Debut în limbă, început în cultură

12662026_611114969035852_3092355323248828623_nTrăiesc sfârşitul iernii în compania bolii. Am un tipar aici. Replica ar putea fi posibilă în urma serialelor poliţiste englezeşti. Aşa l-am descoperit şi pe splendidul Benedict Cumberbatch în Miss Marple.

De ce ziceam că am un tipar. Ultimii trei ani, la sfârşitul iernii, am avut aceeaşi companie: boala. Zile întregi de apatie.

Seara, aşteptată de la trezire pentru a relua somnul cu speranţa unei odihne decente pe parcursul nopţii, devin lucidă. Nu mi-e somn, nu simt oboseala, dar nu mă pot apropia de cărţi. Îmi ard ochii.

Ieri seară, de exemplu, m-am revăzut în sala de lectură a Universităţii de Vest cu Ferdinand de Saussure. O carte studiată în anul I de facultate de care nu am mai fost curioasă. M-a cam speriat. De la Ferdinand de Saussure, am sărit la a scuipa şi a expectora. M-am aplecat curioasă asupra verbelor astora două. Unul mi se părea acaparator prin imagine. A scuipa.

Saussure nu a apărut degeaba. Lingvistica îi învaţă pe studenţii de la Litere despre concept şi imagine acustică, despre semnificat şi semnificant. Cum deja v-am mărturisit că m-a speriat lingvistica ca studentă, nu o să sar în teorie. Curioşii sau cei interesaţi pot cerceta despre concept şi imagine acustică.

Pentru text ajunge să le notez şi să revin la verbe, a scuipa, a expectora. La ambele, în definiţie, este menţionată acţiunea de a elimina pe gură.

Raportul nostru la ele diferă. Verbalizezi a scuipa, vezi. Verbalizezi a expectora, gândeşti. Trecem de la un fapt de limbă, la unul de cultură. A scuipa incomodează prin imagine, prin slaba comunicare a conceptului. E un verb cu o imagine puternică care stânjeneşte omul educat.

A expectora vine edulcorat şi atrage bunăvoinţa prin lipsa imaginii. Celălalt gândeşte boala.

Ce text plictisitor! Mă aştept la o asemenea reacţie. Recunosc, poate fi. Dar eu am devenit atentă. Sunt curioasă de alte cuvinte similare cu cele prezentate de mine. Şi extrem de curioasă sunt de schimbul de la faptul de limbă, la faptul de cultură, slăbiciunea umanităţii, călcâiul lui Ahile. Reacţiile şi faptele debutează în limbă, dar încep în cultură.

Altfel spus: ne naştem oameni (specia), dar devenim persoane (apartenenţa).

Inadaptabilitatea îşi are sursa în faptele de cultură.

Mare scofală, or să zică unii dacă ajung la finalul textului. Dar eu o simt ca pe o mare scofală. Bineînţeles mai este boală de care trebuie să ţin cont, febra, apatia, alergia.

Dar mă simt ca pe vremea când eram elevă şi m-am prins cum e cu x-ul de la ecuaţii sau cu subiectiva la gramatică.

Adică: aaaaaaa!

Povestire, perspectiva unui participant

10494706_815044418505714_6391247879809027614_nM-am trezit. Nu deschid ochii. Mai vreau să lenevesc în aşternut. Ah! Mă cuprinde de mijloc. Cald. Ca pe vremuri la mama în braţe. Protecţie, siguranţă, iubire. Un sărut pe gât. Ce-mi face?! Nu vreau să mă trezesc, dar nu vreau. Nici nu m-am trezit, nu am deschis ochii. De ce nu mă lasă în pace?!

–  Ştiu că te prefaci şi nu dormi. Deschide ochii.

Am deschis ochii, dar nu o să vorbesc. O să-l pedepsesc. Mă împing cu fundul, stau cu spatele la el. Îmi creez spaţiu. Mă întorc cu faţa la el. Îmi aşez palmele sub obraz. Îl privesc.

El mă priveşte la rândul lui. Îmi zâmbeşte. Îmi dă un sărut scurt pe buze. Îi răspund. Iar mă priveşte. Iar îmi dă un sărut scurt. Se întâmplă ceva cu noi. O infinită tandreţe, bunătate, bunăvoinţă.

Nu-mi pasă. Refuz să-i vorbesc. O merită! Ştie şi el foarte bine. Acum se gudură. Da, fix ca un câine. Eu îi dau un brânci, el îmi linge mâna. De ce nu mă lasă în pace?! Nu-l suport. L-aş bate cu papucul. M-aş apleca după papuc şi l-aş snopi.

În loc de asta, mă pierd în ochii lui albaştri. Ce clişeu! Contabilul a fugit cu toţi banii mei în Mexic, iar eu mă îndrăgostesc de Făt Frumos. E aşa frumos! Mă trezesc dimineaţa înaintea lui doar ca să-l privesc.

Chipul lui îmi alungă amintirea viselor. Mi s-au modificat visele. De când am sărăcit, şi conţinutul oniric s-a schimbat. Azi noapte am visat că nu am cu ce să plătesc asigurarea maşinii. Ce greaţă! Ce am ajuns să visez!

E aşa frumos, dar tot l-aş bate cu papucul. Uneori. Acum mai puţin. Ieri mai mult. Mă supără. Mi-a scăzut imunitatea. Tuşesc ca un măgar. Mă doare pieptul.

Mă ghemuiesc la pieptul lui. Îmi place să-l miros. Să-mi bag toată faţa în gâtul lui şi să-l miros.

Nu mai am nici un ban. Şi cât am muncit ani de zile la imaginea mea de femeie prostuţă care scrie cărţi uşoare pentru duduile actuale. Doar de dragul banilor. La troc, îi făceam sejururi, pantofi, genţi, bijuterii. Africa! Nu o să-i mai calc niciodată pământul.

Ieri am trecut pe lângă Stefanel. Nu am putut să intru sau să mă uit. Am tras cu ochiul. Ce dracu de comportament e ăsta?! Am 43 de ani.

Am 43 de ani, nici un ban, m-am mutat cu mama şi sunt îndrăgostită până peste cap. Ce mai potriveala! Râd şi plâng în acelaşi timp. Uneori uit de ce am început să plâng.

Ieri, în bucătărie, mi-am acoperit ochii şi am ieşit plângând în hohote. Ah! Primitivul! De ce nu mai scriu o cărţulie?!

Uşor a spus-o. Adevărat, am scris cărţulii, dar putea să fie mai delicat. Cărţuliile reprezintă munca mea. Încheiasem acest capitol. Am în manuscris romanul pe care am visat toată viaţa să-l scriu. Să contruiesc un personaj puternic: mama. Am reluat literatura de specialitate. Un an m-am documentat despre ipohondrie şi nevroza la femei.

Dar…

Nu mai am nici un ban. Revin la cărţulii. Sau nu. În ultimul an, cu banii la limită, cu datorii, cu renunţarea la prea multe plăceri, mi-a trecut prin cap să.

–  Ştii ce m-am gândit?

Nu-i răspund. O să rămân mută. Toată dimineaţa, toată ziua.

–  Pentru tine sinuciderea e ceva normal.

Mi-a trecut prin cap să mă sinucid.

 

Ruşine! Gândire întreruptă

10436168_1139766926033460_3373625003939899193_nTot mai des aud de la Mara, fetiţa mea, mama, îmi e ruşine! De fiecare dată, fără excepţie, o întreb ce este ruşinea. Nu ştie ce este, dar ştie că îi e.

Am lăsat-o aşa, nu m-am angajat în nici o anchetă. Mi-e clar, fără să mai consum energie, că sentimentul penibil de jenă nu e provocat de vreo greşeală a ei, ci de un comandament detestat de mine în copilărie.

Ruşine!

Am auzit de foarte multe ori în loc de explicaţii. Desigur că a auzit şi Mara. Rar, de aceea mă uimeşte şi mă irită iuţeala cu care a asimilat ruşinea. Ne vine uşor să acceptăm ceea ce nu înţelegem prin ruşine, dezgust, vinovăţie.

La copiii de vârsta Marei, 6 ani, a insista în folosirea unor cuvinte ca răspuns la unele acţiuni, fapte sau vorbe ale lor, le întrerupe gândirea.

Ruşine! Întrerupe gândirea.

Lipsa lor de experienţă oferă adulţilor putere. Ochii lor mari şi întrebători la noutăţi se cuvine să ne responsabilizeze. Să răspundem după nevoile lor, să facem dreptate copilăriei, cum zicea Freud.

Ruşinea nedreptăţeşte perioada asta din viaţa omului. Într-adevăr, avem copii, dar creştem oameni. Cu ruşinea nu îi educăm, îi limităm.

Ruşinea este un sentiment penibil de jenă provocat de o greşeala sau un eşec. Cu ce greşesc copiii când baga mâna în nas, un exemplu?!

Nu greşesc.

Noi greşim. De asta ar putea să ne fie nouă ruşine.

Quiproquo.

A trata orice ca pe un sfârşit de lume

carte 046În sfârşit e linişte. Am scăpat de zgomot şi de furie.

Zgomotul şi furia, William Faulkner. Îndemn la lectură.

În mine e linişte. La exterior prezint un ritm al surescitării. Mă plictisesc determinaţiile unor persoane cu care intru în contact. A trata orice ca pe un sfârşit de lume a devenit prea obositor. Alunec în indolenţă.

Bolile pot fi şi pot aduce sfârşitul. Accidentele pot fi şi pot aduce sfârşitul. Restul, includ aici plata facturilor, o inundaţie a băii, o maşină de spălat stricată, o haină pătată etc, ţine de un stil de viaţă.

Stilul de viaţa se poate termina şi el. Mă refer aici la o etapă. De la A la B sau de la A la Z. Prăpădirea stilului are autonomie în faţa vieţii. Viaţa merge înainte, stilul nu.

Am o vecină mahalagioaică. Se ceartă cu lumea, aproape toţi îi ştiu de frică. În şase ani, vecina mi-a oferit posibilităţi să mă irite, să mă sature de o atitudine, să mă plictisească. Săptămâna trecută o ţeavă spartă ne-a pricinuit disconfort. Larma din jur, cu vecina arţăgoasă, mi-a permis un discurs sarcastic. Am pişcat cu o purtare răzvrătită. Cu cât ţinuta îmi era mai clocotitoare, cu atât simţeam cum mă înfior de plictiseală în mine.

În mine, sastiseală.

În mine e linişte. La exterior încă reacţionez. Plictiseala mă zăpăceşte, mă lasă fără vlagă. În punctul ăsta am ajuns.

Linişte şi furie. Eu simt şi una, şi cealaltă.

Eu sunt liniştea şi furia.

În căutarea fericirii

12746557_1138439012832918_1686634683_nM-am obișnuit să port o carte cu mine. Întotdeauna. Anul trecut am transformat obișnuința într-o campanie, #poartaocarte.

În urma purtării unei cărți în geantă, am ajuns să citesc două cărți în paralel. Nu mi-am propus și nici nu m-a încântat lectura concomitentă. M-am așezat neașteptat de bine în act și am suportat influențele ca pe o plimbare cu caruselul (multă deplasare a perspectivelor și unghiurilor, o intensă mișcare a gândirii, învălmășeală de sentimente și vise modificate).

Acum vreau să notez ceva sub influența cărții În căutarea fericirii de Bertrand Russell. Aș recomanda-o tuturor dacă nu aș fi renunțat la apucătura asta. Oamenii abia ascultă recomandările primite de la doctor, o observație scuturată de orice morală. Sper. Dacă transmit altceva, să mă scuzați, gramatica e vinovată. Și semantica.

Aș recomanda, dar nu recomand.

O să povestesc despre și nu sunt sigură dacă nu am mutat totul în subiectiv. M-am surprins în timp ce citeam cum schimbam starea de fapt, eu, cititor, cu un fapt istoric, eu, individul care a experimentat și a manifestat mai mult sau mai puțin igiena mentală.

Igiena mentală, construcția, am împrumutat-o de la Bertrand Russell. Eu vă atrag doar atenția asupra ei și asupra semnificațiilor.

Un minut să vă concentrați pe semnificații. Ele ne dirijează faptele și acțiunile. Dacă renunțăm la semnificații, ce ne rămâne? Nu suportăm golul. Umplem abisul după chip și asemănare. Chipul și asemănarea stau în factori, împrejurări, influențe, anturaje, oameni.

Mi-a atras atenția, în ultimele pagini citite din În căutarea fericirii, veselia dispărută a mamei. Mama care renunță conștient și inconștient la felul ei de a fi. Se pierde în treburi casnice și îngrijirea fizică a copiilor. Câte mame au încredere să lase igiena copiilor pe mână altora?! Puține, consider eu.

Există o reîntoarcere din maternitate, o reîntoarcere mutilată, zic eu. Ce mamă sau câte mame revin focalizate pe muncă?

Jean Ayling a tratat subiectul în The Retreat from Parenthood. Nu cred că e tradusă în limba română.

O să închei. Bănuiesc că v-am atras suficient atenția. Mamele își pierd veselia, iar copiii, oamenii, preferă prezențele agreabile.

Pentru a rămâne prezențe agreabile trebuie să muncim în primul rând la noi, cu noi. Să ne satisfacem eul cu plăceri personale. Grijile zilnice, o casă curată și ordonată, un coș gol la baie, sertare aranjate etc servesc o stare de bine.

Atenție, servesc, nu împlinesc.

Plăcerile ne împlinesc, cu afecțiune, atingere, joacă, multă joacă.

Am încheiat.

Bertrand Russell, În căutarea fericirii.

Felicitări! Descrierea actului sexual la copii

educatie-sexualaA ajuns la mine, prin site-ul de socializare facebook, o imagine dintr-un manual de clasa a IV-a: descrierea actului sexual.

Toate persoanele care au distribuit, mă refer la persoanele din lista mea de prieteni, au ales cu predilecție indignarea. Revolta sufletească, provocată de o asemenea faptă nedemnă și rușinoasă, i-a împins, prin simțul datoriei, să-i avertizeze pe toți aceia care nu cunosc cum se predă și ce se predă unor copii de 10 ani.

Așa am aflat și eu. Reacția mea, când descopeream fotografia, a constat într-un scurt mesaj: bravo, felicit o asemenea inițiativă!

Mi-am propus să aprofundez, să nu trec peste. Subiectul mă interesează, iar gâlceava din jurul organelor sexuale nu mi-a fost niciodată clară.

Mi-am alcătuit un plan. Să scot din bibliotecă cărțile de specialitate: Anna Freud, Sigmund Freud, Jung, Adler. Pe ei îi am în biblioteca personală. Să evidențiez fragmentele care demonstrează și susțin viața sexuală infantilă. Să dau exemple care legitimează decizia celor care s-au ocupat de conținutul manualului.

Am abandonat. Sătulă de acuzația că vorbesc prea des din cărți, am decis să vin cu experiența personală din două direcții. Experiența mea de individ și experința mea de mamă. Îmi cresc șansele în fața bigoților.

Înainte să vă povestesc, din orice perspectivă aleg să încep, le atrag atenția bigoților de care am amintit. Sunteți nefericiți și nu o știți!

M-am născut în 21 iunie 1983 și am născut o fetiță în 14 februarie 2010. În copilărie, viața sexuală mi-a fost cu desăvârșire ascunsă. Pe mine m-a adus barza. Ca preșcolar, nimeni nu mi-a vorbit despre. În muțenia adoptată ca atitudine, nu am fost scutită de a intra în contact cu sexualitatea.

Am surprins un coit al părinților pe care nu am știut să mi-l explic și nu mi-a fost explicat. Am plâns. Îmi compătimeam mama și îmi uram tatăl. Pe mama o urmăream întotdeauna la baie când bănuiam că e la menstruație. Nu știam ce e aia menstruație. M-au lăsat să bâjbâi toată copilăria și toată adolescența. Educația sexuală mi-am făcut-o din revista Bravo și din prea multe observații neînțelese.

Ca mamă, i-am comunicat fetiței mele că a stat 9 luni în burtică, iar buricul pe care i-l sărut cu afecțiune de fiecare dată ne-a ținut legate. I-am permis să intre cu mine la baie, să pună întrebări despre organele sexuale. I-am explicat pe înțelesul ei de fiecare dată, uneori sub privirile apoplectice ale mamei mele.

În urmă cu doi ani, în urma dezvoltării și stăpânirii motricității, Mara a decis că vrea să-și facă duș singură. Avea 4 ani. În urma exprimării dorinței, i-am permis ca ea să se limpezească după ce eu îi fac igiena. Așa s-a întâmplat că într-o zi Mara a concluzionat că se simte așa bine sub jetul de la duș.

Aș cere și chiar cer, să nu îndrăznească nimeni să formuleze, gândurile nu mă interesează, despre un copil de 4 ani care experimentează plăcerea la duș că este imoral.

Vă asigur, chiar este. După vârsta de 5 ani, copiii încep să-și însușească dezgustul și rușinea. Până atunci ei se bucură de absolut orice, fecalele neproducând nici o scârbă.

Noi facem asta, formatorii, educatorii, mijlocitorii. Noi le băgăm în cap rușinea, dar mai ales rușinea de propriul corp, de propriile organe sexuale.

Actul sexual ar trebui să fie o plăcere. Pentru toți, fără excepție. Copiii au dreptul la adevăr, un adevăr pe măsura lor. Omuleții de care adulții sunt responsabili sunt mințiți fără nici o mustrare, iar ei au mai multă nevoie de adevăr ca noi. Freud și Jung s-au pus de acord.

Copilul are mai multă nevoie de adevăr decât adultul. Freud

Copiii au cel mai mult nevoie de simplitate și un bun simț sănătos. Jung

Îmi permit. Dragi oameni maturi, când v-ați verificat ultima dată gradul de bun simț?

E insultător că m-a adus barza. Am fost supărată și nervoasă. Mi-am respins mama pentru absența explicațiilor, dar am înțeles-o. M-a educat în anii 80 și anii 90.

Dar am ajuns în anul de grație 2016. Știința a demonstrat tot ce nu puteți înțelege, dar acceptați că e lege universală. La Vatican stă un Papă care aduce în discuție unirea Bisericilor și actualizarea dogmelor, iar scandalizarea în fața unei descrieri a actului sexual nu este permisă omului civilizat.

Nu plăcerea actului sexual strică caracterul omului, ci minciuna, lipsa compasiunii și prezența din belșug a criticii. Afecțiunea salvează pe oricine. Să o dăm, să o primim.

Experimentați sinceritatea în preajma copiilor, or să vă surprindă prin lipsa aceea ce curozitate de care vă e atât de frică.

Nimeni nu privește pe gaura cheii dacă are ușa deschisă. La copii, nu poți deschide ușa, dar poți să le deschizi o fereastră.

Doamnelor și domnilor care ați alcătuit manualul clasei a IV-a, felicitări!

Ăsta să ne fie viitorul.

Nu mai am stele

74472_10151533430635854_1909519602_nSe trezi, dar nu deschise ochii. Aștepta alarma. Nici nu se mișcă. Sunetul ritmic al semnalului de deșteptare nu întârzie. În urma vibrației muzicale, scoase un picior afară. Cu mâna, pipăi cealaltă jumătate de pat. Apucă perna și o trase spre ea. O îmbrățișă și-și afundă tot chipul în moliciunea penelor de gâscă.

Se întinse după medicamente. De patru zile făcea tratament cu antibiotice. Pe lângă toate pierderile din ultimul an, își pierduse și vocea în ultima săptămână.

Bău multă apă. Pastilele îngreunau activitatea glandelor salivare. În loc de lichid apos, Ana încerca lipsa lui.

Mai bău o dată apă apoi se întinse la loc în pat. Gândurile reveniseră. Toate. Poate dacă ar aprinde lumina! Dar nu se ridică. Își schimbă poziția corpului. Urmă o serie de schimbări ale locului. Rămase pe spate și încercă să mediteze.

Viața ei era în altă parte. Așa simțea. Un an de zile, și încă se chinuia să recunoască pereții dormitorului dacă se deștepta în timpul nopții. În urma tulburării somnului, porneau scenariile. O serie de întrebări, multe îndoieli, ușoare atacuri de panică, ochi umezi, nervi, neputință, ambiție, manifestări necontrolate și mute.

Tot mai multă tăcere își făcea loc în viața ei. Într-un roman, ar avea și un sens. În realitate, lipsa sensului o nenorocea și mai tare. I s-a întâmplat de multe ori să-și caute cartea de identitate. O lua și se uita la ea. Se holba. Adresa nouă îi contrazicea simțirile. Viața ei era aici, strada Mureș, numărul 89. Ce s-a întâmplat pe strada Cosminului, numărul 14?

Cealaltă jumătate de pat conținea răspunsul. El nu mai era. A fost. A existat un el, un apartament frumos, decorat de specialiști, un câine și activități în cuplu. Până într-o zi când lui i s-a descoperit un cancer. Era și nu a mai fost. A încetat pur și simplu viața lor.

O înmormântare, o vânzare de apartament, o înstrăinare a câinelui. Îl păstra acum pe telefon și în suflet. Pe amândoi îi păstra în telefon și în suflet. Lipsa telefonului provoca îngrijorare. Viața ei era conținută de obiectul acela.

Reușea uneori, în ciuda amintirii amintirilor, să adoarmă. A trecut doar un an. Doliul are nevoie de timp. Primii doi ani a înțeles, de la psihologul ei, că sunt legitimați de literatura de specialitate. Faptul că stă cu spatele la realitate, că nu o interesează și o atrage e de înțeles.

Ieri dimineață s-a trezit în miros de cafea. Fratele ei, blând și înțelegător, trecea pe la ea înainte să meargă la serviciu. El zicea că îi este în drum, ea se prefăcea că îl crede. Amândoi știau că vine să o verifice. Îi făcea uneori cafea, îi aducea pâine caldă sau merdenele.

–  Ana, mai mergi la yoga? La maestrul tău?

–  Nu am mai ajuns. De ce?

–  Să-ți mai citească în stele, eu știu?!

–  Dar eu nu mai am stele, Paul!

 

Simț enorm și văz monstruos

12660492_1133014096708743_805797103_nAm ajuns aseară la cenaclul Pavel Dan.

Cenaclu, cenacluri, grup de literați, de artiști legați prin afinități estetice, temperamentale, care au aspirații, program estetic comun și, uneori, o publicație proprie; reunire periodică a unui asemenea grup.

Prima lămurire.

A doua lămurire. Cine este Pavel Dan?

O să las un link pentru curioși.

Nu am presupus că cititorii mei cunosc sau au auzit de cenaclul Pavel Dan. Faptul de a presupune, din experiența mea, formează goluri în conștiință. Profesorii fac întotdeauna supoziții. Las că știe de la școală, las că știe de la liceu, iar la facultate las că picăm noi examenul deoarece nimeni nu ne-a explicat diferența dintre scriitor și autor. Năduful meu din primul an de facultate.

Cu o așa strașnică introducere revin la subiect.

Am ajuns aseară la cenaclul Pavel Dan cu ocazia celebrării lui Caragiale. Am primit o invitație pe facebook, iar numele dramaturglui, dar și ale persoanelor invitate să vorbească despre, Ilie Gyurcsik, Eugen Bunaru și Goran Mrakic m-au convins să acționez.

M-am deplasat la Casa studenților. Am frânt rutina zilelor. De obicei, după ora 17 mă retrag de la orice activități și-mi pun costumul de mamă.

Fără costum, în blugi și bluză de mătase Tenue de Saf, am pătruns într-o încăpere plină de cărți. Îmi convin asemenea spații. Le privesc și nu mă simt deloc singură. Deslușesc titluri și rememorez scene la care uit că nu am participat fizic.

M-am așezat cuminte lângă domnul profesor Ilie Gyurcsik. Am zâmbit toată seara. E așa ușor când ți-ai dăruit admirația cuiva. Am ascultat flămândă tot ce s-a vorbit. Despre Caragiale, despre Branislav Nusic, scriitor necunoscut de mine, despre Cehov, umor, dramă, teatru, limbaj, paralogie.

Ah! Mi-e așa dor de unele cursuri, de unii profesori, de un anumit tip de învățătură! La un moment dat aș fi vrut să vorbesc. Mi-am amintit niște vorbe ale lui Camil Petrescu care ar fi adus o dovada în plus în sprijinul agreabilului ca obiectiv al teatrului.

Dar am păstrat tăcerea pentru că nu mă mai săturam să ascult. Mi-a părut rău când s-a pus punct. Între discursurile oamenilor de litere, actorii teatrului Thespis, teatru studențesc din 1965, au interpretat din opera lui Caragiale. În fond, întâlnirea i-o datorăm lui Caragiale și putinței noastre de a ne oferi admirația, căci simț enorm și văz monstruos a fost replica vedetă a serii.

Personal am simțit enorm, rămâne să descopăr cât am văzut.

Parol!

Notă! Am fotografia prin bunăvoința domnului profesor Ilie Gyurcsik, iar eu m-am jucat cu programele deșteptului meu telefon.

Nevoia face să se întâmple totul în viața omului

940850_1132399133436906_7254718352909204828_nSuntem în anul 2016.

Îi trăiesc zilele cu obișnuințe și mentalități. Mă mulțumește societatea în care mă desfășor. M-am născut în anul 1983, dar nu mă încearcă nici o nostalgie după anii copilăriei.

Mi-e bine acum, mi-e bine la superlativ.

Colectivitatea actuală îmi permite să cunosc. Pentru unii nu are nici o semnificație ceea ce am afirmat. Bleah, cunoașterea!

Nevoia. Cel mai puternic cuvânt. El face să se întâmple tot în viața omului și e responsabil de evoluția umanității. De nevoie s-au adunat oamenii în ginți. Să supraviețuiască. De nevoie au inventat uneltele. Să se hrănească. Și așa mai departe până la de nevoie au creat arta. Să aibă experiența frumosului, să participe, alături de natură, la frumusețe.

Și tot de nevoie, oamenii au creat căsătoria. Semnificațiile generale ale traiului comun:

– omul e programat să trăiască în haită;
– perpetuarea speciei;
– controlul modificărilor organice, bolile etc.

Seminificații particulare:

– familia;
– sprijin moral pentru celălalt;
– confort psihic;
– confort financiar;
– căpătuiala etc.

Intenționat am lăsat căpătuiala la final. Sună arhaic, sorescian și te duce cu gândul la îmbogățire. Căsătoria are sau ar trebui să aibă acest scop ineluctabil: îmbogățirea spirituală a celuilalt. Dacă nu se întâmplă, vă întovărășiți cu o persoană nepotrivită. Există multe cazuri unde are loc o transformare, de la potrivit la nepotrivit. Frecvența e mare la cuplurile formate din adolescență. Un drum comun devine drum paralel datorită educației. Omul, ca persoană, trece prin serii de transformări. Cei norocosi, păstrează drumul comun, cei mai puțin norocoși, apucă drumuri diferite.

M-aș bucura să am capacitate și forță de convingere să vă asigur că drumurile separate nu înseamnă înfrângere. Momentul acela e doar o etapa biologică din viața unui individ. Etapele se scurg. Uneori terbil de încet, vizualizați ceasul care se prelinge al lui Dali. Dar cu certitudine va înceta.

Despărțirea poate fi privită ca o posibilitate. Poate fi posibil și poate deveni realitate o ființă în continuă creștere. Prea multe cupluri stau pe loc și nu realizează nici un progres. Copiii devin oglinzile lor.

În 2016 putem divorța sau putem trăi în concubinaj fără să ne copleșească sentimentul de vinovăție sau rușinea. Am trăit 8 ani într-o relație străină de formele legale. Am făcut o fetiță. Nu am fost niciodată împotriva căsătoriei și nici nu am pledat pentru ea. O consider însă o nevoie. Nevoia, cel mai puternic cuvânt, el face să se întâmple totul în viața omului.

Căsătoria este o experiență. O să încerc o comparație: căsătoria este examenul de doctorat. Nu se avântă oricine, dar oricine crede că poate. Profesori doctori numără puțin țara, continentul, lumea întreagă.

Oricum ar fi, trebuie încercată, experimentată activ și renunțat la ea când nu mai îmbogățește. Căpătuiala are o caracteristică: activități multe, multe și nesemnificative pentru îndeplinirea obiectivelor. Obiectivele ating scopul:îmbogățirea.

O frază de final: înfrângerea este o reprezentare, iar omul poartă în sine uneltele de a schimba înfățișările.

E cu putință, e nevoie, nevoia face să se întâmple totul în viața omului.

Eu sunt Simone, chip și amintire

10906161_909464489063706_7048926522335725100_n– Săru mâna, tataie! Ce mai faci?
– Ce să fac, tată, mă odihnesc!
– Mergem la bucătărie? E ora prânzului. Mihnea așază masa.
– Mergem! Dă-mi o mână să mă ridic.

I-am întins mâna, am deschis ușa dormitorului, am închis-o, am deschis ușa bucătăriei, am închis ușa bucătăriei. L-am așteptat să se așeze. Mi-am ocupat și eu locul. M-am simțit privită.

– S-a întâmplat ceva, tataie?
– O cunoști pe Simone?

Pauză.

El aștepta grav și curios.
Eu eram derutată.

– Eu sunt Simone. Cine crezi că sunt?

A ridicat din umeri.

Mi-a uitat tataie chipul, dar nu și amintirea.

Eu sunt Simone, chip și amintire.