39 cărți de specialitate, lăsați mila și aruncați-vă ochii pe cărțile lui. Mila poate și să ofenseze, mai ales când nu există motive, ci percepții și false percepții ale vieții.

Eu aș alege Psihoneurologie, Sculptură în creier sau Chirurgia Psihiatrică. Rămâne de văzut dacă o să ajung în posesia lor.

Leon Dănăilă, de citit și admirat.

Liniștea, un simptom

13059663_1191778960832256_399927150_nO izbi în față. O mișcare scenică prin lentoare. Își lăsă capul ușor pe spate și strâmbă din nas.
Aerul era sufocant. Bătea soarele în ferestre, iar încăperea devenea o seră. Fructele și florile îi împrumutau aromele și mirosurile, dar fără să facă o favoare locului sau persoanei care deschidea ușa.

Se duse pușcă spre geamuri. Călcă pe petale de bujori, iar tălpile goale transmiseră un fior. O senzație de rece și ud. Se opri. Ridică un picior. O talpă colorată, roșu spre violet. Iar strâmbă din nas. Dădu drumul piciorului din strâmtoarea mâinii.

Deschise fereastra și se aplecă în față. Inspiră. Își ținu respirația câteva secunde și închise ochii. Cât e până jos? Poți să mori de la o asemenea înălțime? Un stejar mare și bătrân nu îi permitea pământului să se facă văzut. Ce straniu! Muma lui, muma stejarului, iar stejarul îi ascunde chipul. Te poți referi la pământ altfel? Nu simți pământul când rostești mamă, dar ce emoție când înlocuiești mamă cu mumă!

Ce gânduri! Oare de unde îi vin?! Un porumbel s-a așezat pe pervaz. Un revanșard. Penele din jurul gâtului îi sunt înfoiate și se mișca în stânga și în dreapta ca un înfumurat.

Femeia ridică capul. Undeva în stejar s-a întâmplat ceva. Sau poate la un pervaz de la blocul de peste stradă. Cui îi afișează aroganță porumbelul de la fereastra ei? Nu zărește nimic în jur, nu sesizează nici o mișcare, dar e sigură că undeva există un alt porumbel sau o porumbiță.

Se retrage de la fereastră. Privește peste umăr. Numai petale pe parchet. Tălpile! Și pe tălpile ei. Trebuie să scoată aspiratorul, să dea cu mopul, să. Afară verdeață, răcoare, păsărelele cântă. În cealaltă cameră se află pruncul și aspiratorul.

Privește din nou stejarul. Mai măsoară cu privirea distanța până jos. Porumbelul dispăruse. Ciripitul încetase. Asta ar putea fi liniștea. Nu o cunoaște. Ea are mereu un vâjâit în ureche. E o boală. Simptomul, tinitusul, o face să perceapă sunetul în ureche. Meniere, bolii, îi datorează vertijurile și scăderile de auz. Fix ca acum.

Poate să fie liniștea. La ea e un simptom.

Plânset. S-a trezit fetița.

Șoc cultural la 32 de ani

13077357_1191071404236345_918614249_nAm hotărât să nu mai vorbesc din auzite. Ăsta a fost un moment favorabil al vieții. Decizia a venit oarecum târziu, prin facultate.

Am început să verific. De ce cred asta, cum am ajuns să cred asta?!

Am scuturat verbul a fi al etniilor prima dată. Am crescut lângă un tată rasist. Am privit evreii, țiganii, negrii, nemții, italienii, pe cât a fost cu putință, prin filtru personal. M-am îndrăgostit de Mihail Sebastian, am conversat cu țiganii, am admirat actori de culoare, am citit istorie, am vizitat Italia.

Cu o asemenea decizie nobilă și umanistă, există convingeri care rămân înfipte în noi fără să ne dăm seama. Ultima căpușă înfiptă în raționament de care am devenit conștientă conține o antipatie. Mereu m-am referit la italienii adulți de sex masculin ca fiind niște crai ofiliți. Le cer scuze. Dar să nu galopez în poveste.

Am notat căpușă. Mi-am ales cu grijă parazitul. O căpușă se înfinge în carnea noastră, trăiește cu noi, ne îmbolnăvește și are puterea să ne ucidă. La fel fac convingerile. Se înfig, există individual, ne infectează și ne nimicesc.

Ce am avut eu cu italienii? Cu acei bărbați cu vârsta cuprinsă între 45 și 60 de ani să-i numesc crai ofiliți?! Mă deranja pretenția lor pentru carnea fragedă a tinereții. Găseam umilitor acordul duduilor de a le sta alături. Exista o gâlceavă în mine fără ordine.

Am purtat convingerea asta până de curând. S-a întâmplat să mă așez la o terasă în aglomerata Romă. Să-mi păstrez ochelarii fumurii pe nas, soarele sfredelea. În fața mea ședeau două doamne. Ca să înțelegem diferența la nivel de limbaj, un limbaj social aici, sunt doamne în Italia, în România ar fi două babe.
Amândouă aveau în jur de 80 de ani, poate mai mult. Pielea oxidată până la stafidire arată convingător timpul scurs de la naștere. Slăbirea excesivă a pomeților și a încheieturilor mâinilor m-au atras și mi-au provocat un șoc cultural.

Femeile alea, babele alea simțeau viața, și-o doreau în toate zbârciturile lor. Fiecare sorbea dintr-un pahar cu gheață puțin coniac. Am dedus lichidul după culoare, pahar și cantitatea redusă. Ce drept am avut eu să fac bărbații de 45 de ani italieni crai ofiliți? Ei la 40 de ani își încept viața. O simt și o afirmă inclusiv prin hainele caraghioase. Nu m-am rușinat de convingerea mea, de greșeala în care am persistat atâția ani fără să mă chestionez vreodată. Rareori poți justifica antipatiile.

M-am necăjit ca persoană educată ce pretind că sunt. Le-am zâmbit doamnelor cu bunăvoință. I-am dat surâsului semnificații. Am pus în ele scuze și păreri de rău.

Am rămas cu o bucurie. Am mai smuls din mine un parazit, o convingere. Mi-a trebuit un șoc cultural să devin conștientă. Mă simt mai ușoară sufletește. Pe cele două doamne le păstrez într-o imagine sacră, să mă inspire întru venerația bătrâneții mele destul de îndepărtate.

Acesta este un alt moment favorabil al vieții.

Nici o femeie nu devine mai bună prin naștere

398978_438846736125486_355710465_nMi-a fost dat să aud de multe ori. Proasto! Dacă e posibil să urăști un cuvânt, să porți dușmănie și aversiune unei unități de bază a vocabularului, vă confirm că prost/proastă e detestabil.

Am învățat să fac abstracție de termen. L-am lăsat în schimb să mă împresoare într-o situație anume. Dacă tu ești proastă, de ce să sufăr eu? Nu avortului!

Am rămas cu privirea fixată pe imagine și text câteva secunde.

Reconfirm: aprob avortul.

O să iuțesc pasul prin semnificațiile întreruperii de sarcină. A decide dacă păstrezi sau nu o sarcină presupune mai mulți factori, implică gândire, prevedere și iubire. Unii s-au declarat împotriva avortului, iar riposta lor încalcă dreptul meu de a dispune de propriul corp.

Pe bigoți îi invit să consulte și studii de specialitate. Omul are dreptul să ucidă mamifere inteligente și iubitoare, marile primate au dovedit capacitatea de a trăi sentimente, dar acuză avortul. Aici e vorba despre specie și despre supraviețuire.

Pe apucatele entuziaste le poftesc la un exercițiu de imaginație. Înainte vă fac cunoscut că am experiența avortului. După unii, o proastă, după alții o păcătoasă. Dacă faceți parte din categoria celor devotate ideii că avortul înseamnă crimă și duceți sarcina până la capăt, felicitări, 9 luni de zile sunteți o eroină. Habotnicele or să vă susțină, or să vă aducă coronițe și tot ele, după naștere, o să arunce cu pietre în voi dacă nu ajungeți o mamă pusă în slujba copilului.

A naște nu te face mamă. Ești femela speciei, responsabilă de a căra fătul, o gazdă, ca o femelă cimpanzeu, macac sau gorilă. Pe ele avem dreptul să le ucidem. Mamă, instanță morală, devii.

Tot pe apucate le întreb: nașterea e tot ce ai realizat în viață? De acord. Să ziceam că ai născut între 20 și 25 de ani și faci afirmația, în socitatea ta, că pruncul semnifică tot ce ți-a ieșit bine în viață. Dar ce poți realiza până în 25 de ani?

Notez: facem copii pentru perpetuare, din ignoranță (cum să umplem anii unei vieți?), pentru un sens inexistent al aceleiași vieți, pentru economie și politică.

Un copil nenăscut implică gândire, prevedere și iubire. A duce o sarcină până la capăt nu reduce numărul copiilor abandonați. Copii fără afecțiune, fără viitor, fără ajutorul acelor religioși care condamnă un făt neviabil. Câți dintre ei adoptă sau au grija celor abandonați? Ce semnificație are o singură mângâiere într-o perioadă, copilărie sau adolescență?

Nici o femeie nu devine mai bună prin naștere, dar o femeie ajunge mamă prin iubire și educație.

Lăsați femeile să decidă asupra corpului lor, asupra fătului, asupra educației. Isteria din jurul avortului e pură grandomanie a oamenilor incapabili de sentimente autentice, doar contrafăcute.

Dacă tu ești proastă, de ce să sufăr eu? Nu avortului!

Când un copil abandonat privește tavanul alb și înnebunitor al spitalului unde a fost abandonat ce fel de mamă a avut? Bigoții ar fi considerat-o proastă dacă avorta. S-a dovedit inteligentă. A născut și și-a lăsat copilul.

Atrag atenția, dacă cineva se încumetă pe subiect, că aici nu e vorba despre a respecta părerea cuiva, ci de a o accepta.

Faci copilul? Bravo!
Nu faci copilul? Îmi pare rău pentru ceea ce urmează.

Nici o femeie nu e proastă că avortează, e nenorocită, e tristă, e indiferentă, dar nu lipsită de inteligență. Am o asemenea experiență și compătimesc femeile cu care împărtășeșc. Femeile care condamnă sunt și ele într-o categorie care trebuie compătimită, dar nu de către mine.

Reconfirm: aprob avortul.

Îmi pare rău pentru voi toate și voi toți care mă desconsiderați.

Sincer!

Nu fă ca la radio şi televiziune, vorbeşte corect

10561830_865972770079545_8462134905126880019_nCa un subtitlu:

NU FACE.

Îmi place sau nu, Mara îmi cere să privesc cu ea la desene. După un an întreg cu Sponge Bob, îmi repet, când poftesc la turtiţe Krusty krab, că nu au corespondent în realitate. Da, mi s-a întâmplat de câteva ori!

M-am distrat prima dată. A doua oară m-am încruntat, iar într-o zi m-am întrebat dacă să-mi fac griji. Mi-am revenit în urma unei greşeli de gramatică.

Pe lângă Sponge Bob, urmăresc şi Sirenix, Alvin şi veveriţele sau Spioanele. La Sirenix am auzit prima dată.

Nu fă asta, nu fă asta! Apoi am devenit atentă. Nu fă, nu fă, nu fă în toate filmele de animaţie. M-am indignat. Încă o revoltă sufletească în zbuciumul de toate zilele. Lângă Mara am încercat să vorbesc o limbă curată şi corectă. Anii petrecuţi acasă sunt elementari, şcoala vine să completeze. Am crezul acesta, unicul păstrat. Omul e format până la 5 ani, la şcoală, în adolescenţă, în viaţă, scoate ce a introdus.

Desenele, cu greşelile lor frecvente de gramatică, fixează în memoria copiilor un anumit limbaj, cu accent pe ascultător.

Lumea se confruntă cu foamea, războaiele şi imigranţii, dar lumea mea suportă o depreciere a limbii cu o atitudine indiferentă. Că sunt desene, că majoritatea aşa se exprimă sau marea majoritate, că studiourile fac traducerile şi angajările! Uite aşa pleonasmul şi tautologia ajung lecţii plictisitoare şi inutile în manualele şcolare. Un manual nu rezistă în faţa inteligenţei unei instanţe ca mama sau tata care se fac înţeleşi şi plătesc cursuri de limbi străine.

Rândurile de mai sus, exerciţiu de ironie.

Mi-am zis şi o să pun în practică, indiferent de rezultat, că o să scriu celor de la studioul de la Oradea. Acolo am înţeles că se fac traducerile pentru canalele de copii.

Nu primesc sfaturi cu nu fă asta, nu o să schimbi nimic!

Ascult cuminte şi zâmbitoare încurajări.

Fă asta!

Zic!

Doi oameni singuri într-o relaţie

531513_10151450250370854_537875420_n– Cât a trecut? A trecut un an?
– Mai lipseşte o lună.
La o terasă din centrul oraşului, la cea mai retrasă masă, izolată prin postamente care susţineau uriaşele umbrele de la Pepsi, doi tineri îşi şopteau la ureche. La fiecare replică, se aplecau spre urechea celuilalt. Ochelarii fumurii sprijineau, dacă cineva le-ar fi acordat atenţie, ideea de conspiraţie.
Nimeni nu le purta grija. La o masă, în colţul opus, mai era o femeie, o mămică cu fetiţa ei. Tocmai o aşezase pe canapeaua de nuiele şi îi pusese în mână un biberon mare cu un lichid colorat. La bar, chelnăriţa şi barmanul, amândoi cap la cap, se holbau pe ecranul unui telefon.
– Ce ziceai?
– Nu am zis nimic. Stai să-mi iau geaca pe mine, e răcoare. Femeia s-a mişcat uşor spre dreapta adunându-şi umerii. Mâinile îi îngheţaseră, iar cafeaua aia nu mai ajungea. Chelnăriţa şi barmanul priveau la acelaşi telefon, dar acum râdeau.
– Asemănările m-au amuzat, dar diferenţele mă zăpăcesc.
– Asemănări?
– Da. Fumează aceeaşi marcă de ţigări.
Bărbatul s-a lăsat pe spate şi a scos un sunet ridicol şi vesel. Râdea cu poftă.
– Îi place Seinfeld?
– M-am gândit la tine când am descoperit că nu-i place. Altă asemănare. Nici fostul soţ nu gusta umorul din Seinfeld. Fostul meu soţ, iubita ta, iubitul meu nu consideră absurdităţile din lucrurile fireşti haioase. Noi ne prăpădim de râs, ei ne privesc cu îngăduinţă. Nu o să discut acum despre inteligenţă pornind de la Seinfeld.
– Dar nu crezi?!
Discursul şi apropierea dintre cei doi s-au frânt de la tava chelnăriţei. Spaţiul dintre postamente îi permitea să servească doar printre clienţi. Îi separa şi îi obliga să se îndepărteze unul de altul. Fiecare a privit în partea opusă. Au revenit după ce consumaţia era în întregime pe masă. Ea a apucat cu amândouă mâinile ceaşca. Să le încălzească puţin. El şi-a preparat cafeaua şi a sorbit.
– Înveţi să accepţi alte obişnuinţe. Înţeleg, e greu.
– Am fost dezorientată, mai ales în primele luni. Am decis să mă străduiesc. Dacă nu o să funcţioneze, şi muncesc ca un bou în jug la relaţia asta, o să-mi dau voie să fiu egoistă. O să nesocotesc interesele altora şi o să fac numai ce vreau eu.
– Ce copilă eşti!
– Posibil, dar te rog, dă-mi ceva din experienţa ta în cuplu, să aplic în relaţia mea. Ai un altgoritm?
– Am o atitudine, compromisul. Şi uneori mă retrag la casa de la sat pentru câteva zile. Chiar nu am habar, iubita mea şi cu mine suntem doi oameni singuri într-o relaţie.
– Doi oameni singuri într-o relaţie, doi oameni singuri într-o relaţie, asta sună aşa…
– Cumplit, groaznic, înfiorător, adevărat!
– Mi s-a făcut şi mai frig.
Femeia şi-a strâns geaca peste piept şi nici unul nu a mai scos nici un cuvânt.

Pofte metafizice, dar să mirosim liliacul

10686616_989803641029790_8977369664765484123_nUnii caută cu toate puterile cafeaua de dimineață. Alții își pierd nădejdea dacă până la 35 de ani nu au făcut copii. Mulți exasperează dacă nu-și au numele pe un contract de vânzare-cumpărare al unui imobil.

Rostul vieții prin realizări, a stabilit societatea.

În același ton, cu disperare, umblu după un dialog cu persoane spirituale. Să nu aud vorbindu-se despre vreme, copii, canalizări, drumuri neasfaltate, idiosincrazii la locul de muncă, mâncare sau facturi de telefon sau curent.

Îmi doresc, din când în când, să-mi răsfăț auzul și mintea cu cercetări metafizice, studii de filozofie sau religie, istorie, semiotică, iar acum, zilele astea, să miros liliacul până uit de mine.

Cu asemenea pofte, am ajuns luna asta la Schimb de cărți. Marea mi-a fost răsplata. În jurul discuțiilor despre cărți, am ajuns să dezbatem despre conștiința de sine. Poziția mea față de conștiința de sine, sub influența lecturii lui Noica, Povestiri despre om după o carte a lui Hegel, a prilejuit un discurs în contradictoriu. Sorin Oncu a respins socoteala mea.

Eu am susținut și îmi mențin părerea, conștiința de sine ține de educație și civilizație. Un prunc nu are conștiință, mama este o prelungire a lui. Mai târziu, când rostește eu și se identifică cu o imagine, ființa umană devine persoană.

În plus, că am amintit de Povestirile despre om, Noica și Hegel, am reținut că oamenii au nevoi biologice, la fel ca animalele, dar își satisfac și nevoi nebiologice. Hegel vine cu exemplul realizării sociale.

Nu am ajuns să ne strângem mâinile într-un acord, ci într-o promisiune. O să ne întâlnim separat, Sorin Oncu și cu mine, și o să-mi anuleze tot discursul. Nu pot pune conștiința de sine pe seama devenirii și a educației. Zice el.

Eu susțin că ține de educație, devenire și civilizație.

O ultimă notă: nu vreau să am dreptate și nici nu e important acest aspect, esențial mi se pare subiectul ca preocupare a unor indivizi care au cont de facebook, greutăți financiare, dileme sufletești și griji superficiale.

V-am povestit și dumneavoastră. Eu v-am povestit, persoană cu conștiință de sine.

În întâmplarea de a fi vii, Mircea Cărtărescu, Taxi și fixarea în realitate

13009660_1182662151743937_815926357_oAm primit o acuzație de curând. Că aș scrie unele articole pentru trafic. E atât de nouă învinuirea, că o găsesc delicioasă și îmi place să mă gândesc din când în când la ea.

La anul blogul face 10 ani. Scriu aici de atâta vreme. Am crescut, m-am educat, m-am ordonat, am defilat plină de convingeri, am renunțat la ele sau la unele dintre ele, am făcut exercițiu de scris, am refuzat să prezint un subiect sau un scriitor, am mers înainte.

Unul dintre scriitorii respinși este Mircea Cărtărescu. În facultate nu mi s-a potrivit. M-am achitat de niște lecturi obligatorii la seminar, iar acasă, în singurătate, am început Orbitor. Nu am trecut de primele 100 de pagini și de atunci nu am mai atins nici o carte semnată Cărtărescu.

În prezent mă aflu sub influența Solenoidului. Sunt entuziasmată și îndrăgostită. În această stare, îl descopăr pe Mircea Cărtărescu în conflictul prilejuit de participarea la videoclipul celor de la Taxi, Despre smerenie, iar cartea, Solenoidul, arde într-un filmuleț pe facebook.

Am citit păreri în stânga și în dreapta despre videoclip. Nu mă interesează. Că e manifest sau părere personală, că e despre smerenie sau ipocrizie, cartea vine separat de persoana Mircea Cărtărescu.

Avem așa: Mircea Cărtărescu, persoană. Mircea Cărtărescu, scriitor. O convingere sau alta anulează creația? Cititorii au datoria să separe personalitatea scriitorului de autor. Afundarea în lectură pretinde două participări, a autorului, și a cititorului. A arde o carte vine cu o oxidare de sine. În Solenoid, care este un fel de bobină, iar bobina un fel de mosor, avem de-a face cu durerea și singurătatea, cu sentimentul zădărniciei. Mă abțin să notez mai mult. Nu am terminat romanul și vă recunosc că mi-e rușine să scriu despre opera lui Cărtărescu.

Până acum o lună l-am respins, m-am împotrivit creației lui. În prezent sunt înamorată de Solenoid și am iscat un conflict în mine. Ce putere să am eu, de caracter, de voință sau de agerime, să pătrund grandioasa lui operă?

M-am identificat în câteva pagini din cele câteva citite. Am o sensibilitate până la slăbiciune. Mă potolesc sufletește când iau contact cu trăiri corespondente. Mă copleșește un sentiment de apartenență și mă ghemuiesc atunci în mine. Îmi vâr mâinile între genunchi și mă apăs în materie, pat, canapea, scaun, ca să mă fixez. Simt des cum mă desprind. Uneori zile în șir trăiesc cu senzația că mă desprind de mediu.

Cu Solenoidul m-am fixat în realitate, oricare este ea.

Iar un individ arde o carte pentru că scriitorul a participat la un videoclip și nu e deloc smerit, fiind posesorul unui BMW.

Sunt așa sătulă de farisei. Dar cine anume trăiește în smerenie? Cine trăiește după litera Bibliei? Cele cu care împart aceeași categorie de gen, dragile mele femei, sunt unele în jurul meu credincioase, dar ce mai ocolesc învățăturile Bibliei când este în interesul lor și ce mai abuz comit când vor să condamne după Biblie!

Despre videoclip afirm că îmi place. L-am ascultat cu plăcere și nu sunt credincioasă. O necredincioasă, dar cu suficientă inteligență și bun simț să-l admir pe Papă sau oricare alt prelat care muncește pentru binele omenirii.

Vă amintiți? Binele omenirii poate fi un scop în toată întâmplarea de a fi vii.

Porumbel și vin de Porto

12939521_1180623025281183_535045428_nUșa era crăpată. A împins-o ușor, dar a rămas pe loc. S-a aplecat puțin în față. Nimeni. O voce i-a strigat să intre. A pășit la interior. A simțit curentul. Au! Și-a acoperit urechea dreaptă cu mâna. Cu capul înclinat a măsurat apartamentul. Frumușel, dar parcă prea gol. Unde să fie bucătăria și unde este proprietarul? Vorbiseră doar la telefon.
– Bună ziua!
Un tânăr la vreo 30 de ani, nu prea înalt, tuns chilug și cu ochelari de vedere cu rame mari și negre, ținea în mână o şurubelniță și gesticula explicând ceva despre o luptă extenuantă cu un porumbel, același porumbel în fiecare zi, care vine în balcon și îi jumulește plantele.
– Am o roșie în ghiveciu. Bucătăria este acolo. Am oprit apa înainte să vă sun.
Ce tâmpit!
Se luptă cu un porumbel. De ce nu-i sucește gâtul și-l bagă la cuptor?! El își amintește cum tatăl său a sucit gâtul unui guguștiuc în fața lui, iar apoi l-a trimis la bucătărie. Mergi la mă-ta și spune-i să-l gatească, hai, repede, marș!
– Care e problema? Ați inundat vecinul de jos?
– M-a sunat vecina că s-a infiltrat apa în zidărie.

Instalatorul a trecut la treabă. Peste două ore avea altă programare, în alt cartier. Traversa tot orașul, noroc sau ghinion, fiind sâmbăta, orașul era mai liber.

Fiecare instalație tehnico-sanitară defectă îi făcea cunoscută o altă casă. A văzut zeci, sute de locuințe în viața lui. Și ce mai oameni a întâlnit, dar parcă caraghiosul ăsta îi lua pe toți la ciudățenii!

A întârziat la următoarea casă. O locuință undeva la bloc. I-a deschis un bărbat cu mustață, nu l-a văzut prea bine, lipsea lumina, iar mobilierul părea că vine spre el. A înaintat, o fereastră larg deschisă i-a atras atenția. Curent! Numai curent peste tot. A tresărit usor. Trântită pe o canapea, o bătrână se uita la televizor. Își ținea mâna sub cap, iar gușa l-a îngrețoșat.
Uite cum stă, vaca bătrână! Nu poate să se ridice, stă tolănită acolo. Ptiu, ce rușine îmi e! Îmi e rușine de rușinea ei.

S-a îndreptat spre chiuvetă.

Ce mai zi! Ce mai oameni! Și acasă îl aștepta o masă în familie dificilă. După trei ani de absență, băiatul lor cel mare vine acasă cu iubitul. Când au descoperit înclinația lui sexuală, ei, de fapt el, femeia plângea într-un colț, l-a pus să aleagă, ori e bărbat, ori părăsește casă, iar el nu-l mai recunoaște de fiu.

A plecat de acasă. Între timp s-a mai înmuiat și el. O boală, bătrânețea e urâtă, moare mâine poimâine, să facă pace cu copilul.

A terminat, și-a șters genunchii, a plecat spre casă. A îmbrăcat cea mai frumoasă cămașă și a deschis sticla lui de vin de Porto. O primise și el de la cineva în urma unei defecțiuni tehnico-sanitare. A primit diverse de-a lungul timpului.

Soneria. El se bagă după femeie, deja e transpirat și rușinat. Ridică ochii și salută. Caraghiosul cu surubelnița și porumbelul îi întinde mâna.

– V-am mulțumit pentru reparație?!

Porumbel și vin de Porto, o delicatesă, la fel ca fiul lor!

Educația presupune autoeducație

untitled-0033Am ajuns să cresc, habar nu am cum, cu niște convingeri.

O să le numesc pe rând.

1. Scriitorii nu pot fi fericiți și bogați.
2. Cărțile desfundă mințile.
3. Călătoriile scutură prejudecăți prin contactul cu alte culturi și alte mentalități.

În apărare, pentru a justifica prima părere, amintesc de Balzac. Am citit multe cărți ale lui în adolescență. Am pierdut nopți cu el, am prins răsăritul împreuna, uneori am adormit fără să-mi dau seama că schimb realitatea luminată la un bec murdar cu visul asociativ. Urmam în continuare povestea lui Lucien de Rubempre și mă îngrozeau cărțile privighetori, acele cărți uitate pe rafturile cele mai înalte ale librăriilor. Am păstrat, de atunci, imaginea unor cărți privighetori.

La punctul doi, nu știu cum să-mi încep pledarea. Am greșit prin judecată. Nu am raționat, am potrivit după chip și asemănare. Dacă eu am citit o carte, iar cartea m-a trimis la altă carte, iar de aici am experimentat labirintul, am presupus că așa se întâmplă cu orice cititor. O secundă nu m-am obosit cu diversitatea, categoriile din diversități sau caracterul uman. Când am descoperit numele lui Giovanni Papini sau al lui Dorgeles la Eliade, am mers la bibliotecă și am împrumutat două cărți. Nu am observat că eram singură în drum spre bibliotecă sau la bibliotecă. Impresia, bogată în emoții, era suficientă să susțină iluzia cititorilor.

La trei m-am convins cel mai greu. M-am izbit în tot felul de situații de contrarul afirmației mele. M-am confruntat cu imprecizii și inconsecvențe, dar am persistat în socotelile mele. Ignoram expresiile, afară, am fost afară. Nu vedeam acolo un caracter lipsit de calități pozitive, ci o limită în vocabular. De aceea toți cei care rosteau afară în prezența mea mă asigurau de convingerea de la punctul doi. Oamenii trebuiau destupați.
Pe vremea aceea nu cunoșteam cuvântul diasporă și nici ce manifestă. Am aflat călătorind la rândul meu în țări străine de geografia mea. Atunci m-am îndoit pentru prima dată. Dacă pleci de acasă, dar rămâi într-o comunitate care respinge influența și învățăturile celui mai civilizat, călătorul nu suportă nici o schimbare în gândire.

Lent, în jurul vârstei de 30 de ani, m-am îndoit de convingerile și obișnuințele mele. Îmi puneam întrebări peste întrebări.

De ce nu poate fi un scriitor fericit sau bogat? Eu sunt incapabilă să scriu la suferință. Defulez, iar atunci fac jurnal. Intenția mea, cu scrisul, a constat în a face o meserie. Ce faci? Scriu. Dar mă sufoc să afirm despre mine că sunt scriitor.

De ce oamenii citesc, dar continuă să fie rasiști, misogini, patriarhali, xenofobi? Ce naiba se întâmplă?

Și mai ales, cum se poate să călătorești, să respecți reguli în Germania sau Italia, iar în România să arunci gunoiul pe jos și să parchezi pe spațiile verzi sau pe pistele de biciclete?

Unii dintre noi avem ticuri verbale. Am dezvoltat și eu unul de curând, îl folosesc și în loc de punct. Educație.

Totul stă în educație și permisivitate. O carte desfundă dacă îi permiți, o călătorie înfluențează dacă ai ochi și urechi de căscat.

Educația presupune autoeducație. Jung