Conferință PRbeta 2016

13064717_1200332476643835_282272221542239645_oAm participat pentru a doua oară la o Conferință PRbeta. Anul trecut am descris curiozitatea, anul acesta am așteptat să trag învățături și să le aplic în existența mea online.

Conectați la aparate, juniori și seniori, online-ul a devenit, metaforic, o a doua piele (comparație subînțeleasă).

Am ascultat persoanele de la pupitru cu detașare. Anul trecut mi-am permis entuziasmul până s-a isterizat Ana Maria Onisei în urma articolului scris pe blog în care am ales o nefericită potrivire de cuvinte. M-am exprimat public că doamna Onisei și-ar lua angajamentul să poarte spre conducerea Ateneului Român o cerere oficială de la Teatrul Municipal Drobeta Turnu Severin.

Da. Iese provincialismul din mine oriunde. Comportamentul și atitudinea vorbesc uneori de la sine. Sufăr din cauza concentrării culturii doar în orașele universitare. M-am dus umilă anul trecut la doamna Onisei și i-am vorbit despre un spectacol al unui unic artist, în timpul Festivalului Enescu, și la Severin sau oricare alt oraș lipsit de manifestări culturale. Cad în capcana rememorarii și a tânguirii.

Nu o să mă plâng. Mi-am învățat lecția. Oamenii se piaptănă cu vorba în fața altor oameni. Vorbele nu se transformă în fapte cu idei frumoase, ci cu acțiuni uneori mizerabile. Scopul scuză mijloacele, cunoaștem. Oamenii de cultură trag mizerii sub ei ca porcii de dragul artei. Când ajungi să manifești artă, interesele instituțiilor te agasează și acționezi.

În București, artiștii ies în stradă, iar T.O. Bobe a primit amendă pentru participarea la protest pentru susținerea reformei în cultură a lui Vlad Alexandrescu.

Vorbesc aiurea.

Miercuri am ascultat persoanele de la pupitru cu detașare. L-am apreciat pe Ovidiu Eftimie pentru adresarea către public cu dumneavoastră. Am savurat discursul lui Vlad Tăușance datorită sublinierii interesului personal al muncii noastre. Pe Cristian Radu l-am aplaudat pentru profesionalism.

Am învățat ceva? Da. În primul rând am avut șansa să ascult niște oameni ai muncii și ai faptei. Da, există un interes personal, oricât se face abstracție de el în public. Nu mă deranjează. Aici sunt hegeliană, nu kantiană. Interesul personal e acceptat laolaltă cu faptele bune întru ajutorarea persoanelor lipsite de mijloace mai ales materiale.

Mi-a devenit clară procrastinarea, refuzul de a mă actualiza în societatea mea. Dar ține și de un fel de a fi. Dacă actualitatea ține de a anula experiența seniorilor sau fosilelor din instituții cum am auzit, nu mă pot ralia în ordinea zilei. Modernitatea a vorbit despre asta deja, dar punctul nostru slab, al celor tineri, este o absență a teoriei.

Eu consider că am nevoie și de teorie. Recitesc cele Cinci fețe ale modernității de Matei Călinescu deoarece îmi e de folos. Multora le-ar fi, dar a fost scrisă de o fosilă din afara intereselor actuale.

Iar vorbesc aiurea. Multe frustrări, de provincială, de olteancă, de femeie.

Pun punct.

Mă declar mulțumită de Conferință, abia o aștept pe cea din 17-18 mai 2017. Felicitări Oltea Zambori și Cristina Putan.

Cine are mai mare nevoie de banii mei din portofel? Mărar pe alese

12122619_1082288668447953_4636013211106291057_nSunt la piață. Nu mă uit în stânga și nici în dreapta. Cumpăr o varză și merg acasă. Fără bujori sau orice altă floare azi. Lia, portofelul e gol. Nu ridic capul din pământ, privesc cu coada ochiului și văd pulpe și poale de femei bătrâne.
Doresc o varză. Mi-e poftă de o varză la cuptor. Varza e în capătul celălalt la pieței. Mai am puțin și scap, nu stabilii nici un contact vizual.
– Mărar, domnișoară, mărar, pe alese, haideți!
Cât e de mic! Un bătrân cu statură de copil. O căciulă jerpelită pe vârful capului, un chip stafidit cu dinți mărunți și îmbrăcați în metal alb.
Îmi întinde mâna cu o legătură de mărar. Mâna, cu degetele îndoite, unghii murdare și o piele uscată, translucidă mă frapează. Îl privesc fix în față.
– Mulțumesc.
Merg mai departe. Ajung la masa cu varză, o cumpăr, plătesc, număr banii din portofel. Varza merge cu mărar, dar am mărar, am cumpărat alaltăieri.
Mă întorc. O să trec pe lângă bătrân. Nu cumpăr. Lia, nu cumperi. Ține capul jos. Pulpe și poale de femei, fuste negre, groase, aspre, mușețel, soc.
Cine are mai mare nevoie de banii mei din portofel? Cartofi noi, lapte în sticle de plastic murdare, ouă în pungi, săpun de casă, o găină tăiată și perpelită.
Cine are?
– Vreau și eu mărar.
– Alegeți, 1 leu chita, alegeți pe cea mai mare. Din grădina mea.
Iau fără să mă uit, simt cum mă împing în mine cu ciudă, îndes mărarul lângă varză, pun banii în mâna parțial transparentă a bătrânului. Îmi mulțumește și râde dezvelindu-și dinții măruți, îmbrăcați în metal alb.
Asta nu e o faptă bună. Nimeni nu câștigă, nici el, nici eu. O să intru în casă și o să plâng. Pentru mâna omului la bătrânețe, pentru neisprăvita de mine.

– Mâine o să-mi fac cartofi noi cu mărar la cuptor. Și poimâine mazare cu mărar. Am mărar. Pe alese, din grădina.

Mărar.

De ce să ne fie frică de sex? Să ne ajutăm copiii să sublimeze

13162153_1199258313417654_653456872_nÎn toamnă, la rugămintea unei prietene mamă, am început să fac gramatică și literatură cu fiul ei. A zburat vorba. În prezent fac gramatică și literatură cu un buchet de copii. La fiecare le-am dus câte o carte din biblioteca personală. Citim, de fapt ei citesc cu voce tare, iar eu ascult, Micul Prinț, Călătoriile lui Gulliver și Eșafodul. M-am oprit la aceste titluri.

Plimb cărțile între ei, iar gramatica, cu părțile ei de vorbire sau de propoziție care mă pun în pericol să fiu înghițită de câte ori cască, e salvată de lectură. Da, gramatica e plictisitoare, copiii o fac uneori de coșmar, dar oricât de sensibili sunt unii și simt i-urile, avem nevoie de reguli ca să punem corect cei 3 i de la unele verbe sau adjective.

Am povestit despre activitatea mea alături de copii deoarece am făcut o observație. Adolescenții mei sunt în faza de dezvoltare care îi sperie pe părinți, sistemul limbic, cel care include centrii cerebrali ai plăcerii, este dezvoltat, însă cortexul prefrontal rațional este doar în parte matur.

Să folosesc alte cuvinte: adolescenții se îndrăgostesc, iar părinții pretind rațiune pe o lipsă de control neural redus. Comportamentul impulsiv cu care caută plăcerea înseamnă reacție.

De aceea vreau să vă șoptesc. Nu îndrăznesc să dau un sfat, nici măcar să recomand. Dragile mele mame, când fata începe să-și petreacă tot mai mult timpul în cameră singură, nu vă îndoiți, acționați, e momentul. Căutați activități care să vă solicite împreună. E datoria și responsabilitatea noastră de părinți să ne oprim din reproșuri și din a pretinde raționamente. Animalele au o perioadă de împreunare, rut se cheamă, omul are etape de dezvoltare cu faze mai mult sau mai puțin mature.

Activitățile împreună să vină firesc, ca distracție, nu ca o oprire sau îndepărtare de băiatul dorit. Îndrăgosteala constituie o plăcere, plăcerile se învață. Lectura e o plăcere. Citesc cu fetele mele, deși cască, nu se concentrează, privesc în gol pe fereastră.

Uneori, rar, îmi permit să râd de ele. Îmi dau voie să mă joc cu ele, să le tachinez, în timp ce le atrag în a percepe și a pricepe, între trandafirii de pe pământ, identici cu trandafirul Micului prinț. Le îmblânzesc. Merg pe urmele lui Exupery. Dacă ne îndrăgostim și o persoană devine diferită, percepem. Și ce pricepem? Că dacă vedem o calitate în funcție de sentimente, putem să neglijăm defectele. Uite așa trecem prin Gerard Genette, puțină teorie a literaturii, și rămân scrise notițe despre limbaj.

Intenția mea era să fixez în memoria afectivă a părinților că plăcerile se învață. Confecționați plăceri cu copiii dumneavoastră. Având mai multe plăceri în adolescență, îndrăgosteala nu-i poate acapara. O mamă din o sută naște un tânăr Werther, cele mai multe aducem pe lume copii inteligenți, dar care cresc anapoda, nedirijați. Părinții au datoria să mijlocească întâlnirea dintre copii și sinele lor, creștem oameni, îi educăm pentru ei, nu pentru noi.

Noi avem o viață separat. Cu plăceri deja cunoscute, împărțite pe categorii, cu sexul inclus.

Nu trebuie să-i ținem pe copii departe de sex, trebuie doar să le arătăm câte plăceri poate avea o persoană. Lipsa plăcerilor duce la concentrarea exclusivă pe plăcerea fiziologică. Adolescenții intuiesc multe, dar asemenea copiilor de doi ani, când încep crizele datorate imposibilității de a articula, nici ei nu pot exprima rațional ce se întâmplă cu ei.

La adolescență nu e permisă plictiseala. Lipsa de ocupație e binevenită la copiii mici pentru a-și stimula imaginația, dar la adolescenți plictiseala presupune un risc, concentrarea pe sex.

De ce să ne fie frică de sex? Să ne ajutăm copiii să sublimeze, să transforme pulsiunile în preocupare: tenis, voluntariat, lectură, dansuri, actorie, drumeții, fotografie etc.

Să ne ajutăm copiii. Eu citesc cu ei. Asta voiam să vă șoptesc.

Femeia inteligentă a ajuns să aibă gura mare

1506640_874980022512153_4248345686750906952_nAm auzit de prea multe ori că am gura mare. În copilărie am ignorat, în adolescență am reacționat, iar ca tânără femeie am continuat să reacționez.

Până într-o zi. Întotdeauna există un factor declanșator sau ceva care te pune pe gânduri. Am auzit de multe ori că sunt femeie inteligentă. Am încălecat expresia, gură mare, cu aprecierea, femeie inteligentă.

M-am întrebat, cu ironie, dar tristă, dacă nu cumva femeia inteligentă a ajuns să aibă gura mare. Da, s-a întâmplat. Dacă îmi aleg pentru o analiză concisă un început de relație cu un bărbat descopăr, în aprecieri, elogii, măguliri, prețuirea minții. Mai departe, nefiind o femeie kodak sau de moment, edificând parteneriate, am ajuns de la sclipire intelectuală la limbuție.

Nu pot să fiu și eu o femeie bună! Las discuțiile deoparte. Semnificațiile femeii bune nu constituie subiectul textului. Am avut parteneri inteligenți, educați, civilizați; cu câteva excepții, dar pline de învățături, dar i-am făcut să exclame: Tu și gura ta a mare! Nu ai habar să fii diplomată! Nu poți să taci, dar nu poți!

Au dreptate. Nu pot să tac și nici nu doresc să tac. Subliniez însă că ceea ce îi irită după un timp, i-a atras la început. Sunt inteligentă sau limbută? Inteligent e sinonim, în raportul acesta personal feminin-masculin, cu limbut?

Într-o noapte, ca multe nopți numărate de un individ care nu poate să doarmă, bântuiam prin casă și m-a pocnit un dor de un prieten de sex masculin. Pur și simplu m-am gândit la el și aș fi avut ceva de dezbătut împreună. Ce singură m-am simțit și ce nenorocire pe mine ca persoană! Cum poate o femeie să deranjeze un bărbat la o oră târzie în noapte fără să fie suspectată de luxură? Iluzia libertații individului, iluzia libertății în cuplu, iluzia acelui enervant fac ce vreau eu.

Nu facem ce vrem noi, mai ales în cuplu. Greșim și procedăm corect simultan, dar adevărul este că nu ne rezistăm nouă înșine. Celălalt deține deschiderea către conștiința de sine. Suntem prizonieri în noi înșine și în celălalt. Unii încearcă diferite operații de rezolvare a disperării prin monogamie, parteneri diverși, celibat sau ascetism.

Soluții după chip și asemănare sau după un moment al vieții. Vedeți, în zbaterile acestea stă frumusețea și zadarnicul vieții. În punctul ăsta stăm cu o cutie de creioane în mână și colorăm ce vrem noi și cum vrem noi.

Se numesc alegeri personale.

dunia.ro posibil cel mai bun blog de carte din România

13115524_1197318856944933_969055190_nUrmează o înștiințare scrisă și expusă public. Nu știu cât este de interes general.

Mi-am înscris blogul la un concurs pe Hyperliteratura, Cel mai bun blog de carte din România #2016 (ediția I).

Cititorii nu au nimic de făcut, nu se votează, există un juriu. Vă anunțam. Rar am participat la orice fel de concurs, nu știam să pierd. Am învățat. Pentru personalitatea mea, esențială este participarea și nu pierderea sau câștigarea.

Text scurt. Mulțumesc.

Iar ai umblat brambura toată ziua

10444447_815043898505766_7370593938362599230_nAm crescut, ca fiecare individ, în obișnuințele și convingerile părinților. Folosea mama, pentru a mă întâmpina când reveneam acasă, următoarea vorbă: iar ai umblat brambura toată ziua!

Îmi dau seama acum că niciodată nu m-am oprit în a întreba ce semnifică un cuvânt. De exemplu brambura. L-am preluat, l-am perceput, cu siguranță nu l-am priceput la vremea respectivă. Am crescut într-o intensitate a cunoașterii senzoriale.

În copilăria mea, datorită epocii și geografiei, un cartier mărginaș al Severinului, a umbla brambura ținea de firesc. Ieșeam în stradă, la dreapta dealuri și păduri, în stânga Dunărea. Cum să nu exclame mama, la apus când intram în casă, acel ai umblat brambura toată ziua?!

Mai târziu, am transformat brambura în a călători. Am început prin a descoperi lumea prin păduri, dealuri întinse, ogașe create de ape sau cărărui pe lângă calea ferată. Am privit ani de zile trenurile trecând și am adunat din urma lor niște pietricele mici, fierbinți și mov.

Într-o zi, într-un martie ploios, am coborât din metrou și m-am oprit în mijlocul unei piațete, Piazza del Popolo. Am avut senzația că toate trenurile mele din marginea Dunării pe care le-am urmărit curioasă m-au adus acolo.

Orice pământ ajung să calc în vizitele mele, mânată de dor de ducă, de cunoaștere, de interes, la un moment dat mă opresc. Stau nemișcată nu pentru a admira, ci pentru a-mi aduce în memorie strada neasfaltată și plină de gropi de la Schela, dealurile și pădurile, Dunărea și ogașul unde înfloresc din copilărie lilieci.

Acolo este ţara mea,
Şi neamul meu cel românesc!

M-am născut la Drobeta Turnu Severin, Mehedinți, România. Printre plăceri, le am pe categorii, a călători stă la priorități. Orice călătorie m-a făcut mai româncă. Oriunde în lume am prezentat geografia mea, prin limbaj sau haină. Dar întotdeauna aș vrea să revin, să mă aștepte mama cu iar ai umblat brambura toată ziua!

Aș umbla, aș umbla toată viața fără oprire, dar să știu că mă întorc acasă. Călătoriile sunt firești, lumea e un gogoloi, iar omul îi dă semnificații. Acasă e însă un sentiment. De cele mai multe ori departe de orice rațiune sau bun simț.

Acasă, loc natal, familie, casa unde locuiești, singurul loc posibil în care individul dovedește singurătatea ca o limită și nu ca un fel de a fi.

Niciodată nu ești singur acasă. Acasă ești, iar limitele încep prin rostire. Acasă poți să rămâi mut. Acasă.

Atitudinea naturală sprijinită

13244_606119736064851_2110828013_nPentru o stare sufletească intensă și deplină, am nevoie de ceai verde cu iasomie. Cutia de ceai, un obiect metalic reproducând o pictură a lui Klimt, Sărutul, a rămas goală de săptămâna trecută când am părăsit Timișoara pentru Severin.
Azi, pe o ploaie măruntă și deasă, sub o umbrelă pembe cu zâne a Marei, mă dusei la Miracolul plantelor să corectez lipsa ceaiului. Întorcându-mă acasă, mă zgâii la vitrinele buticurilor. Îmi atraseră atenția fardurile și mai că nu verbalizai boială și sulimăneală.
Mă încercă un sentiment de îngâmfare.
Cu ochii în vitrină, sub o umbrelă caraghioasă, ignorând cererile insistente ale unei cerșetoare, descoperii cum pot corecta câteva verigi în prezentarea femeilor românce. Aș îndrăzni să alcătuiesc un set de reguli, și contrar obiceiului, să recomand.

Recomand să renunțați la fardurile ieftine. Ieftin, în industria cosmeticelor, semnifică compromis până la primejduirea sănătății. Nu am cercetat ingredientele și pigmenții, articolul cântărește puțin ca sursă credibilă în confecționarea fardurilor de pleoape. Mai mult îmi dau cu părerea.

Nuanțarea chipului, pleoape, pomeți, buze, atrage, aveți dreptate, dar nu cu efectul dorit. Fenomenul care rezultă este similar nerăbdării probate în fața pomului de Crăciun înainte să aprindem instalația electrică. Felicitări, v-ați transformat într-un pom de Crăciun.

Renunțând la farduri, păstrați banii și luați un rimel și un ruj de calitate. Rezultatul: un chip dintr-o dată scăpat de produse chimice și pătrunzător. Cu răbdare și îngăduință, priviți-vă în oglindă. Iubiți imperfecțiunile, ele fac diferența. Defectele majore pot fi corectate și de bisturiu. Cine judecă e doar un sărac cu duhul. Suferința poartă același nume la fiecare persoană, dar durerea traduce o lipsă diferită a indivizilor.

Reguli:
– mai puțin machiaj.
– întotdeauna SPF.
– rimel pentru recunoșterea oficială a vorbei ochii sunt oglinda sufletului.
– ruj pentru un moft sau o aroganță.

Mai puțin fard, mai multă economie și o reducere considerabilă de îmbolnăvire a pielii. Știți că pielea este un creier exterior? Are Thomas Mann, în Muntele vrăjit niște pagini excepționale, bezmetice despre piele, funcțiile ei și cum ne influențează.

Renunțați la sulimăneală și boială, purtați atitudinea naturală sprijinită. V-aș garanta și atracția exercitată asupra sexului opus, dar poate unele dintre noi avem și alte preocupări. Eu port o carte în geantă mereu. În cafenele și la terase citesc, dar întotdeauna ridic ochii cu genele lungi și rimelate, și privesc. Cochetez. Apoi îi pun la loc pe paginile de carte.

Recomand atitudinea naturală sprijinită.

Purtați-o!

(eu nu te cred) De nerostit

untitled-0128– Las ușa deschisă. Codul de la intrare, 9cheie, 8809. Ai reținut, da? Eu intru la duș. Faci cafeaua până ies, am și o sticlă de vin în frigider. Te pup.
Femeia opri telefonul. Îl așeză pe raftul cu prosoape și începu să se dezbrace. Transpirase de la atâta șmotru. Își mirosi degetele și simți mirosul înțepător și sufocant al Nufărului. Dar în sfârșit terminase curățenia. Aruncă hainele în coș și intră în cadă. Primul jet de apă o făcu să geamă de durere. Spatele o chinuia, pielea agresată de la dezinfectante o ustura, întreg trupul părea că se retrage la poziția fetală. Se chirci în cadă. Apa creștea și o dezmierda în timp ce ocupa întreaga suprafață a pielii. Atipi pentru câteva secunde. Ieși din cadă, se șterse pe trup zgâindu-se la imaginea ei. Făcuse o treabă excelentă în lustruirea oglinzii. Îi arată acum atât de clar imperfecțiunile, celulita, fleșcăiala de la brațe, aspectul lăptos al picioarelor. Luă crema și se frecă energic pe tot corpul, insistând pe picioare și la coate. Își luă chiloții, trase tricoul alb de bumbac peste cap, șosetele în picioare și ieși.
La bucătărie, prietena ei fuma pe fereastră. Făcuse cafelele, scosese sticla de vin din frigider și două pahare din dulap pe care ea le băga la loc.
– Nu mai bem vin?
Femeia zâmbi în timp ce așeza paharele la locul lor.
– Ba da, dar le schimb cu unele mai mari. După nevoile mele și ale tale. Eu nu fac în fiecare zi șmotru, iar tu nu te desparți în fiecare zi de bărbatul iubit.
Cealaltă femeie trase ultimul fum, stinse țigara, dădu de două ori cu mâna prin aer, și închise fereastra. Se așeză la masă și sorbi din cafea.
Prietena ei puse două pahare de vin pe masă, le umplu, bău din paharul ei, îl umplu la loc, apoi luă loc pe scaun.
– Îl mai iubești?
– Nu, nu-l mai iubesc.
– V-ați mai întâlnit?
– După ce plec de la tine. Mă obosesc toate întâlnirile astea. Nici măcar nu le înțeleg. Dacă nu am fost bună pentru el în cuplu, ce prieteni să fim acum?
– Mi se pare firesc. Ați locuit 5 ani împreună. Nu te poți desprinde atât de ușor.
– Ba se simte vinovat. Ăsta e motivul lui. Vinovăția. Iar vinovăția asta mă obligă pe mine să-l suport din când în când.
– Și asta e firesc. Te-a înșelat. Ce ai vrea să simtă?
– Aș vrea să mă lase în pace. Nu pot fi prietena lui. Și ce să vorbesc cu el?
– La ce te referi? Femeia mai luă o gură mare de vin și își lipi paharul rece de obraz. Îi ardea. Gustul vinului, puțin dulce, ușor grețos, o făcea să soarbă cafea după fiecare gură de alcool.
– La ce să mă refer? La capacitățile lui intelectuale. Când mă întâlnesc cu tine nu vin să vorbesc despre vreme.
Femeia nu știa cum să-și ascundă sentimentul de satisfacție. Rânjea și își acoperi jumătate de față cu paharul de vin.
– Mă flatezi și îmi place atât de mult. Ce reacție copilărească, îmi cer scuze. Să revenim la tine, la voi. Mă surprinzi. Întotdeauna am considerat că soțul tău e o persoană inteligentă.
– O fi, este în domeniul lui, dar nu avem ce să discutăm.
– Ești furioasă. Încă nu te-ai calmat.
– Sunt și furioasă, dar prietenă nu pot fi cu el. E simplu. Nu am fost bună pentru el în cuplu, a ales-o pe cealaltă, nu suntem prieteni și nu am fost niciodată.
– Dacă a ales-o pe cealaltă nu înseamnă că e neapărat mai bună, ci mai nouă. Greu putem lupta cu ceva nou, în cazul nostru, femei de 40 de ani, greu putem lupta cu femeile de 20. Mută unghiul, ce naiba?! Îl cunoști. E același om.
– Nu-l mai cunosc. Credeam că îl cunosc. Nu l-aș fi crezut capabil de minciună, de trădare.
– Ziceai că nu-l mai iubești?
– Nu-l mai iubesc. Nu am fost bună pentru el. Nu-l mai iubesc.

Zâmbete, compasiune, înțelegere, mult vin, discuții interminabile, râsete puternice, ieșiri nocturne și matinale, pierderea noțiunii de timp, mese copioase. Pentru că prietena ei nu mai iubea.

– Nu-l mai iubești.
(eu nu te cred) De nerostit.

Prefer să mă ratez cu scrisul, lăsați-mă în viața mea

10917285_940982699245218_4634349241441204955_nDe câte ori vă priviți mâinile pe zi? Am ajuns să mă pierd în cercetarea lor. Prima data întind mâna stângă. Dintre cele două, ea este cea nobilă. Mă uit. Cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă trasez linii pe degetele de la mâna stângă. Lent. Aștept și simt cum sunt transmise informațiile la creier. Mijlociu cu arătător, mijlociu cu mijlociu până la degetul mare. Îmi așez apoi degetele, mai puțin cel mare, în palma dreaptă și îmi mângâi, pe rând, unghiile fine de la lacul colorat. Strâng pumnul și îmi reiau orice activitate. Mi-am dat seama că fac asta de câteva ori pe zi.

Unde îmi sunt mințile atunci? Când strâng pumnul, mă potrivesc din părți într-un întreg. Revin. În tot timpul cât îmi privesc mâinile, ocupația provoacă o dedublare, un jos și un sus. Jos meditez, iar sus habar nu am ce fac. Mă simt acolo ca un ochi mare.

Mă preocupă nimicul, inutilul, ratarea, superficialitatea, iar peste toate adaug mâncarea. Cu ea mă trezesc. Ce fac azi de mâncare? Toate sunt inutile și viața e fără sens, dar mi-e foame, iar Mara are nevoie de hrană.

Ce știu eu despre viață:
– nu are sens.
– individul îi dă semnificații, determinații, scop.
– nu există destin sau un Dumnezeu care decide în locul meu.
– nevoia pune totul în mișcare.
– neplăcerile devin frustrări, angoase, traume, depinde de intensitatea si impresionabilitatea cu care au fost trăite.
– părții bune din mine i-am dat numele de Dumnezeu pentru a împăca un conflict socio-familial.
– plăcerile au rolul lor pentru suportabilitatea vieții.
– sinuciderea este o opțiune.
– mă încântă intens unele zile ale vieții.

Aș mai putea continua cu liniuțele, dar esențialul l-am cuprins. Am o rugăminte, familia și prietenii, dați înapoi! Am obosit să scriu cu gândul la voi. Mă trageți la răspundere pentru gândurile mele despre Dumnezeu sau sinucidere. Astea două provoacă isterie în jurul meu.

Am un creier. Funcționează. Nu pot să-l opresc, nici nu-mi doresc, și nici nu o să-l sculptez după placul vostru. Uneori mă faceți să regret primii 3 ani ai Duniei. Nimeni nu o cunoștea pe Paula Aldescu. Uneori Paula Aldescu pare că a stricat tot.

Îmi place să gândesc. Oricât aș greși, oricâtă dreptate ați avea voi și mă paște o amară ratare. Pentru mine nu e o tragedie și nici un sfârșit. Eu nu o să mor ca mi s-au sfârșit zilele, eu mor puțin în fiecare zi. Văd asta pe mâinile mele, ați citit în introducere. Știu asta și sunt de acord, de la Nietzsche. Sper să nu confund și să mă fac acum de râs, dar cine să râdă?!

Și ce naiba ar fi viață fără moarte? Nu vi se par uneori zilele îngrozitor de lungi, de inutile, de fără rost? Trezit, muncă, mâncare, veșnica preocupare de liniștire a stomacului, mai nou condimentată de delirul nutriției și al consumului de carne și zahar etc. Uneori adorm epuizată de la o zi obișnuită.

Vreau să scriu și să citesc. Pentru voi, familia și prietenii, asta nu constituie o muncă. Eu nu muncesc. Refuz o angajare cu condicuța pentru mulțumirea, respectul și admirația voastră. Nu v-ar păsa că aș muri și mai mult în fiecare zi, că aș proba singurătatea, tristețea și nebunia la cele mai înalte niveluri. Nu, voi îmi vreți binele și mă împovărați în fiecare zi cu el.

Vă rog să nu mă mai ajutați să mă ratez. Prefer să mă ratez cu scrisul, cu Tricoul meu Inteligent și Cuvintele mele de vânzare. Cu ele suport viața, nu o vomit.

Viața mea. Mea este un pronume posesiv.

Lăsați-mă în viața mea.

Zis și făcut

IMG_8006Sunt o inteligență muncită. Am scris asta și am spus cu voce tare oriunde s-a ivit ocazia. M-aș avânta să afirm că niciodată nu m-am crezut mai bună ca ceilalți. Mai educată, da, mai politicoasă, da, mai prudentă, da. Nu mai bună.

Am avut în societatea mea prieteni cu o asemenea atitudine. Unul mai bun de la religie, altul că a terminat Facultatea de Medicină, oricare și fiecine că vorbesc calm, iar eu jignesc. Mereu i-am privit derutată în situații în care manifestau poziția celui mai bun. Superlativul mă rănea, simțeam o trădare de neiertat, iar la exterior, dacă nu afișam un zâmbet, treceam la atac de persoană. Cu alte cuvinte, îi strigam, îi aruncam în față cu fapte prea puțin onorabile unui om bun cum pretindea că e raportându-se la mine.

Când mă uit în urmă și îmi amintesc, râd sau mă strâmb. Am pierdut mult timp reacționând. Sunt o persoană plină de energie. Nu stau locului. Mi s-a spus de către părinți, bunici și profesori într-o notă critică.

Însușirile cu care m-am născut, situațiile trăite, întâmplările petrecute, prieteniile întreținute, m-au împins spre dezvoltarea unor deprinderi individuale. Am început prin a-mi respecta cuvântul. Am verbalizat ceva, mi-am asumat, am suportat consecințe, nu m-am lepădat de semnificații și date fixe. Aici este foarte mult vorba despre a face ceea ce ai promis. Zis și făcut e pentru unii prea mult o vorbă și deloc o desfășurare a unei acțiuni.

În cazul meu: a face texte pentru nunți și botezuri, a livra un Tricou Inteligent, a scrie un articol pe blog închipuie cuvântul.

Cuvântul meu asigură, afirmă, confirmă. Îmi place să mă țin de el. E o satisfacție. Lucrez cu prea puține persoane cu un cuvânt sobru. Să mă obișnuiesc cu e bine și așa. Nu o să fac asta. O să revin separat cu un articol despre apucătura asta românească sau umană de e bine și așa. Eu o detest.

Nu sunt mai bună ca ceilalți, oricine ar fi celălalt, rar mai practic atacul la persoană, mă străduiesc să gândesc când vibrez de la emoții și mi-am fixat un scop: să-mi respect cuvântul, să devin propriul cuvânt și să mă acopăr cu el.

Pentru că la început a fost cuvântul.