Michel Tournier, Meteorii.
#poartaocarte
Va urma…
Mama, o persoană
Mă străduiesc, de când m-am despărțit de tatăl Marei, să diminuez cât pot efectele separării asupra ei.
La început am reacționat. Mi-am pierdut orice capacitate de a raționa. După o perioadă scurtă m-am îmbărbătat. O să fie dureros, dar deloc greu. O să rămânem părinți în fața ei.
Am apelat la o carte, Jacques Biolley, Copilul și divorțul. După jumătate de carte parcursă m-am simțit ca la finalul unui examen cu posibilitatea de a-ți corecta singur lucrarea cu un barem în față.
Greșit, greșit, corect, greșit, greșit, greșit, greșit, corect.
Am greșit monstruos și am depus eforturi colosale.
Mereu mi-am zis că tot ce contează este binele ei, indiferent de putințele noastre umane de a comunica. După un an de zile am luat aminte că armonia ei ar putea fi posibilă doar prin colaborare și sprijin.
Nu reușesc să colaborez cu tatăl ei. Pe lângă el, există o mamă care se bagă cu îndemânare în relația noastră de părinți și o parteneră care acceptă copilul, dar nu mă acceptă pe mine.
Am hotărât să lucrez cu ce am. Partenera actuală nu vrea să mă cunoască, deși amândurora ne revine această responsabilitate.
Tatăl Marei nu vrea să mă privească doar ca pe o mamă, implică în toate acțiunile femeia care i-a greșit.
Orice încercare de apropiere ca părinte mă face suspectă. Orice acțiune personală e încărcată de intenții negative.
Am devenit o simplă persoană într-o fostă familie, a mea, care nu beneficiază de sprijin, ci e tolerată.
Din cartea Copilul și divorțul m-am întărit. Copilul e tot ce contează. Și ca să fie bine pentru ea, tot ce pot face este să accept suferința. Nu pot crea un regim deschis de creștere a copilului de una singură. În partea cealaltă își dă cu părerea o bunică și o parteneră care are nepoți și se pricepe la copii.
Sunt plină de mâhnire și o să port ani de-a lungul tristețea asta în mine.
Are textul o morală în afară de aroma particulară a mamei? Am notat pentru defulare, pentru a îndepărta puțin depresia. Cel mai mult am scris cu nădejdea că părinții care vor citi și trec prin ceva asemănător să renunțe la lupta pentru copil. Nu o luptă trebuie dusă, ci un proces dur de acceptare a durerii morale și uneori fizice. Copilul nu ne-a greșit cu nimic, noi ne-am greșit ca indivizi.
Pentru părinți despărțiți cu copii, iubiți-vă copiii, e tot ce puteți face pentru echilibrul lor sufletesc.
Și dacă e posibil, iertați-vă.
Ziua dezmățului
22:44
Lăsă telefonul din mână după ce verifică ora. Îl puse jos, aproape sub pat. Auzise că nu e sănătos să dormi cu el aproape de cap. Se așeză pe cearșaful boțit și începu să se dea cu cremă pe brațe. Insită la coate și le privi curioasă. De la coate își mută ochii pe el.
– Știi, într-o zi o să mă pregătesc pentru un maraton sexual. Să vedem atunci. A devenit insuportabil să mă așez în pat lângă tine. Tu nu știi să stai doar lângă mine, pentru tine a te așeza în pat este egal cu a face sex.
– Ești nebună. De unde le scoți?!
– Da, da! Să nu zici că nu te-am avertizat.
O săptămână mai târziu, 6:30. Bărbatul a deschis ochii și privea cu satisfacție cearșaful care se mișca. Chipul lui reda o mulțumire intensă. Când a sărutat-o, i-a arătat recunoștință cât cuprinde.
La duș a venit după el. Au continuat, iar el a întârziat la întâlnire. La prânz a revenit acasă să mănânce împreună. Orez alb cu mult pătrunjel. Soția lui e doamna Pătrunjel. După felul doi, l-a anunțat că desertul o să-l primească în dormitor. Au băut o cafea pe fugă și s-au despărțit. El i-a dat o palmă peste fund, ea l-a privit intens.
S-a lipit de tocul ușii într-un tricou alb și scurt. Cu capul sprijinit, privea în gol. Simțea inutilul exercițiu al sexelor. Oare ce ajungea la el? Ce găsea în destrăbalarea zilei de azi? La prânz a plecat cu același zâmbet satisfăcut ca de dimineață.
La 17:30 când a revenit acasă, i-a sărit direct în brațe. Nu i-a permis să se dezbrace și s-au iubit pe scări cu cei doi câini uitându-se la ei. Seara au mâncat în tăcere. Ea îl urmărea, dar el părea cufundat în gânduri.
– Cât spăl vasele descarci un film?
El a zis da și s-a retras. S-a dus în dormitor cu două pahare de vin și un castron de pop corn. Au vizionat filmul cuminți. La final, ea s-a apropiat de el și s-a alintat cu nasul în pieptul lui. I-a zâmbit exprimându-și intenția dorinței intense.
– Hai să dormim și noi. Cred că te-ai făcut înțeleasă!
Micii români din Bucovina de Nord
Se întâmplă multe în Europa. Pe fundalul explozibil și nesigur al națiunilor, vin în fața cititorilor mei cu un apel.
Mă ajutați să strâng niște cărți pentru copiii de la grădinițele din zona Cernăuți, Ucraina?
Să vă povestesc cum am ajuns să descopăr despre lipsa cărților în limba română din Ucraina.
La facultate am avut un coleg din Cernăuți. În patru ani, am schimbat puține vorbe. Îmi amintesc un drum făcut împreună după un examen de literatura română cu Iosif Cheie. Amândoi ne aflam într-o stare accentuată de surescitare. Ne purtau pașii pe Aleea Studențească și articulam mirați despre durata examenului. 5 minute pentru un examen de literatură! Ne făcuse figura, domnul profesor!
Ne-am reîntâlnit după ce am terminat facultatea, iar la o terasă din Unirii, la plecare, mi-a lăsat cartea lui. Adrian Misichevici a publicat Jurnalul unui dac liber. Acasă, am citit cartea pe nerăsuflate. Cu fiecare pagină dată obrazul îmi ardea mai tare.
Nu l-am cunoscut deloc pe băiatul ăsta! Ce diferită viață de student am dus! Cum simțea el lipsurile și mai ales care erau lipsurile lui. Uneori nu avea ce să mănânce cu zilele.
Când am citit despre foame, aș putea să jur că obrazul mi-a zvâcnit. Aș fi intrat în pământ dacă se întâmpla să crape atunci sub mine. Nu a crăpat. Am sfârșit cartea și nu am putut să o mai ating sau să scriu câteva rânduri despre ea. Sub priviri mi-a mai căzut la o vizită a tatălui de Crăciun. Întotdeauna îmi scoate cărți din bibliotecă și citește în cele câteva zile petrecute la Timișoara. Ultima dată a scos Jurnalul unui dac liber.
I-am scris lui Adrian ce carte citește tata, iar de aici, ușor și firesc, am trecut la grija pentru geografia locului în care ne-am născut.
Nu există cărți în limba româna la grădinițele din regiunea Cernăuți, raionul Hliboca, satul Iordănești.
S-a gândit la mine că am blog, iar cititorii mei pot ajuta micii români din Bucovina de Nord. Cuvintele lui.
Ajutăm micii români din Bucovina de Nord?
Pentru orice ajutor, oricât de mic, îmi puteți lăsa mesaj la contact@dunia.ro
Mulțumesc.
Fostul partener te recomandă
Vă mai amintiți de primele ore din clasa a IX-a? Fiecare profesor cerea elevilor să spună ce școală au terminat. Gimnaziul te recomanda.
Pe același model, dragile mele femei, nu vă vine uneori să vă întrebați partenerii cu ce femei au fost înaintea voastră?
Unii dintre noi, fără categorie de gen, putem fi și școala cuiva. Ca foști parteneri, ne lăsăm moștenirea viitorilor. Intri într-o relație. Pe undeva există mama, iar prin cotloane foștii parteneri.
Uneori îi identifici, depinde ce școli ai urmat și tu.
Am stabilit, în urma experienței, că Făt Frumos rămâne pe file de carte. În viața de toate zilele, optăm pentru cel mai potrivit partener. Cu superlativul se schimbă percepțiile. Același peisaj sau aceeași poveste ne provoacă sentimente diferite înainte și după o întâlnire cu Cel Potrivit.
Partenerii nepotriviți ne schimbă drumul. O să trec la o falsă confesiune. Falsă deoarece nu o să divulg aspecte dintr-o relație a mea, dar o să folosesc fapte și întâmplări personale.
Un partener nepotrivit critică orice inițiativă a ta. De asemenea descurajează, manipulează sau rămâne pasiv. În felul acesta o să rămâneți pește de acvariu, iar unii dintre noi tânjim la ocean. Dacă tânjiți, spargeți geamul, suferința nu ucide.
Am terminat câteva școli. Una profund tradițională, iar alta Montessori. În ambele am crescut până la un punct. Am simțit satisfacție când un fost partener, școală tradițională, mi-a spus deschis și cu cea mai caldă voce că lângă el nu aș fi ajuns unde sunt (se referea la blog și la cele 2 cărți scrise). Așa sunt eu, sufoc femeia de lângă mine.
Profund eliberatoare i-au fost cuvintele și i-am mulțumit.
În actuala relație mă simt ca la un doctorat. M-am înscris singură, cu luciditate, și aștept diploma de și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
Tricoul Inteligent, ieșire declarată la Fashion Fridays
Sâmbătă și duminică, prin participarea la Fashion Fridays, Tricoul Inteligent a dobândit un caracter oficial. Există cu ieșiri declarate, facturi și în curând ca marcă înregistrată.
Joaca și jocul au devenit ușor serioase.
Fashion Fridays, organizatorul responsabil de cele două zile de târg desfășurate la Zai Apres Cafe Timișoara, a câștigat toată atenția mea.
În trecut oamenii și-au dorit industrializarea din cauza economiei dezastruoase care afecta fiecare aspect al vieții. Femeile au obținut un loc de muncă și afirmare ca indivizi în epocile instabile. Producția în masă dădea decență vieții. Istoria și cursul ei.
În 2016, producția în masă ține de consumerism. Calitatea vieții s-a îmbunătățit, dar nu ne mai putem opri din a cumpăra, orice, oricând, oriunde. Mișcarea asta a prilejuit companiile de vânzări.
Cu târgurile, asemenea celui de la Zai, se ivește șansa actualilor creatori de modă. Departe de producția în masă, spiritul creator se manifestă puternic. S-au prezentat încrezători și voioși cu obiectele muncii lor, haine, bijuterii, aranjamente florale sau cosmetice.
I-am admirat din colțul meu. Am avut un colțișor care mi-a amintit de camera de cămin și de patul meu supraetajat. Îmi aranjasem cărțile pe raftul de lângă, iar acolo mă izolam și mă cufundam în citit. Am făcut asta și la târg. Lucian Boia m-a plimbat puțin prin Germania nazistă și m-a făcut să privesc altfel destinul Germaniei. De sâmbătă și duminică o și compătimesc.
Despre Tricoul Inteligent la târg, redau aici o întrebare a unei doamne. Care e treaba cu tricourile?
Treaba e o muncă cu mai multe obiective. Unul financiar. Am facturi de plătit. Altul don quijotian. Vreau să provoc lumea la citit, la a gândi. Oricare oniric. A munci din plăcere.
Tricoul Inteligent semnifică muncă și plăcere. Nu creez nimic la tricou. Are un croi clasic și e disponibil pe alb și negru. Lucrez cu două ateliere, croitorie și tipărire, iar fetele responsabile cu grafica concep. Eu mă entuziasmez și țopăi când îmi arată desenul de sine stătător.
Firește că îmi plac tricourile. Am pornit de la gustul meu educat în ani. Am pus pe el fragmente din mine, cărți și culoare. Sunt lucidă. Mă adresez oamenilor care la rândul lor știu cine sunt, au încheiat căutările sau se află la finalul lor.
Strigăt de personalitate, un mesaj imprimat pe tricou, poartă un cunoscător de sine. Tricoul Inteligent nu are habar de tendințe și nu o să aibă. E un tricou și se poartă ca atare.
Tricoul Inteligent nu e la modă, Tricoul Inteligent înseamnă forță de asumare de la interior la exterior.
Mulțumesc Fashion Fridays.
Mulțumesc Iulia Cazacu.
În vizită la Taxe și impozite
– Am primit o invitație.
– Da? La nuntă sau botez?
– La Taxe și Impozite, camera 21. Așa te-ai gândi, la o petrecere, când auzi invitație.
În larma cafenelei, două prietene încercau să se așeze confortabil la o masă cu scaune înalte. În stânga, doi bărbați își băgau cu patimă membrul în toți și în toate.
Te uiți, puncte, puncte, cât s-a estimat. Puncte, puncte, ce-ai făcut cu mașina? Nu ne mai aduce nota, puncte, puncte. Proasta aia, eu am Breitling pe mână, iar ea nici n-a auzit de firma asta!
– Mel! Mel! Au lăsat ușa deschisă. Mergi s-o închizi? Mi-e greu să mă dau jos de aici.
Femeia pe nume Mel s-a ridicat și s-a îndreptat spre ușă. Purta o pereche de jeanși negri, strâmți, ghete scurte și o cămașă albastră. Aducea puțin cu un păianjen. Prea subțiri îi erau gleznele.
– Ce ai de plătit?
Mel ridică din umeri. Gestul exprima neștiința sprijinit de o expresie plictisită.
– Nu știu. Am un număr de telefon. Sun acum. Pe un anume domn Mititelu Alexa.
Luă telefonul și formă numărul.
– Alo! Sun din partea firmei Cutărescu.
Ascultă câteva secunde, iar apoi lipi telefonul de piept. Îl acoperi cu palma și apăsă tare.
– Domnul Mititelu e o doamnă. Și am o taxă pe mediu de plătit. Oare cu ce poluez mediul cu activitățile mele artistice?
Revine cu telefonul la ureche. Ascultă, întreabă, se foiește pe scaun, rămâne cu întrebări pe limbă, închide.
– Am o adresă de făcut. Nici asta nu știu ce înseamnă. Bine că m-au invitat pe la ei!
Asta e partea mea de poveste din tot ce s-a întâmplat
Rar ajung să mă uit peste fotografii vechi. Pe lângă nostalgie, simt și o neplăcere violentă. Uneori chipul meu mă înfurie, alteori persoanele cu care mă însoțeam.
Am hotărât din adolescență să nu vorbesc urât despre foștii iubiți sau prieteni. Comentariile răutăcioase le-am separat. Mi le-am permis cu o mențiune. Asta e partea mea de poveste din tot ce s-a întâmplat.
Dintr-o experiență, eu sunt doar o parte. Nu mi-a fost mai ușor în relațiile mele de orice natură cu gândirea logică. Simțeam și simt durere intensă la orice conflict.
M-am înconjurat de unele cuvinte: nevoie, plăcere, neplăcere, percepție, perspectivă, unghi, etapă biologică. Renunțând la Dumnezeu așa cum mi l-a vârât familia în cap, s-a modificat vorbirea cu mine însămi. M-am comparat cu o planetă pustie. Eu întreb, eu răspund. Eu cer ajutor, eu mă sprijin.
Mi-e necesară, în prezent, reprezentarea sub forma unui corp ceresc fără lumină proprie. Doresc să mă împrietenesc cu singurătatea și să-mi repet că soarele s-ar putea să nu răsară niciodată pe strada mea.
Nu sunt o persoană deznădăjduită și nu m-am suspectat de pesimism. Pentru felul de a fi, după educație și influențe, nu-mi este suficientă rațiunea. Mă bănuiesc de existențialism după atitudinea pot să fiu sau să nu fiu la fel de bine. Exist pur și simplu.
Vreau să devin tot mai conștientă și să-mi construiesc zilele personal. Să stârpesc grija celorlalți după cum îmi trăiesc eu viața.
O trăiesc minunat. Beau ceai dimineața, scriu, citesc, am prieteni, o mamă blândă, mă recuperez în ființa copilului meu, mă admir în ochi albaștri de bărbat.
Am deschis un șantier al ființei fără dată de terminare sau cu o anume dată: moartea.
Până atunci, aș îndrăzni să-mi propun desăvârșirea.
21.06.1983 –
Prietenii noştri imaginari şi Fashionholic
La o distanţă de câteva zile am participat la două evenimente cu interese opuse.
Joi la o lansare de carte, Prietenii noştri imaginari, un volum iniţiat şi coordonat de Nadine Vlădescu.
Sâmbătă la Fashionholic, prezentare de modă şi recomandări de designeri locali.
Pentru mine ambele reprezintă un fel de hrană. Îmi place să-mi port cu mulţumire şi mintea, şi trupul. S-a întâmplat, atrag atenţia, să iau cuvântul la evenimente, o faptă excepţională prin raritate. Nu vorbesc. Refuz. Ascult.
La lansarea de carte m-a provocat lipsa unui prieten imaginar. Nu am avut niciodată, iar discursul persoanelor cu darul vorbirii, Adriana Babeţi, Robert Şerban sau Nadine Vlădescu s-au potrivit până la a da glas. Am deschis gura.
Am răspuns ca la şcoală, după nada Adrianei Babeţi, că imaginarul poate fi carenţă sau preaplin în funcţie de condiţiile de viaţă. Condiţiile ne îmboldesc spre o direcţie sau alta. Eu mergeam cu caprele pe câmp. După ce am studiat cerul şi am analizat iarba, m-am îndreptat spre lectură. Din carenţă, aşa pare.
La Fashionholic nu a exitat nici un stimul. Am profitat de Bloggers Corner pentru a pune o întrebare.
Este tocul mai mare de 12cm estetic?
Fireşte că îmi displac tocurile mai mari de 12cm. Am diplomă în Litere şi am avut o bunică croitoreasă. Alianţa nu mă legitimează să formulez o axiomă. Degeaba spun: tocurile mai mari de 12cm fac femeile să meargă asemenea animalelor cu copită. Am experienţă, am copilărit şi la coada vacii. O receptare a frumosului s-a ivit privind ochii vacii, nu copitele ei.
Cu surle şi trâmbiţe, şi femeile actuale discută despre eternul feminin. Nu e nimic feminin în pantofii prea înalţi, dar e prea mult ridicol. Mignonele să-şi asume înălţimea. Cu siguranţă se diferenţiază prin altceva.
Mi-am exprimat oful. Aştept părerea fetelor de la Fashionholic, Georgiana Medrea, Laura Charaba şi Diana Tătucu. Ştiu sigur că mai erau două fete, cum descopăr, adaug numele.
Prietenii noştri imaginari şi Fashionholic, de ce nu?!
Mi-aş aprinde o ţigară, dar nu fumez
În câteva zile fumatul va fi interzis în locurile publice. A fost vreme să-și dea fiecare cu părerea.
Nu am comentat nimic. Eu sunt nefumătoare. Discursurile năvalnice m-au îndepărtat de subiect. Mi-am amintit mai multe filme. Un film cu Sylvester Stallone, Demolatorul, unde guvernul crease o societate ideală. Tot ce putea afecta organismul uman fusese interzis. Pentru evidențiere, o societate subterană se formează.
Un alt film, căruia îmi scapă numele, conține următoarea scenă. După o luptă grea cu inamicul, în tranșee sau în tabăra de război, soldații fac schimb de țigări. Își oferă ceremonios hârtia fină cu sentimentul somptuozității.
Vedeți? Semnificația aceluiași obiect atunci și acum. Omorâți de dizenterie, arme de foc sau sabie, oamenii căutau țigara ca răsfăț. Eco prietenoși, oamenii au transformat răsfățul din timpul războiului în Război.
Fumatul ucide!
Înainte să ne ucidă ceva din exterior, omul se distruge singur. Renunță de bunăvoie la drepturi pentru care a ucis. Violența întemeiază şi conservă dreptul. Jacques Derrida are un splendid şi semnificativ eseu despre violenţă.
Dacă vă întrebaţi ce anume susţin, fumatul sau nefumatul, vă răspund politicos că întreţin iluzia unui om epicurian, teoria fericirii raţionale a individului.
Raţionez dacă o ţigară îmi face rău sau nu, raţionez dacă zbor sau iau trenul, raţionez consumul de carne. Amestecul guvernului mă transportă în 1984. Nu anul, deşi nu ar fi greşit nici aşa, ci romanul lui Orwell.
Aptitudinile politice îmi lipsesc cu desăvârşire. Îi confirm ilustrului Aristotel că sunt o copie nedesăvârşită a bărbatului.
Propun un scenariu. Peste un secol, se interzice consumul de carne, peste alt secol, consumul de legume. O să ne hrănim cu pilule. Nu o să mai existe atingere umană, îmbrăţişare, o anumită rasă. O să avem sănătate că e mai bună decât toate. Şi zile lungi de trăit.
Acestea fiind spuse, mă duc la ale mele.
În 19-20 martie mă găsiţi la Fashion Fridays cu Tricoul Inteligent.
Mi-aş aprinde o ţigară, dar nu fumez.
