Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Știu că știu, dar nu știu

De 8 mart., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

10616648_839594449384044_5862881297746137786_nAm o memorie teribilă! Țin minte cu precizie tot ce m-a impresionat. Pentru suferințe aș putea să jur că am un sertar special unde uitarea este interzisă.

Pe de altă parte, pierd din memorie cantități mari de informații. Un exemplu. Am citit Război și pace de Tolstoi în liceu. Aș putea să redau firul narativ, posibil perimat. Prezentarea faptelor e neclară. Am aflat despre masoni. Nu pot scoate nimic din subconștient. Știu că știu, dar nu știu.

Trăiesc în ciudă culturală.

Am încercat să corectez deficiența asta mentală. Nu am reușit. Sunt o infirmă. Mă simt. Iar sertarul special al suferințelor mi-e tot mai nesuferit. Îmi alungă gândirea și mă ține prizonieră în judecăți mediocre.

O neplăcere îngrozitoare mi-a revenit de la bunica Marei din partea tatălui. În urma separării de tatăl fetiței mele, mama lui a tras concluzia că noi ne-am făcut viețile noastre și cel mai bine pentru Mara ar fi să trăiască în continuare în casa ei cu o femeie pe care să o aleg eu și să o plătească ea.

Am reacționat. Nu am fost delicată și nici nu simt vreo părere de rău. Când o mamă devine Mama? Când blândețea unei mame se transformă în constrângere matriarhală?

Mi-am pus multe întrebări și au urmat reacții peste reacții. Am urlat, am înjurat, m-am acoperit de primitivism în limbaj. După un timp, mi-am permis să gândesc. Am înțeles rațional că bunica își protejează familia cum știe ea, prin amestesc nedorit în viața fiului ei, prin prelungire, viața mea și a fetiței mele.

Am hotărât să tac și să nu mai jignesc. M-am umplut de bube de la stres. Întoarcerea involută a pricinuit o desfigurare.

Mi-e clar, acum și în viitor, că suferința asta nu o s-o uit. Mă străduiesc să nu o hrănesc. Aș prefera să înlocuiesc intensitatea durerii cu monstruoase cunoștințe. Să devin diplomată și perfidă. Să o copiez pe bunica într-o admirație mută.

Mi-e imposibil azi.

Dar și mâine este o zi. Scarlet O’Hara

Chiar mă simt pe aripile vântului.

Parcă e un făcut

De 7 mart., 2016 0 Trăiri afective ale mele , 0

11096658_957950164215138_8299302073816886996_nUite-mă! Încă arat bine. Ce e aia? Vitrinele și lumina lor artificială mă induc în eroare. Am cumva o coadă de rață? I-am zis că nu-mi place să am părul în V. Un copil se îndreaptă spre mine. Mă feresc să nu-l calc. Taică-su îmi zâmbește.
Ce zi e azi? Marți, miercuri? Abia vineri o să fie gata mașina. Vitrinele astea, ce atracție!
Merg cu mine ca tovarăș. Splendide ghete! Oare de ce nu le-am mai purtat?! Cam gălăgioase. Mă aud. Poc, poc. Pantofii celorlalți trecători, puțini, e drept, nu fac atâta tămbălău.
Parcă e un făcut! De când mi s-a stricat mașina, am avut câte un eveniment în fiecare seară.
Ih! Ce îi mirosea gura colegei mele. Abia mă uitai spre ea. Oare își dădu seama? Mâine la serviciu aș intra în pământ de rușine.
Poc! Poc!
Nu mai e nimeni pe stradă. De când nu am mai făcut drumul spre casă pe jos, noaptea? Nu știu, nu-mi amintesc.
Mi-e foame. Nu am nimic de mâncare. Uite-mă! Nici nu am realizat până acum. Vitrină lângă vitrină, farmacii, bănci, second hand, buticuri și eu. Trecui dintr-una în alta. Ciudat! Să mă am companie. Dedublarea Anei. Parcă ar fi un titlu de carte. Filmul ăla vechi, cum naiba se cheamă?! Psycho. Vocea stridentă, râsul, mi-e frică.
Nu pățesc nimic. Imediat traversez strada și ajung în fața blocului. Nu mai scap de imaginea mamei lui Norman.
Mă gândesc la altceva. Ana!

Nu plânge, Ana,
Când zorile se varsă!
El diseară vine acasă
La copii și la nevastă
Nu plânge, Ana,
Când zorile se varsă!

Mi-e foame. Pe partea asta de stradă e mai bine. Văd scara blocului. Ce ușurare! Nu mai am vitrine. M-aș uita curioasă. Oare la exterior se observă ușurarea? Unde sunt cheile? Să le caut.

Cineva e în spatele meu, cineva mă atinge pe fund!

– Vrei pulă?

Cine ți-a dat carnetul?! Imbecilule! Idiotule! Du-te…! sau jocul prost al maturității

De 2 mart., 2016 0 Trăiri afective ale mele , 0

337313_10150409725948347_177785825_oMă simt uneori fantastic în pielea mea. Alteori m-aș arunca în gol de pe Cliffs of Moher. Să fiu pusă la clift! Și din când în când încerc ludicul, Cliffs-clift.

În momentele strașnice ale vieții mele, nu stau cuminte și îmi bag superbul năsuc pe teritorii necunoscute. M-am repezit plină de însuflețire în psihanaliză și psihologie. Cu literatura de specialitate, am reușit să interpretez un sentiment neplăcut trăit în prezența unor șoferi, fără categorie de gen.

Am asistat la multe înjurături. Șoferul scapă pe gură jignire peste jignire. Ești un prost! Cine ți-a dat carnetul?! Imbecilule! Idiotule! Du-te…!

În dreapta, zăpăcită, mă încordam. După descoperirea lui Freud, neplăcerea a devenit o stare sufletească de neignorat. Supărările se fixează în noi și obțin putere. M-am oprit puțin să presupun.

De ce mă fâstâcesc când înjură cineva în dreapta mea? Suport un regres violent. Parcă aș fi din nou copil și mi-e frică de reacția adultului nervos de lână mine. M-am scuturat de o asemenea reprezentare și mi-am îndreptat atenția spre cel care înjură.

Ce imatur! Ce joc prost al maturității! Ce asumare distorsionată a inteligenței și a stimei de sine. Când suntem la volan, ca participanți la trafic, alcătuim un întreg. La volan, alcătuim doar o parte dintr-o frecvență de operații. O parte mică. Graba cu care șoferii aruncă ofense îmi pare, în urma speculațiilor, o fugă de sine, de conștiința de sine. Refuzi să iei aminte de tine, de greșelile tale, de alegerile tale. A arunca vina semnifică o apărare. Celălalt e prost, idiot, imbecil, celălalt, nu tu. Tu ai circulat regulamentar, el ți-a tăiat fața, nu ți-a acordat prioritate, nu a păstrat distanța regulamentară.

Fix ca atunci când erai mic, nu tu ai spart vaza, ci fratele mai mic sau mai mare ori câinele sau pisica.

După toată poliloghia, notez următoarele: am ajuns să nu mă mai intimidez de șoferul nervos și să-l privesc cu bunăvoința unui maestru conștient de minusurile ucenicului. Bietul de el! Habar nu are că o insultă trădează o lipsă de gândire. Dacă simt că lipsește și sufletul, nici nu mă mai sinchisesc să verbalizez ceva din vorbăria de mai sus.

Da, am o părere proastă despre șoferii care înjură. Când îi aud înșirând ofense pentru celălalt. Mi-e drag celălalt. Îmi disprețuiesc aproapele. Atitudinea eu sunt mai bun îmi repugnă.

Oamenii buni nu atrag atenția. Oamenii buni sunt.

Cu valiza mereu pregătită

De 1 mart., 2016 1 Trăiri afective ale mele , 0

12804549_1149807705029382_1769146316_nVine primăvara, vine dorul de ducă. Nici măcar nu e corect. Nu vine, că nu a plecat niciodată. Se face simțit. Trilurile provoacă vibrații în ureche. Cu rapiditate. Și te transportă.

Am privit zilele trecute o pasăre cântătoare. O numesc păsare cântătoare din lipsă de cunoștințe. Să fi fost o rândunică. I-am ascultat cântecul, zicerea.

Lumea largă! Lumea e largă. Ce păcat că nu putem, ca indivizi, să o vedem pe toată! Să stăm cu o valiză mereu pregătită pentru plecare, ca personajul lui Kerouac. Să suflăm în determinații ca în baloanele de spumă.

O fugă în lume, o lene sebastiană (Mihail Sebastian), o drumeție, un munte, o mare sau ocean, o carte, un ceai sau cafea, niște prieteni, pasiune, aventură, elementele esențiale pentru semnificația vieții mele pe pământ.

Călătoare, caut o agenție de turism pentru oferte. Să fie adresate unei călătoare. Turistă am renunțat să fiu când am încetat să alerg la obiectivele turistice. Cum zice Moromete? Dar de ce să fugă, nu pot să meargă?! Aproximativ vorbele țăranului arhetipal.

Într-o călătorie simți, te relaxezi, îți amintești sau realizezi fragilitatea vieții. Ești. Poți oricând să nu mai fii. Pur și simplu.

Aș pleca pe urmele lui Darwin. Anul trecut am ajuns în Cabo Verde. Mai departe  Darwin a trecut oceanul spre Brazilia. Nu mă interesează carnavalul de la Rio. Nu mă atrage turismul. Mă captivează înțelesurile faptelor de cultură. Am început să practic și călătoria pe fizionomia umană. Ce desfătare!

Vine primăvara, vine dorul de ducă, caut agenție de turism.

Caut!

Partener nepotrivit, copil potrivit

De 29 feb., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , 0

12630921_944879885593229_1794715873_oO să urmeze un text teribil, vă avertizez!

Teribil e un cuvânt folosit atunci când nu pot exprima o experiență cu frumos sau urât. Pentru că am întâlnit splendoare și hidoșenie, părți dintr-un întreg.

Anul trecut a cuprins câteva despărțiri, una fiind a mea. M-am despărțit de tatăl Marei. Celelalte despărțiri aparțin unor apropiați, persoane foarte dragi.

Neplăcerea unui parteneriat încheiat ne reduce rațiunea. Începe judecata, judecata ta, judecata celuilalt. Discursul se modifică, subiectele devin absolut pământești, fizice sau trupești. Orice cuvânt alegeți e potrivit.

Am lipsit de acasă trei săptămâni. Când ne-am revăzut, era obosit(ă).

Telefonul i-a dispărut din casă, întotdeauna îl ține într-un buzunar.

Nu mai exista intimitate între noi.

Activitățile împreună sunt doar o amintire.

Nervozitate aparent fără motiv.

Îmbrățișările poartă arome particulare: vinovăție, frământare, aversiune, îndatorire.

Etc.

Primele două aspecte confirmă. Dacă nu ar fi ceva de confirmat, nu s-ar face observația. Următoarele se desprind dintr-un trecut incert. Când s-a întâmplat totul? Nimeni nu poate pune degetul pe când, dar e posibil pe cum. Prin participare.

Participăm la despărțire prin înstrăinare. Motivele, asemănătoare sau nu, le abandonez. Vin să legitimez prin trăire unele aspecte. Și să înaintez o rugăminte, mai ales partenerilor care au adus pe lume copii, ca în cazul meu.

În primul rând, renunțați la sentimentul de vinovăție. Stârpiți-l! Putem să ne însoțim cu o persoană nepotrivită, dar copiii rămân potriviți.

Amintiți-vă, pe cât e cu putință, ce ați iubit la celălalt.

Când minciunile ajung să sufoce, nu strigați că aveți dreptul la adevăr. Nu e un drept, e o nevoie, nevoia stringentă de a sta față în față cu ceea ce este, nu cu ceea ce ne-am dori să fie. Un bărbat și o femeie nu se despart dintr-o vină unilaterală.

Mereu m-am întrebat, privind cupluri de bunici, cum au reușit?! Succesul lor se compune din tinerețea noastră, compromisuri, detașare, iertare. A reuși în cuplu ține de calculi, nu de noroc. Un asamblu de operații cu scopul de a găsi valorile unor mărimi sau expresii, o socoteală.

O socoteală este, în prezent, și reacția celuilalt când îi ceri parola la mail sau contul de facebook. Susțin chestiunile personale și le practic, dar dacă un partener cere accesul, îl oferi. Apoi schimbi parola. E la fel de firesc ca un răspuns afirmativ. Femeia nu se naște cicălitoare, se educă, iar bărbatul nu se naște proprietar, se educă.

Parteneriatul aduce mult cu un centru de reeducare pentru feminin și masculin, pentru subiect și obiect, pentru pasivitate și acțiune. Ce elemente deosebite, ce mixt pentru persoane, ce chix pentru troglodiți!

Ultima rugăminte, nu vă mai amăgiți! Însoțirea cu o persoană nepotrivită poate scoate răul din noi, iar răul trebuie stârpit, nu cultivat prin false pricipii morale.

Fiecare merită șansa de a fi fericit, chiar și de unul singur.

Nu are dreptul.

Merită.

Mă plictisesc! Mă plictisesc! Ce oroare să fii adult!

De 27 feb., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

10470590_959003054109849_7711674590638185490_nSunt adult. Punct.
Sex: feminin.
Vârsta: 32.

Sunt matură? Semnul întrebării.

ADÚLT, -Ă, adulți, -te, adj., s. m. și f. (Organism) care și-a terminat creșterea și a ajuns în stadiul de a se reproduce; (persoană) aflată în perioada de la 17-18 ani până la 50 de ani.

După dicționar sunt. Păstrez punctul.

MATÚR, -Ă, maturi, -e, adj. Ajuns la deplină dezvoltare (fizică și intelectuală); cu judecată, cu experiență. ♦ (Despre manifestări ale oamenilor) Care dovedește judecată adâncă, serios, chibzuit.

După dicționar, nu sunt. Păstrez semnul întrebării.

Creșterea s-a sfârșit. Acum educ un pui de om și mă autoeduc. La o deplină dezvoltare nu am ajuns. Uneori mă simt penibil în situația de adult. Ce impostură! Să vină mama sau tata. Mă tângui. Asemenea crize au fost prilejuite de reîntâlniri cu foști colegi de școală sau facultate.

Imediat după salut, într-o stare de încântare că ne revedem după atâția ani, mulți încearcă, în cinci-zece minute, să facă o sinteză a vieții de după școală. Nepăsători de forfota mall-ului sau de zgomotul străzii, înșiră fără virgule faptele și întâmplările nemaipomenite ale maturității.

Îmi place să urmăresc, în discursurile fără virgulă, limbajul. Dacă am un interlocutor ajuns angajat într-o corporație, abia aștept să aud pronumele posesiv, proiectul meu, echipa mea etc. Recunosc identificarea cu munca și creșterea stimei de sine. Chiar atunci aș striga după mama. Să vină mama și să mă ducă departe. Mă plictisesc, mă înfioară delirul de grandoare și seriozitatea.

Iar ei rostesc un pronume posesiv după altul, cresc, cresc, iar eu mă micșorez, mă pitulez în mine până încep să mă aud cu ecou.

Mă plictisesc! Mă plictisesc! Ce oroare să fii adult!

Ne despărțim în zâmbete, iar cu unii, reîntâlnirea a dat cu șutul și la revenire. Un eveniment sau altul ne așază în aceeași societate. De cele mai multe ori tac, iar când nu tac, ajung să contrazic pe toată lumea. Sau să persiflez. Foarte urât din partea mea. Dar mă plictisesc, mama, mă plictisesc!

Aș vrea să-mi scot cartea din geantă. Am una semnată de Lucian Boia unde citesc despre modelele politice ale Europei, Franța și Germania, iar în ureche aud afară nu se întâmplă așa ceva, dincolo nu e ca în țara asta de căcat.

Mama, tata, e penibil să fii adult. Sunt copleșită. Nu am unde să fug. Am 32 de ani, sunt adult, sunt ca ei, dar ei nu sunt ca mine.

Am atins cote maxime de stres. Doctorița s-a uitat uimită la mine. Corpul e acoperit în întregime de bube. Am dat buzna la cabinet crezând că am bubatul. Nu-l am. E de la stres.

Cu rețetă și trimitere la radiologie, am decis să mă reapuc de meditație și de Freud. Eu, supraeu și sinele le repet în gând în loc de mantre. M-am așezat ieri și am adormit. Jumătate de bube s-au retras. Am un chip decent.

Mama, tata, e penibil să fii adult.

O să reușesc.

Debut în limbă, început în cultură

De 25 feb., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

12662026_611114969035852_3092355323248828623_nTrăiesc sfârşitul iernii în compania bolii. Am un tipar aici. Replica ar putea fi posibilă în urma serialelor poliţiste englezeşti. Aşa l-am descoperit şi pe splendidul Benedict Cumberbatch în Miss Marple.

De ce ziceam că am un tipar. Ultimii trei ani, la sfârşitul iernii, am avut aceeaşi companie: boala. Zile întregi de apatie.

Seara, aşteptată de la trezire pentru a relua somnul cu speranţa unei odihne decente pe parcursul nopţii, devin lucidă. Nu mi-e somn, nu simt oboseala, dar nu mă pot apropia de cărţi. Îmi ard ochii.

Ieri seară, de exemplu, m-am revăzut în sala de lectură a Universităţii de Vest cu Ferdinand de Saussure. O carte studiată în anul I de facultate de care nu am mai fost curioasă. M-a cam speriat. De la Ferdinand de Saussure, am sărit la a scuipa şi a expectora. M-am aplecat curioasă asupra verbelor astora două. Unul mi se părea acaparator prin imagine. A scuipa.

Saussure nu a apărut degeaba. Lingvistica îi învaţă pe studenţii de la Litere despre concept şi imagine acustică, despre semnificat şi semnificant. Cum deja v-am mărturisit că m-a speriat lingvistica ca studentă, nu o să sar în teorie. Curioşii sau cei interesaţi pot cerceta despre concept şi imagine acustică.

Pentru text ajunge să le notez şi să revin la verbe, a scuipa, a expectora. La ambele, în definiţie, este menţionată acţiunea de a elimina pe gură.

Raportul nostru la ele diferă. Verbalizezi a scuipa, vezi. Verbalizezi a expectora, gândeşti. Trecem de la un fapt de limbă, la unul de cultură. A scuipa incomodează prin imagine, prin slaba comunicare a conceptului. E un verb cu o imagine puternică care stânjeneşte omul educat.

A expectora vine edulcorat şi atrage bunăvoinţa prin lipsa imaginii. Celălalt gândeşte boala.

Ce text plictisitor! Mă aştept la o asemenea reacţie. Recunosc, poate fi. Dar eu am devenit atentă. Sunt curioasă de alte cuvinte similare cu cele prezentate de mine. Şi extrem de curioasă sunt de schimbul de la faptul de limbă, la faptul de cultură, slăbiciunea umanităţii, călcâiul lui Ahile. Reacţiile şi faptele debutează în limbă, dar încep în cultură.

Altfel spus: ne naştem oameni (specia), dar devenim persoane (apartenenţa).

Inadaptabilitatea îşi are sursa în faptele de cultură.

Mare scofală, or să zică unii dacă ajung la finalul textului. Dar eu o simt ca pe o mare scofală. Bineînţeles mai este boală de care trebuie să ţin cont, febra, apatia, alergia.

Dar mă simt ca pe vremea când eram elevă şi m-am prins cum e cu x-ul de la ecuaţii sau cu subiectiva la gramatică.

Adică: aaaaaaa!

Povestire, perspectiva unui participant

De 23 feb., 2016 3 Trăiri afective ale mele 0

10494706_815044418505714_6391247879809027614_nM-am trezit. Nu deschid ochii. Mai vreau să lenevesc în aşternut. Ah! Mă cuprinde de mijloc. Cald. Ca pe vremuri la mama în braţe. Protecţie, siguranţă, iubire. Un sărut pe gât. Ce-mi face?! Nu vreau să mă trezesc, dar nu vreau. Nici nu m-am trezit, nu am deschis ochii. De ce nu mă lasă în pace?!

–  Ştiu că te prefaci şi nu dormi. Deschide ochii.

Am deschis ochii, dar nu o să vorbesc. O să-l pedepsesc. Mă împing cu fundul, stau cu spatele la el. Îmi creez spaţiu. Mă întorc cu faţa la el. Îmi aşez palmele sub obraz. Îl privesc.

El mă priveşte la rândul lui. Îmi zâmbeşte. Îmi dă un sărut scurt pe buze. Îi răspund. Iar mă priveşte. Iar îmi dă un sărut scurt. Se întâmplă ceva cu noi. O infinită tandreţe, bunătate, bunăvoinţă.

Nu-mi pasă. Refuz să-i vorbesc. O merită! Ştie şi el foarte bine. Acum se gudură. Da, fix ca un câine. Eu îi dau un brânci, el îmi linge mâna. De ce nu mă lasă în pace?! Nu-l suport. L-aş bate cu papucul. M-aş apleca după papuc şi l-aş snopi.

În loc de asta, mă pierd în ochii lui albaştri. Ce clişeu! Contabilul a fugit cu toţi banii mei în Mexic, iar eu mă îndrăgostesc de Făt Frumos. E aşa frumos! Mă trezesc dimineaţa înaintea lui doar ca să-l privesc.

Chipul lui îmi alungă amintirea viselor. Mi s-au modificat visele. De când am sărăcit, şi conţinutul oniric s-a schimbat. Azi noapte am visat că nu am cu ce să plătesc asigurarea maşinii. Ce greaţă! Ce am ajuns să visez!

E aşa frumos, dar tot l-aş bate cu papucul. Uneori. Acum mai puţin. Ieri mai mult. Mă supără. Mi-a scăzut imunitatea. Tuşesc ca un măgar. Mă doare pieptul.

Mă ghemuiesc la pieptul lui. Îmi place să-l miros. Să-mi bag toată faţa în gâtul lui şi să-l miros.

Nu mai am nici un ban. Şi cât am muncit ani de zile la imaginea mea de femeie prostuţă care scrie cărţi uşoare pentru duduile actuale. Doar de dragul banilor. La troc, îi făceam sejururi, pantofi, genţi, bijuterii. Africa! Nu o să-i mai calc niciodată pământul.

Ieri am trecut pe lângă Stefanel. Nu am putut să intru sau să mă uit. Am tras cu ochiul. Ce dracu de comportament e ăsta?! Am 43 de ani.

Am 43 de ani, nici un ban, m-am mutat cu mama şi sunt îndrăgostită până peste cap. Ce mai potriveala! Râd şi plâng în acelaşi timp. Uneori uit de ce am început să plâng.

Ieri, în bucătărie, mi-am acoperit ochii şi am ieşit plângând în hohote. Ah! Primitivul! De ce nu mai scriu o cărţulie?!

Uşor a spus-o. Adevărat, am scris cărţulii, dar putea să fie mai delicat. Cărţuliile reprezintă munca mea. Încheiasem acest capitol. Am în manuscris romanul pe care am visat toată viaţa să-l scriu. Să contruiesc un personaj puternic: mama. Am reluat literatura de specialitate. Un an m-am documentat despre ipohondrie şi nevroza la femei.

Dar…

Nu mai am nici un ban. Revin la cărţulii. Sau nu. În ultimul an, cu banii la limită, cu datorii, cu renunţarea la prea multe plăceri, mi-a trecut prin cap să.

–  Ştii ce m-am gândit?

Nu-i răspund. O să rămân mută. Toată dimineaţa, toată ziua.

–  Pentru tine sinuciderea e ceva normal.

Mi-a trecut prin cap să mă sinucid.

 

Ruşine! Gândire întreruptă

De 18 feb., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , 0

10436168_1139766926033460_3373625003939899193_nTot mai des aud de la Mara, fetiţa mea, mama, îmi e ruşine! De fiecare dată, fără excepţie, o întreb ce este ruşinea. Nu ştie ce este, dar ştie că îi e.

Am lăsat-o aşa, nu m-am angajat în nici o anchetă. Mi-e clar, fără să mai consum energie, că sentimentul penibil de jenă nu e provocat de vreo greşeală a ei, ci de un comandament detestat de mine în copilărie.

Ruşine!

Am auzit de foarte multe ori în loc de explicaţii. Desigur că a auzit şi Mara. Rar, de aceea mă uimeşte şi mă irită iuţeala cu care a asimilat ruşinea. Ne vine uşor să acceptăm ceea ce nu înţelegem prin ruşine, dezgust, vinovăţie.

La copiii de vârsta Marei, 6 ani, a insista în folosirea unor cuvinte ca răspuns la unele acţiuni, fapte sau vorbe ale lor, le întrerupe gândirea.

Ruşine! Întrerupe gândirea.

Lipsa lor de experienţă oferă adulţilor putere. Ochii lor mari şi întrebători la noutăţi se cuvine să ne responsabilizeze. Să răspundem după nevoile lor, să facem dreptate copilăriei, cum zicea Freud.

Ruşinea nedreptăţeşte perioada asta din viaţa omului. Într-adevăr, avem copii, dar creştem oameni. Cu ruşinea nu îi educăm, îi limităm.

Ruşinea este un sentiment penibil de jenă provocat de o greşeala sau un eşec. Cu ce greşesc copiii când baga mâna în nas, un exemplu?!

Nu greşesc.

Noi greşim. De asta ar putea să ne fie nouă ruşine.

Quiproquo.

A trata orice ca pe un sfârşit de lume

De 16 feb., 2016 2 Trăiri afective ale mele , , , 0

carte 046În sfârşit e linişte. Am scăpat de zgomot şi de furie.

Zgomotul şi furia, William Faulkner. Îndemn la lectură.

În mine e linişte. La exterior prezint un ritm al surescitării. Mă plictisesc determinaţiile unor persoane cu care intru în contact. A trata orice ca pe un sfârşit de lume a devenit prea obositor. Alunec în indolenţă.

Bolile pot fi şi pot aduce sfârşitul. Accidentele pot fi şi pot aduce sfârşitul. Restul, includ aici plata facturilor, o inundaţie a băii, o maşină de spălat stricată, o haină pătată etc, ţine de un stil de viaţă.

Stilul de viaţa se poate termina şi el. Mă refer aici la o etapă. De la A la B sau de la A la Z. Prăpădirea stilului are autonomie în faţa vieţii. Viaţa merge înainte, stilul nu.

Am o vecină mahalagioaică. Se ceartă cu lumea, aproape toţi îi ştiu de frică. În şase ani, vecina mi-a oferit posibilităţi să mă irite, să mă sature de o atitudine, să mă plictisească. Săptămâna trecută o ţeavă spartă ne-a pricinuit disconfort. Larma din jur, cu vecina arţăgoasă, mi-a permis un discurs sarcastic. Am pişcat cu o purtare răzvrătită. Cu cât ţinuta îmi era mai clocotitoare, cu atât simţeam cum mă înfior de plictiseală în mine.

În mine, sastiseală.

În mine e linişte. La exterior încă reacţionez. Plictiseala mă zăpăceşte, mă lasă fără vlagă. În punctul ăsta am ajuns.

Linişte şi furie. Eu simt şi una, şi cealaltă.

Eu sunt liniştea şi furia.