În întâmplarea de a fi vii, Mircea Cărtărescu, Taxi și fixarea în realitate

13009660_1182662151743937_815926357_oAm primit o acuzație de curând. Că aș scrie unele articole pentru trafic. E atât de nouă învinuirea, că o găsesc delicioasă și îmi place să mă gândesc din când în când la ea.

La anul blogul face 10 ani. Scriu aici de atâta vreme. Am crescut, m-am educat, m-am ordonat, am defilat plină de convingeri, am renunțat la ele sau la unele dintre ele, am făcut exercițiu de scris, am refuzat să prezint un subiect sau un scriitor, am mers înainte.

Unul dintre scriitorii respinși este Mircea Cărtărescu. În facultate nu mi s-a potrivit. M-am achitat de niște lecturi obligatorii la seminar, iar acasă, în singurătate, am început Orbitor. Nu am trecut de primele 100 de pagini și de atunci nu am mai atins nici o carte semnată Cărtărescu.

În prezent mă aflu sub influența Solenoidului. Sunt entuziasmată și îndrăgostită. În această stare, îl descopăr pe Mircea Cărtărescu în conflictul prilejuit de participarea la videoclipul celor de la Taxi, Despre smerenie, iar cartea, Solenoidul, arde într-un filmuleț pe facebook.

Am citit păreri în stânga și în dreapta despre videoclip. Nu mă interesează. Că e manifest sau părere personală, că e despre smerenie sau ipocrizie, cartea vine separat de persoana Mircea Cărtărescu.

Avem așa: Mircea Cărtărescu, persoană. Mircea Cărtărescu, scriitor. O convingere sau alta anulează creația? Cititorii au datoria să separe personalitatea scriitorului de autor. Afundarea în lectură pretinde două participări, a autorului, și a cititorului. A arde o carte vine cu o oxidare de sine. În Solenoid, care este un fel de bobină, iar bobina un fel de mosor, avem de-a face cu durerea și singurătatea, cu sentimentul zădărniciei. Mă abțin să notez mai mult. Nu am terminat romanul și vă recunosc că mi-e rușine să scriu despre opera lui Cărtărescu.

Până acum o lună l-am respins, m-am împotrivit creației lui. În prezent sunt înamorată de Solenoid și am iscat un conflict în mine. Ce putere să am eu, de caracter, de voință sau de agerime, să pătrund grandioasa lui operă?

M-am identificat în câteva pagini din cele câteva citite. Am o sensibilitate până la slăbiciune. Mă potolesc sufletește când iau contact cu trăiri corespondente. Mă copleșește un sentiment de apartenență și mă ghemuiesc atunci în mine. Îmi vâr mâinile între genunchi și mă apăs în materie, pat, canapea, scaun, ca să mă fixez. Simt des cum mă desprind. Uneori zile în șir trăiesc cu senzația că mă desprind de mediu.

Cu Solenoidul m-am fixat în realitate, oricare este ea.

Iar un individ arde o carte pentru că scriitorul a participat la un videoclip și nu e deloc smerit, fiind posesorul unui BMW.

Sunt așa sătulă de farisei. Dar cine anume trăiește în smerenie? Cine trăiește după litera Bibliei? Cele cu care împart aceeași categorie de gen, dragile mele femei, sunt unele în jurul meu credincioase, dar ce mai ocolesc învățăturile Bibliei când este în interesul lor și ce mai abuz comit când vor să condamne după Biblie!

Despre videoclip afirm că îmi place. L-am ascultat cu plăcere și nu sunt credincioasă. O necredincioasă, dar cu suficientă inteligență și bun simț să-l admir pe Papă sau oricare alt prelat care muncește pentru binele omenirii.

Vă amintiți? Binele omenirii poate fi un scop în toată întâmplarea de a fi vii.

Porumbel și vin de Porto

12939521_1180623025281183_535045428_nUșa era crăpată. A împins-o ușor, dar a rămas pe loc. S-a aplecat puțin în față. Nimeni. O voce i-a strigat să intre. A pășit la interior. A simțit curentul. Au! Și-a acoperit urechea dreaptă cu mâna. Cu capul înclinat a măsurat apartamentul. Frumușel, dar parcă prea gol. Unde să fie bucătăria și unde este proprietarul? Vorbiseră doar la telefon.
– Bună ziua!
Un tânăr la vreo 30 de ani, nu prea înalt, tuns chilug și cu ochelari de vedere cu rame mari și negre, ținea în mână o şurubelniță și gesticula explicând ceva despre o luptă extenuantă cu un porumbel, același porumbel în fiecare zi, care vine în balcon și îi jumulește plantele.
– Am o roșie în ghiveciu. Bucătăria este acolo. Am oprit apa înainte să vă sun.
Ce tâmpit!
Se luptă cu un porumbel. De ce nu-i sucește gâtul și-l bagă la cuptor?! El își amintește cum tatăl său a sucit gâtul unui guguștiuc în fața lui, iar apoi l-a trimis la bucătărie. Mergi la mă-ta și spune-i să-l gatească, hai, repede, marș!
– Care e problema? Ați inundat vecinul de jos?
– M-a sunat vecina că s-a infiltrat apa în zidărie.

Instalatorul a trecut la treabă. Peste două ore avea altă programare, în alt cartier. Traversa tot orașul, noroc sau ghinion, fiind sâmbăta, orașul era mai liber.

Fiecare instalație tehnico-sanitară defectă îi făcea cunoscută o altă casă. A văzut zeci, sute de locuințe în viața lui. Și ce mai oameni a întâlnit, dar parcă caraghiosul ăsta îi lua pe toți la ciudățenii!

A întârziat la următoarea casă. O locuință undeva la bloc. I-a deschis un bărbat cu mustață, nu l-a văzut prea bine, lipsea lumina, iar mobilierul părea că vine spre el. A înaintat, o fereastră larg deschisă i-a atras atenția. Curent! Numai curent peste tot. A tresărit usor. Trântită pe o canapea, o bătrână se uita la televizor. Își ținea mâna sub cap, iar gușa l-a îngrețoșat.
Uite cum stă, vaca bătrână! Nu poate să se ridice, stă tolănită acolo. Ptiu, ce rușine îmi e! Îmi e rușine de rușinea ei.

S-a îndreptat spre chiuvetă.

Ce mai zi! Ce mai oameni! Și acasă îl aștepta o masă în familie dificilă. După trei ani de absență, băiatul lor cel mare vine acasă cu iubitul. Când au descoperit înclinația lui sexuală, ei, de fapt el, femeia plângea într-un colț, l-a pus să aleagă, ori e bărbat, ori părăsește casă, iar el nu-l mai recunoaște de fiu.

A plecat de acasă. Între timp s-a mai înmuiat și el. O boală, bătrânețea e urâtă, moare mâine poimâine, să facă pace cu copilul.

A terminat, și-a șters genunchii, a plecat spre casă. A îmbrăcat cea mai frumoasă cămașă și a deschis sticla lui de vin de Porto. O primise și el de la cineva în urma unei defecțiuni tehnico-sanitare. A primit diverse de-a lungul timpului.

Soneria. El se bagă după femeie, deja e transpirat și rușinat. Ridică ochii și salută. Caraghiosul cu surubelnița și porumbelul îi întinde mâna.

– V-am mulțumit pentru reparație?!

Porumbel și vin de Porto, o delicatesă, la fel ca fiul lor!

Educația presupune autoeducație

untitled-0033Am ajuns să cresc, habar nu am cum, cu niște convingeri.

O să le numesc pe rând.

1. Scriitorii nu pot fi fericiți și bogați.
2. Cărțile desfundă mințile.
3. Călătoriile scutură prejudecăți prin contactul cu alte culturi și alte mentalități.

În apărare, pentru a justifica prima părere, amintesc de Balzac. Am citit multe cărți ale lui în adolescență. Am pierdut nopți cu el, am prins răsăritul împreuna, uneori am adormit fără să-mi dau seama că schimb realitatea luminată la un bec murdar cu visul asociativ. Urmam în continuare povestea lui Lucien de Rubempre și mă îngrozeau cărțile privighetori, acele cărți uitate pe rafturile cele mai înalte ale librăriilor. Am păstrat, de atunci, imaginea unor cărți privighetori.

La punctul doi, nu știu cum să-mi încep pledarea. Am greșit prin judecată. Nu am raționat, am potrivit după chip și asemănare. Dacă eu am citit o carte, iar cartea m-a trimis la altă carte, iar de aici am experimentat labirintul, am presupus că așa se întâmplă cu orice cititor. O secundă nu m-am obosit cu diversitatea, categoriile din diversități sau caracterul uman. Când am descoperit numele lui Giovanni Papini sau al lui Dorgeles la Eliade, am mers la bibliotecă și am împrumutat două cărți. Nu am observat că eram singură în drum spre bibliotecă sau la bibliotecă. Impresia, bogată în emoții, era suficientă să susțină iluzia cititorilor.

La trei m-am convins cel mai greu. M-am izbit în tot felul de situații de contrarul afirmației mele. M-am confruntat cu imprecizii și inconsecvențe, dar am persistat în socotelile mele. Ignoram expresiile, afară, am fost afară. Nu vedeam acolo un caracter lipsit de calități pozitive, ci o limită în vocabular. De aceea toți cei care rosteau afară în prezența mea mă asigurau de convingerea de la punctul doi. Oamenii trebuiau destupați.
Pe vremea aceea nu cunoșteam cuvântul diasporă și nici ce manifestă. Am aflat călătorind la rândul meu în țări străine de geografia mea. Atunci m-am îndoit pentru prima dată. Dacă pleci de acasă, dar rămâi într-o comunitate care respinge influența și învățăturile celui mai civilizat, călătorul nu suportă nici o schimbare în gândire.

Lent, în jurul vârstei de 30 de ani, m-am îndoit de convingerile și obișnuințele mele. Îmi puneam întrebări peste întrebări.

De ce nu poate fi un scriitor fericit sau bogat? Eu sunt incapabilă să scriu la suferință. Defulez, iar atunci fac jurnal. Intenția mea, cu scrisul, a constat în a face o meserie. Ce faci? Scriu. Dar mă sufoc să afirm despre mine că sunt scriitor.

De ce oamenii citesc, dar continuă să fie rasiști, misogini, patriarhali, xenofobi? Ce naiba se întâmplă?

Și mai ales, cum se poate să călătorești, să respecți reguli în Germania sau Italia, iar în România să arunci gunoiul pe jos și să parchezi pe spațiile verzi sau pe pistele de biciclete?

Unii dintre noi avem ticuri verbale. Am dezvoltat și eu unul de curând, îl folosesc și în loc de punct. Educație.

Totul stă în educație și permisivitate. O carte desfundă dacă îi permiți, o călătorie înfluențează dacă ai ochi și urechi de căscat.

Educația presupune autoeducație. Jung

Micile mizerii de mamă

12959465_1177544438922375_723194115_oÎn 29 ianuarie, postam pe facebook:

Din ianuarie, am tot citit Scrisoarea I. Că am sugerat sau mi-a cerut Mara, copila a adormit de multe ori pe versuri. Astă seară am ajuns la sfârșit.

Notez versurile. Exprimă ce simt ca blogger.

Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

Mihai Eminescu

Am o mizerie fix în momentul acesta, iar mintea mea, împreună cu sufletul, urlă să o scoată afară. Simt că înnebunesc, tâmplele îmi ard, mâinile îmi tremură, abia mai respir și plâng fără să mă pot controla.

V-am povestit, tot într-un avort spontan sufletesc, despre cum nu reușesc să comunic cu tatăl Marei, iar cartea, Divorțul și copilul mă ajută să înțeleg și să aplic educația și creșterea unui copil cu părinți despărțiți în regim deschis.

După modelul din carte, cu un prilej să aplic, Paștele catolic sărbătorit în familia tatălui Marei, mi-am luat la revedere de la fată cu zâmbetul pe buze, am asigurat-o că mă bucur pentru ea că petrece timp cu tata, iar că eu o să mă simt bine rezolvând din treburile mele. I-am reamintit că suntem recunoscătoare partenerei tatălui că are grijă de el în lipsa noastră și m-am întors înainte să observe că vorbele îmi sunt departe de simțiri.

Pe el l-am sunat și i-am cerut să nu o mai pună pe Mara să mă sune dimineața și seara. I-am explicat: nu vreau să devină o obligație telefonul, vreau să mă sune de drag. A părut că înțelege. Nu am primit telefon nici seara, nici dimineața.

Galopez puțin cu povestea până ieri.

Aseară pierdeam timpul în Piața Unirii când m-a sunat fata și mi-a spus că are piciorul în ghips, urmat de pusi mama. Nu am crezut, Mara păcălește în ultimul timp.

Azi dimineață aflai că are piciorul în ghips și nu merge la grădi. I l-am cerut frumos pe tata, iar tata mi-a adus reproșul că știam de aseară, de ce mă dau în spectacol?!

Nu e trecută ora de la ultima convorbire telefonică. Calm, reușii să întreb frumos dacă nu era datoria lui de tată să mă sune când s-a întâmplat. Se pare că nu. Datoria mea de mamă era să fiu acolo, cu ea, i-am explicat. Pe lângă datorie, mi-aș fi dorit să fiu lângă ea, urlai și suspinai, și dădui cu pumnul în masă. Cumva ajunsei să urlu din momentul ăsta pentru că nu m-a sunat.

Dă-o dracu de carte, de aplicat, de regim deschis. Îi explicai și lui de ce am hotărât să nu o sun cât este cu el. Am lăsat-o să se bucure de el. El îmi atrase atenția că nu îl las, e dreptul lui. Rostii ceva de creșterea în regim deschis, dar toate se pierd în ingratul și exasperantul vorbești din cărți, eu fac cum simt!

El face cum simte, eu nu știu ce să mai fac.

Din nou ajunsei la vorbe urâte, la observația că am îngrijit-o din prima zi când am născut-o și nu m-am trezit mamă peste patru ani, cum s-a trezit el de curând.

Și scriu acest text pentru defulare, fix ca celălalt, Mama, o persoană. În plus, adaug la însemnare scopul de a consemna. Dacă peste ani Mara va ajunge aici, mama își cere scuze. Te-am învățat că părinții greșesc, uneori vorbesc urât și ridică vocea.

Mama iar greșii. Ridică vocea, aruncă cu vorbe urâte, dar în momentul ăsta, mama ta suferă foarte tare, iar în fața ta se străduiește să zâmbească.

Să mă ierți, te rog frumos. Acum și în viitor.

Cartea, o ceapă stricată

12916729_859233210855583_549964397761328541_oSunt aproape convinsă că o să intru într-un conflict. Scriu acest text și îmi asum consecințele.

În viață, dar mai ales pe blog, am evitat neînțelegerile, dar nu am fugit de ele. Când am simțit că nu mai pot să împiedic ceea ce urmează să se întâmple, am tras aer în piept și am participat cu bunăvoie la propria nimicire.

Am ajuns de multe ori în punctul acesta. L-am conștientizat. Diplomații, fariseii sau oamenii înțelegători se retrag. Eu merg înainte.

Am participat săptămâna trecută la o întâlnire a celor de la O carte pe lună. M-a atras subiectul, femei puternice dincolo de literatură, și m-a convins numele scriitoarei Simone de Beauvoir. Veselă, curioasă, am început să pun întrebări înainte să înceapă orice discuție despre subiect.

Am ascultat două prezentări de carte semnate Simone de Beauvoir. După, am cerut permisiunea să vorbesc și eu despre aceeași autoare. Succint, un cuvânt, două cuvinte despre primul volum din Al doilea sex. Nu poți să povestești cartea asta. Pentru volumul doi am subliniat condiția femeii în societate, raportul obiect/subiect, masculin/feminin, privilegiat/supus de specie. Am amintit, aproape am citat despre drama căsătoriei, nu există siguranța fericirii, iar de aici am pierdut controlul asupra discursului.

Am auzit la un momentat dat, o persoană, numele e lipsit de importanță, rostind că locul femeii este lângă bărbat. Așa scrie în Biblie. Un cuplu de gay nu trebuie să adopte un copil.

Prima reacție, m-am fâstâcit în scaun și am sucit gâtul să văd mai bine chipul celei care exprimase neghiobia de mai sus. Mă întrebam ce fac acolo și de ce mă chinui să caut oameni cu care să port un dialog despre cărți.

Cartea e ceva atât de intim! Legată de o minte, de o persoană, poate deveni o ceapă stricată. Ah! Ce duhoare am inhalat și am rămas cuminte și fără reacție în scaunul meu.

Am rostit: ce păcat!

M-am corectat ca arsă.

Nu am treabă cu Biblia, la mine păcatul e doar o greșeală, și e profund greșit să gândești așa. Ai fost vreodată într-un orfelinat?

Am primit un răspuns afirmativ.

Și ai prefera ca acei copii să crească acolo? Nu le-ar fi mai bine lângă un cuplu gay?

Da, tânăra a vizitat un orfelinat. Nu m-a frapat convingerea ei, ci atitudinea plină de rea voință. Da, mai bine să crească acolo.

M-am retras tristă, pe gânduri, descurajată, plină de îndoieli. Tinerețea manifestă neîndurare și cruzime. Lectura nu destupă minți. Și am fost atât de convisă de acest adevăr! Promovez cartea oriunde și oricum, am o campanie, #poartaocarte, dezvolt o afacere, Tricoul Inteligent. Totul stă pe credința în lectură, în puterile ei.

Ce putere are o carte dacă e citită după convingeri, dacă e citită în umbra obișnuințelor? Nici una. Am văzut cu ochii mei, am simțit prin fior reacția minții.

În plină descurajare, mă consolez cu Freud și Cărtărescu.

Zac.

De la civilizaţie la sălbăticie. Să invadăm lumea arabă

12438963_1119360598074093_8924619943260317167_nPoate nu ştiaţi, dar am terminat un master de Politici Culturale. În 2006 am aflat şi am reţinut data de 9 mai şi numele ministrului de externe francez, Robert Schuman.

Destul de târziu, o să considere unii. Posibil să râdeţi! Aşteptaţi, o să fac o mărturisire. Nu sunt o inteligenţă înnăscută, ci muncită. Am trudit la mintea mea ca un muncitor calificat care lucrează într-o mină. Din acest motiv am şi renunţat la unele persoane din viaţa mea.

Vă imaginaţi pentru o secundă mâinile unui muncitor? Murdare, aspre, crăpate, cu unghii plesnite. O reprezentare potrivită pentru întreg procesul de finisare cu minuţiozitate a gândirii personale. Oamenii nepotriviţi cu care ne însoţim scad până la anulare condiţiile esenţiale pentru realizare. Geniile nu au nici o şansă în faţa intriganţilor şi a imbecililor, dar o minte meşterită ca a mea? Am lăsat în urmă şi m-am consolat cu Micul Prinţ. Da, cartea. Cu mine a făcut minuni la orice vârstă.

Am instalat o educaţie militară. Eu cer, eu mă supun. Am învăţat, am căpătat experienţă, m-am învăţat minte. În prezent îmi închipui că am un spirit liber şi îmi permit de foarte multe ori sinceritatea.

Un exerciţiu demonstrativ.

Consider că toate naţiunile lumii ar trebui să se unească şi să pornească spre pământul nenorocit de persoanele arabe şi să procedeze asemenea englezilor colonizatori. Violenţa nu e o soluţie, dar e instauratoarea unui drept. După violenţă, o asumare în timp a reeducării.

Ce istorie am avea astăzi dacă după Al Doilea Război Mondial liderii lumii s-ar fi concentrat pe cultură şi nu pe economie?

Arabii şi-ar mai fi crescut pruncii cu mitraliera în mână? Femeia ar fi fost tot un animal fără nici un drept?

În secolul XVIII un tată îşi izbea copilul cu capul de stâncă pentru că a scăpat aricii de mare, dar erau sălbatici, erau nişte fiinţe care supravieţuiau.

În oraşe am supus Natura şi puţini mai îndrăznesc să pornească spre locuri în care să-i simtă forţa. De aceea stăm palizi şi sfrijiţi în faţa calculatoarelor. Nu luam contact cu Natura, nu vorbim despre ea, trăim cu părerea smintită că şi ea ne va ignora. Fix la fel procedează părinţii cu adolescenţii. Nu le vorbesc despre sex, iar absenţa discuţiei înseamnă restricţii fiziologice.

Gândire comodă, gândire convenabilă, lipsă de gândire. Practica oricărui om al oricărui secol.

Revenind.

Toate naţiunile lumii ar trebui să se unească. Să invadăm lumea arabă. Să ne asumăm. Să reeducăm. Salvarea stă în educaţie.

Popoarele, poporul meu, să primească refugiaţi. Suntem oameni. La noi acasă, respectă regulile noastre. Casa mea e casa ta vine cu reprezentări fixe: un acoperiş, hrană, haine. Religia ţi-o laşi în ţara ta sau apucăturile religiei. În România femeile îşi arată faţă. În România femeia e om, iar copilul a auzit de educaţie în regim deschis.

Asta propun: unire, cotropire, violenţă, asumare, educare. În zeci sau o sută de ani. Procesul invers, de la civilizatie la sălbăticie e inacceptabil. Prefer să mă întovărăşesc cu Kirilov, şi el, poate, un imbecil, dar ce imbecil!

Sunt sinceră. Aş cotropi arabii.

Educația nu ți-o mai poate lua nimeni

12570847_944878215593396_1027714999_nCam de o oră ascult Wagner. Cică ar fi fost un decadent. A ținut cont, la vremea lui, de gustul maselor.

Societatea actuală abia digeră muzica lui Wagner. Ascultăm Antonia și Carla`s dream. Niște decadenți prin artificialitate și alteritate.

Ce să ne facem cu gustul și cum să-l educăm? Am apucătura de a umbla pe la lansări de cărți. Prin facultate am început. Mă simt între prieteni la asemenea evenimente chiar dacă nu cunosc personal persoanele prezente. Suntem aceleași fețe. Variabila constă într-un număr de studenți.

Nu mă mir, dar mă tot întreb de ce întâmplările astea de mare însemnătate rămân fără ecou. Am participat la o lansare de carte eveniment pentru orașul Timișoara, Literatura Banatului. Istorie, personalități, contexte de Cornel Ungureanu. Sala plină, cu participarea primarului Nicolae Robu. Am privit cercetător în jur: aceleași chipuri, dar mai multe, laolaltă adunate de personalitatea lui Cornel Ungureanu.

Oameni proaspeți, fără apucături de a umbla pe la lansări de cărți, nu am zărit. Literatura e un moft, unul nobil și plictisitor pentru epoca gadget-urilor. Nu împărtășesc părerea, mă străduiesc să le fac posibile împreună.

Cărțile, de literatură sau specialitate, educă. Educația nu ți-o mai poate lua nimeni. Un fel de a fi distins. Limbajul poate purta o rochie neagră și perle în funcție de exprimare. Unele femei poartă lycra, altele mătase.

Lipsa de instruire, ignoranța ne fac să vorbim lycra. Nesatisfăcător pentru cei care iubesc și practică frumosul.

Frumusețea nu e reprezentată numai de trup. La un moment dat deschidem gura. Ce iese din gura ta, superbă domnișoară? Dacă ești olteancă, și eu sunt, și te aud rostind fusăi, mă mișc ușor de la neplăcere. Te privesc altfel. Haina recomadă, mâinile, părul și dinții, dar și limbajul.

Am un cult pentru unele haine, dar iubesc cu aceeași pasiune rostirea. Prin activitățile culturale, la care am participat fără rușine, da, unii se simt jenați să fie văzuți cu o carte în mână, mi-am format intenționat și sistematic modul de exprimare.

Pot să vorbesc cu regi, cu baroni, cu medici, cu profesori, cu doamnele de la piața, cu elevi, cu oricine. Într-o conversație cu un baron, am avut curajul să-l privesc în ochi. La nivel de limbaj, amândoi dețineam titlu.

A fost la Timișoara o lansare de carte eveniment, a lui Cornel Ungureanu. Or să mai urmeze. O să le anunț pe blog. O să caut cu privirea oameni proaspeți. O să vă identific și o să vin să mă prezint,
Paula Dunia, reverențe!

Foto: Mile Sepetan

Mama, o persoană

12715871_1142702695739883_5674507820523315822_oMă străduiesc, de când m-am despărțit de tatăl Marei, să diminuez cât pot efectele separării asupra ei.

La început am reacționat. Mi-am pierdut orice capacitate de a raționa. După o perioadă scurtă m-am îmbărbătat. O să fie dureros, dar deloc greu. O să rămânem părinți în fața ei.

Am apelat la o carte, Jacques Biolley, Copilul și divorțul. După jumătate de carte parcursă m-am simțit ca la finalul unui examen cu posibilitatea de a-ți corecta singur lucrarea cu un barem în față.

Greșit, greșit, corect, greșit, greșit, greșit, greșit, corect.

Am greșit monstruos și am depus eforturi colosale.

Mereu mi-am zis că tot ce contează este binele ei, indiferent de putințele noastre umane de a comunica. După un an de zile am luat aminte că armonia ei ar putea fi posibilă doar prin colaborare și sprijin.

Nu reușesc să colaborez cu tatăl ei. Pe lângă el, există o mamă care se bagă cu îndemânare în relația noastră de părinți și o parteneră care acceptă copilul, dar nu mă acceptă pe mine.

Am hotărât să lucrez cu ce am. Partenera actuală nu vrea să mă cunoască, deși amândurora ne revine această responsabilitate.

Tatăl Marei nu vrea să mă privească doar ca pe o mamă, implică în toate acțiunile femeia care i-a greșit.

Orice încercare de apropiere ca părinte mă face suspectă. Orice acțiune personală e încărcată de intenții negative.

Am devenit o simplă persoană într-o fostă familie, a mea, care nu beneficiază de sprijin, ci e tolerată.

Din cartea Copilul și divorțul m-am întărit. Copilul e tot ce contează. Și ca să fie bine pentru ea, tot ce pot face este să accept suferința. Nu pot crea un regim deschis de creștere a copilului de una singură. În partea cealaltă își dă cu părerea o bunică și o parteneră care are nepoți și se pricepe la copii.

Sunt plină de mâhnire și o să port ani de-a lungul tristețea asta în mine.

Are textul o morală în afară de aroma particulară a mamei? Am notat pentru defulare, pentru a îndepărta puțin depresia. Cel mai mult am scris cu nădejdea că părinții care vor citi și trec prin ceva asemănător să renunțe la lupta pentru copil. Nu o luptă trebuie dusă, ci un proces dur de acceptare a durerii morale și uneori fizice. Copilul nu ne-a greșit cu nimic, noi ne-am greșit ca indivizi.

Pentru părinți despărțiți cu copii, iubiți-vă copiii, e tot ce puteți face pentru echilibrul lor sufletesc.

Și dacă e posibil, iertați-vă.

Ziua dezmățului

untitled-011922:44

Lăsă telefonul din mână după ce verifică ora. Îl puse jos, aproape sub pat. Auzise că nu e sănătos să dormi cu el aproape de cap. Se așeză pe cearșaful boțit și începu să se dea cu cremă pe brațe. Insită la coate și le privi curioasă. De la coate își mută ochii pe el.

– Știi, într-o zi o să mă pregătesc pentru un maraton sexual. Să vedem atunci. A devenit insuportabil să mă așez în pat lângă tine. Tu nu știi să stai doar lângă mine, pentru tine a te așeza în pat este egal cu a face sex.
– Ești nebună. De unde le scoți?!
– Da, da! Să nu zici că nu te-am avertizat.

O săptămână mai târziu, 6:30. Bărbatul a deschis ochii și privea cu satisfacție cearșaful care se mișca. Chipul lui reda o mulțumire intensă. Când a sărutat-o, i-a arătat recunoștință cât cuprinde.
La duș a venit după el. Au continuat, iar el a întârziat la întâlnire. La prânz a revenit acasă să mănânce împreună. Orez alb cu mult pătrunjel. Soția lui e doamna Pătrunjel. După felul doi, l-a anunțat că desertul o să-l primească în dormitor. Au băut o cafea pe fugă și s-au despărțit. El i-a dat o palmă peste fund, ea l-a privit intens.

S-a lipit de tocul ușii într-un tricou alb și scurt. Cu capul sprijinit, privea în gol. Simțea inutilul exercițiu al sexelor. Oare ce ajungea la el? Ce găsea în destrăbalarea zilei de azi? La prânz a plecat cu același zâmbet satisfăcut ca de dimineață.

La 17:30 când a revenit acasă, i-a sărit direct în brațe. Nu i-a permis să se dezbrace și s-au iubit pe scări cu cei doi câini uitându-se la ei. Seara au mâncat în tăcere. Ea îl urmărea, dar el părea cufundat în gânduri.

– Cât spăl vasele descarci un film?

El a zis da și s-a retras. S-a dus în dormitor cu două pahare de vin și un castron de pop corn. Au vizionat filmul cuminți. La final, ea s-a apropiat de el și s-a alintat cu nasul în pieptul lui. I-a zâmbit exprimându-și intenția dorinței intense.

– Hai să dormim și noi. Cred că te-ai făcut înțeleasă!