Să râdem înainte de toate
#poartaocarte cu Leon Dănăilă și Mihai Golu.
Da, a trecut marea milă națională, dar munca omului stă pe filele astea galbene și urât mirositoare de hârtie.
O poză în metrou, o pată în biografie.
O cartea citită, de asemenea o pată, dar pe rațiunea dumneavoastră.
Căutați cărțile și purtați-le, ca pe diamante.
Să luăm zece persoane. Opt dintre ele, într-o situație, vor critica. Îmi iau ca studiu de caz o fetiță de zece ani dată cu ruj pe buze.
Pietrele vor fi aruncate în fetiță, în părinți, în profesori, în societatea actuală. În solicitarea excesivă a psihicului, aruncarea cu pietre, specialistul în probleme de viață va fi singurul care va scoate sfinți pe gură, singurul cu o viziune corectă asupra fetiței cu ruj pe buze.
Am practicat critica. O mai practic uneori. Nu am aflat cum pot prezenta ceea ce mă deranjează și să nu constituie o judecată. În teorie e clar, eu verbalizez neplăcerea, celălalt apreciază valoarea mărturisirii. În practică am parte de un atac la felul meu de a fi simandicos.
Oricum ar fi, în practică sau teorie, am prins plictiseală și dezgust de a critica după niște obișnuițe care nu ne-au făcut în istorie toleranți sau binevoitori. Oamenii s-au omorât și se omoară între ei, iar o fată de zece ani care folosește ruj nu ar trebui să provoace indignare.
În prezent fac exerciții de creștere a îngăduinței.
Reluăm studiul de caz: o fetiță de zece ani se dă cu ruj. Îmi iau premisele, trag concluzia și formulez câteva consecințe pe termen lung ale comportamentului tinerei. Construiesc o lume utopică.
În anul 2100, urmările fetiței care folosește ruj sunt o uniformizare a fiziologiei feminine. La zece ani a folosit rujul, la doisprezece s-a epilat, la optsprezece și-a mărit sânii, la douăzeci și cinci și-a injectat acid hialuronic în buze, la patruzeci și-a ridicat pielea feței.
Asta fac femeile în ziua de azi, au această posibilitate și suportă niște aprecieri severe de la sfinți. Sfinții se găsesc la orice pas, habar nu am de ce mai merg unii dintre noi la biserică.
Vedeți partea bună a pericolului uniformizării? Eu o văd, sunt mai cu moț. Fiind toate la fel fizic, sprâncene tatuate, sâni măriți, acid hialuronic în buze, piele ridicată, o să ne dorim în continuare diferențirea.
Perfecțiunea fizică, după modelul barbie, ne provoacă să ne întoarcem spre interior. Am vizionat recent filmul The Lobster regizat de grecul Giorgos Lanthimos. Într-o societate distopică (caracterizată de o formă de guvernare autoritară), femeile și bărbații se îmbracău la fel. Fără sprijinul hainei în deosebiri, omul caută substituți.
În lumea mea utopică, femeile s-ar întoarce spre sine. Fără grija frumuseții, toate ar fi, femeile ar începe să se înzestreze la interior. Ar avea și ar căuta timp pentru sublimare: lectură, muzică, vernisaje, plimbări în natură, voluntariat cu orfani și oameni bătrâni, petreceri cu prietenii, filme de artă sau călătorii.
Propun să lăsam oamenii, copiii sunt incluși, să se simtă bine în pielea lor. Uneori, pentru confort, avem nevoie de ruj, de fond de ten, de machiaj intens. Nu agreez machiajul strident, dar înțeleg fazele de dezvoltare cu părți de căutare, de afirmare, de extravaganță, de imaturitate. Măști pentru un sine bine ascuns de educație și convingeri.
Pielea poate fi considerată un creier, dar nu Creierul.
Dacă eu nu mă simt bine în pielea mea, voi sfinților, mă adresez vouă, ar trebuie să mă supun regulilor voastre? Într-o zăpăceală de sine, să mă las convinsă de gura lumii care nu a avut nici un merit recunoscut vreodată.
Gura lumii semnifică o personificare a Răului. Cum să te iei după gura lumii sau de ce să conteze ea în alegerile tale?
Aș fi curioasă să-i aud pe sfinți argumentând.
Nu o să-i aud, sunt plictisită și de ei. Prefer măștile, măștile pot oricând să cadă.
Sau nu.
Foto: Flavius Neamciuc
De puţină vreme Mara dispune de un telefon personal. Un telefon a dat ocazia unui set nou de reguli. Mara foloseşte aparatul la sfârşit de săptămână pentru jocuri, iar în timpul săptămânii pentru a-şi suna tatăl, bunicii, verişorul, mătuşile, inclusiv mătuşa responsabilă de accidentul ei de pe bicicletă şi care a refuzat internarea în numele meu.
Încerc să fac ceea ce este corect pentru Mara şi nu ceea ce simt. Simt multe în urma unei entorse şi a unei leziuni de care nu am fost anunţată imediat ce s-au întâmplat. Ţin în mine şi probez o atitudine leală.
Agreez telefonul şi jocurile? Îmi dau silinţa să las deoparte critica, să am încredere în omuleţul pe care eu l-am educat. Am expus-o pe Mara la cultură: teatru, muzeu, atelier de pictură, lectură, poezie. Am purtat-o în natură: munte, dealuri, câmpie. I-am atras atenţia asupra cântecului din pădure, asupra florilor şi micilor vieţuitoare. Am insistat pe simţul civic: aruncăm gunoiul la coş, păstrăm liberă pista de biciclete, pe scara rulantă ne aşezăm pe dreapta. Am ţinut-o departe de reprezentările pe care le au clasele sociale despre ele însele: Mara nu e murdară ca o ţigancă sau limbută ca o olteancă.
Mara are telefon. Conform părerilor unor nostalgici, Mara nu are copilărie. Copilărie a avut generaţia mea, numită generaţia cu cheia la gât.
Pardon, nu regret epoca copilăriei mele. Condiţiile de viaţă ale părinţilor, din cauze socio-politice, au numărat mulţi copii nesupravegheaţi în casă. Copii singuri cu acces la obiecte ascuţite, la gaz, la înălţimi. Generaţia părinţilor noştri, cu părinţi traumatizaţi de ororile războiului, au deprins viaţa ca o luptă pentru supravieţuire. Pentru supravieţuire, acoperişul deasupra capului, hrana şi îmbrăcămintea erau suficiente. Întotdeauna putem înţelege un comportament, o atitudine. Mama lui Hitler a murit în urma unui cancer la sân. A avut un doctor evreu. Da, întotdeauna putem înţelege sau explica.
Educaţia părinţilor noştri nu ne-a permis o afirmare de sine. Condiţiile de viaţă, nevoile economice, putinţele intelectuale au limitat dezvoltarea personală. Unii purtăm pe noi uniformitatea gri a ideologiei comuniste. Soluţia: educaţia şi autoeducaţia.
Părinţii noştri ne-au iubit şi şi-au exprimat iubirea prin mâncare cel mai mult. Înţeleg. Nu pot să-mi cresc fata astfel. Eu am curajul, nu mi-e ruşine, să o privesc în ochi şi să-i spun: te iubesc. Mama şi tata mi-au declarat în general, părinţii te iubesc cel mai mult.
Mara are copilărie, cu tot cu telefon. De unde teamă şi respingere? Cunoaştem obiectele din jur. Dacă nu le putem pătrunde cu mintea şi cunoştinţele noastre, există cursuri. Orange a creat ateliere pentru seniori. Soluţii există. Minţi care să le caute sunt mai puţine.
Copilăria e o perioadă. Timpul cât cineva e copil presupune o educaţie elementară. Să ne concentrăm pe fundamental.
Expunerea la cultură şi natură conţine esenţialul unui a fi binevoitor.
Să fim oameni, să creştem oameni.
Am participat pentru a doua oară la o Conferință PRbeta. Anul trecut am descris curiozitatea, anul acesta am așteptat să trag învățături și să le aplic în existența mea online.
Conectați la aparate, juniori și seniori, online-ul a devenit, metaforic, o a doua piele (comparație subînțeleasă).
Am ascultat persoanele de la pupitru cu detașare. Anul trecut mi-am permis entuziasmul până s-a isterizat Ana Maria Onisei în urma articolului scris pe blog în care am ales o nefericită potrivire de cuvinte. M-am exprimat public că doamna Onisei și-ar lua angajamentul să poarte spre conducerea Ateneului Român o cerere oficială de la Teatrul Municipal Drobeta Turnu Severin.
Da. Iese provincialismul din mine oriunde. Comportamentul și atitudinea vorbesc uneori de la sine. Sufăr din cauza concentrării culturii doar în orașele universitare. M-am dus umilă anul trecut la doamna Onisei și i-am vorbit despre un spectacol al unui unic artist, în timpul Festivalului Enescu, și la Severin sau oricare alt oraș lipsit de manifestări culturale. Cad în capcana rememorarii și a tânguirii.
Nu o să mă plâng. Mi-am învățat lecția. Oamenii se piaptănă cu vorba în fața altor oameni. Vorbele nu se transformă în fapte cu idei frumoase, ci cu acțiuni uneori mizerabile. Scopul scuză mijloacele, cunoaștem. Oamenii de cultură trag mizerii sub ei ca porcii de dragul artei. Când ajungi să manifești artă, interesele instituțiilor te agasează și acționezi.
În București, artiștii ies în stradă, iar T.O. Bobe a primit amendă pentru participarea la protest pentru susținerea reformei în cultură a lui Vlad Alexandrescu.
Vorbesc aiurea.
Miercuri am ascultat persoanele de la pupitru cu detașare. L-am apreciat pe Ovidiu Eftimie pentru adresarea către public cu dumneavoastră. Am savurat discursul lui Vlad Tăușance datorită sublinierii interesului personal al muncii noastre. Pe Cristian Radu l-am aplaudat pentru profesionalism.
Am învățat ceva? Da. În primul rând am avut șansa să ascult niște oameni ai muncii și ai faptei. Da, există un interes personal, oricât se face abstracție de el în public. Nu mă deranjează. Aici sunt hegeliană, nu kantiană. Interesul personal e acceptat laolaltă cu faptele bune întru ajutorarea persoanelor lipsite de mijloace mai ales materiale.
Mi-a devenit clară procrastinarea, refuzul de a mă actualiza în societatea mea. Dar ține și de un fel de a fi. Dacă actualitatea ține de a anula experiența seniorilor sau fosilelor din instituții cum am auzit, nu mă pot ralia în ordinea zilei. Modernitatea a vorbit despre asta deja, dar punctul nostru slab, al celor tineri, este o absență a teoriei.
Eu consider că am nevoie și de teorie. Recitesc cele Cinci fețe ale modernității de Matei Călinescu deoarece îmi e de folos. Multora le-ar fi, dar a fost scrisă de o fosilă din afara intereselor actuale.
Iar vorbesc aiurea. Multe frustrări, de provincială, de olteancă, de femeie.
Pun punct.
Mă declar mulțumită de Conferință, abia o aștept pe cea din 17-18 mai 2017. Felicitări Oltea Zambori și Cristina Putan.
Sunt la piață. Nu mă uit în stânga și nici în dreapta. Cumpăr o varză și merg acasă. Fără bujori sau orice altă floare azi. Lia, portofelul e gol. Nu ridic capul din pământ, privesc cu coada ochiului și văd pulpe și poale de femei bătrâne.
Doresc o varză. Mi-e poftă de o varză la cuptor. Varza e în capătul celălalt la pieței. Mai am puțin și scap, nu stabilii nici un contact vizual.
– Mărar, domnișoară, mărar, pe alese, haideți!
Cât e de mic! Un bătrân cu statură de copil. O căciulă jerpelită pe vârful capului, un chip stafidit cu dinți mărunți și îmbrăcați în metal alb.
Îmi întinde mâna cu o legătură de mărar. Mâna, cu degetele îndoite, unghii murdare și o piele uscată, translucidă mă frapează. Îl privesc fix în față.
– Mulțumesc.
Merg mai departe. Ajung la masa cu varză, o cumpăr, plătesc, număr banii din portofel. Varza merge cu mărar, dar am mărar, am cumpărat alaltăieri.
Mă întorc. O să trec pe lângă bătrân. Nu cumpăr. Lia, nu cumperi. Ține capul jos. Pulpe și poale de femei, fuste negre, groase, aspre, mușețel, soc.
Cine are mai mare nevoie de banii mei din portofel? Cartofi noi, lapte în sticle de plastic murdare, ouă în pungi, săpun de casă, o găină tăiată și perpelită.
Cine are?
– Vreau și eu mărar.
– Alegeți, 1 leu chita, alegeți pe cea mai mare. Din grădina mea.
Iau fără să mă uit, simt cum mă împing în mine cu ciudă, îndes mărarul lângă varză, pun banii în mâna parțial transparentă a bătrânului. Îmi mulțumește și râde dezvelindu-și dinții măruți, îmbrăcați în metal alb.
Asta nu e o faptă bună. Nimeni nu câștigă, nici el, nici eu. O să intru în casă și o să plâng. Pentru mâna omului la bătrânețe, pentru neisprăvita de mine.
– Mâine o să-mi fac cartofi noi cu mărar la cuptor. Și poimâine mazare cu mărar. Am mărar. Pe alese, din grădina.
Mărar.
În toamnă, la rugămintea unei prietene mamă, am început să fac gramatică și literatură cu fiul ei. A zburat vorba. În prezent fac gramatică și literatură cu un buchet de copii. La fiecare le-am dus câte o carte din biblioteca personală. Citim, de fapt ei citesc cu voce tare, iar eu ascult, Micul Prinț, Călătoriile lui Gulliver și Eșafodul. M-am oprit la aceste titluri.
Plimb cărțile între ei, iar gramatica, cu părțile ei de vorbire sau de propoziție care mă pun în pericol să fiu înghițită de câte ori cască, e salvată de lectură. Da, gramatica e plictisitoare, copiii o fac uneori de coșmar, dar oricât de sensibili sunt unii și simt i-urile, avem nevoie de reguli ca să punem corect cei 3 i de la unele verbe sau adjective.
Am povestit despre activitatea mea alături de copii deoarece am făcut o observație. Adolescenții mei sunt în faza de dezvoltare care îi sperie pe părinți, sistemul limbic, cel care include centrii cerebrali ai plăcerii, este dezvoltat, însă cortexul prefrontal rațional este doar în parte matur.
Să folosesc alte cuvinte: adolescenții se îndrăgostesc, iar părinții pretind rațiune pe o lipsă de control neural redus. Comportamentul impulsiv cu care caută plăcerea înseamnă reacție.
De aceea vreau să vă șoptesc. Nu îndrăznesc să dau un sfat, nici măcar să recomand. Dragile mele mame, când fata începe să-și petreacă tot mai mult timpul în cameră singură, nu vă îndoiți, acționați, e momentul. Căutați activități care să vă solicite împreună. E datoria și responsabilitatea noastră de părinți să ne oprim din reproșuri și din a pretinde raționamente. Animalele au o perioadă de împreunare, rut se cheamă, omul are etape de dezvoltare cu faze mai mult sau mai puțin mature.
Activitățile împreună să vină firesc, ca distracție, nu ca o oprire sau îndepărtare de băiatul dorit. Îndrăgosteala constituie o plăcere, plăcerile se învață. Lectura e o plăcere. Citesc cu fetele mele, deși cască, nu se concentrează, privesc în gol pe fereastră.
Uneori, rar, îmi permit să râd de ele. Îmi dau voie să mă joc cu ele, să le tachinez, în timp ce le atrag în a percepe și a pricepe, între trandafirii de pe pământ, identici cu trandafirul Micului prinț. Le îmblânzesc. Merg pe urmele lui Exupery. Dacă ne îndrăgostim și o persoană devine diferită, percepem. Și ce pricepem? Că dacă vedem o calitate în funcție de sentimente, putem să neglijăm defectele. Uite așa trecem prin Gerard Genette, puțină teorie a literaturii, și rămân scrise notițe despre limbaj.
Intenția mea era să fixez în memoria afectivă a părinților că plăcerile se învață. Confecționați plăceri cu copiii dumneavoastră. Având mai multe plăceri în adolescență, îndrăgosteala nu-i poate acapara. O mamă din o sută naște un tânăr Werther, cele mai multe aducem pe lume copii inteligenți, dar care cresc anapoda, nedirijați. Părinții au datoria să mijlocească întâlnirea dintre copii și sinele lor, creștem oameni, îi educăm pentru ei, nu pentru noi.
Noi avem o viață separat. Cu plăceri deja cunoscute, împărțite pe categorii, cu sexul inclus.
Nu trebuie să-i ținem pe copii departe de sex, trebuie doar să le arătăm câte plăceri poate avea o persoană. Lipsa plăcerilor duce la concentrarea exclusivă pe plăcerea fiziologică. Adolescenții intuiesc multe, dar asemenea copiilor de doi ani, când încep crizele datorate imposibilității de a articula, nici ei nu pot exprima rațional ce se întâmplă cu ei.
La adolescență nu e permisă plictiseala. Lipsa de ocupație e binevenită la copiii mici pentru a-și stimula imaginația, dar la adolescenți plictiseala presupune un risc, concentrarea pe sex.
De ce să ne fie frică de sex? Să ne ajutăm copiii să sublimeze, să transforme pulsiunile în preocupare: tenis, voluntariat, lectură, dansuri, actorie, drumeții, fotografie etc.
Să ne ajutăm copiii. Eu citesc cu ei. Asta voiam să vă șoptesc.
Am auzit de prea multe ori că am gura mare. În copilărie am ignorat, în adolescență am reacționat, iar ca tânără femeie am continuat să reacționez.
Până într-o zi. Întotdeauna există un factor declanșator sau ceva care te pune pe gânduri. Am auzit de multe ori că sunt femeie inteligentă. Am încălecat expresia, gură mare, cu aprecierea, femeie inteligentă.
M-am întrebat, cu ironie, dar tristă, dacă nu cumva femeia inteligentă a ajuns să aibă gura mare. Da, s-a întâmplat. Dacă îmi aleg pentru o analiză concisă un început de relație cu un bărbat descopăr, în aprecieri, elogii, măguliri, prețuirea minții. Mai departe, nefiind o femeie kodak sau de moment, edificând parteneriate, am ajuns de la sclipire intelectuală la limbuție.
Nu pot să fiu și eu o femeie bună! Las discuțiile deoparte. Semnificațiile femeii bune nu constituie subiectul textului. Am avut parteneri inteligenți, educați, civilizați; cu câteva excepții, dar pline de învățături, dar i-am făcut să exclame: Tu și gura ta a mare! Nu ai habar să fii diplomată! Nu poți să taci, dar nu poți!
Au dreptate. Nu pot să tac și nici nu doresc să tac. Subliniez însă că ceea ce îi irită după un timp, i-a atras la început. Sunt inteligentă sau limbută? Inteligent e sinonim, în raportul acesta personal feminin-masculin, cu limbut?
Într-o noapte, ca multe nopți numărate de un individ care nu poate să doarmă, bântuiam prin casă și m-a pocnit un dor de un prieten de sex masculin. Pur și simplu m-am gândit la el și aș fi avut ceva de dezbătut împreună. Ce singură m-am simțit și ce nenorocire pe mine ca persoană! Cum poate o femeie să deranjeze un bărbat la o oră târzie în noapte fără să fie suspectată de luxură? Iluzia libertații individului, iluzia libertății în cuplu, iluzia acelui enervant fac ce vreau eu.
Nu facem ce vrem noi, mai ales în cuplu. Greșim și procedăm corect simultan, dar adevărul este că nu ne rezistăm nouă înșine. Celălalt deține deschiderea către conștiința de sine. Suntem prizonieri în noi înșine și în celălalt. Unii încearcă diferite operații de rezolvare a disperării prin monogamie, parteneri diverși, celibat sau ascetism.
Soluții după chip și asemănare sau după un moment al vieții. Vedeți, în zbaterile acestea stă frumusețea și zadarnicul vieții. În punctul ăsta stăm cu o cutie de creioane în mână și colorăm ce vrem noi și cum vrem noi.
Se numesc alegeri personale.
Urmează o înștiințare scrisă și expusă public. Nu știu cât este de interes general.
Mi-am înscris blogul la un concurs pe Hyperliteratura, Cel mai bun blog de carte din România #2016 (ediția I).
Cititorii nu au nimic de făcut, nu se votează, există un juriu. Vă anunțam. Rar am participat la orice fel de concurs, nu știam să pierd. Am învățat. Pentru personalitatea mea, esențială este participarea și nu pierderea sau câștigarea.
Text scurt. Mulțumesc.
Am crescut, ca fiecare individ, în obișnuințele și convingerile părinților. Folosea mama, pentru a mă întâmpina când reveneam acasă, următoarea vorbă: iar ai umblat brambura toată ziua!
Îmi dau seama acum că niciodată nu m-am oprit în a întreba ce semnifică un cuvânt. De exemplu brambura. L-am preluat, l-am perceput, cu siguranță nu l-am priceput la vremea respectivă. Am crescut într-o intensitate a cunoașterii senzoriale.
În copilăria mea, datorită epocii și geografiei, un cartier mărginaș al Severinului, a umbla brambura ținea de firesc. Ieșeam în stradă, la dreapta dealuri și păduri, în stânga Dunărea. Cum să nu exclame mama, la apus când intram în casă, acel ai umblat brambura toată ziua?!
Mai târziu, am transformat brambura în a călători. Am început prin a descoperi lumea prin păduri, dealuri întinse, ogașe create de ape sau cărărui pe lângă calea ferată. Am privit ani de zile trenurile trecând și am adunat din urma lor niște pietricele mici, fierbinți și mov.
Într-o zi, într-un martie ploios, am coborât din metrou și m-am oprit în mijlocul unei piațete, Piazza del Popolo. Am avut senzația că toate trenurile mele din marginea Dunării pe care le-am urmărit curioasă m-au adus acolo.
Orice pământ ajung să calc în vizitele mele, mânată de dor de ducă, de cunoaștere, de interes, la un moment dat mă opresc. Stau nemișcată nu pentru a admira, ci pentru a-mi aduce în memorie strada neasfaltată și plină de gropi de la Schela, dealurile și pădurile, Dunărea și ogașul unde înfloresc din copilărie lilieci.
Acolo este ţara mea,
Şi neamul meu cel românesc!
M-am născut la Drobeta Turnu Severin, Mehedinți, România. Printre plăceri, le am pe categorii, a călători stă la priorități. Orice călătorie m-a făcut mai româncă. Oriunde în lume am prezentat geografia mea, prin limbaj sau haină. Dar întotdeauna aș vrea să revin, să mă aștepte mama cu iar ai umblat brambura toată ziua!
Aș umbla, aș umbla toată viața fără oprire, dar să știu că mă întorc acasă. Călătoriile sunt firești, lumea e un gogoloi, iar omul îi dă semnificații. Acasă e însă un sentiment. De cele mai multe ori departe de orice rațiune sau bun simț.
Acasă, loc natal, familie, casa unde locuiești, singurul loc posibil în care individul dovedește singurătatea ca o limită și nu ca un fel de a fi.
Niciodată nu ești singur acasă. Acasă ești, iar limitele încep prin rostire. Acasă poți să rămâi mut. Acasă.
Pentru o stare sufletească intensă și deplină, am nevoie de ceai verde cu iasomie. Cutia de ceai, un obiect metalic reproducând o pictură a lui Klimt, Sărutul, a rămas goală de săptămâna trecută când am părăsit Timișoara pentru Severin.
Azi, pe o ploaie măruntă și deasă, sub o umbrelă pembe cu zâne a Marei, mă dusei la Miracolul plantelor să corectez lipsa ceaiului. Întorcându-mă acasă, mă zgâii la vitrinele buticurilor. Îmi atraseră atenția fardurile și mai că nu verbalizai boială și sulimăneală.
Mă încercă un sentiment de îngâmfare.
Cu ochii în vitrină, sub o umbrelă caraghioasă, ignorând cererile insistente ale unei cerșetoare, descoperii cum pot corecta câteva verigi în prezentarea femeilor românce. Aș îndrăzni să alcătuiesc un set de reguli, și contrar obiceiului, să recomand.
Recomand să renunțați la fardurile ieftine. Ieftin, în industria cosmeticelor, semnifică compromis până la primejduirea sănătății. Nu am cercetat ingredientele și pigmenții, articolul cântărește puțin ca sursă credibilă în confecționarea fardurilor de pleoape. Mai mult îmi dau cu părerea.
Nuanțarea chipului, pleoape, pomeți, buze, atrage, aveți dreptate, dar nu cu efectul dorit. Fenomenul care rezultă este similar nerăbdării probate în fața pomului de Crăciun înainte să aprindem instalația electrică. Felicitări, v-ați transformat într-un pom de Crăciun.
Renunțând la farduri, păstrați banii și luați un rimel și un ruj de calitate. Rezultatul: un chip dintr-o dată scăpat de produse chimice și pătrunzător. Cu răbdare și îngăduință, priviți-vă în oglindă. Iubiți imperfecțiunile, ele fac diferența. Defectele majore pot fi corectate și de bisturiu. Cine judecă e doar un sărac cu duhul. Suferința poartă același nume la fiecare persoană, dar durerea traduce o lipsă diferită a indivizilor.
Reguli:
– mai puțin machiaj.
– întotdeauna SPF.
– rimel pentru recunoșterea oficială a vorbei ochii sunt oglinda sufletului.
– ruj pentru un moft sau o aroganță.
Mai puțin fard, mai multă economie și o reducere considerabilă de îmbolnăvire a pielii. Știți că pielea este un creier exterior? Are Thomas Mann, în Muntele vrăjit niște pagini excepționale, bezmetice despre piele, funcțiile ei și cum ne influențează.
Renunțați la sulimăneală și boială, purtați atitudinea naturală sprijinită. V-aș garanta și atracția exercitată asupra sexului opus, dar poate unele dintre noi avem și alte preocupări. Eu port o carte în geantă mereu. În cafenele și la terase citesc, dar întotdeauna ridic ochii cu genele lungi și rimelate, și privesc. Cochetez. Apoi îi pun la loc pe paginile de carte.
Recomand atitudinea naturală sprijinită.
Purtați-o!
